ISPITA

 

Am ajuns aşadar la Aiud, dar nu ştiu cum se face că nu am mai reţinut nici unde am stat şi nici cu cine. Nici nu mai ştiu după cât timp, în orice caz, după puţine zile, am fost din nou îmbarcat şi dus la penitenciarul din Cluj. îmi făcusem tot felul de gânduri şi mă aşteptam să fiu din nou anchetat, despre cele ce se vor fi descoperit la demascări. Numai la asta mă gândeam.

Am fost depus la secţia de depozit a Securităţii, la Panitenciar, care era aceeaşi cu cea din 1948-1949. dar acum interiorul era mobilat cu paturi cazone, cu aşternuturi şi nu cu aşternerea la podea ca pe timpul când am făcut noi cunoştinţă cu aceste locuri. Dintre persoanele găsite aici reţin figura venerabilă a unui tată, doctorul Simion Gruiţă din Aiud.

Era un om trecut de curând de 60 de ani, uscăţiv, de statură potrivită şi nu trăda nimic pe faţa lui care să te facă să bănuieşti dezastrul ce-1 trăia. Avea trei copii, unul mai mare, tot medic, altul mai mic, jurist şi o fată căsătorită cu un inginer, maior şi profesor la o şcoală militară. Băiatul cel mic fusese fugar, dar nu făptuise nimic, doar se ascunsese ca să nu-1 aresteze pentru nişte legături pe care le-a avut cu un prieten acum arestat. A stat ascuns câţiva ani, cu ştirea şi cu sprijinul familiei. Acum, când l-au prins, au închis toată familia, pentru favorizarea infractorului, care, după cum ani spus, nu făcuse altceva decât să fugă de propria sa arestare. Şi tata şi mama şi sora, erau incriminaţi că nu şi-au denunţat propriul copil şi frate. Fuseseră deja condamnaţi, dar nu am mai reţinut şi cuantumul.

Bătrânul doctor fusese medic generalist şi era cunoscut de întreg târgul şi de satele din regiune, căci practicase aici medicina la scurtă vreme după terminarea primului război. Începuse medicina la Viena, a făcut apoi şi o parte din război şi a terminat facultatea la Cluj, în primele promoţii după deschiderea Universităţii româneşti. Şi acum, când povestea, nu a uitat satisfacţia pe care a avut-o când a audiat primele cursuri în limba maternă. El, obişnuit cu graiul nostru de la ţară, nu-şi putea închipui că limba noastră are totuşi o haină atât de largă încât poate cuprinde şi noţiunile de specialitate. înţelegea tot, de parcă nici nu ar mai fi învăţat şi pe nemţeşte. Ba parcă şi mai uşor.

În practica sa îndelungată, de peste treizeci de ani, adunase destulă cazuistică din care îmi povestea şi eu învăţam. Aici în cameră avea două sticluţe primite de la infirmeria penitenciarului, una cu tinctură valeriană si alta cu tinctură anticholerină, cu care rezolva urgenţele minore din cameră. Dintr-un episod banal, am reţinut de la el puterea magiei cuvântului şi a actului medical. Unui pacient, colocatar cu noi, îi trebuia una dintre tincturi, dar medicul nu mai avea şi mi-a spus să-i dau din cealaltă, cu motivaţia : „ut aliquid facere videatur" (ca să se pară că faci ceva). În împrejurările noastre de acolo, nu era şarlatanie, era o metodă de a ajuta cu cuvântul sau cu gestul, un om care aştepta de la noi, ori noi nu aveam altceva.

Mi-a povestit o anecdotă hazlie cu prof. dr. Danielopol, care venise în Apuseni pentru a culege date în legătură cu celebrul său studiu asupra guşei. Dr. Gruiţă era tânăr medic de circă. Populaţia nu se prezenta la controlul medical şi profesorul se hotărâse să plece. Tânărul medic i-a promis că va aduce el guşaţii. Şi într-adevăr, în dimineaţa următoare era plină curtea dispensarului de guşaţi, cu guşa cât cimpoiul. Profesorul, mirat a vrut să ştie cheia mobilizării: Am pus să bată toba prin sate, să vină toii guşaţii la primărie, că se va da pensie la guşaţi. Profesorul a râs de mica şarlatanie, dar şi-a cules materialul pentru studiul urmărit.

Eu m-am văitat că am un zgomot auricular permanent. Trecuseră aproape 4 ani de la trauma sonoră suferită cu ocazia decupării plăcilor de matriţă, din prima zi de muncă la Gherla, şi urechile îmi ţiuiau şi acum, din ziua aceea... El m-a liniştit că o să-mi treacă după eliberare, chiar dacă mă paşte hipoacuzia, lucru ce s-a şi întâmplat.

