LA GHERLA, UNELTE, ROBOŢI ŞI OAMENI - 1

Pe la mijlocul lui septembrie, a venit primul gardian cu o listă, ne-am făcut bagajul şi am plecat la gară. Nu era nevoie să citească lista, căci ne-a luat pe toţi. Nu mai reţin nici un amănunt despre drumul până la gară, cum le-am ţinut minte pe celelalte drumuri. Nu mai avea importanţă. Duba era aceeaşi, înghesuiala, aceeaşi, slănina sărată bocnă, ca hrană rece, aceeaşi, dar nimic nu mai impresiona. Era suficient că am plecat, chiar dacă nu cunoşteam adresa, dar cunoşteam destinaţia: un loc de muncă.

Desigur că ceilalţi deţinuţi, poate nu toţi, au repudiat munca penitenciară la care au fost înhămaţi, ca pe un mijloc de chin şi de distrugere, cum a reuşit stăpânirea să o facă. Dar pentru mine, şi erau destui ca mine, asta nu mai conta. Era o evadare din Piteşti.

Nici asta nu ţin minte, cât a durat călătoria. Dar am ajuns la gara Gherla. Petru Săbăduş, cu care m-am întâlnit în dubă, el trăindu-şi până acum calvarul la parterul închisorii, unde s-au reeducat cei cu temniţă grea, Petru, zic, a cunoscut dealurile care înconjurau locul, căci după unul chiar din faţă, spunea că este Sân-Martinul, satul cu părinţii şi cu copilăria sa. Altfel, ca şi la reîntâlnirea cu ceilalţi doi colegi ai mei, cu Mreneş şi cu Eşeanu, nu ne-am spus nimic din cele prin care am trecut.

Ne-au descărcat la rampa de mărfuri, asta mai ţin minte şi am mers prin oraş încolonaţi, pe jos, înconjuraţi de mulţi miliţieni şi de soldaţi, cu puştile ameninţătoare către noi. Dar nu mai ţin minte nici dacă aici am venit în lanţuri, cum aveam să plec peste patru ani.

Am spus că important era faptul că am plecat din Piteşti.

Când am ajuns la închisoare, ne-au urcat până la ultimul etaj şi după ce ne-au închis într-o cameră mare, la puţin timp se deschide uşa.

Trăznet! Ţurcanu în persoană. Venise aici înaintea noastră. Avea haine vărgate, dar noi, din cutie. El însă nu era altul, nou, ci acelaşi pe care îl ştiam, dur, brutal, nemilos şi ca şi la Piteşti, intra în cameră fără să-i fi deschis miliţianul. Cheile erau la el şi la un cirac de-al lui, Levimschi, despre care auzisem că se alăturase de bună voie, încă de la Suceava, la O. D. C. C. (ODECACA, dacă mai ţineţi minte denumirea iniţială a grupului lui Ţurcanu).

Nu era nimic de bun augur. Ne-au îmbrăcat şi pe noi în haine de zeghe. Până aici am făcut puşcăria în hainele noastre, ca bănăţenii armata în ţoalele lor. în puţine zile am terminat carantina de rigoare - noi eram prea cunoscuţi şi nu era cazul să ne mai pipăie şi să ne descoase la o carantină comună, cum se obişnuia cu noii veniţi. întotdeauna erau băgaţi între cei aduşi şi turnătorii, cunoscuţi doar de politruc, care-i scotea mai întâi pe aceştia, ca prin ei să-i „ citească" pe ceilalţi. La noi nu mai era cazul, căci doar toţi eram "trunători", fiecare spunea tot despre cel de lângă el, nemaiconsiderând asta turnătorie. Se chema de la Piteşti încoace demascam şi devenise o obligaţie, indiferent dacă de conştiinţa sau de circumstanţă, cine o mai putea deosebi.

Ţurcanu ne-a împărţit în două camere. în prima, care era situată a doua pe dreapta, de cum urcai scările la etajul III, am intrat şi eu. Curând aveam sa ne dumirim asupra rostului împărţirii, dar nu şi asupra criteriilor după care a făcut-o Ţurcanu. Noi toţi, cei din camera asta, eram „ reeducaţi", aşa să apărem în fabrică în faţa celorlalţi deţinuţi, să vorbim deschis, susţinând munca, administraţia şi politica regimului. Asta însemna, cum ziceau ceilalţi deţinuţi, să fim turnători pe faţă. Deşi afară, în libertate, după câte aflasem, oamenii treceau încet, încet de partea noului regim, fără să fie consideraţi turnători când sprijineau deschis autorităţile şi producţia din unităţile unde erau încadraţi, acest lucru în închisoare era considerat drept turnătorie, căci era de la sine înţeles că nu puteau fi consideraţi altfel sprijinitorii dintre ei, ai opresorilor. La Piteşti nu jucasem acest rol (voi explica), aşa că mi-a venit foarte greu să mă împac cu noua degradare.

Dar cei din camera vecină au primit un rol mult mai ingrat, care m-a înfiorat şi mai mult. Ei erau turnători acoperiţi, trebuiau şi ei să meargă în fabrică, tot ca noi să muncească, dar să-i tragă de limbă pe ceilalţi, şi să-i toarne cu adevărat, precum o făceau şi afară adevăraţii turnători, numiţi acolo informatori. Mi s-a părut şi mai degradant, căci treaba asta pretindea ori o convingere deformată, ori mai multă perfidie. Cu aşa ceva nu m-am considerat înzestrat şi m-am împăcat cu rolul ce mi s-a dat, deşi îmi atrăgea oprobiul altora. Cei din camera a doua, erau cunoscuţi ca vârfuri, oameni cu cazier de luptători, Costache Oprişan, Dragoş Hoinic, Aurel Popa (Popicu) şi alţii de calibrul lor, ori apropiat lor.

Amândouă categoriile trebuiau să respecte consemnul secretului studenţilor. Altfel, demascarea nu s-a terminat. O vedeam noi bine, spre groaza noastră. După câteva zile de mers în fabrică, intră în camera Ţurcanu, trăgând după el un om care avea capul acoperit cu un sac, mai bine zis fusese băgat într-un sac, cu jumătatea lui superioară.

