LA GHERLA, UNELTE, ROBOŢI ŞI OAMENI -2

La Biroul Plan era şef prin 1952 Mărtinuş, despre care am mai scris că a fost student la Drept, la Iaşi, iar la Piteşti fusese şeful Comitetului de demascare de la Camera 1 Subsol. Curând după ridicarea lui Ţurcanu a fost dus şi el la Bucureşti, dar a revenit şi treaba asta s-a mai repetat o dată, înainte de a fi oprit acolo şi judecat şi condamnat împreună cu ceilalţi din lotul Ţurcanu. Atunci nu am aflat niciodată unde a fost şi nici pentru ce, căci se sfătuia cu foarte puţini şi nu făceam parte dintre aceia.

Tot la Plan lucra şi Virgil Mitan, absolvent de la Litere din Iaşi şi originar din Agighiol, Tulcea. Venea şi el ca şi noi de la Piteşti, iar în primul an de aici lucrase în fabrică. într-o seară, deşi avea de lucru, a mers în cameră mai devreme, căci nu s-a simţit bine. Era obosit şi tuşea. Nu mersese însă la medicul închisorii să se vaite. Eu m-am întors în dormitor după ora 10. Becul din cameră era stins. Luna de afară lumina interiorul, gratiile de la ferestre proiectându-se pe mozaic ca un sinistru decor. Virgil nu adormise. Stătea la un pat de lângă fereastră, mă aştepta şi m-a chemat la el întinzându-mi batista şi întrebându-mă:

- Mă Ioane, ăsta sânge să fie? Se vedea clar că este sânge, chiar dacă numai la lumina lunii. Nu-i venea să creadă, era prima hemoptizie şi parcă aştepta de la mine o infirmare a funestului diagnostic. N-avea rost minciuna. L-am coborât, căci stătea pe patul de sus, l-am examinat prin auscultaţie directă, căci doar nu aveam stetoscop, şi semnele obiective se însumau celor relatate de el.

A continuat să meargă la serviciu, la birou, munca noastră o considerau toţi uşoară, nu se avea în vedere orarul prelungit permanent de lucru şi nici mediul favorizant, prin contact şi spaţiul (cubajul) insuficient al încăperilor de lucru.

Asemeni lui, îmi arătase batista într-o dimineaţă şi Tăvi Tomuţă -inginerul-şef, încă înaintea lui Mitan. Şi continua activitatea. Virgil mai şi fuma. Când l-am rugat să nu mai fumeze că îşi face rău singur, mi-a răspuns descurajat.

- La ce bun, tot voi muri.

Nu apăruseră încă antibioticele, tuberculostaticele şi chimioterapicele iar de trepiedul clasic al tratamentului tuberculozei - odihna, aer şi mâncare, nu putea fi vorba aici şi acum.

- Bine măi Virgile, cu paşii care-i face ştiinţa acum, am intrat după cum ştii, în era antibioticelor, este imposibil să nu se descopere leacul tuberculozei. Menţine-te pe linia de plutire, până vei ajunge să beneficiezi de medicamentul care sigur că va veni.

Dar el, nu, o ţinea una pe a lui că nu mai are rost viaţa. Era descurajat de toate, boala venise peste puşcărie şi peste Piteşti; 1-a dat gata. După ce s-a închis fabrica, am auzit că a fost trimis la Tg.Ocna, dar nu am mai auzit nimic de soarta lui.

N-am să-i iau pe toţi la rând din cei cu care am stat în această cameră. Voi vorbi de cei de la biroul organizatoric. Erau doi şefi, cum am mai spus, cel puţin aşa mi s-a părut mie. După plecarea lui Juberian la ancheta şi Procesul Ţurcanu, a rămas Ştefan Reck.

Acesta fusese condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru trădare de partid. Fusese muncitor rotar, originar din Cugir, maghiar, dar vorbea româneşte fără accent străin şi avea un vocabular de om cu carte, câştigat la tribună ca atâţia alţi comunişti, pe care îi vedem şi astăzi la televizor, cum se descurca de.uşor în ale vorbăriei. De tânăr, de pe la 16 ani, 1-a dus fratele său mai mare la Bucureşti şi 1-a băgat într-o organizaţie U.T.C. din Capitală. S-a căsătorit cu o evreică, tot comunistă şi ea. Când ruşii au luat Basarabia, în vara lui 1940, nevastă-sa, împreună cu alţi evrei comunişti, au trecut la ei. După venirea legionarilor în toamna aceluiaşi an, Reck lucra clandestin la regionala Dunărea de jos. A fost prins şi anchetat şi mărturisea că sub teroare a dat fire care au trântit toată conducerea regionalei comuniste, mergând în sus până la Comitetul Central, la Miron Constantinescu. Fiind eliberat, a fost luat la război şi a dezertat şi el la ruşi, cu gândul să-şi găsească nevasta, dar aceasta 1-a repudiat, avea destui de-ai ei acolo. Dezertorul a intrat în grupul Anei Pauker şi a venit în ţară, dar nu ca voluntar „Tudor Vladimirescu", ci pregătit să meargă în Germania, după înfrângerea acesteia, pentru a contribui la „denazificare", posedând nu numai numele ci şi limba germană. După revenirea în ţară a lucrat un timp la Comitetul Central, în aşteptarea plecării la nemţi.

Într-o zi, acolo, a fost recunoscut de unul care fusese închis după declaraţiile lui. A fost închis, de data asta de ai lui, şi anchetat. Apărătorul pus de partid 1-a întrebat dacă vrea să-1 apere, ori vrea ca procesul lui să fie de învăţătura clasei muncitoare. A ales ultima variantă. Judecătorul a menţionat în sentinţă: „ Reck Ştefan, dublu trădător al clasei muncitoare, odată când şi-a trădat tovarăşii la anchetă şi a doua oară când a înşelat buna-credinţă a tovarăşilor sovietici". Acum era închis cu noi, dar rămăsese până în măduva oaselor comunist. Nu ştiu dacă a participat la demascările de la „99", îşi crease reţeaua lui de informatori, servindu-1 în mod deosebit pe Mihalcea, nu neglija însă nici reţeaua ofiţerului politic.

Se sprijinea şi pe puţinii maghiari care erau închişi, promovându-i în posturi de răspundere. Pe Ioan Angya 1-a pus şeful serviciului „energetic " cum spunea acesta, iar pe Ferencz Simon şeful unuia dintre cele 2 schimburi de la Tâmplărie. Când a venit la Gherla un lot de elevi maghiari, condamnaţi pentru o organizaţie iredentistă (I.K.E.S.7, nu reţin exact titlul), Reck i-a prezentat lui Mihalcea şi i-a adus pe vreo trei dintre ei la birouri, nu ca copiii din Timişoara, dintre care 1-a adus numai pe infirmul Gruber, deşi cele două loturi erau cam de aceeaşi vârstă. Dintre aceştia îi reţin numele lui Nicolae Vereş, şeful lotului - dacă avea 17 ani - şi al lui Adalbert(Oczi) Zazula, un rutean maghiarizat, de pe la Satu Mare. Aceşti elevi - iredentista - au fost repede eliberaţi cu intervenţii din partea părinţilor, pentru anii lor fragezi, dar am crezut atunci că nici statul, după ce le-a dat pedeapsa, nu a vrut să-i ţină mult închişi, ca să nu facă din ei martiri naţionali. De altfel ungurii din Ardeal, după cum am avut ocazia să constat în cei trei ani pe care i-am trăit la Cluj după 1945, prin organizaţia lor M.N.S.Z. (Uniunea Populară Maghiară) au sprijinit mult instaurarea comunismului la noi. Loturile de puşti români, copiii aceia de 15 ani, cum au fost şi cei de la Timişoara, nu au beneficiat de aceeaşi clemenţă.

În schimb pe cunoscutul social democrat Ion Fluieraş, unul din făuritorii actului Unirii de la Alba Iulia, acum om în vârstă, incapabil de muncă, Reck 1-a scos la corvoadă în curtea fabricii, pentru curăţenie, dându-i în prinure closetele. L-am auzit comentând satisfăcut acest fapt:

- Lasă-l, o viaţă întreagă a fost sluga burgheziei, acum să-i cureţe closetele. Dar batjocura nu a fost suficientă.

Într-o zi bătrânul om politic a fost chemat la anchetă, în faţă, la birourile închisorii. Cu cine a vorbit acolo nu am aflat. După ce a revenit în camera sa de la parter, unde stăteau „ inapţii", o cameră mare, plină de bătrâni, zeci de neputincioşi, folosiţi însă la diferite corvezi - la spălătorie, la curăţenie, la montat cârlige de rufe - fără plată, doar pe suplimente de mâncare, scoase cum am mai spus, din porţiile celorlalţi, după ce a revenit, la scurtă vreme a fost scos din nou din cameră, de data asta dus însă numai la biroul organizatoric al deţinuţilor de vizavi de camera bătrânilor. Acolo îl aşteptau Reck şi Juberian, care încă nu plecase. Ce s-a întâmplat acolo, nu ştiu. Bătrânul nu a mai putut povesti, căci a fost readus în cameră într-o pătură şi la scurtă vreme a murit, dacă nu chiar în ziua aceea. în noaptea care a urmat, în fabrică au apărut manifeste scrise cu creionul pe hârtie de caiet de matematică: „ Călăii Reck si Juberian, asasinii lui Ion Fluieraş, vor plăti pentru crima lor. "

Nu a urmat nici o anchetă. Moartea lui Ion Fluieraş, probabil, a fost considerată ca datorită unui accident vascular cerebral, explicabil la un bătrân. Dar două anchete într-o zi, la un om în vârstă pot să-i declanşeze sfârşitul, chiar în absenţa unei violenţe fizice, Această violenţă fizică nu poate fi nici confirmată, dar nici negată. Dar stress-ul repetat i-a fost fatal remarcabilului om decedat. Faptul că nu a urmat o anchetă pledează pentru continuarea interogatoriului în biroul organizatoric, din ordinul politrucului (Sebesteny?) care nu a fost mulţumit de prima anchetă. Dacă cei doi ar fi făcut-o cu de la sine putere, ar fi însemnat o imixtiune în treburile autorităţii. Dar aceia au lucrat în completare, ca şi Ţurcanu la Piteşti. (Am citit în alte memorii că cel de al doilea, în afara lui Reck, a fost Nicolae Henteş. Eu reţin cum am scris, memorând mai ales manifestul pe care l-am văzut lipit pe geamul scărilor care urcau la secţiile Nasturi şi Bricege. Nu bag mâna în foc pentru acest adevăr, al persoanei vinovate, nu însă şi a faptei relatate de mine).