Tot de la el am aflat despre mersul evenimentelor politice de pe glob, cu deschiderea spre Vest, care a urmat după moartea lui Stalin şi mai ales acum, cu Mikoian, despre acceptarea României la O.N.U., precum şi a celorlalte democraţii populare, presupunându-se prin asta o abandonare a victimelor războiului rece, purtat până atunci.

Era bine aici, dar ştiam că nu am venit să stau. Totuşi, ce-o fi?

M-a luat într-o zi, cu bagajul, cu ochelari negri la ochi, să nu vezi unde te poartă. Am presupus că la Securitate. De la oamenii de la penitenciar, cu care stătusem acum, aflasem că aceasta şi-a făcut un nou sediu, peste Someş, mai jos de Piaţa Mihai Viteazul. Acolo m-au dus.

Arestul era tot la beci. Mi-au luat ochelarii negri, dar am depus la arest şi ochelarii proprii, după tipic, să nu te poţi sinucide cu ei. Am fost băgat în cameră cu o persoană uscăţivă, înaltă, cu ten fin, care mi-a spus că este preot romano-catolic, slujeşte la Catedrala Sfântul Mihai din Cluj şi că a fost şi la Canal. Acum fusese luat pentru că împreună cu alţi doi preoţi mai bătrâni, depuseseră un vot de credinţă Papei, într-o adunare clandestină. Vorbea româneşte cu un uşor accent maghiar, dar poseda un vocabular român destul de bogat, corespunzător unui intelectual şi câştigat, după cum mărturisea, prin convieţuirea de la Canal, dar cultivat prin predicile ce le ţinea şi pentru ascultătorii români, care frecventau în număr destul de mare, biserica unde slujea. Mi-a spus că face lecţii de catehizare cu elevi tineri aduşi de părinţi la biserică şi avusese între aceşti elevi şi pe unii dintre cei întâlniţi de mine la Gherla - cei cu organizaţia clandestină I.K.E.S. - despre care aflam acum şi de la el că într-adevăr s-au eliberat.

Beciul fiind recent construit, lemnăria din scânduri verzi s-a căscat şi se vedea printre crăpături mişcarea de pe coridor. într-o zi 1-a scos pe părintele Erds (aşa îl chema pe preotul acesta - iar Erds pe româneşte s-ar traduce cu Tare) şi când a revenit în celulă mi-a spus că 1-a întrebat gardianul dacă se uită pe gaura din uşă. El a mărturisit că, fiind preot, nu poate minţi şi a spus tot, cum ne uitam pe sală. Mi-am dat seama că sinceritatea naivă a preotului este exploatată, dar m-am gândit şi la faptul că el a vrut să mă pună în gardă că mă toarnă şi să n-am încredere în sfinţia sa.

Apoi mi-a pus şi mie ochelarii, mai bine zis antiochelarii, şi m-a dus într-un birou, unde mă aştepta un anchetator cu faţa mai rotundă şi puţin gras, după contur. Dar nu vedeam clar de la distanţă de 4-5 metri care mă despărţea de el, fără ochelarii mei personali de minus patru dioptrii, cât port şi fără de care nu mă descurc la distanţă.

Mai întâi, fireşte, clasica întrebare inutilă, cum te numeşti, deşi îţi cunoşteau şi măselele din gură. Am să încerc să redau cât mai fidel restul dialogului, pentru că mi-a rămas în minte pe toată viaţa.

-  Câţi ani ai?

-  Treizeci şi doi.

-  îmbătrâneşti în închisoare. De când eşti arestat?

- Din 1948.

-  Cine te-a arestat şi anchetat?

-  Comisarii Mărdărescu, Stănescu şi Breiner.

- Dar pe mine mă cunoşti?

- Nu, dar nu văd bine fără ochelari cine sunteţi.

Nu s-a prezentat, dar aflasem de la deţinuţii de la penitenciar că anchetele le face un maior, Beiner (sau Bainer) tot evreu şi ăsta, ca Breiner care mă arestase.

-  Pentru ce-ai fost condamnat? Cât ţi-au dat?

- Am fost îndrumător la anul I din Universitate şi am fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.

- Mult, mult ţi-a dat pentru asta. Uite, noi ţi-am dat pedeapsa şi noi o putem scădea.