- Ia spune, mă banditule, ce-au făcut? - zise Ţurcanu.

- l-am spus unui „bandit" ce-i cu noi, răspunse omul cu o voce guturală, probabil că datorită sugrumărilor care le suferise. Apoi se frânse brusc în două, sub lovitura unui şut tras cu toată forţa, în burta sa.

-Pe ăsta n-o să-l mai vedeţi niciodată. Cine face ca el, va dispare ca el. Şi a plecat călăul cu om cu tot, cum venise. Semn că în alte camere se continua Pitestiul, semn că în fabrică erau şi alţii decât studenţii, care jucau aceeaşi piesă. Bietul om, avusese încredere într-un cunoscut de afară, iar acela 1-a turnat, ca să vorbesc în argoul care se înstăpânea.

Am aflat mai târziu că omul a scăpat totuşi cu viaţă, nu a păţit ca prietenul meu Chirică Bălănişcu la Piteşti. îl chema Tache Rodas, era grec, originar de pe la Ploieşti, fusese închis şi fratele său, Mimi Rodas. pe care îl cunoscusem în toamna 1948 la Piteşti, când eram în „depozit" la 4 Spital. Tache mai fusese închis cu Frăţiile în timpul lui Antonescu şi lupta în continuare, ca un bun român. A fost un caracter neînfrânt, nu ca cei mai mulţi dintre noi. Numai corpul i s-a frânt în două sub bocancul călăului, dar cei mai mulţi l-am văzut, căci scena prezentată nouă a fost reprodusă în toate camerele cu studenţi, ne-am îngrozit de cele ce ni se pot întâmpla. După ridicarea lui Ţurcanu de la Gherla, prin 1952 - 1953, Tache a fost din nou scos la muncă, era mai retras, după amara lui experienţă cu oamenii.

Aşadar, iată-ne scoşi în prima zi de muncă, în fabrică. Repartiţia noastră a fost făcută în toate secţiile fabricii, pentru încadrarea celorlalţi. Eu şi Petrică Săbăduş am fost daţi la Atelierul Mecanic, secţia lăcătuşerie. Şeful atelierului era un muncitor (deţinut) bucureştean, căruia îi zicea toată lumea nea Petrică. Drept primă lucrare, ne-a trasat, pe o bandă de blindaj de tanc, o placă de matriţă, pe care noi s-o decupăm la rece, cu o daltă-ciocan. Am ieşit în curte, am găsit în faţa fierăriei o placă mare, de fier ori de oţel, din ce-o fi fost. Şi ne-am apucat de muncă, muncă de reabilitare, cum spusese Ţurcanu. Unul ţineam ciocanul-dalta, iar celălalt lovea cu barosul. Placa dedesubt vibra şi făcea un zgomot mult peste decibelii suportabili. După o vreme abia se vedea o zgârietură pe conturul viitoarei matriţe. Când, iese din fierărie un omuleţ, puţin brunet, cu mustăcioară, fără cămaşă, numai cu un şorţ de piele, cum poartă fierarii şi ne întreabă - mi s-a părut că avea destulă milă în glas:

- Ce-i, măi băieţi, ce faceţi?

Îi arătăm treaba, el ne ia barosul din mână, ne pune pe unul să ţinem dalta - ciocan şi învârte unealta peste cap, izbind-o cu putere. Din câteva astfel de lovituri, gata, a tăiat placa. O fi vrut să ne înveţe, ori poate i-o fi fost milă de chipurile noastre palide şi speriate, căci veneam de unde veneam, după trei ani şi mai bine de stat la umbră şi răcoare. I-am mulţumit şi nu ne-a dat în gând că ăsta ar fi ajutor legionar, cum ne învăţaseră să răstălmăcim omenia. Era nea Radu Toderaşcu, şeful fierăriei şi din cele ce urmează se vede că nu a vrut numai să ne înveţe. I-am dus placa lui nea Petrică şi el, încântat, ne-a mai trasat una. Haida iar pe placa mare. Dar noi nu aveam nici putere, nici îndemânare să învârtim barosul greu de 7 kilograme, să-1 dăm peste cap, ca să-i adăugăm şi forţa inerţiei, ca nea Radu, meşterul fierar. Ne-am apucat iarăşi, ridicam ciocanul drept în sus, în faţă, cu acelaşi rezultat descurajant. Bunul nenea Radu, văzându-ne iar cum ne chinuiam, şi-a mai făcut odată pomană cu noi, dar la a treia placă dată spre tăiere, ne-a lăsat de capul nostru, doar nu era să ne facă el norma. El o avea pe a sa de îndeplinit şi după normă avea de primit pâinea.

Mai ţin minte că ne-a pus apoi să confecţionăm nituri mari, pentru nişte aparate -truse de ochire - pentru armată. Lemnăria se încheia cu aceste nituri prevăzute cu şaibe. într-o zi de lucru, care avea 11 ore, trebuia să fac cam o mie de astfel de nituri, revenind cam 40 de secunde pentru o piesă. Trebuia să iau ştiftul tăiat dintr-o cască militară veche, adusă de la presa de tăiere (era plin atelierul de căşti nemţeşti, culese de pe câmpuri, care serveau ca recipiente pentru diferite întrebuinţări); îl introduceam între fălcile menghinei, într-un lăcaş anume făcut, strângeam menghina, luam din altă cască o şaibă, o introduceam pe ştift, o trăgeam cu o unealtă de găurit numită trăgător, să vină exact la dimensiune; făceam floarea nitului prin ciocăneli rotunde şi când s-a turtit destul, cu altă unealtă numită căpuitor, pe care o izbeam cu ciocanul, făceam capul nitului frumos, desfăceam menghina şi scoteam nitul gata, punându-1 jos, în altă cască. Apoi de la capăt, de 980 de ori într-o zi. Adică atâtea nituri trebuia să fac, după tehnica învăţată de la maistrul Petrică, dar eu nici vorbă să mă apropii de plafon. Trece pe lângă mine un controlor de fabricaţie, Bărăgăuanu, fost mecanic de locomotivă, de pe la Suceava, un băiat tânăr, deţinut şi el, şi-mi arată cum se face un nit de serie, prin câteva izbituri puternice în capul nitului şi apoi încă o lovitură prin căpuitor. Mergea mai repede şi începusem să trag nădejde că voi ajunge să fac norma. Asta înseamnă să capăt mâncare de producţie: 375 de grame de pâine şi o mâncare ceva mai consistentă decât ciorba chioară de la masa de la comun, unde primeai doar 250 de grame de pâine, ca şi cei care stăteau la cameră, cu 950 de nituri realizate (din 980) mâneai ca şi cei din camere, care nu munceau. în plus, Ţurcanu urmărea felul cum muncim şi se lua de cei ce nu-şi realizează norma, socotindu-i bandiţi care nu vor să muncească.

