ISPITA
Am ajuns aşadar la Aiud, dar nu ştiu cum se face că nu am mai reţinut nici
unde am stat şi nici cu cine. Nici nu mai ştiu după cât timp, în orice caz,
după puţine zile, am fost din nou îmbarcat şi dus la penitenciarul din Cluj.
îmi făcusem tot felul de gânduri şi mă aşteptam să fiu din nou anchetat, despre
cele ce se vor fi descoperit la demascări. Numai la asta mă gândeam.
Am fost depus la secţia de depozit a Securităţii, la
Panitenciar, care era aceeaşi cu cea din 1948-1949. dar acum interiorul era
mobilat cu paturi cazone, cu aşternuturi şi nu cu aşternerea la podea ca pe
timpul când am făcut noi cunoştinţă cu aceste locuri. Dintre persoanele găsite
aici reţin figura venerabilă a unui tată, doctorul Simion Gruiţă din Aiud.
Era un om trecut de curând de 60 de ani, uscăţiv, de statură potrivită şi
nu trăda nimic pe faţa lui care să te facă să bănuieşti dezastrul ce-1 trăia.
Avea trei copii, unul mai mare, tot medic, altul mai mic, jurist şi o fată
căsătorită cu un inginer, maior şi profesor la o şcoală militară. Băiatul cel
mic fusese fugar, dar nu făptuise nimic, doar se ascunsese ca să nu-1 aresteze
pentru nişte legături pe care le-a avut cu un prieten acum arestat. A stat
ascuns câţiva ani, cu ştirea şi cu sprijinul familiei. Acum, când l-au prins,
au închis toată familia, pentru favorizarea infractorului, care, după cum ani
spus, nu făcuse altceva decât să fugă de propria sa arestare. Şi tata şi mama
şi sora, erau incriminaţi că nu şi-au denunţat propriul copil şi frate.
Fuseseră deja condamnaţi, dar nu am mai reţinut şi cuantumul.
Bătrânul doctor fusese medic generalist şi era cunoscut de întreg târgul şi
de satele din regiune, căci practicase aici medicina la scurtă vreme după
terminarea primului război. Începuse medicina la Viena, a făcut apoi şi o parte
din război şi a terminat facultatea la Cluj, în primele promoţii după
deschiderea Universităţii româneşti. Şi acum, când povestea, nu a uitat
satisfacţia pe care a avut-o când a audiat primele cursuri în limba maternă.
El, obişnuit cu graiul nostru de la ţară, nu-şi putea închipui că limba noastră
are totuşi o haină atât de largă încât poate cuprinde şi noţiunile de
specialitate. înţelegea tot, de parcă nici nu ar mai fi învăţat şi pe nemţeşte.
Ba parcă şi mai uşor.
În practica sa îndelungată, de peste treizeci de ani, adunase
destulă cazuistică din care îmi povestea şi eu învăţam. Aici în cameră avea
două sticluţe primite de la infirmeria penitenciarului, una cu tinctură
valeriană si alta cu tinctură anticholerină, cu care rezolva urgenţele minore din
cameră. Dintr-un episod banal, am reţinut de la el puterea magiei cuvântului şi
a actului medical. Unui pacient, colocatar cu noi, îi trebuia una dintre
tincturi, dar medicul nu mai avea şi mi-a spus să-i dau din cealaltă, cu
motivaţia : „ut aliquid facere videatur" (ca să se pară că faci ceva). În împrejurările noastre de acolo, nu era şarlatanie, era
o metodă de a ajuta cu cuvântul sau cu gestul, un om care aştepta de la noi,
ori noi nu aveam altceva.
Mi-a povestit o anecdotă hazlie cu prof. dr. Danielopol, care venise în
Apuseni pentru a culege date în legătură cu celebrul său studiu asupra guşei.
Dr. Gruiţă era tânăr medic de circă. Populaţia nu se prezenta la controlul
medical şi profesorul se hotărâse să plece. Tânărul medic i-a promis că va aduce
el guşaţii. Şi într-adevăr, în dimineaţa următoare era plină curtea
dispensarului de guşaţi, cu guşa cât cimpoiul. Profesorul, mirat a vrut să ştie
cheia mobilizării: Am pus să bată toba prin sate, să vină toii guşaţii la
primărie, că se va da pensie la guşaţi. Profesorul a râs de mica
şarlatanie, dar şi-a cules materialul pentru studiul urmărit.
Eu m-am văitat că am un zgomot auricular permanent. Trecuseră aproape 4 ani
de la trauma sonoră suferită cu ocazia decupării plăcilor de matriţă, din prima
zi de muncă la Gherla, şi urechile îmi ţiuiau şi acum, din ziua aceea... El m-a
liniştit că o să-mi treacă după eliberare, chiar dacă mă paşte hipoacuzia,
lucru ce s-a şi întâmplat.