Am tăcut, dar m-am gândit că dacă ei au greşit şi mi-au dat prea mult, cum însuşi a recunoscut, atunci de ce nu o reduc, căci este un drept al meu, ce să mai ceară ceva de la mine pentru asta.

- De când nu ţi-ai văzut familia?

- De 7 ani.

- Şi nu ţi-e dor de ei, nu vrei să-i vezi?

- Ba da, dar nu avem dreptul la vorbitor.

- Uite, dacă vrei să vii aici la noi, vei avea dreptul la vorbitor apropiat şi ai să-ţi vezi părinţii.

Am tăcut, căci am priceput că vrea să mă oprească la ei ca să mă folosească de turnător prin celule. Se cunoştea sistemul că unii arestaţi mai vechi erau băgaţi în camere cu cei noi, făcând pe victimele, că au suferit mult, ori că îi bate şi acuma, pentru a obţine încrederea credulilor şi a descoperi ce caută anchetatorii. Dar treaba asta nu am făcut-o şi mi se părea o abjecţie sub limita umană.

- în ce an de facultate ai fost?

- Am terminat anul şase.

-  Doctor? Măi, măi, ce ţi-ar trebui ţie. Şi ai mai citit ceva?

 -Nu.

-  Vezi, dacă vei veni aici, la noi, îţi vom da cărţi, să citeşti, să te poţi pregăti să dai examenele şi să ajungi doctor.

- Nu vin.

-  Cu sănătatea cum stai?

-  Mă supără reumatismul, ca pe oricare puşcăriaş.

- Dacă vii aici la noi, îţi vom da medicamente şi te vom face sănătos.

- Nu vin, domnule anchetator.

-  Uite, îţi mai fac o ultimă propunere şi cea mai mare. Dar nu ţi-o spun decât dacă promiţi că o primeşti.

- Nu mi-o spuneţi. Ori care ar fi ea, nu o primesc. Aştept ca soarta mea să se rezolve odată cu a tuturor deţinuţilor politici din România.

-  Noi nu avem deţinuţi politici - spuse Beiner, supărat vizibil şi de refuzul meu şi de problema deţinuţilor politici. Noi avem numai infractori faţă de legile ţării.                                     

S-a ridicat, a chemat miliţianul şi m-a trimis înapoi la celulă. Am uitat să spun că înainte de plecarea mea din celula arestului, 1-a luat iar pe popă. Când am ajuns eu înapoi, el încă nu revenise. S-a întors curând după mine şi mi-a spus că 1-a luat să mai dea odată declaraţia.

- Nu, părinte. Te-a luat ca să nu ştii dumneata că mă duce pe mine sus. Uite, viei nu ştii că până ai fost mata plecat, am fost şi eu.

- Pentru ce? face dânsul curios.

-  Ca să mă convingă să rămân aici la ei ca turnător prin camere, să te trag pe dumneata de limbă.

Ştiam că va spune asta sus şi că nu le convine, doar îmi spusese Beiner la despărţire să nu spun nimănui discuţia noastră, ori eu asta voiam, să-i indispun şi să mă expedieze cât mai repede la un penitenciar. Cluj, Aiud, (bineînţeles că nu mai preferam Piteştiul).

Dimineaţa următoare îi spun lui Eros:

-  Părinte, ne despărţim, azi noapte am visat cal alb. în limbaj de puşcărie, la tălmăcirea viselor, calul alb înseamnă drum bun, după cum găina grasă înseamnă pachet de acasă. Şi am râs.

La scurtă vreme, nici n-a trecut o oră, 1-a luat din cameră din nou şi nu l-am mai văzut. Până să se întoarcă el, bănuiesc că 1-a dus să-1 întrebe ce am vorbit în cameră, a venit gardianul, mi-a dat ochelarii proprii în mână şi pe cei negri la ochi şi m-a dus iar la penitenciarul local. Aici am rămas până la venirea primei dube.

În zilele cât am mai rămas la Cluj, a venit un zvon că ar fi apărut un decret de amnistie şi graţiere, dar acesta nu-i priveşte decât pe criminalii de război şi pe cei cu crime împotriva umanităţii, în atmosfera asta, totuşi euforică, ne-a luat într-o zi, era duminică după amiază, şi ne-a dus la gară, pe mine şi pe un fost procuror de la Curtea de Apel, Vasvari.