M-a văzut nea Petrică şi mi-a tras o înjurătură, că stric materialul, de ce nu fac nitul cum m-a învăţat el. M-am executat. Când a trecut iar Bărăgăuanu pe acolo, a exclamat numai cu reproş în glas:

-Aşa nu o să mai mănânci tu pită de producţie, până-i p...a la scroafă.

Şi atunci am făcut ca şi clăcaşul la boier: Trage negru peste verde, când boierul nu te vede. Când mă vedea şeful, făceam nituri estetice (are şi nitul estetica lui, nu?), iar când nu eram privit făceam nituri de serie.

Abia-abia am ajuns să mănânc mult râvnita „producţie". Mai târziu am descoperit că Bărăgăuanu trecuse şi el prin demascarile-reeducare de la Gherla, ba jucase chiar un rol important. Majoritatea, dacă nu chiar totalitatea şefilor de ateliere, normatorilor, controlorilor de producţie avuseseră o soartă ca a noastră. Bărăgăuanu, ca şi ne Toderaşcu, rămăsese om, îi păsa şi de pâinea oamenilor.

Nici fapta lui nu am răstălmăcit-o că ar fi fost ajutor legionar sau sabotaj, nu am avut nimic de demascat. Pesemne că nu mă deformasem chiar aşa, deşi Bărăgăuanu nu ar fi păţit nimic, fiind dintre şefii reeducării de aici, lucru pe care atunci nu-1 ştiam.

Către camerele din capătul coridorului, am văzut studenţii piteşteni umblând în voie pe la uşi. De acolo veneau Ţurcanu, Popa Ţanu, Leviţchi şi am bănuit că acolo trebuie să fie ca la 4 Spital, sediul tartorilor.

Închisoarea mare a Gherlei, cea văzută la televizor când cu „Memorialul durerii" are o formă de litera C, cu laturile mici perpendiculare pe corpul clădirii. La parter, în latura scurtă din stânga fusese paraclisul ortodox, iar acum era bucătăria, iar în scurta dreapta, privind cu faţa către intrarea în clădire, fusese paraclisul catolic, iar acum era uscătoria de lemne. Deasupra, la fiecare etaj era câte-o cameră mare, în fiecare scurtă, cu capacitate de peste 100 de oameni. La ultimul etaj, camera aceasta mare de pe scurta din stânga purta numărul 99 şi aveam să aflu că avea aceeaşi sinistră destinaţie şi faimă ca 4 Spital. Dar şi prin" camerele vecine, la celulele de pe nord şi la ultimile camere mari de pe latura noastră, îi vedeam mişcându-se pe aceiaşi. Am tras concluzia cu groază că aici este ca la Piteşti. Şi mai îngrozit am rămas într-o dimineaţă, la împărţirea terciului - care se făcea pe coridor -, când am văzut doi orăviţeni cu care avusesem legături afară, dar nu spusesem nimic despre ei, nici la Securitate nici la Piteşti. Mai ales despre unul dintre ei, Nicolae Caragea, care ştiam că este implicat în organizaţia clandestină de la noi. Celălalt era Ghiţă Talescu, coleg de clasă al fratelui meu, cu un an mai mare decât mine, bun prieten cu noi.

Am căutat să nu fiu văzut, am mers mai mult într-o dungă, cu capul întors de parcă priveam peretele. Şi mai ciudat era că şi ei se făceau că nu mă văd. Aşa mi s-a părut. Camerele de unde veneau erau de pe lângă noi, ori aici cam erau carantine şi ştiam că Ţurcanu la Piteşti a deznodat toate carantinele (cum li se zicea la cei care veneau într-un transport şi erau ţinuţi un timp în supraveghere). Dar dacă sunt în demascări, dar dacă m-au spus? De ce nu mă văd? Li-e ruşine cu mine, or fi auzit de studenţi?

Sau se fac că nu mă văd, cum mă făceam şi eu? Deşi unul dintre ei era absolvent de liceu industrial, secţia tâmplărie, nu era scos în fabrică, unde era nevoie, căci nu erau prea mulţi calificaţi. Târziu, când au fost la muncă, ne-am evitat unii pe alţii şi nu ne-am spus niciodată nimic, nici nu ne-am întrebat despre cele trecute de când ne-am despărţit, doar la Oraviţa fusese ceva acţiune mai mare, cea cunoscută sub numele de „ Comisarul Doran ". Aşa că am rămas la presupunerea mea că şi ei au trecut prin demascări, căci prea s-au purtat ca şi ceilalţi cunoscuţi pe care i-am întâlnit după trecerea lor prin "cutremur".

Nici după eliberare nu am discutat nimic despre acele zile. Amândoi sunt astăzi morţi. Ghiţă Talescu a ieşit din închisoare atât de timorat, încât Securitatea îl exploata, îl chema adesea, după cum îmi spunea el şi îl întreba fel de fel de lucruri. Era şi puţin naiv, dar om de bună credinţă, cinstit şi corect, de o modestie exagerată. îi plăcea să asculte la radio, în special posturile de limbă germană, el vorbind în mod fluent germana. Din pasiunea lui pentru radio i s-a tras şi închisoarea. în 1940 fusese în unităţile de pregătire ale F.D.C., dar de atunci fusese numai prieten cu noi, fără să mai fie angajat în vreo acţiune.