În 1955 s-a dat un decret de graţiere pentru cei cu crime de război sau împotriva umanităţii, articol în care fusese cuprins şi Reck. A fost eliberat, dar pentru scurtă vreme. A apărut articolul 193 din Codul Penai. „Toţi cei care în trecui, deţinând o funcţie, au dus o intensă activitate împotriva clasei muncitoare sj a formaţiilor ei de avangardă se fac vinovaţi de crimă împotriva umanităţii". Pe baza acestui articol a fost rearestat şi condamnat din nou, de data asta ,,numai" la 12 ani. De fapt aveau nevoie de el în închisoare pentru bunele servicii pe care le-a prestat. Doar ar fi avut suficiente dovezi de ataşament pentru a fi lăsat în pace. Tot aşa a păţit şi un fost colonel de jandarmi, care a funcţionat ca şef al biroului organizatoric-deţinuţi - la mina de la Baia Sprie, care a fost şi el rearestat şi apoi băgat în acelaşi articol cu Reck. Nici bunele lui servicii nu au fost luate în considerare, căci era mai util în închisoare, unde după revenirea „studenţilor rătăciţi" se împuţinase numărul turnătorilor. Era mai util în închisoare, în schimb camarazii săi, ceilalţi ofiţeri, fuseseră lăsaţi acasă, în marea lor majoritate.

Tot la organizatoricul din fabrică a lucrat o vreme şi Mihai Dănilă, despre care am spus că fusese în comitetul de la 2 Subsol. Nu cunosc motivele pentru care a fost dat la muncă de chin - era să zic de jos - de la fierărie. Motive politice sau de altă natură, ştie Reck şi Mihalcea. Mihai acesta, afară a devenit un medic bun, popularizat chiar de „Flacăra", care nu poate fi acuzată că-i promova pe legionari, căci încă "domnea" acolo Adrian Păunescu. Că descoperirea lui nu a fost leac împotriva cancerului, s-a înverşunat şi prof.dr. Arsene, dar mulţi oameni s-au mângâiat cu gândul că îşi prelungesc viaţa, cu medicamentele date gratuit de dr. Mihai Dănilă. Asta a fost şarlatanie? Cred şi sunt convins de asta că profesorii şi doctorii mari, mulţi dintre ei comunişti fiind, nu s-au sfiit să exploateze omul bolnav, cu parafa lor. Mihai n-a făcut-o. în lipsa altui mijloc terapeutic, chiar amăgirea este un leac. Nu-i de mult când o fată tânără de la Ciclova Română a venit să mă întrebe adresa lui, căci soţul ei are cancer laringian, iar un consătean al lor, care luase medicamente hulite de la Dănilă, trăieşte şi acum. Un vecin al meu, bolnav şi el de aceeaşi boală, s-a prăpădit după ce uimise însă terapeuţii de la Timişoara, care îl supravegheau, cu amânarea sfârşitului său, pe care ei îl prevăzuseră mai apropiat, dar vecinul 1-a amânat, fără să le-o spună, cu medicamentul lui Dănilă. în problema asta, a miracolelor, e greu să fii obiectiv.

Pentru alergătura prin fabrică mai era la acelaşi birou cu ei un băiat mai tânăr, Nicolae Henteş. Acesta fusese elev la Reghin - era de baştină de la Lechiţa de Mureş - şi a fost implicat într-o organizaţie de elevi. 5

Când au început arestările printre ei, a părăsit locuinţa de la gazda din oraş şi dormea pe unde apuca... într-o seară, se amurgise bine, i s-a părut că este urmărit. A iuţit pasul, urmăritorul după el. A început să fugă. fără a privi în spate, dar fugea şi acela. Apoi paşii omului din urma lui au încetat să mai fugă, dar s-a auzit o chemare, în noapte: Culiţă, tată, vino acasă, ori ce ai fi făcut tu, noi te iertăm. Era tatăl său, anunţat de gazdă că el lipseşte de acasă, iar bătrânul i-a dat de urmă prin oraş. El credea că cine ştie ce năzdrăvănie a făcut copilul său - doar pe atunci Culiţă avea doar 16 ani - şi l-ar fi iertat părinteşte. Dar justiţia română, şi populară şi militară, nu 1-a iertat. Pe bătrânul său tată nu 1-a mai văzut niciodată de atunci, din noaptea în care îl zărise ca o umbră. A auzit la proces că el a murit. Ţinuse la Culiţă al lui, ca la un prâslea ce era acesta, dintre mai mulţi fraţi cu mult mai mari decât el.

Cred că a „beneficiat" de reeducarea de la etajul III, căci încă de la începutul scoaterii noastre la muncă, el se găsea pe la acel birou. Pentru elevii aduşi la Gherla „reeducat orii" au adoptat o atitudine mai puţin dură, socotindu-i mai susceptibili de captat, iar apoi de folosit - cum spunea G.Mărculescu, şeful Comitetului de demascări de la 2 Subsol.

Nu pot închide uşa dormitorului celor cu funcţii - erau aici nu numai cei de la Biroul Tehnic ci şi şefii de ateliere din fabrică - fără a vorbi de un prieten care mi l-am făcut acolo - Ghiţă Calciu - viitorul Părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa. El nu lucra la Biroul Tehnic şi adesea Mihalcea se împiedica de el şi-1 pedepsea, fără ca eu să înţeleg pe atunci motivul ranchiunei. Mai târziu am bănuit că informatorii ofiţerului politic se scurgeau prin Calciu şi se pare că erau mai eficienţi decât ai lui Reck, prin care era informat direct şeful producţiei. Căci de multe ori acesta venea la şedinţele de lucru capsat, pentru anumite lucruri care se petreceau în fabrică şi el nu le ştia. Am presupus că la adevăratele şedinţe de producţie, ale gradelor, lui i se pun în faţă nişte fapte care s-au scurs pe linia cealaltă. Cum pe ofiţerul politic nu-1 putea înfrunta, se lua de Calciu şi îl trăznea cum putea. Prietenia mea cu el s-a legat prin vecinătate - de pat -, povestindu-ne în rarele clipe de răgaz lucruri care nu aveau nimic comun cu prezentul.

Era un tânăr scund, slab, dar vânos. Foarte vioi în spirit şi în mişcări, totdeauna grăbit. Ochii vii şi faţa zâmbitoare, chiar dacă ar fi trebuit să se supere nu l-am auzit niciodată repezind pe cineva. Fusese student în anul II la Medicina din Bucureşti. De fel era din Mahmudia-Tulcea şi spunea glumind că mama sa avea ceva sânge tătăresc în vine, cum sunt amestecate neamurile pe la ei.

În organizarea unei vieţi penitenciare, avea loc şi ceea ce făcea el alergătura de la grefa la oamenii împrăştiaţi prin atâtea locuri prin fabrică şi prin Celular. Grefa ca şi politicul, veneau adesea la biroul ce-1 avea în capul parterului, pe Nord. Altceva despre legăturile sale mi se amestecă în minte, ce am ştiut cu ce am citit după ' 89 despre el. Personal, nu m-a întrebat şi nu i-am spus niciodată lucruri de acest gen. Ştia multe şi le privea cu ochii „piteşţenilor". Turnătoria i se părea o francheţe de om reeducat, nu are nimic de ascuns din ce ştie şi află. Aşa ne reeducaseră şi aşa aveam să găsim după eliberare pe mulţi oameni transformaţi, mai ales pe cei cu funcţii în aparatul de stat. N-aveau secrete în sus dar în jos (afară) a apărut vigilenţa revoluţionară.

La Pastele 1953 fratele meu era deja la lucru în fabrică. Cum am spus că în anul acela au fost numai 11 dumineci nelucrătoare, parcă înadins de Paşti a fost program de lucru. Nu cred că a fost numai lăcomia lui Mihalcea după realizarea planului, cred că a fost şi amestecul „educativ" şi provocator al politrucului. Unii dintre deţinuţi au vrut să respecte sărbătoarea, de refuzat nu a refuzat nimeni lucrul, dar au îmbrăcat o ţinută mai aleasă - deşi nu aveam haine de rezervă. O cămaşă curată, poate haina personală în locul zeghei (hainele ni le ţineam la căpătâi, căci nu toţi aveau perne). Gheorghe a fost printre aceştia puţini şi Calciu a venit şi mi-a spus acest lucru. De ce o fi făcut-o, nu ştiu. Cert este că fratele meu era supravegheat în tot ce făcea şi nu a trecut mult timp şi a fost trecut la izolare în clădirea veche a închisorii.