Tot de la el am aflat despre mersul evenimentelor politice de pe glob, cu
deschiderea spre Vest, care a urmat după moartea lui Stalin şi mai ales acum,
cu Mikoian, despre acceptarea României la O.N.U., precum şi a celorlalte
democraţii populare, presupunându-se prin asta o abandonare a victimelor
războiului rece, purtat până atunci.
Era bine aici, dar ştiam că nu am venit să stau. Totuşi, ce-o fi?
M-a luat într-o zi, cu bagajul, cu ochelari negri la ochi, să nu vezi unde
te poartă. Am presupus că la Securitate. De la oamenii de la
penitenciar, cu care stătusem acum, aflasem că aceasta şi-a făcut un nou sediu,
peste Someş, mai jos de Piaţa Mihai Viteazul. Acolo m-au dus.
Arestul era tot la beci. Mi-au luat ochelarii negri, dar am depus la arest
şi ochelarii proprii, după tipic, să nu te poţi sinucide cu ei. Am fost băgat
în cameră cu o persoană uscăţivă, înaltă, cu ten fin, care mi-a spus că este
preot romano-catolic, slujeşte la Catedrala Sfântul Mihai din Cluj şi că
a fost şi la Canal. Acum fusese luat pentru că împreună cu alţi doi
preoţi mai bătrâni, depuseseră un vot de credinţă Papei, într-o adunare
clandestină. Vorbea româneşte cu un uşor accent maghiar, dar poseda un
vocabular român destul de bogat, corespunzător unui intelectual şi câştigat,
după cum mărturisea, prin convieţuirea de la Canal, dar cultivat prin
predicile ce le ţinea şi pentru ascultătorii români, care frecventau în număr
destul de mare, biserica unde slujea. Mi-a spus că face lecţii de catehizare cu
elevi tineri aduşi de părinţi la biserică şi avusese între aceşti elevi şi pe
unii dintre cei întâlniţi de mine la Gherla - cei cu organizaţia clandestină I.K.E.S.
- despre care aflam acum şi de la el că într-adevăr s-au eliberat.
Beciul fiind recent construit, lemnăria din scânduri verzi s-a căscat şi se
vedea printre crăpături mişcarea de pe coridor. într-o zi 1-a scos pe părintele
Erds (aşa îl chema pe preotul acesta - iar Erds pe româneşte s-ar traduce cu Tare)
şi când a revenit în celulă mi-a spus că 1-a întrebat gardianul dacă se
uită pe gaura din uşă. El a mărturisit că, fiind preot, nu poate minţi şi a
spus tot, cum ne uitam pe sală. Mi-am dat seama că sinceritatea naivă a
preotului este exploatată, dar m-am gândit şi la faptul că el a vrut să mă pună
în gardă că mă toarnă şi să n-am încredere în sfinţia sa.
Apoi mi-a pus şi mie ochelarii, mai bine zis antiochelarii, şi m-a dus
într-un birou, unde mă aştepta un anchetator cu faţa mai rotundă şi puţin gras,
după contur. Dar nu vedeam clar de la distanţă de 4-5 metri care mă despărţea
de el, fără ochelarii mei personali de minus patru dioptrii, cât port şi fără
de care nu mă descurc la distanţă.
Mai întâi, fireşte, clasica întrebare inutilă, cum te numeşti, deşi îţi
cunoşteau şi măselele din gură. Am să încerc să redau cât mai fidel restul
dialogului, pentru că mi-a rămas în minte pe toată viaţa.
- Câţi ani ai?
- Treizeci şi
doi.
- îmbătrâneşti în
închisoare. De când eşti arestat?
- Din 1948.
- Cine te-a
arestat şi anchetat?
- Comisarii
Mărdărescu, Stănescu şi Breiner.
- Dar pe mine mă cunoşti?
- Nu, dar nu văd bine fără ochelari cine sunteţi.
Nu s-a prezentat, dar aflasem de la deţinuţii de la penitenciar că
anchetele le face un maior, Beiner (sau Bainer) tot evreu şi ăsta, ca Breiner
care mă arestase.
- Pentru ce-ai fost condamnat?
Cât ţi-au dat?
- Am fost îndrumător la anul I din Universitate şi am
fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.
- Mult, mult ţi-a dat pentru asta. Uite, noi ţi-am dat
pedeapsa şi noi o putem scădea.