În 1948, fostul meu coleg de clasă, de la liceul din Oraviţa, Nicolae Doran, student la Drept, la Cluj, îşi luase serviciu, ajutor de comisar la Poliţia locală. El păstrase însă legăturile politice care le-a avut cu noi, era dârz, credincios, devotat neamului şi luptei anticomuniste. Nu ştiu dacă în aceste decenii a mai fost vreun comisar de poliţie - şi încă repartizat apoi la biroul de Siguranţă (care va deveni în '49 Securitate) - care să mai fi păstrat legăturile cu organizaţia clandestină căreia aparţinuse. Noi am avut totală încredere în el. Veniseră la Oraviţa, prin 1946, nu reţin exact anul, doi evadaţi de la Aiud, cu nume adoptat de Gheorghe Ionescu şi de I.Brânzei. Pe atunci nu le-am cunoscut numele reale, de Popovici şi Erdelea, care le aparţineau. Organizaţia noastră de aici le-a căutat şi închiriat o casă pe strada Fometescu, unde în curând s-au mai strâns şi alţi fugari, cum a fost I.Dobrin - pe nume conspirativ I.Ardeleanu - şi Ion Chirilă, de la Ciuchici, care fusese plecat în Germania. Nicolae Doran le-a făcut rost de legitimaţii în bună regulă, Popovici, acum Ionescu Gheorghe ajungând casierul Cooperaţiei locale. Când au început arestările din mai '48, Doran a intrat şi el în ilegalitate. Ghiţă Talescu, cunoscut cu fostul comisar, încă din liceu, îl ţinea la curent pe acesta cu ştirile de la radio. Pentru asta a primit 12 ani de închisoare, pe care i-a executat.

La o săptămână de la arestarea sa, a murit tatăl său, de inimă rea.

Bătrânul fusese un om echilibrat şi era respectat în tot oraşul nostru, iar mama lui Ghiţă a murit cu o săptămână înainte de eliberarea sa, după ce îl aşteptase 12 ani fără ultimile 7 zile. Biata inimă de mamă, n-a mai ţinut, au istovit-o aşteptările şi necazurile. Familia lor deţinea o scrisoare originală a lui Mozart, care i-a fost sustrasă de rude hrăpăreţe şi apoi dată la patrimoniu, căci Ghiţă vorbise de ea. Era o avere, la data când s-a eliberat, dar el a murit sărac, cu nervii zdruncinaţi, la pământ.

Nicolae Caragea era constănţean şi aproape de-o vârstă cu Nicolae Doran. Amândoi erau din Ciclova Română, un sat de sub poalele muntelui Rol, de pe versantul vestic al Munţilor Aninei. Din satul acesta, în toate vălmaşagurilor istoriei, oamenii s-au ridicat la luptă. Sunt pomeniţi întâi când au răpus primii colonişti nemţi de după ocuparea Banatului de către Viena. Apoi ciclovenii au luat parte în cetele de haiduci ale lui Adam Neamţu şi Adam Lesa, iar cu caracter negativ au fost Drincea şi Vucu (acesta asociat cu un răufăcător de codru, Szigmond). Oamenii de aici erau mai dârji decât cei din satele vecine, erau iubitori de codru şi de flinte.

Am spus că Nicolae Doran îmi fusese coleg de clasă pe toată durata liceului. Apoi el a mers la război ca ofiţer de rezervă şi la demobilizare îmi dăduse actele să-1 înscriu la Drept, la Cluj. Eram buni prieteni. Tatăl său era un muncitor zilier la CER., avea puţin pământ în sat. Trebuia să-şi găsească o slujbă şi prin 1946-1947 mi-a spus că a găsit un post liber de ajutor de comisar de poliţie. M-a întrebat ce să facă. I-am spus că şi treaba asta este onorabilă şi necesară într-un stat, numai să rămână om, să nu asuprească pe alţii.

Cu ajutorul lui s-a reuşit legitimarea celor doi evadaţi de care am vorbit. Prin 1947-1948 îmi povestea că la Steierdorf - Anina - se găseşte un fost adjutant aviator, Ursache. Acesta arăta pe ascuns o scrisoare pe care ar fi primit-o de la Horia Sima pentru reorganizarea teritoriului, el fiind împuternicit cu această acţiune. Cum noi aveam legătura pe verticală, dar nu cu Horia Sima ci cu Comandamentul din ţară, s-au descâlcit repede lucrurile. Scrisoarea nu putea fi decât apocrifă, menită să-i dea credit fostului aviator iar cotizaţiile strânse serveau la întreţinerea sa şi a ţiitoarei sale. Doran a primit ordin de la mai marii săi de la poliţie să-1 aresteze şi amănuntele de mai sus mi le-a povestit după aceea. Pe Ursache l-am întâlnit la Gherla, căci scrisoarea o fi fost aprocrifă, dar organizaţia făcută de el era reală. Deci slujba lui Nicolae avea şi ingratitudinile ei. Anchetaţii nu l-or fi iertat, dar el ştiind că şeful este un impostor, 1-a tratat ca atare.

Oamenii acestuia însă erau de bună credinţă şi au pătimit pentru credinţa lor, chiar dacă au fost înşelaţi de şef. Când au început arestările din mai 1948. pe la 12 iunie a ajuns un fir până la Doran. Era la telefon în locul altuia - la serviciu -, suplinindu-1. şi chemat de la centru şi-a dat identitatea suplinitului, să nu-i facă rău aceluia, că a părăsit serviciul. Se comunica tocmai punerea sa sub urmărire şi arestarea.