Apoi, după ce a fost izolat, la un timp mi-a spus că Ghiţă a rămas „bandit" (aşa i se spunea fratelui, eu continuam să-i spun ca acasă -Gheorghe), face acte de ajutor legiuonar. Şi-a scos din banii de la CE. C, pe care îi avea depuşi din munca de aici, ca să-i poată cumpăra P.A.S. lui Costache Oprişan, care era şi el izolat la Zarcă şi se îmbolnăvise de tuberculoză. Medicamentul nou apărut în tratamentul acestei boli părea miraculos şi salvator şi nu ştiu cum de s-a permis procurarea lui, că până acum nu erau astfel de obiceiuri la Gherla. Mai târziu a fost dus Costache la anchetă pentru Ţurcanu, la Bucureşti, şi prin '54 a fost dus şi Ghiţă Calciu în aceeaşi problemă. Am auzit că au stat împreună, Ghiţă îngrijindu-l ca pe un frate, fără să mai considere aceasta ca o atitudine politică, Oprişan 1-a influenţat mult, era un bun cunoscător al existenţialismului religios şi al „trăirismului" apărut în închisoare. Se pare că opţiunea lui Ghiţă pentru Teologie se explică prin acea perioadă grea din viaţa lui, perioadă luminată însă de vederile fratelui de suferinţă. Nu a fost implicat în procesul prim, nefiind implicat prea mult în demascări. Eu de fapt, până a nu-1 întâlni în fabrică, nici nu am ştiut de existenţa lui. Am aflat din cartea lui D.Bacu faptul că lui Ghiţă Calciu i se pregătea alt proces şi un sfârşit funest, de care poate că 1-a scăpat şi voia lui Dumnezeu, pentru a-i preamări şi propovădui numele, aşa cum avea s-o facă mai târziu.

Am spus că fiind vecini de pat ne-am mai povestit din lumea noastră de afară. El avea talent literar. Mi-a redat trei din realizările lui, publicate dacă nu mă înşel, într-o revistă de la Brăila. Era un pasionat al Deltei, pe malul căreia a crescut şi din viaţa căreia s-a inspirat. Dintre titluri, am reţinut Zăporul - cu caracter autobiografic, din copilăria sa, amestecat cu un miraj de basm, aşa cum se desfăşoară anii tineri. Al doilea titlu a fost Legenda Auşelului, în care întruchipează povestea de iubire a doi tineri îndrăgostiţi din vechea Mahmudie (pe el îl chemase Auşel) care năpăstuiţi de lumea asta, scapă transformaţi în păsărele şi-şi clădesc fericirea într-un cuib numai al lor, în formă de cimpoi, suspendat pe o nuieluşă din lumea mirifică a Deltei. Auşel fusese cimpoieşul satului. în cea de-a treia născocire literară a sa, era vorba de o frumoasă tânără lipoveancă -Aniota ^: şi bătrânul şi săracul ei bunic, pescar chinuit şi fără noroc, pe care fata îl ajuta trăgându-i, cum putea, barca la edec.

Nu trecuseră nici cinci ani de când publicase acestea, încât îi erau vii în minte nu numai întâmplările ca mie acum, ci cuvintele care formau naraţiunea în întregime, cu farmecul propriu al scriitorului, care vădea un talent în afirmare. După eliberare, luat de vâltoarea altei idei, n-am mai auzit ca Ghiţă să-şi fi continuat şi preocupările literare din frumoasa lui adolescenţă. Nepublicate, dar tot pline de farmec pentru mine, au fost şi amintirile sale din prima copilărie, când se ţinea de poala fratelui mai mare Ştefan şi mergea cu el la şcoală, deşi abia îşi trăgea „cămeşoiul" după el.

Întrucât Gheorghe Calciu-Dumitreasa este cunoscut acum altfel, mi-am permis să completez şi eu portretul, cu umbre şi lumini, cum ne-a fost viaţa. Revin cu câteva completări la oamenii de la Biroul Tehnic şi colocatari în camera de care am vorbit.

La Biroul Plan lucra un absolvent de Politehnică, Tică Ispas, la Tehnic, alt absolvent, Ion Gheorghiu, iar un student mai mic, Bucoveanu, era la Producţie, unde am spus că o vreme a fost şef ing. I. Butnaru apoi nu mai ştiu cine a venit.

Şeful Contabilităţii era Vasile Pătraşcu, bârlădean. absolvent al Academiei Comerciale din Bucureşti, unde fusese coleg cu fratele meu. Vasile era pentru mine un model de voinţă şi de talent. în copilărie suferise un accident, fiind în faşă a luat foc aşternutul. Arsurile au fost tratate necorespunzător încât degetele s-au lipit între ele şi falangele de asemenea s-au lipit îndoite şi chircite, încât nici nu ştiu cum de apuca creionul când scria. Dar scria cu mâna asta atât de frumos, caligrafic şi ordonat, cum se pretinde unui contabil. Altfel era tăcut şi de fapt nici n-ar fi avut când povesti ceva, era veşnic ocupat la birou.

Şeful Şantierului de Construcţii, cum i se spunea acestei secţii, era tot un absolvent al Politehnicii din Bucureşti, macedoneanul Constantin (Cociu) Barbă. Acesta s-a regăsit sufleteşte repede între aromânii săi şi a intrat în comunitatea lor, fiind învinuit de cei de la Organizatoric că s-a dat cu „bandiţii". Mihalcea 1-a pedepsit de multe ori cu carceră şi cu izolare, dar a fost menţinut în post, era priceput şi oamenii lui, între care mulţi conaţionali, ţineau la el şi făcea treabă, căci el ţinea la ei. Nu l-am cunoscut mai îndeaproape.

La contabilitate, după plecarea fratelui meu, a fost adus Paul Cârciumaru, fost asistent univ. la A.S.E. Iaşi. Nu mai reţin nimic despre el.

Am spus că odată cu Mircea Klein a fost adus aici de la Canal, în vara 1953 şi arhitectul Căpşuneanu. Acesta colindase şi prin străinătate, avea orizont larg şi talent pe potrivă. Mihalcea îi ceruse să-i facă nişte schiţe de modele de mobilă, garnituri pentru tot felul de încăperi, voind să reprofileze Tâmplăria, de la mobilă militară - lăzi, dulapuri, rastele, truse de ochire, la mobilă civilă. A ieşit un album artistic, colorat viu, cu diferite interioare concepute cu gust rafinat şi cu multă imaginaţie. După plecarea noastră de acolo, într-adevăr fabrica din Gherla a cunoscut această transformare.

În camera noastră mai erau, după cum am spus, şi şefi de ateliere ori controlori de producţie. Menţionez pe doi dintre ei, foşti muncitori calificaţi în Capitală. Trecuseră şi aceştia prin demascările de aici. Prin manierele lor şi prin cunoştinţele ce le aveau mi-am completat imaginea ce-o aveam despre muncitori. Mărturisesc că nu cunoscusem de-aproape, până la ei, muncitori din oraşele mari. Aceştia aveau alt orizont şi politic şi cultural şi profesional decât lumea modestă de acasă, de unde proveneam. în localităţile mici, muncitorul când vine de la lucru acasă iar lucrează prin gospodărie. Neavând aceste nevoi, muncitorul din oraşele mari mai are timp şi pentru îndeletniciri de altă natură, completându-şi personalitatea. Cei doi de care vorbesc, au fost Marin Liu şi Petre Marinescu.

N-am vorbit nimic despre mâncarea deţinuţilor. Cea de pe Celular era mult insuficientă şi ducea la o degradare lentă prin subnutriţie. Cea de producţie era ceva mai bună, dar şi aceea nu corespundea nici caloric şi mai ales calitativ, referindu-mă numai la conţinutul în proteine şi vitamine. Reţin una din cele două primăveri 1952 -1953, când ne-a ţinut multă vreme cu murături fierte şi măcinate, de nu ştiai ce este în gamelă, era o zeamă verde, fără nici o consistenţă, cu gust acru-sărat şi descurajantă prin durata meniului acesta. Se vorbea că am salvat prin consum un import de murături din Bulgaria, care a depăşit mult cererea pieţei libere şi a găsit debuşeu silnic în burţile deţinuţilor. Şi ritmul muncii dar şi această alimentaţie a dus la apariţia destulelor cazuri de îmbolnăvire, de tuberculoză - de care nu au fost scutiţi nici cei cu munci uşoare, după cum am arătat. Izolarea bolnavilor se făcea în aceeaşi clădire unde erau duşi şi pedepsiţii cu izolarea.