Am tăcut, dar m-am gândit că dacă ei au greşit şi mi-au dat prea mult, cum
însuşi a recunoscut, atunci de ce nu o reduc, căci este un drept al meu, ce să
mai ceară ceva de la mine pentru asta.
- De când nu ţi-ai văzut familia?
- De 7 ani.
- Şi nu ţi-e dor de ei, nu vrei să-i vezi?
- Ba da, dar nu avem dreptul la vorbitor.
- Uite, dacă vrei să vii aici la noi, vei avea dreptul la
vorbitor apropiat şi ai să-ţi vezi părinţii.
Am tăcut, căci am priceput că vrea să mă oprească la ei ca să mă folosească
de turnător prin celule. Se cunoştea sistemul că unii arestaţi mai vechi
erau băgaţi în camere cu cei noi, făcând pe victimele, că au suferit mult, ori
că îi bate şi acuma, pentru a obţine încrederea credulilor şi a descoperi ce
caută anchetatorii. Dar treaba asta nu am făcut-o şi mi se părea o abjecţie sub
limita umană.
- în ce an de facultate ai fost?
- Am terminat anul şase.
- Doctor? Măi,
măi, ce ţi-ar trebui ţie. Şi ai mai citit ceva?
-Nu.
- Vezi, dacă vei
veni aici, la noi, îţi vom da cărţi, să citeşti, să te poţi pregăti să dai
examenele şi să ajungi doctor.
- Nu vin.
- Cu sănătatea
cum stai?
- Mă supără
reumatismul, ca pe oricare puşcăriaş.
- Dacă vii aici la noi, îţi vom da medicamente şi te vom
face sănătos.
- Nu vin, domnule anchetator.
- Uite, îţi mai
fac o ultimă propunere şi cea mai mare. Dar nu ţi-o spun decât dacă promiţi că
o primeşti.
- Nu mi-o spuneţi. Ori care ar fi ea, nu o primesc.
Aştept ca soarta mea să se rezolve odată cu a tuturor deţinuţilor politici din
România.
- Noi nu avem
deţinuţi politici - spuse Beiner,
supărat vizibil şi de refuzul meu şi de problema deţinuţilor politici. Noi
avem numai infractori faţă de legile ţării.
S-a ridicat, a chemat
miliţianul şi m-a trimis înapoi la celulă. Am uitat să spun că înainte de
plecarea mea din celula arestului, 1-a luat iar pe popă. Când am ajuns eu
înapoi, el încă nu revenise. S-a întors curând după mine şi mi-a spus că 1-a
luat să mai dea odată declaraţia.
- Nu, părinte.
Te-a luat ca să nu ştii dumneata că mă duce pe mine sus. Uite, viei nu ştii că
până ai fost mata plecat, am fost şi eu.
- Pentru ce? face dânsul
curios.
- Ca să mă convingă să rămân aici la ei ca
turnător prin camere, să te trag pe dumneata de limbă.
Ştiam că va spune
asta sus şi că nu le convine, doar îmi spusese Beiner la despărţire să nu spun
nimănui discuţia noastră, ori eu asta voiam, să-i indispun şi să mă expedieze cât
mai repede la un penitenciar. Cluj, Aiud, (bineînţeles că nu mai preferam Piteştiul).
Dimineaţa următoare
îi spun lui Eros:
- Părinte, ne despărţim, azi noapte am
visat cal alb. în limbaj de puşcărie, la tălmăcirea viselor, calul alb înseamnă
drum bun, după cum găina grasă înseamnă pachet de acasă. Şi am râs.
La scurtă vreme, nici
n-a trecut o oră, 1-a luat din cameră din nou şi nu l-am mai văzut. Până să se
întoarcă el, bănuiesc că 1-a dus să-1 întrebe ce am vorbit în cameră, a venit
gardianul, mi-a dat ochelarii proprii în mână şi pe cei negri la ochi şi m-a
dus iar la penitenciarul local. Aici am rămas până la venirea primei dube.
În zilele cât am mai
rămas la Cluj, a venit un zvon că ar fi apărut un decret de amnistie şi
graţiere, dar acesta nu-i priveşte decât pe criminalii de război şi pe
cei cu crime împotriva umanităţii, în atmosfera asta, totuşi euforică,
ne-a luat într-o zi, era duminică după amiază, şi ne-a dus la gară, pe mine şi
pe un fost procuror de la Curtea de Apel, Vasvari.