A întins-o, probabil cu ceva acte de serviciu şi împreună cu Popovici au început să-şi organizeze clandestinitatea şi Rezistenţa prin munţii Ciclovei şi prin satele de la poalele codrilor, cele două Ciclove, Montană şi Română, Ilidie, Socolari şi chiar mai jos, până la Racajdia şi Rusova Nouă. Au avut mai multe întâlniri cu urmăritorii, în ciocnirile astea căzând oameni şi de-o parte şi de alta. Se păstra legătura cu Timişoara. într-o seară, pe o stradă lăturalnică la Oraviţa, a fost recunoscut un grup de patru fugari şi somat să se predea. Securitatea a tras, împuşcându-1 mortal pe Brindescu (?) venit de la Timişoara şi ataşat grupului lor. S-au împrăştiat, lui Popovici i-a ţinut calea un plutonier de grăniceri, care a căzut răpus de grenada aruncată de fugar. Popovici s-a dus la Timişoara, unde a fost prins şi executat. Doran a scăpat atunci.

Nicolae Caragea, cel de aici din Gherla de acum, îşi însoţise prietenul - pe Doran - şi erau acum amândoi fugari. Din grup mai făcea parte un flăcău ţăran, din satul lor, Ion Dancea. în satul Socolari au fost surprinşi la o gazdă, de o rudă a acesteia numit Zarcula (?), care se declarase fidel autorităţilor. S-au despărţit în pace, dar Zarcula s-a ţinut de urma lor, declarând că vrea să-i predea. La o întâlnire nouă cu Dancea, ameninţându-1 în faţă pe acesta, fugarul n-a mai stat pe gânduri şi a tras. Pentru împuşcarea mortală a lui Zarcula, Dancea va fi condamnat la moarte şi executat, după prinderea lor.

La Racajdia, la o stupină din drumul Ilidiei, al cărei proprietar era în legătură cu fugarii, Securitatea a organizat o capcană. Cei vizaţi au prins de veste şi s-au sustras. în focul ce s-a deschis în această ambuscadă au murit 4 ostaşi, împuşcându-se între ei, în noapte, din cauza focurilor proprii încrucişate. Fugarii nici nu intraseră în ambuscadă.

În altă ciocnire, de pe la Ilidie-Socolari, Caragea a fost împuşcat în torace, cu o rafală, stare cvasi-mortală. Transportat de urgenţă la Spitalul din Ora viţa, a beneficiat de priceperea unui bun chirurg, D.Bucheru (fost în prima tinereţe şi el încolonat). Şeful Securităţii, Hahanu-nume „neaoş", ca şi cel al şefilor de securităţi de peste toată România de pe atunci, urmărea însă salvarea prinsului în scopul anchetei, căci a dat de acest fir. Până să fie însă Caragea pus pe picioare, au căzut ceilalţi. Doran se adăpostise la un canton de pădurar, la Ciclova Montană. Fiul pădurarului făcuse şi el parte din Frăţia de Cruce de la Liceul din Oraviţa. în ianuarie 1952, după trei ani şi jumătate de hărţuieli, cantonul a fost înconjurat de trupe şi „ Comisarul Doran ", cum ajunsese să fie cunoscut de oameni (sau „Banditul Doran " cum ziceau oficialităţile) a fost prins. Gazda călcase regulile ospitalităţii. Şi ale camaraderiei, căci făcuseră parte o vreme din aceeaşi luptă, trebuia să-i spună că nu-1 poate adăposti, căci fugarul şi-ar fi văzut de drum. Dar acela, nu. L-a ascuns în podul casei, apoi a anunţat urmăritorii. Deci, din grupul acesta, au murit Brindescu, Popovici, Doran şi Dancea şi au fost arestaţi câteva zeci de oameni.

Din grupul lor am mai întâlnit la Aiud pe nenea Pavel Andrei, ţăran din Socolari, închis împreună cu un fiu de vreo 16 ani, Ion. Pavel Andrei a murit acolo prin 1961, lăsat să se prăpădească în celulă fără medicamente. Era bolnav, medicul închisorii, dr. Marinescu, a propus internarea în spital, dar politrucii - Maior Popa, lt.colonel Iacob şi comandantul, colonel Gh.Crăciun - nu au dat aprobarea decât după ce murise omul. Din Ilidie - sat vecin - erau închişi Aurel Lazăr, mort acolo, Nicolae Murgu şi Gheorghe Suru, ambii tuberculizaţi. Pe Suru l-am întâlnit la Secţia T.B. C. din Aiud, în 1962, ofticat, după zece ani de robie. Iar Nicoliţă Penta, proprietarul stupinei cu ambuscada, din Răcăjdia, a murit şi el la Gherla, unde l-am cunoscut în 1952.

Toate faptele astea de mai sus le-am aflat ulterior.

Acum îl vedeam aici doar pe Nicolae Caragea şi nu ştiam ce este cu el. Dar dacă m-o fi spus? Afară sau aici? De aceea întorceam capul ca să nu ne mai recunoaştem.

Apoi când a fost scos în fabrică şi a fost promovat un timp ca şef de atelier la tâmplărie, temerea mea a devenit mai îndreptăţită. Demascările însă se muiaseră, iar Nicolae n-a rămas decât puţin timp în funcţie de şef şi a trecut direct la banc şi la rindea, cu toată calificarea sa. Semn că totuşi nu corespunde criteriilor unui „nomenclaturist de puşcărie". Deşi memoriile cuprind numai cele de atunci, nu pot să nu amintesc că după eliberarea noastră a rămas şi el tot la Oraviţa şi m-a ajutat cu priceperea sa de meşter tâmplar. A fost un devotat om al bisericii şi a murit accidentat, la lucrările de reparaţii ale sfântului altar de la noi. Tot era viaţa lui hărăzită sacrificiului.

Închisoarea asta era mare, partea dinspre sud, unde era camera noastră, era mare şi luminoasă. înspre Nord erau camere mai mici, întunecoase şi răcoroase, căci zidurile erau foarte groase. Clădirea era la fel construită, de la parter până la ultimul etaj.