Înainte de vara 1953 se făcuse în fabrică, la iniţiativa lui Mihalcea, un panou mare, cu mersul întrecerilor dintre ateliere - ajunsese şi la noi moda întrecerilor - cu popularizarea fruntaşilor şi caricaturizarea codaşilor, ca la gazetele de perete, pe care le-am găsit după eliberarea mea, generalizate în ţară. Pesemne că pe atunci s-a răspândit şi afară acest model de presă, sovietic. Probabil însă că introducerea şi în fabrica unde lucrau deţinuţi a fost iniţiativa şefului local, căci la prima inspecţie venită de la Bucureşti i s-a oprit funcţionarea. Deţinuţii trebuiau să muncească orbeşte, ce convingere, ce reeducare, ce reabilitare prin muncă? Formula ispititoare a eliberării anticipate prin acordarea condiţionalului de muncă, prevăzut de o lege apărută prin '50, se părea că nu mai trebuia fluturată prin faţa ochilor deţinuţilor, regimul renunţând la aceasta. De fapt, cum s-a văzut ulterior, nu s-a mai ţinut cont de legea condiţionalului de muncă, nu numai că nu a redus pedepsele celor care au muncit dar la unele cazuri a mai adăugat şi munca administrativă, în detenţie pentru cazurile care le-au convenit. Fratele meu, după ce a ispăşit cei 10 ani cât fusese condamnat prin sentinţa judecătorească, a mai fost reţinut încă 4 ani la muncă, la tăiat de stuf la Periprava. în loc să i se scadă aproape 2 ani pentru munca depusă, i s-au mai adăugat 4.

La desfiinţarea acelui panou am văzut ce este cu munca penitenciară. Până atunci am crezut în formula lansată iniţial, când s-a creat unitatea productivă. Acum se vedea clar - şi pentru mine - că este o unitate exclusiv de exploatare a muncii deţinuţilor. Aproape de sfârşitul anului 1953 am primit de executat o lucrare de la penitenciar, care nu era în plan, în regie proprie. Era vorba de nişte obloane mari, al căror rost nu l-am priceput. Curând aveam să ne dumirim ca ne-o făceam cu mâna noastră. Obloanele acestea au fost montate la propriile noastre ferestre în aşa fel ca să nu mai vedem în afară decât în sus. De la etajele superioare nu se mai vedea nimic în oraş, iar de la unu şi de la parter nu se mai putea vedea în curtea fabricii sau a închisorii. Mare noroc am avut că se vedea totuşi cerul. Dar şi mai mare noroc a fost că scândurile au fost verzi, când s-au uscat au sărit nodurile din ele, de se vedea ca printr-un ochean şi au crăpat, permiţând şi aşa vederea în afară; în plus, nici nu au fost prea solid concepute şi confecţionate, permiţând lărgirea spaţiilor dintre palete.

Ultimul mare efort de vârf - căci nu a fost numai o zi de vârf - s-a petrecut tot pe atunci. A venit o comandă militară de cleşti articulaţi, pentru tăiat sârma de 4 mm (pentru sârma ghimpată). Comanda o refuzaseră alte fabrici din ţară, era urgentă şi Mihalcea a primit-o. Au fost mobilizaţi la ea toţi cei care lucraseră pe la Mecanică, chiar dacă acum aveau alt loc de muncă, la birouri ori la întreţinerea altor ateliere.

După asta a venit o comandă de caroserii pentru câteva dube auto. Comenzi însă pentru anul viitor, pe baza cărora să se întocmească planul de producţie pe anul care urma, nu au mai venit, cum veniseră în '53.

Din decembrie nu au mai fost scoşi la lucru decât cei care erau ocupaţi cu caroseriile începute. Restul comenzilor din plan fuseseră deja executate. Urmărirea producţiei o făcea biroul respectiv împreună cu Organizatoricul, care dădea oamenii. Ceilalţi de la birouri nu eram informaţi despre cele ce se petreceau.

După 1 ianuarie ne-a mai scos la lucru, dar fără pontare, din ce în ce mai puţini, la făcut ordine prin ateliere şi prin curţi, la curăţit zăpada.

Şi gata. Am stat câteva zile la cameră, apoi într-o zi toată lumea a fost scoasă din toate camerele şi strânsă cu bagajele, la parter. După liste, ne-au trimis apoi în alte camere. Eu am mers la etajul III, într-o cameră mare de pe sus, dacă nu chiar tot aia în care venisem întâi la Gherla. Am fost băgaţi amestecaţi, de la Biroul Tehnic, de la ateliere, de la Depozit. Până atunci stătusem separat, pe locuri de muncă. Criteriul amestecului nu l-am ştiut, doar că ne găseam aici oameni cu pedepse mari, nici unul de la corecţie.

Deşi eram mulţi studenţi, în afara celor din birouri venind cu noi şi unii din fabrică, eu cel puţin nu mă mai temeam că urmează o nouă ,4emascare", protagoniştii aceleia nemaifiind cu noi. Fuseseră ridicaţi şi se auzea din ce în ce mai des că ar urma un proces. Se vorbea că cei din grupul lui Ţurcanu au fost puşi mai întâi să scrie cum au lucrat, pentru a-şi dovedi ataşamentul. Apoi, fiecare arătându-şi voinicia, au intrat prin asta singuri la apă, n-au mai trebuit declaraţii din partea victimelor. N-am auzit să fi fost dus cineva dintre victime, ca martor al acuzării, cum ar fi fost normal la un proces. Nu auzisem eu până atuncea.

Camera nu avea paturi, ci priciuri de lemn înşirate de-a lungul pereţilor laterali, lăsând între ele un culoar de 2 metri, bun pentru umblat şi plimbat. O parte din suprafaţa priciurilor avea rogojini, dar erau multe locuri numai scânduri goale. Ne-am aşezat după cunoştinţe sau chiar prietenii. Eu m-am aşezat lângă un cunoscut de care mă legasem oarecum la birou şi cu care aveam să devin bun prieten, Tică (Dumitru) Ispas. Aveam să stăm alături un an de zile, timp în care ne-am povestit, încetul cu încetul, câte toate din viaţa noastră şi a celor dragi pe care i-am lăsat şi de care nu mai ştiam nimic. Eu, când fusesem evidenţiat în muncă, am avut chilipirul să trimit acasă o scurtă carte poştală, cu răspuns, în 1953, dar de atunci, până când m-am eliberat în 1963, deci zece ani de zile, nu am mai avut nici o corespondenţă cu familia. Şi în Siberia să fi fost şi cred că la atâţia ani tot ne mai lăsa să trimitem un semn de viaţă familiei.

Tică era piteştean veritabil, nu numai în ghilimele ca noi, căci el acolo se născuse şi trăise. Apoi, fără voia lui, şi-a pus şi ghilimele ca noi, căci a trecut şi el prin demascări.

Câte n-am reţinut eu din viaţa familiei sale? Am să spun numai câteva mai caracteristice şi pentru ai săi şi pentru epoca în care au trăit.

După ce s-au luat părinţii, tânăra începătoare în ale menajului a pregătit mâncare şi aştepta aprecierile soţului. Văzând că acesta tace, 1-a întrebat dacă-i place mâncarea.

Bietul om, care înghiţea cu noduri creaţia culinară a soţiei, a izbutit totuşi s-o laude:

-E bună, dragă, dar să n-o mai faci.

Tică zâmbea şi acum amintindu-şi povestea şi aplica vorba tăticului său la multe din mâncărurile pe care le primeam.

Tatăl său, tânăr fiind, deschisese o frizerie, unde lucra fără odihnă, inclusiv duminica până la prânz, în dimineaţa asta venindu-i clienţi care lucrau şi ei toată săptămâna, de nu le mai rămânea alt timp. Circulau pe atunci nişte băncuţe de hârtie care se boţea uşor. Dar erau buni şi banii aceia, numai bani să fi fost. Cei dai tineri soţi se bucurau de câştig, căci le apăruseră puişorii şi îşi doreau şi ei un cuib al lor. o căsuţă. Toate după-amiezile duminica călcau băncuţe şi le puneau teancuri pentru visul lor.

Dar tatăl s-a lăsat ademenit de un cârciumar şi acela 1-a luat asociat la o afacere. Asociatul, hoţ, s-a retras tiptil, luîndu-şi partea, lăsându-1 singur pe fostul frizer, care curând a pierdut toţi banii investiţi, inclusiv cei pentru casa mult visată. Cum copiii creşteau (Tică şi două surori) au crescut şi cheltuielile, nu a mai putut strânge capital şi s-a stins tot chiriaş.

Fuseseră doi fraţi, veniţi dintr-un sat cu pământ sărac. Uda de Sus -Argeş. Celălalt era cizmar şi amândoi se încadraseră în lupta pentru dreptate socială, nu numai pentru ei, personal. Doreau binele tuturor.

Tică moştenea elanul din tinereţea visătoare a tatălui său, încadrându-se la rându-i în lupta „pentru întregul neam sărac".

Tatăl a murit devreme. Mama se chinuia pentru toţi trei copiii. Când 1-a arestat pe Tică, sora mai mare era deja căsătorită în Bucureşti. Cea mică, bruneţică („neagra mamii, neagră, neagră", cum o dezmierda mama lor) era încă elevă. Lui Tică i se umezeau ochii la amintirile dragi din căminul lor modest, modest dar fericit şi mai ales că fiind arestat nu mai poate să preia sprijinirea la şcoală a „Negruţei" lor. Mi se părea că de asta îi părea cel mai rău.

Cum eu îi povesteam odată despre câte sunt în Banat, despre plugarii condeieri, despre compozitorii şi dirijorii de cor - ţărani - din Mercina, ori despre ţăranii sculptori de iconostase, ca familia Busuioc din Berlişte, nu s-a putu abţine şi, dându-mi o sudalmă, a răbufnit cu obida moşilor şi strămoşilor lui, ţărani:

-Tu te lauzi cu Banatul vostru, dar nu uita că în timp ce ei aveau pământ ţi erau bogaţi, ai mei de la Uda mureau de pelagră (boala mizeriei de altădată a ţăranului român). .