Dânsul avea o fiică
măritată cu un coleg de facultate, mai mare cu un an, Gheorghe Chirtoc, pe care
îl ştiam şi care ajunsese, după spusa socrului, asistent universitar la Clinica
Medicală. El mi-a povestit ce ştia de la ginerele său şi ce mai auzisem de fapt
şi eu prin 1949, în legătură cu viitorul academician Moga. La reforma
învăţământului din 1948, fostul nostru profesor, savantul Iuliu Haţieganu a
fost scos din clinica unde profesase şi învăţase pe alţii, vreme de aproape
treizeci de ani. în locul său a fost numit fostul său conferenţiar, Aurel Moga,
care se dezvoltase până atunci în umbra maestrului. La lecţia inaugurală acesta
a vorbit despre medicina „ empirică şi neştiinţifică" din şcoala
lui Haţieganu, făcând o impresie penibilă în faţa auditoriului medical, dar
favorabilă în ochii celui politic, care îl promovase. Asta mai auzisem de la
colegii arestaţi în primăvara anului 1949.
Magistratul îmi
povestea în continuare, că maestrul îndepărtat a fost apoi căutat cu lumânarea,
când au venit nişte „oaspeţi dragi" sovietici, savantul Miaşnikov,
care a întrebat de renumitul clinician de faimă mondială. Atunci bătrânul
dascăl de medici a fost reconsiderat, dar nu a mai venit la clinica sa, pe care
o onorase atâţia ani, ci a fost numit la Spitalul Evreiesc, unde s-a înfiinţat
Clinica Medicală III.
Astea au fost în 1948
- 1949 şi acum, în 1955, încă se mai povesteau.
Vasvari era arestat
pentru că, mergând pe vremuri - prin treizeci şi ceva - în inspecţie la
închisoarea Satu Mare, nişte deţinuţi i-au raportat că au fost maltrataţi de
administraţia închisorii. Fusese mai întâi martor al acuzării în procesul
intentat acelei administraţii, iar acum îl duceau la Curtea Criminală din
Bucureşti să dea seama şi el ce curs a dat reclamaţiei. Apăruse însă decretul
salvator.
Un plutonier, şeful
pazei, uşor cherchelit în după-amiaza aceea de duminică, ne-a spus că n-are
dubă auto, ne transportă cu căruţa, să nu facem prostii, căci şi acolo unde
mergem, mergem pentru eliberare. Avea dreptate în cazul colegului de transport,
dar eu ştiam că astea nu mă privesc. Nu mi-a mai pus lanţuri, ne-a urcat într-o
căruţă a închisorii, cu un soldat cu automatul îndreptat către noi şi în felul
acesta am traversat vreo 2 kilometri din Cluj la vedere, chit că din căruţă şi
chit că sub balalaică. Nu mai spun ce frumos a fost. Oameni, viaţă,
soare.
În gară, duba - tren
nu sosise şi ne-a pus să aşteptăm pe o bancă de lângă Biroul de mişcare. Gara
fusese bombardată şi dărâmată, nu mai rămăseseră în picioare decât câteva
ziduri, care adăposteau nişte încăperi strict necesare funcţionării unei gări.
Trecuseră peste zece ani de la război, dar Clujul nu-şi vindecase încă rănile.
Cum stăteam şi
vorbeam, în aşteptarea trenului, iese din biroul de mişcare o doamnă bruneţică,
puţin durdulie, cu o faţă rumenă şi rotundă, cam de vreo treizeci şi cinci -
patruzeci de ani. Era îmbrăcată într-un halat negru, de birou, şi am bănuit că
face parte din personalul gării. A mers să-şi ia apă, de la cişmeaua din faţă,
lângă noi. Cum oi fi privit-o eu, nu am văzut. Dar a văzut bătrânul ce mă
însoţea.
- Ia ascultă,
doctore, de când nu ai văzut femeie de aproape?
- De şapte ani, zic eu, gândindu-mă
că şi la proces am văzut fetele noastre din lot, dar în alt fel.
- Se vede pe ochi.
De-ai ştii cum te dau de gol ochii ăştia de deţinut.
N-am spus nimic.
Preotul la spovedanie dă dezlegare şi păcatelor făcute cu gândul nu numai cu
fapta.
Ne-a luat duba şi
ne-a dus pe drumul fiecăruia. Eu am coborât la prima. Tot la Aiud.
Fusese o călătorie
plăcută, chiar dacă trecusem prin ispitirile diavolului. Ale diavolului
de Beiner, căci pe Eva nu am pus-o la socoteală. Aceea fusese o icoană fugară,
reţinută ca tot ce este frumos. Nu m-am mândrit la nimeni cu întrevederea
avută, căci mă privea numai pe nune, a fost lupta mea cu mine însumi, în primul
rând, şi cu duşmanul ce mă tenta, în al doilea rând. Nu am intrat în închisoare
ca să-mi recâştig libertatea prin josnicie, chiar dacă am fost „piteştean".