La început am lucrat într-un singur schimb şi seara, când veneam în cameră, cădeam frânt de oboseală. Patul nu prea era odihnitor, căci era prici cu rogojini. Situaţia nu era generală aşa, erau unele camere care aveau paturi de fier cu saltele.

Curând efectivul fabricii a crescut şi s-au format două schimburi, fiecare de 11 ore de muncă, o jumătate de oră pentru masă şi tot atât pentru apel şi intrarea în Celular. Pe o poartă intra un schimb, pe cealaltă ieşea cel de al doilea. De-abia mai târziu, când s-a mai spart secretul, cele două schimburi se întâlneau la maşină sau la bancul de lucru, ca să nu mai fie timpi morţi şi maşinile să meargă într-una.

Eu am fost dat la Atelierul Mecanic (cu secţii de fierărie, lăcătuşerie, ajustură matriţerie, strungărie, prese mecanice, tinichigerie şi acum avea să se înfiinţeze o secţie di bricege şi mai târziu, alta de lacăte, diferită de lăcătuşerie).

Am nimerit tot cu Săbăduş la Bricege, atunci numai o echipă de vreo 10 oameni. Am montat noi ce-am montat, sute, mii de bricege şi când a venit vremea să le ia contractantul, partea mare nu corespundeau: ba era arcul frânt, ori se încălecau la închidere. Mă rog, erau o serie de metehne, pe care nu mi le-aş fi închipuit că le poate avea un briceag. Ni le-a dat înapoi de la magazie, să le recondiţionăm. Pentru asta primeam mâncare de „producţie", dar nu primeam salariu. Am uitat să spun că deţinuţii erau plătiţi, dar 80 la suta din salariu îl lua Direcţia Lagăre şi Colonii sau - aici - Direcţia Peninteciarelor. Din cele 20% care se depuneau la CE. C. pe numele omului, mai târziu s-a dat o parte pentru cumpărături la un magazin interior, un fel de cartelă. Voi reveni. Din toată echipa care am făcut nenorocitele astea de bricege, am mai rămas la reparaţii numai eu şi Săbăduş, restul s-a strecurat la alte munci, urmărind şi beneficiul. Şeful echipei era un muncitor tânăr de la I.A.R., Mogoş. Era un om bun la suflet, modest, se purta frăţeşte cu noi. Ne-a învăţat toate „tainele" unui briceag, lucram fără normă, am avut timp să deprindem meşteşugul. Când s-a reluat activitatea (la atelier) la secţia de bricege, eu şi prietenul meu eram aşi, realizam, pe zi mult mai mult decât ceilalţi, depăşeam cu mult norma, realizând în 11 ore producţia din peste 20, nu prin efort deosebit, ci prin îndemnarea obţinută.

Iată-ne evidenţiaţi pe amândoi, lucru de ocară pentru cei care făceau din muncă o rezistenţă politică. Vechea noastră concepţie despre muncă, în care fusesem educaţi şi în organizaţie, trecută prin şmotrul - lustrul mozaicului de la Piteşti, uneori cu un „domn " în cârcă, dădea roade. Noi nu ne mai uitam pentru cine muncim. Munceam pentru a munci. Uşor se trece de la starea de rob la cea de robot, aşa-i? Reeducarea lui Ţurcanu a reuşit asta cu noi.

Mai auzisem tot pe atunci că radiourile străine îndemnau pe români să păgubească zilnic regimul instaurat chiar şi cu un ac, căci astfel i se slăbeşte forţa, slogan ridicol, în cadrul războiului rece care a început între cele 2 tabere.

Cum era cu „turnătoria"! Deţinuţii ceilalţi ne considerau rătăciţi, atitudinea noastră era privită cu dezamăgire sau cu dispreţ de eventualii foşti cunoscuţi de afară. în timpul ăsta, turnătorii acoperiţi îşi făceau treaba, nebănuiţi, bineînţeles că bârfindu-ne în aparenţă faţă de ceilalţi pentru decăderea noastră. Victimele cădeau pe mâna echipei de la „99" sau la Zarva veche, pentru izolare. Aici aveau apoi să fie internaţi şi cei dintre noi care au îndrăznit să-şi revină. A fost şi cazul lui Costache Oprişan, izolat acolo şi supus unor privaţiuni care l-au tuberculizat. Dar astea s-au petrecut mai încolo, când plecarea lui Ţurcanu a început să dea curaj oamenilor. în locul lui a rămas şef Popa Ţanu şi acţiunea lor părea că nu se mai termină, până când, treptat au fost ridicaţi toţi cei care terorizaseră.

Pe căpitanul Gheorghiu, directorul închisorii, ca şi pe sublocotenentul politic Avădanei (dacă i-am luat vreo tresă, numai memoria e de vină) i-am văzut adesea prin Celular. Apoi de la o vreme, după plecarea lui Ţurcanu, a plecat şi Gheorghiu, fiind înlocuit cu maiorul Goiciu, fost cazangiu la Galaţi. Se zvonise că Gheorghiu a fost arestat, iar Avădanei s-ar fi sinucis. După o vreme Gheorghiu a revenit ca maior, dar a circulat prin Celular ca vizitator. Ion Grigoraş, un student de la Iaşi, spunea că l-ar fi auzit adresându-se unui grup de deţinuţi:

-Iată pe Gheorghiul vostru, spuneaţi că sunt arestat. Iacătă-mă.

Se vede treaba că se simţea nevoia unei dezinformări; a fost trimis aici ca să dezmintă zvonul cu sistarea demascărilor şi dezavuarea acestora de către regim, prin anchetarea vinovaţilor. Ar fi fost descurajant pentru colaboratorii care i-a lăsat la Gherla. Dar a stat aici cât un musafir şi la a doua plecare a fost implicat şi el ca şi directorul de la Piteşti, fiind condamnaţi pentru omorurile care le-au patronat. Versiunea oficială, din neglijenţă şi pactizare cu „legionarul" Ţurcanu.