Nu m-am supărat, dar nu mă regăseam în prima parte din fraza lui. Ai mei nu au avut niciodată pământ. Eu eram dintr-o comună de „Bufeni", colonişti veniţi în părţile muntoase ale Banatului din Oltenia, pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, literalmente cu traista-n băţ. Au fost mineri şi muncitori forestieri „bulvănari" şi cărăuşi de lemne pe moşia STEEG-ului şi apoi a U.D.R.-ului. Bunicul meu n-a murit de pelagră ci de „şui", cum se spunea la noi la silicoză şi la bronşita cronică (nu se vorbea de astea pe atunci). La 63 de ani a murit de bătrâneţe după 32 de ani de muncă la nună şi nu ne-a lăsat moştenire decât o căsuţă cu şindrilă şi dorinţa şi lupta pentru mai bine pe care a intuit-o „ în fundul beznelor adânci". Ei, la Uda, aveau totuşi un petic de pământ. Noi, la Ciclova Montană, nici atât. Colonie de mineri, de peste 150 de ani, într-o fundătură de vale, între creste şi stânci. Vorba lui Crainic, pe care o voi auzi mai târziu, la Aiud: „Din dragoste de neam/M-am hotărât sa cânt/ Moşia-n care n-am/ Doi paşi pentru mormânt. "

Nu prietene, nu te-am sfidat. Ai mei proprii, erau tot atât de nevoiaşi ca şi ai tăi.

Tică era mândru de dascălii săi de la Politehnica bucureşteană. Venera figura savantului Dorin Pavel. Dacă îmi amintesc bine, acesta preda Hidrotehnica. Era o personalitate dublată de un fierbinte patriotism. Făcuse parte dintr-o comisie mixtă, cu ruşii, pentru un litigiu de frontieră. Prutul făcuse un ostrov, tăind un meandru şi ruşii susţineau că este pământul lor. Profesorul a luat câte o mână de pământ din noul ostrov, apoi de pe malul stâng şi de pe cel drept şi din Moldova şi din Basarabia, şi-a înfipt dinţii în fiecare, spunându-le apoi ruşilor: Eu l-am gustat, domnilor. Şi asta si asta si celălalt toate sunt pământ românesc. Gustaţi ţi vă veţi convinge.

Mi-a vorbit tehnic, ori profesional, cum să zic, despre proiectul Bicazului, al Porţilor de Fier, toate studiate de ei la Facultate (Tică era constructor), despre măreţia şi opera lui Anghel Saligny. Despre blocul Carlton, cel prăbuşit la cutremurul din 10 noiembrie 1940. Dar câte nu mi-a vorbit el, de mai-mai să mă facă şi pe mine constructor. Când voia să-mi explice ceva lua acul şi săpunul şi-mi arăta cu formule matematice cum stă treaba. De medicinişti ca mine râdea, zicea că la noi totul este memorie, nu rigoarea cifrelor, ca la ei. Nu l-am putut convinge câtă logică pretinde formularea unui diagnostic.

În camera asta, cu noi, Tică mai avea doi prieteni de la Politehnică -Ion Gheorghiu, despre care am spus că fusese la Biroul Tehnic şi pe Traian Popescu (poreclit Maca). Maca lucrase în fabrică la Tâmplărie, ştiu că a fost şi şef de atelier şi apoi controlor de fabricaţie (astea sub rezervă, căci nu-mi aduc precis aminte). El era bucureştean, fiu de ceferist. învăţase la „Aurel Vlaicu", liceul giuleştenilor, fiind mândru de şcoala lor, cu care se lăuda şi se pare că avea dreptate, se făcea carte nu numai la „Lazăr" şi la „Spiru Haret", care erau.mai cunoscute în generaţia noastră.

Tot coleg cu ei fusese şi Gelu Gheorghiu, un constănţean la origine, implicat şi în procesul cu Palatul CER. Gelu avea un talent rar întâlnit, la povestiri. Ne ţinea zile întregi cu nararea diferitelor romane pe care nu ştiu cum de le-a putut reţine cu atâtea amănunte. Fără îndoială că în afara memoriei deosebite cu care era înzestrat poseda şi un deosebit dar al fabulaţiei. Povestea uneori şi romane poliţiste cu intriga şi suspansul inerent, încât participai parcă la lectura unui roman şi nu la povestirea lui. Cred că şi-a greşit vocaţia, dacă nu cumva şi-o fi regăsit-o după eliberare.

Concitadin cu Gelu fusese şi Vasile (Titi) Moroianu, medicinist de la Bucureşti, cu un an mai mic decât mine. Pe acesta îl ştiam de la Piteşti, dar nu mai stătusem niciodată împreună. Tatăl său fusese negustor, avusese un magazin de fierărie. Titi se bucurase de o creştere bună, lucru care se vedea şi din maniere şi din vocabular.

Atâtea vorbeau cei doi constănţeni despre oraşul lor, cu problemele edilitare stringente, cu consolidarea falezelor, cu amenajarea şi modernizarea plajei „Trei Papuci", câte şi mai câte pe care aveam să le recunosc la prima vacanţă pe Litoral.

Coleg de facultate cu Titi fusese şi Ion Păunescu, cel de care am vorbit la Camera 2 Subsol. Era acum aici cu noi. Titi lucrase la Bricege, Păunescu la Fierărie. Aşa cum l-am ştiut la Piteşti, tăcut şi retras, aşa era şi aici. Ori firea îi era aşa, ori experienţa îl făcea să nu mai aibă prieteni. Stătea pe priciul lui de vizavi de noi şi niciodată nu venea la „cinematograful lui Gelu", cum începusem noi să-i spunem priciului - mai bine zis capătului de prici - unde stătea Gelu şi noi ne strângeam să-1 ascultăm povestind.

Puţine lucruri îmi mai aduc aminte de Ion Grigoraş, un bucovinean refugiat la Mediaş, fost medicinist la Iaşi, „piteştean " ca noi, dar nu mai ştiu în Gherla cu ce s-a ocupat. Era băiat de la ţară şi dintre icoanele lăsate în ţara lor cotropită îmi aduc anunţe cum povestea de chipul nespus de frumos al unei fete din satul lor, ţărancă. La întoarcerea într-o vacanţă a găsit-o măritată cu un flăcău nepotrivit de urât. Şi-a întrebat prietena:

- Fă Ileana, de ce l-ai luat chiar pe ăsta. Altul n-ai găsit?

- Tu, Ionică, l-am luat urât, ca să-mi placă numai mie.

Dintre studenţii din camera asta, toţi trecuţi prin "cutremurul" acela, numai el mai trăia atmosfera aceea; era neliniştit şi nu ştia cum să se poarte şi să vorbească. De fapt nimeni nu brava. Nu vorbea nimeni dintre noi despre cele ce au fost nici la Piteşti, nici în fabrică. Nu ştiam ce va urma, dar cei mai mulţi nu se aşteptau la rele.

Nu ştiu cum de a fost dat tot cu noi Mircea Feneşan. Eu nu mai ştiu dacă a avut pedeapsă peste 10 ani, ca noi ceilalţi de până aici. Fusese student la Cluj la Franceză şi nu fusese amestecat în Centrul Studenţesc. în Frăţie, la Caransebeş, de unde era originar, da. La Cluj se înscrisese la U.T.M. Şi paticipase activ, în Maramureş, la lupta electorală, susţinând Soarele, corespondentul de atunci al Trandafirului din 1990.

Tatăl său era notar public în oraşul lor, iar Mircea se căsătorise cu o librăreasă, lucru nu prea agreat de părinţi. Avea un copil, Andi, al cărui nume îl privea cu drag, scrijelit de soţie pe un pieptăne primit de acasă pe la începutul puşcăriei.

În toamna 1954, l-am surprins într-o zi, privind aproape înteaga dimineaţă printr-o crăpătură de oblon. Ne împrietenisem, ca bănăţeni şi l-am întrebat ce priveşte. El mi-a răspuns:

- Aşa-e, măi, tu nu poţi să-ţi dai seama ce este pentru mine ziua de azi Astăzi se deschid şcolile si Andi al meu merge pentru prima dată la scoală, căci a împlinit 7 ani (pe atunci la 7 ani se începea şcoala, doar din 1967 a început de la 6 ani). Trebuia să-l duc eu de mână, cum m-a dus tata pe mine. Dar nu sunt lângă el. Tu nu poţi înţelege.

El privise toată dimineaţa să vadă copiii altora, mergând însă pe acelaşi drum pe care azi păşeşte şi copilul lui, de care însă nu mai ştia nimic de atâţia ani, cum a crescut şi ce face.

Pe priciul de vizavi, lângă Ion Păunescu, stătea retras, fără să participe la viaţa camerei, un alt student. Radu Ionescu. Acesta avea un destin tragic, pe care îl trăia însingurat.

Fusese student marcant în anul I la Istorie, la Bucureşti. Dintre toţi studenţii din cameră, numai el nu avea apartenenţă legionară. Fusese înscris la naţional-ţărănişti şi continuase lupta după desfiinţarea partidului lor. în organizaţia lor ilegală, după câte ştiam de la el de la Piteşti (trecuse pentru un timp scurt şi el pe la Subsol) fusese vicepreşedinte pe ţară în clandestinitate şi avea o condamnare de 25 ani de muncă silnică, în legătura cu organizaţia de rezistenţă din Muntele Mare. Avea o fineţe în vorbe şi gesturi, care se datora şi educaţiei de acasă, dar şi felului său propriu de a fi.