Dânsul avea o fiică măritată cu un coleg de facultate, mai mare cu un an, Gheorghe Chirtoc, pe care îl ştiam şi care ajunsese, după spusa socrului, asistent universitar la Clinica Medicală. El mi-a povestit ce ştia de la ginerele său şi ce mai auzisem de fapt şi eu prin 1949, în legătură cu viitorul academician Moga. La reforma învăţământului din 1948, fostul nostru profesor, savantul Iuliu Haţieganu a fost scos din clinica unde profesase şi învăţase pe alţii, vreme de aproape treizeci de ani. în locul său a fost numit fostul său conferenţiar, Aurel Moga, care se dezvoltase până atunci în umbra maestrului. La lecţia inaugurală acesta a vorbit despre medicina „ empirică şi neştiinţifică" din şcoala lui Haţieganu, făcând o impresie penibilă în faţa auditoriului medical, dar favorabilă în ochii celui politic, care îl promovase. Asta mai auzisem de la colegii arestaţi în primăvara anului 1949.

Magistratul îmi povestea în continuare, că maestrul îndepărtat a fost apoi căutat cu lumânarea, când au venit nişte „oaspeţi dragi" sovietici, savantul Miaşnikov, care a întrebat de renumitul clinician de faimă mondială. Atunci bătrânul dascăl de medici a fost reconsiderat, dar nu a mai venit la clinica sa, pe care o onorase atâţia ani, ci a fost numit la Spitalul Evreiesc, unde s-a înfiinţat Clinica Medicală III.

Astea au fost în 1948 - 1949 şi acum, în 1955, încă se mai povesteau.

Vasvari era arestat pentru că, mergând pe vremuri - prin treizeci şi ceva - în inspecţie la închisoarea Satu Mare, nişte deţinuţi i-au raportat că au fost maltrataţi de administraţia închisorii. Fusese mai întâi martor al acuzării în procesul intentat acelei administraţii, iar acum îl duceau la Curtea Criminală din Bucureşti să dea seama şi el ce curs a dat reclamaţiei. Apăruse însă decretul salvator.

Un plutonier, şeful pazei, uşor cherchelit în după-amiaza aceea de duminică, ne-a spus că n-are dubă auto, ne transportă cu căruţa, să nu facem prostii, căci şi acolo unde mergem, mergem pentru eliberare. Avea dreptate în cazul colegului de transport, dar eu ştiam că astea nu mă privesc. Nu mi-a mai pus lanţuri, ne-a urcat într-o căruţă a închisorii, cu un soldat cu automatul îndreptat către noi şi în felul acesta am traversat vreo 2 kilometri din Cluj la vedere, chit că din căruţă şi chit că sub balalaică. Nu mai spun ce frumos a fost. Oameni, viaţă, soare.

În gară, duba - tren nu sosise şi ne-a pus să aşteptăm pe o bancă de lângă Biroul de mişcare. Gara fusese bombardată şi dărâmată, nu mai rămăseseră în picioare decât câteva ziduri, care adăposteau nişte încăperi strict necesare funcţionării unei gări. Trecuseră peste zece ani de la război, dar Clujul nu-şi vindecase încă rănile.

Cum stăteam şi vorbeam, în aşteptarea trenului, iese din biroul de mişcare o doamnă bruneţică, puţin durdulie, cu o faţă rumenă şi rotundă, cam de vreo treizeci şi cinci - patruzeci de ani. Era îmbrăcată într-un halat negru, de birou, şi am bănuit că face parte din personalul gării. A mers să-şi ia apă, de la cişmeaua din faţă, lângă noi. Cum oi fi privit-o eu, nu am văzut. Dar a văzut bătrânul ce mă însoţea.

- Ia ascultă, doctore, de când nu ai văzut femeie de aproape?

-  De şapte ani, zic eu, gândindu-mă că şi la proces am văzut fetele noastre din lot, dar în alt fel.

- Se vede pe ochi. De-ai ştii cum te dau de gol ochii ăştia de deţinut.

N-am spus nimic. Preotul la spovedanie dă dezlegare şi păcatelor făcute cu gândul nu numai cu fapta.

Ne-a luat duba şi ne-a dus pe drumul fiecăruia. Eu am coborât la prima. Tot la Aiud.

Fusese o călătorie plăcută, chiar dacă trecusem prin ispitirile diavolului. Ale diavolului de Beiner, căci pe Eva nu am pus-o la socoteală. Aceea fusese o icoană fugară, reţinută ca tot ce este frumos. Nu m-am mândrit la nimeni cu întrevederea avută, căci mă privea numai pe nune, a fost lupta mea cu mine însumi, în primul rând, şi cu duşmanul ce mă tenta, în al doilea rând. Nu am intrat în închisoare ca să-mi recâştig libertatea prin josnicie, chiar dacă am fost „piteştean".