Dar Gherla nu avea numai morţii din bătăi, de la Camera 99. Într-o zi, Ghiţă Calciu, care lucra într-o cameră de la parterul Celularului, pentru legăturile cu grefa închisorii, chemări, comunicări etc, a făcut apel la câţiva studenţi să mergem să ajutăm pe miliţianul Tomoioagă să inventarieze şi să aranjeze nişte bagaje de-ale deţinuţilor. Cred că era prin 1952. Tomoioagă ne-a dus în subsolul Zărcii, într-o cameră, care se întindea pe sub mai multe celule, era un morman mare de bagaje, care legate cu o sfoară, care cu o cămaşă, care cuprinse într-o haină ori un pantalon. Nu aveau toate numele fostului proprietar. Erau bagajele morţilor Gherlei şi trebuia inventariat conţinutul - două cămăşi, un pulover, o haină ţărănească, un cojoc, etc, după averea fiecăruia - dar nu interesa prea mult apartenenţa, ci titlul şi calitatea bunului lăsat moştenire regimului socialist. A trebuit să luăm la mână fiecare piesă. Erau destule murdărite de ultimele excreţii ale muribundului, ori pete ruginite, care puteau fi hemoragii spontane (hemoptizii ori hematemeze - tuse ori vărsături cu sânge), ori chiar hemoragii provocate (prin bătăi). Treaba începuse să mi se pară macabră. De la o inventariere de magazie, la „ averea " morţilor. Printre efecte (obiecte) am mai dat şi de câte un bilet, ori chiar cărţi poştale. Se vede treaba că unii decedaţi beneficiaseră - ce favoare - chiar de corespondenţă cu familia. Dar n-am găsit decât 2-3. Curiozitatea ori poate calitatea de ocnaş, m-a făcut să le citesc conţinutul. M-a frapat una scrisă de un fiu, nu ştiu cât de mare, dar i se adresa cu „Dragă Tuţule", apelativ obişnuit pentru tată sau bunic, la noi în Banat. Şi în puţine şiruri strâmbe, expeditorul îi spunea adresantului că i-a trimis medicamente, că le-a adus chiar el dar nu a putut să i le dea. Asta înseamnă că de la poarta închisorii 1-a întors înapoi şi nu i-a dat voie să-i dea medicamentele aduse.

Zic, astăzi, către Paula Iacob şi către toţi avocaţii care fac caz de suferinţa noilor deţinuţi, unde aţi fost atâţia zeci de ani, când oamenii se stingeau cu zile fără asistenţă medicală. Cui dintre voi i-a păsat de atâţia morţi, care aveau şi ei calitatea de om?

Expeditorul era din Câlnic, judeţul Caras de pe atunci, dar nu i-am reţinut numele.

Fabrica închisorii Gherla a devenit „Unitatea Productivă 0660" (?) şi a venit un comandant la această unitate, locotenentul major Aurel Mihalcea. Se vorbea că ar fi din părţile Brăilei şi că ar fi copil de preot (sub semnul întrebării, dacă luăm în considerare originea „ nesănătoasă" şi tresa), şi că ar fi absolvent de liceu industrial, secţia tâmplărie-lemn (presupunere întărită de cunoştinţele lui în materie, arătate cu ocazia şedinţelor de producţie). Era slab, uşor înalt, îi plăcea eleganţa, dar nu cea sufletească. Din punctul acesta de vedere, era brutal, rău, iute la mânie, violent şi dur, necruţător chiar cu cei de care se servea. Atitudinea lui faţă de deţinuţii pe care i-a strâns în Biroul Tehnic al unităţii era identică celei avute de Ţurcanu, îi înjura, îi lovea şi îi umilea fără drept de replică, adăpostit după uniforma lui. Stilul acesta aveam să-1 întâlnesc şi după treizeci de ani la diverşi activişti de stat şi de partid, de la cel mai înalt nivel, până la cei veniţi la sate, care înjurau şi insultau nomenclatura locală cu ocazia diferitelor campanii pe care le regizau. Totul pornea de la desconsiderarea omului şi reducerea lui la unealtă, ne mai recunoscându-i-se nici măcar calitatea de forţă de producţie, pe care i-o acorda concepţia lor de economie politică. Da, unealtă fără glas. I-am făcut portretul general, dar acesta va rezulta din diferitele lui faţete care vor urma, căci voi avea ocazia să-1 cunosc mai de-aproape.

Biroul organizatoric, parte a celui tehnic, funcţiona în Celularul mare, la parter, pe Nord. Era condus de un fost colaborator al lui Ţurcanu, Costică Juberian, despre care am mai vorbit, şi de Ştefan Reck , despre care voi vorbi mai multe mai încolo.

Pe Juberian îl cunoscusem întâmplător în vara anului 1946, la Ora viţa, unde funcţiona atunci un centru de bacalaureat, cei din liceul lui, din Caransebeş, fiind şi ei repartizaţi aici. Un proaspăt absolvent de la noi, cu care eu eram prieten, mi 1-a prezentat. Apoi fusesem judecaţi împreună, în acelaşi lot, deşi nu avusesem nimic împreună.

Când am mers la demascări la scris, l-am găsit la măsuţa din colţ, unde am spus că scriau cei din comitetele de demascări, ce auziseră de la noi şi verificau declaraţiile noastre. Când am făcut declaraţiile ultime, de completare, de la 2 Subsol, îmi făcusem socoteala că dacă voi declara lucruri numai de mine ştiute şi despre mine însumi, dau dovada unei sincerităţi totale şi voi fi lăsat în pace. Am declarat nişte cărţi pe care le ascunsesem în casa bunicului meu de la Ciclova Montană, de lângă Oraviţa. Cei din comitet şi le-au notat şi ei. În ziua aceea era supraveghetor peste cei ce scriau acest Juberian.