Tatăl său bun avea un magazin de articole sportive, pe Calea Victoriei. Dar părinţii divorţaseră şi Radu a rămas cu mama sa, recăsătorită cu un negustor bogat, Georgescu, proprietarul unui mare depozit de vinuri şi al unor vii de zeci de hectare. Tatăl său vitreg i-a dat bani din belşug, dar nu s-a ocupat îndeaproape de dezvoltarea sa. La prima femeie care s-a dus, s-a pricopsit cu un lues pe care a început să-l trateze cu un an înainte de arestare. A urmat viaţa clandestină, apoi închisoarea. întreruperea tratamentului i-a fost fatală. începuse să dea semne de alienare. Cu un an înainte, în fabrică, şi-a tăiat o falangă de la un deget punându-şi mâna pe un butuc şi dând cu toporul. Zicea că mai are degete şi susţinea că prin bontul rămas, ţine legătura cu cei de acasă. Degetul se vindecase, dar el stătea în cameră mai toată ziua sub pătură, de unde câteodată scotea capul şi striga ca la miting, dar în batjocură, să trăiască Gheorghiu-Dej, băiatul lui Ştefan Gheorghiu. Apoi iar băga capul sub pătură. De fapt aceasta, pătura, era singurul articol pe care îl acceptase de la statul comunist... De nevoie. Haine de zeghe nu avea, nu a vrut să primească şi umbla în ce mai rămăsese din hainele cu care 1-a arestat, numai faţa, din stofă subţire, fără căptuşeală. Când ne scotea la plimbare, tremura de frig. Odată am încercat să-l înduplec, ca să accepte hainele ce le purtam şi noi şi care, oricât, erau mai groase. L-am luat la braţ, când ne-a scos în curtea de plimbare şi l-am întrebat dacă şi-a iubit mama. L-au înduioşat aducerile aminte:

- Măi Munteanu, tu nu ştii ce mult m-a iubit mama mea.

- Vezi Radule, noi avem datoria să le dăm satisfacţia reîntâlnirii. Dacă le-am lipsit atât apoi ziua revederii să o pregătim şi asta nu o putem face decât păstrându-ne sănătatea. Ai datoria fa[ă de mama ta care te iubeşte, să te întorci acasă viu. Îmbracă-te, să nu te îmbolnăveşti, de câte boli ne pândesc.

Dar am vorbit în zadar. El avea autismul său din care nu-1 mai puteam scoate. Ne-am despărţit după un an. El avea să plece la închisoarea de la Galaţi, unde aveau să fie strânşi ţărăniştii şi liberalii. Nu am mai auzit ce s-a petrecut cu el.

Păcat.

O viaţă terminată prin alte privaţiuni la care au fost supuşi deţinuţii politici: lipsa de asistenţă medicală, ori deficienţele acesteia. Radu Ionescu iubea neamul şi ţara românească, învăţase din istoria pe care o studia drepturile ţării şi datoria noastră de fii, faţă de ea. Iar boala, eu ca medicinist nu i-am reproşat-o, cum nu am îndrăznit niciodată să i-o reproşez lui Eminescu.

De fapt am mai spus că la Gherla se găseau mai mult ţărani şi muncitori şi, în afara studenţilor, prea puţini intelectuali.

Apropiat de mine pe prici era un fost plutonier major de artilerie, moldovean, Toader Toader, condamnat la muncă silnică pe viaţă. Spunea că are pedeapsa aşa mare, fiind acuzat că a ucis într-un lagăr, 19 evrei şi regreta că i-a lăsat pe cei care ne-au condamnat pe noi acum, referindu-se la faptul că vârfurile aparatului de represiune din ţară, în momentul arestării noastre, îl formau în majoritatea cazurilor evrei. Era o huidumă de om, spunea că la vremea lui a fost cel mai tânăr plutonier major din armata română, obţinând gradul la numai 26 de ani. Pe frontul de Răsărit plecase voluntar, căci era mai bătrân. Suferea cumplit de foame şi când termina de-curăţat gamela cu lingura, de nici nu mai trebuia spălată, zicea de multe ori flămând şi cu obidă:

- Să-i fie de pomană lui Tătărescu.

Azi aşa, mâine aşa, până într-o zi îl întreb ce tot are cu Tătărescu.

- Eh, zic şi eu aşa, că de ăsta se poate.

Caracteristic pentru felul şi atitudinea de adaptare a oamenilor la noile lealităţi istorice, la care au fost supuşi, fără voia lor, era felul în care un bătrân de la Bădăcin - satul lui Iuliu Maniu -, din Sălaj, răspundea când era întrebat cum îl cheamă. Fusese brigadier silvic al statului când român, când maghiar, apoi iar român şi se obişnuise să fie supus şi să placă autorităţii. Dacă îl întreba un miliţian, cunoscut ca fiind ardelean de-al lui, cum îl cheamă, răspundea convins, româneşte: Mă cheamă Dumitru Cuc. Dacă miliţianul era ungur, îi răspundea: Cuc Demeter, să trăiţi, mă rog frumos. Dacă se întâmpla ca cel care-1 întreba, să fie - după vorbă, din Vechiul Regat, nea Dumitru răspunde: Să trăiţi, Mitică Cuc. Se învăţase bietul om să facă voia stăpânirii.

Îmi mai aduc aminte de-un ţăran bătrân, nea Petru Mija, din comuna Crucea, jud.Constanţa. Tatăl său fusese oier ardelean, la origine. Când s-a demobilizat din armata română, a primit 50 hectare de pământ în Dobrogea, unde prisosea din stepa nelucrată de foştii stăpânitori turci. Cum povestea acum nea Mija, pe tatăl său îl şi înjurase colonelul care 1-a împroprietărit că este putoare şi nu vrea să mai ia, să lucreze mai mult. Iar acum îl batjocoreau că este chiabur şi a luat chinul altora.

Când a ajuns la Gherla, Goiciu i-a înşirat în curtea din faţa Celularului, cum îi era obiceiul să procedeze cu noii veniţi, şi 1-a întrebat ce condamnare are şi pentru ce. El i-a răspuns că este condamnat la 15 ani de muncă silnică, pentru că a dat unui fugar o baniţă de mălai (ăsta şi era adevărul).

- Puţin, foarte puţin ţi-a dat, ai avut mare noroc, răspunse călăul, cu destul cinism. Iar bătrânul când repeta povestea, glumea şi el cu gust amar, despre „norocul" ce dase peste el.

Mai reţin după nume pe Gheorghe Dinu, un ţăran tânăr, şi pe moş Chirilă (nu reţin prenumele, ambii tot ţărani dobrogeni). Dacă la tineret universitar, recordul de condamnări mari a fost la Suceava, pentru ţărani pedepsele cele mai aspre s-au dat la Constanţa. Erau foarte mulţi cu pedepse foarte mari. Trebuia să fie prima colectivizată.

Am lăsat la urmă grupul mare de macedoneni, adunaţi de prin toate satele dobrogene cu colonişti aromâni. Baia, Cogealac, Sinoie, Turda, Mihail Kogălniceanu, Tariverde, Ferdinand. Mihai Viteazul, Casimcea, Ceamurlia şi multe altele. învăţasem de la ei geografia rezistenţei dobrogene. Fuseseră arestaţi în legătură cu un fost comandant, Puiu, macedonean de-al lor, care-i organizase şi pe care îl sprijiniseră. Povesteau, mândri de şeful lor, cum acesta fiind înconjurat în cele din urmă, n-a vrut să se predea, nepregetând să desfacă grenada şi să se culce pe ea, murind sfârtecat în sute de bucăţele. Erau dârji şi demni. Se strângeau pe priciul opus şi povesteau câtu-i ziua de mare, de-ale lor. Pe noi studenţii ne priveau cu desconsiderare pentru atitudinea avută, deşi până la urmă au înţeles-o în parte, căci studenţii aromâni avuseseră şi ei soarta noastră.

Pe lângă discuţii pe grupuri, ori pe lângă povestiri ca cele susţinute de Gelu Gheorghiu, pentru mulţi din cameră, ori studenţi ori ţărani, mai era o ocupaţie în afara plimbatului printre priciuri. De menţionat că oricât ar fi fost camera de mică, cel închis găseşte un mic spaţiu pentru aşa numita plimbare. Cel care îşi mai aminteşte de felul cum se învârt adesea leii din cuşti, îşi poate imagina şi pe deţinuţii care se învârt în spaţiul cât de mic al locului lor de detenţie. Aici aveam avantajul unei camere de 8-10 metri lungime, cu lărgime de aproape doi metri între priciuri. La capătul acestei piste era fereastra, chiar dacă era oblonită. Am spus că am avut noroc de constructorii acestora. La oblonul nostru s-a nimerit un interval mai mare între două palete şi se vedea afară printr-o fantă nu prea îngustă şi lungă aproape cât fereastra.

Se vedea drept în faţă Atelierul mecanic din fabrică, în spatele acestuia era un zid de 4 metri, păzit de soldaţi, iar dincolo de acest zid era un cimitir al armenilor catolici, după care era strada.

Cum armenii din oraş s-au rărit, rareori mai vedeam venind pe cineva aici cu flori, multe morminte fiind părăsite şi neîngrijite, deşi se vedea că aparţinuseră unor oameni cu stare.

în colţul din stânga, cum priveam noi de pe geam, sau altfel vorbind cum intrai în cimitir pe dreapta, în colţ, erau mai multe cruci de lemn, uniforme aliniate ca într-o campanie, ale unor ostaşi căzuţi în urmă cu nici zece ani. între ele însă, răsărea o cruce mare, tot de lemn, dar înaltă de vreo trei metri, cum mi se părea mie de la distanţă, ridicată în memoria unui haiduc maghiar, Sandor Rozsa, care şi-a sfârşit zilele între zidurile Gherlei. El era simbolul negru al închisorii, spectrul sumbru de care erau ameninţaţi prizonierii ca noi şi de câte ori cineva se prăpădea aici, se spunea că s-a dus la Sandor Rozsa.

Numai că morţii noştri nu mergeau în cimitirul acesta, ci în unul vecin, care se vedea de la noi în stânga celui armenesc. Acolo, se spunea că locul fiind mai jos, ţine apa şi când erau aruncaţi deţinuţii morţi în groapă, erau înecaţi. De la penitenciar îi duceau cei de la dreptul comun, noaptea. Dar sicriul făcut din şipci se ţinea într-o magazie de lângă Celular şi l-am văzut. Zic sicriul, căci era numai unul pentru transportul morţilor, ei erau aruncaţi goi în groapă. Se recupera cămaşa şi sicriul, căci erau ale statului.

De ziua morţilor la catolici, 1 noiembrie, au venit armenii să-şi venereze dispăruţii, aprinzându-le lumânări multe pe morminte. Şi lângă crucile soldaţilor morţi s-au aprins lumânări. Iar Sandor Rozsa a primit lângă crucea sa mai multe lumânări şi gânduri decât ostaşii. Nu avea urmaşi între cei care îl cinsteau, dar probabil ca cei care i-au luminat mormântul, au cinstit lupta lui pentru dreptate.

Cum i-au cinstit şi pe morţii noştri din cimitirul vecin. Mormintele fără cruce, doar cu o plăcuţă mică de lemn, cu un număr pe ea, bătută pe un ţăruş la firul ierbii, au fost împodobite cu lumânări aprinse de necunoscuţi pentru necunoscuţii ce s-au stins fără lumânare. Pentru noi, cei vii, dar morţi pentru lumea din afară, spectacolul era copleşitor, căci îi vedeam pe morţii noştri că sunt totuşi vii în amintirea oamenilor.

Camera era mare, oameni de diferite categorii, dar nu ţin minte să fi fost între componenţii ei certuri sau conflicte de nici o natură. Mâncarea ne-o împărţea la uşă plantonul de drept comun sub supravegherea miliţianului. N-aveam ce împărţi între noi decât aerul. Să fi auzit când se împărţea terciul dimineaţa, aceeaşi porţie de 50 grame de mălai fiert în 200 gr. de apă, ce repede se da cu lingura de fundul gamelei, care se rădea apoi (cu lingura), până nu mai rămânea nimic pe pereţi, de părea spălată. Sunau gamelele în tăcerea camerei ca o muzică nouă, pe care am numit-o Simfonia gamelelor rase. Nu se auzeau decât diferitele tonalităţi ale tingirilor, care împreună sugerau spectrul foamei pe cale de potolire.

Macedonenii povesteau cum i-a chinuit la Constanţa şi le-au dat să mănânce la toţi cei dintr-o cameră în aceeaşi strachină mare. La unii mergea lingura dar alţii nu puteau înghiţi aşa de repede şi s-au înţeles între ei ca să ia fiecare pe rând câte o lingură. însă au protestat harnicii la gură, că ei nu pot să aştepte până le vine rândul la luat cu lingura, că flămânzesc de la o lingură la alta. Acum făceau haz bieţii oameni de chinul răbdării, cum îl botezase şi încercatul în de astea, Arghezi („De foame şi chinul răbdării/Lipită li-e burta de şira spinării". Am repetat citatul, căci doar şi foamea se repeta, nu a fost doar într-o singură zi.)

Mâncarea era în general mai proastă decât fusese cea din fabrică, revenind iar la regimul penitenciar. Ţin minte însă că odată ne-a dat un castravete crud, singurul pe care l-am mâncat în 15 ani (adică singura legumă proaspătă, nefiartă, care am mâncat-o în toată detenţia). Altădată pâinea a venit cu întârziere, pe la ora 15-16, dar atunci a fost caldă şi iarăşi a fost un unicat, fiind singura dată când am mâncat în acei ani pâine caldă. Rafinamente gastronomice pentru un deţinut.

Într-un colţ al camerei era amenajat un closet cu apă. Din acest punct de vedere Gherla era mai „modernă" decât celelalte închisori, neavând tinete în cameră şi acceptând că „modern" se cheamă să ai closetul în camera de locuit, fără altă împrejmuire decât un paravan de rogojini care nu asigura nici intimitate şi nici nu impiedica mirosurile degajate să îmbălsămeze întreaga cameră. Lucrul acesta era chiar un adevărat chin pentru cei din vecinătate, căci instalaţia asta sanitară funcţiona tot timpul.

Au reînceput şi percheziţiile regulamentare. îmi amintesc de una mai celebră prin mizeria care ne-a produs-o. Ne-au dezbrăcat pe toţi la pielea goală şi ne-au înghesuit cu mâinile deasupra capului într-un colţ, pe prici. Căpriorii s-au rupt, oamenii tremurau şi strănutau, iar căutătorii de comori ne-au scotocit toate hainele, aruncându-le de-a valma în intervalul dintre priciuri. A durat vreo două ore, dar descurcarea, efectelor noastre amestecate a ţinut poate până seara. Nu ştiu ce-or fi căutat anume, ori poate a fost numai o desfăşurare de forţe pentru intimidare. Pe la începutul anului 1955, nu mai ţin minte luna, m-a scos din cameră ofiţerul politic -un locotenent al cărui nume l-am uitat. M-a întrebat dacă îmi place viaţa de cameră, ce se mai întâmplă în cameră. Nu aveam ce să-i spun decât banalităţi. Nu a insistat şi m-a întrebat apoi ce părere am despre Ţurcanu. Eu i-am răspuns că socotesc că Ţurcanu a reprezentat în închisoare politica de mână forte pe care Teohari Georgescu a reprezentat-o afară. Acum când linia lui Teohari a căzut, a căzut şi Ţurcanu. La care el mi-a răspuns: Eşti deştept, mă. Desigur că nu are importanţă calificativul ce mi 1-a dat, dar pentru mine a fost o recunoaştere din partea lui a legăturii dintre cele întâmplate în închisori cu Ministerul de Interne (chiar dacă între timp acesta se scindase şi apăruse şi Ministerul Securităţii Statului). Apoi politrucul a trecut la subiectul propriu-zis al întrevederii: m-a întrebat dacă vreau să lucrez la cabinetul medical al închisorii de la etaj. La acest etaj unde ne aflam - III - se găseau cam 600 de deţinuţi, căci, după cum aveam să aflu în curând, au fost aduşi aici şi deţinuţi care lucraseră la minele din Maramureş (Baia Sprie, Cavnic, Valea Nistrului). Am acceptat şi el mi-a cerut să nu iau legătura cu deţinuţii care vin la cabinet, decât strict profesional, să nu port alte discuţii şi să nu fac legătura între camere. De altfel, la cabinet mai lucra un medic deţinut, pe care să-1 secondez şi dacă acesta îşi depăşeşte atribuţiile, pe câte mi le recomandase şi mie, să-i spun lui. Mi-am făcut repede socoteala că dacă pe acesta îl scosese înaintea mea şi lucra singur, deja de câteva luni, apoi desigur că politicul îl verificase şi corespundea pretenţiilor sale. Am acceptat, considerând că suspicionarea noastră reciprocă era o garanţie pentru el, iar mie nu-mi pretinde nici o delaţiune care să mă mai compromită.

Am fost mutat apoi în acest cabinet, unde erau şi două paturi cu aşternut, pentru mine şi dr. Petre (Petrică) Marinescu, celălalt deţinut. Acesta era cu un an mai mic decât mine, dar el se declarase la arestare medic, deşi era absolvent ca şi mine. Era originar de la Costeşti-Argeş. El de la început a căutat să-mi facă o atmosferă neloială, făcea semne către deţinuţi să se ferească de mine, ori spre a le arăta că se fereşte el de mine. Dar aşa cum am bănuit, când am vizionat „Memorialul durerii" Mihai Timaru a spus că, atunci când s-a trezit din bătăi, 1-a mângâiat dr. Petre Marinescu, prezent şi el acolo, spunându-i că Ţurcanu a fost ridicat. Asta era prin 1952, ori acum ne găseam la începutul lui 1955. Nu aveam fierbător pentru seringi. Primeam săptămânal câte 100 grame de spirt, cu care spălam seringa şi acele (canulele) înainte şi după fiecare întrebuinţare, iar spirtul folosit la spălarea aceasta îl colectam într-o fiolă de 10 cm şi-1 refoloseam la altă "sterilizare". Spirtul acesta se dilua pe parcurs şi căpăta o culoare alb-lăptos. Această metodă am găsit-o practicându-se aici şi medicul închisorii, dr. Sin (prenumele?), care venea la două-trei zile de la Cluj, nu avea nimic împotrivă. El avea grad de maior. Chiar în prima zi, procedez eu cum m-a învăţat Marinescu şi spăl seringa cu lichidul alb-lăptos din fiola adusă din trusa cu care venisem din cabinet. Treaba se întâmpla în infirmerie, dar Marinescu nu mi-a spus că dintr-o fiolă asemănătoare, tot de 10 cm, el făcea unui bolnav de foliculită a feţei un tratament cu vaccin. în loc de vaccin antistreptococic, folosea vaccin T.A.B. (anti-tifo-paratific) scontând efectul nespecific al vaccinării. Ca bolnavul să nu vadă ce vaccin îi face, a rupt eticheta de pe fiolă (pe atunci şi chiar până mai târziu, încoace, multe vaccinuri româneşti purtau eticheta lipită, cu conţinutul respectiv). Dar mie nu mi-a spus de treaba asta şi eu am spălat seringa cu vaccinul T.A.B., apoi primul jet de Topmosanil l-am descărcat pe jos, am reîncărcat seringa complet şi am injectat intravenos chiar eroului nostru din „ Memorial", lui Mihai Timaru, care se găsea internat pentru acuze reumatismale. După masă, îl apucă pe acesta nişte frisoane de să se prăpădească nu alta. Mi-am dat seama că poate fi ori reacţia post-medicamentoasă, ori o greşeală de tehnică, de administrare. Am reconstituit cu colegul Marinescu tratamentul şi am ajuns la concluzia că de vină trebuie să fie cele două fiole neetichetate. Dar el, când a venit dr. Sin, i-a spus, în absenţa mea, ce-a crezut el, iar acesta a venit şi m-a întrebat cum este cu injecţia greşită care i-am făcut-o lui Timaru. Eu i-am spus că ştiam că nu se fac injecţii din fiole fără inscripţie şi nu sunt singurul vinovat, propunându-i ca recipientul cu spirt să fie un flacon gol de penicilină, acesta fiind inconfundabil. Acum, după ani, reconsiderând întâmplarea, fireşte că nu pot decât condamna metoda de lucru pe care eram obligaţi de necesitate s-o aplicăm, iar lui Timaru nu i-am făcut rău, în tratamentul reumatismului existând la un moment dat şi pireto-terapia (tratamentul prin febra provocată), pe care eu i l-am aplicat fără voia mea. Totul e bine, când se sfârşeşte cu bine, vorba celebrului William. Dar colegul nu i-a raportat superiorului de faţă cu mine şi socotesc că nu a fost loial. Mă rog, aşa se obişnuia, iată că nu o făceau numai „piteştenii" cei arătaţi cu degetul. Pe etajul nostru era o cameră de izolare, pe uşa căreia scria „ Hepatită epidemică". Mărturisec că atunci când am învăţat eu, deşi erau trecute în manual cazuri de icter în colectivităţi - cazărmi, şcoli - nu se învăţa ca entitate nosologică Hepatita epidemică

Şi cum de la arestare trecuseră aproape 7 ani, fără ca eu să fi citit o carte de medicină, iată-mă în faţa acestor bolnavi strânşi din toată închisoarea. Noi făceam injecţiile cu o singură seringă, atât la salonul mare de infirmerie, unde erau 10-12 bolnavi, cât şi ambulatoriu la cei din camere, cărora medicul închisorii le-a prescris tratament injectabil. Numai medicul acesta consulta şi prescria tratamentul, noi fiind puşi să-1 aplicăm şi să rezolvăm eventualele urgenţe. în plus mai erau cam 3-4-6 internaţi cu hepatită, pentru care ţineam câte un ac separat, păstrat într-o fiolă cu spirt, pentru fiecare om, alt ac. înainte de introducerea acului, îl ştergeam cu un tampon de spirt, cu care dezinfectam apoi tegumentul. Şase luni de zile cât am lucrat şi eu cu aceste metode total necorespunzătoare ştiinţific, n-am provocat totuşi nici o infecţie, nici un flegmon şi nici un caz nou de hepatită, dintre bolnavii asistaţi astfel.

Mai venea pe Secţie şi un felcer cu grad de locotenent, dar nu-i reţin numele, şi un sergent major sanitar, Avrincea, care ne însoţea întotdeauna la tratamente şi mai arunca pe mozaic câte o jumătate de ţigară aprinsă, ca să aibă ce fuma şi doctorul. S-o dea întreagă ar fi fost pactizare cu duşmanul de clasă. Aşa folosea metoda asta de mărinimie şi tot era ceva. Eu însă nu eram fumător şi nu aveam astfel nici o favoare. De atunci însă am considerat fumatul ca o patimă, văzând cum un intelectual se pleacă şi după astfel de "bunătăţi", neputându-se abţine. Mai ştiam că în fabrică fuseseră unii care negociau ţigările cumpărate la cantină pe pâine, pe care o luau de la gura celor care ar fi fumat dar nu aveau cartele, sau nu le ajungeau ţigările cumpărate.

Am beneficiat, în cele 6 luni de zile cât am stat acolo, de o singură carte medicală şi aceea de Expertiza Capacităţii de Muncă, tradusă din ruseşte şi scrisă de mai mulţi autori, toţi evrei după nume. Este singura carte medicală citită de mine în 15 ani. Am mai citit prospectele care însoţeau cutiile de medicamente şi acesta a fost tot contactul meu cu profesiunea, în toată detenţia.

Altfel, cu Petrică Marinescu nu am avut nici un conflict, lăsându-1 în voia lui, eu ştiindu-le pe ale mele. Fireşte că în timpul liber, cât am stat numai noi doi, am povestit câte toate. Am reţinut că avusese un frate mai mare, plecat pe front. Mama lor s-a sculat într-o noapte ţipând că 1-a văzut pe fiul plecat la război adunându-şi maţele şi băgându-şi-le în burtă. A plâns de spaimă cât a mai ţinut noaptea. Băiatul nici nu i-a mai venit înapoi şi când s-a întors un camarad care luptase alături, a venit la ei şi le-a spus că sublocotenentul Marinescu a murit cu abdomenul sfârtecat de un brand. Visul mamei, ori fluxul telepatic a făcut-o să vadă sfârşitul fiului prea iubit.

Cât am stat la acest cabinet, am avut avantajul unui pat de fier (pat cazon), cu saltea şi cu cearceaf. Tot era ceva. Masa era cea de pe Secţie, fără favoruri ori suplimente deosebite. Eram mulţumit însă că mai aveam ocazia să fiu în contact cu profesia pentru care mă pregătisem.

Cum am mai spus, aici am aflat că pe Secţie se găsesc şi deţinuţi aduşi de la minele polimetalifere din bazinul Baia Mare. Peste tot nu mai rămăseseră la muncă decât „pistolarii şi frontieriştii", categorii care până atunci fuseseră asimilate ca deţinuţi politici precum şi cei de drept comun. Politicii au fost toţi retraşi de pe şantiere. Am crezut că o fi vorba de ceva conformare la vreo cerinţă din afară şi ca se mai ocupa cineva de noi. Dar mai târziu, la Aiud, l-am auzit pe Alexandru Drăghici reproşându-ne că de ce nu ne-am văzut de treabă când ani fost la muncă, semn că tot pe ei i-a deranjat ceva, deşi câştigau bani de pe urma noastră.

Cine-i mai ştie?

În vara 1955, să fi fost sfârşitul lui iulie ori începutul lui august, ne vedem separaţi după apartenenţă politică şi apoi duşi cu dubele. Nu am plecat toţi odată, ci pe măsură ce veneau dubele goale înapoi, căci au început să naveteze, cele mai multe făcând drumul Gherla-Aiud, unde au fost trimişi legionarii, care formau majoritatea deţinuţilor. Pe ţărănişti şi liberali i-au dus la Galaţi şi apoi la Botoşani. Ne-au bătut iarăşi lanţurile, la cei cu peste 15 ani (de condamnare) şi am plecat spre noua adresă de unde mă voi elibera peste 8 ani.

Plecam însă altul de cum venisem.

În '49 declaram împreună cu Ion Bohotici că primim cu seninătate calvarul închisorilor şi acceptam fără regrete să merg alături de cei 500 (deveniţi apoi 2.000) de studenţi din închisoarea de la Piteşti. Aşa am spus la ultimul cuvânt. Bohotici a mers pe drumul lui, care a fost atunci şi al meu. Eu însă am fost obligat să merg pe drumul studenţilor, aşa cum singur mi-am dorit. Dar acest drum a fost mult mai greu şi descumpănitor decât al celorlalţi deţinuţi.

Dumnezeu pe care l-am rugat atât nu m-a ajutat să treacă de la mine paharul, cum nu 1-a ajutat nici pe Fiul său. Trebuia împlinită legea. Nu-mi mai caut nici o scuză. Am bravat, dar nu am fost decât un biet om. Puterea pământească m-a înfrânt, venisem la Gherla cum ne făcuse la Piteşti, unelte şi roboţi, Treptat, după plecarea lui Ţurcanu oamenii au început să redevină oameni, chiar dacă nu toţi odată, precum nici acolo nu au avut toţi o soartă. Unii au început să braveze, ca şi când nimic nu s-ar fi petrecut cu ei. Eu însă nu am putut face asta. Am ştiut cât am putut duce şi nu mai era cazul să fac pe viteazul.

Încet, încet „pe gloaba mea", vorba preotului închisorilor, am pornit în urma celorlalţi, nu ca să-i ajung, dar să merg iarăşi pe drumul meu.

Am plecat deci spre Aiud, unde, fireşte că dacă aş fi fost de la început nu aveam această tristă exeprienţă a cunoaşterii rezistenţei umane, cu care veneam acum.

Dar, vorba altui înfrânt, din altă luptă, Nichifor Crainic, cel hulit la un moment dat, dintr-o poezie pe care o voi auzi la noul loc de detenţie: „ Am fost făcut să n-am / Pe-acest pământ nimic, / Ca pasărea pe ram / Cobor si mă ridic ".