Când m-am eliberat, peste treisprezece ani, cărţile erau tot acolo, nimeni nu le căutase, nimeni nu dase peste ele, deşi căsuţa a servit de cantonament soldaţilor aduşi în zonă când cu diversiunea lui Tito. Atât de timorat şi de suspicios devenisem în momentul eliberării, încât în prima zi după sosirea mea acasă m-am dus împreună cu fratele meu - eliberat şi el de vreo 6 luni - la micul nostru depozit şi l-am găsit intact, l-am adus acasă la Oraviţa şi am ars o zi întreagă comoara de cărţi. Astăzi ar fi fost o avere, fratele meu s-a supărat atunci pe mine, doar le aveam împreună, dar eu am judecat ca şi califul care a ars biblioteca din Alexandria: acela a conchis că papirusurile şi pergamentele respective trebuiesc distruse, ca inutile dacă au în ele ce-i şi-n Coran sau ca vătămătoare dacă sunt împotriva Coranului. Eu am zis că fiind declarate, cărţile mele trebuiesc arse ca periculoase: dacă va mai fi nevoie de ele se vor retipări, deci le pot arde; de nu va mai fi nevoie de ele, iar trebuie arse, mai cu seamă că dacă le-ar găsi acum, la mine, aş da iar de ponos.

Ei bine, eu nu ştiu cum de nu s-a dat curs acelei autodenunţări. Poate şi pentru faptul că tot nu-mi mai puteau mări osânda. Dar oricum, cărţile subversive trebuiau distruse, ca fiind un puternic inamic. Atunci mi-a trecut prin cap că poate Costică Juberian nu a mai înaintat declaraţia, deşi riscul era enorm de mare. El este mort, condamnat în lotul Ţurcanu, iar la dosarul meu, unde de bună seamă că s-au strâns toate, încă nu am acces. Până peste 40 de ani, când ni s-a promis că le vom vedea, poate că la spiritism să mai am satisfacţia asta, dacă va mai fi cine să mă cheme.

Costică Juberian a ajuns şef la Organizatoric, (după plecarea lui Ţurcanu din Gherla). M-a chemat într-o zi la birou. Trecuseră mai bine de zece luni de când lucram şi eram deseori evidenţiat (ce cuvânt de ocară pentru un deţinut), de când mă specializasem în bricege şi mi-a propus să mă facă pontator la Atelierul Mecanic. Am acceptat. Aveam de adunat de la şefii diferitelor echipe rezultatele realizărilor, exprimate în ore. Numărul bucăţilor executate, înmulţit cu timpul de execuţie acordat, dădea numărul de ore realizate, după care se făcea apoi plata, de către biroul de salarii. Aritmetica posedată de un absolvent de liceu era suficientă pentru o astfel de muncă, chiar dacă pe deasupra mai absolvisem şi Medicina.

Când am fost scos la muncă, eram oarecum invidios pe un coleg de la Bucureşti, Turcu Gheorghe, mi se pare chiar cu un an mai mic decât mine, care fusese numit la cabinetul medical al închisorii, ca ajutor al medicului oficial, dr. Viorel Bărbosu. Dar apoi aveam să mă dumiresc că această poziţie m-ar fi implicat în activitatea de la „99" şi aşa ceva nu mi-aş fi dorit niciodată..Şi chiar am auzit mai târziu că şi dr.Bărbosu ar fi fost condamnat, ca şi maiorul Gheorghiu, pentru complicitate (actele de deces ale atâtor morţi, cine le-o fi semnat, Turcu în nici un caz, nu avea nici parafă nici ştampilă). Arhiva primăriei Gherla poate că ştie ceva, deşi nu am auzit că vreun gazetar să fi cotrobăit prin astfel de acte revelatoare.

La munca ce o prestam acum, indiferent ce vor spune unii deţinuţi, care pătrunşi de lupta de clasă detestau funcţionărimea, înregistram şi transmiteam nişte cifre la care fiecare muncitor avea acces şi deci posibilitatea de control. Caietele de pontaj ale maiştrilor se puteau consulta, oamenii întrebându-i adesea câte ore le-au trecut pentru ziua respectivă. Maistrul, şeful de echipă, puteau fi de rea credinţă şi să treacă mai puţin. Dar ce lua şi transmitea pontatorul trebuia să corespundă cu cele trecute în caietul din atelier.

Am spus că după venirea lui Mihalcea fabrica s-a reorganizat. La Biroul Tehnic s-a făcut un birou de muncă şi salarii şi am fost trecut ca şef la acest birou, curând după preluarea serviciului de pontator în vara 1952. În acelaşi timp au mai fost aduşi de la Canal mai mulţi ingineri şi economişti pentru a sprijini munca lui Milialcea. Au fost cuprinşi şi aceştia în noul Birou Tehnic care s-a format, chiar dacă unii dintre ei vor zice mai târziu că numai „studenţii rătăciţi de la Piteşti" l-au ajutat pe Mihalcea să conducă fabrica. La Tehnic a fost adus ing. Jean Vârtosu, la Producţie a fost pus şef ing. Ion Butnaru, ing. Gheorghe Jijie (fratele lui Nelu, cel cu Costache Vasiliu) mi se pare că tot la Tehnic sau la Plan, iar la Contabilitate, un economist, Gheorghe Muntean, chiar fratele meu. El fusese condamnat la 10 ani de închisoare şi fusese trimis la Canal, iar acum a fost adus aici împreună cu celelalte cadre (TESA), probabil la cererea lui Mihalcea de a i se repartiza specialişti (deţinuţi), având în vedere extinderea care o lua Unitatea Productivă. (Tâmplăria - 650 de oameni, Mecanica - 400 de oameni. Nasturii 40-50, Tinichigeria 30-40, Măturile, Periile, Construcţii, Depozite, Birouri, se strângeau la 1500 de oameni).

Eu trecusem prin Piteşti, Gheorghe ştia povestea noastră, a studenţilor. Nu a reuşit să mă convingă să mă dezic de atitudinea care o luasem acolo. El fusese şi era în continuare profund religios, iar eu renunţasem să mă mai rog. Am discutat cu el despre înfrângerile mele, apoi eu aveam o poziţie declarată alături de autorităţi, cum mi se repartizase rolul când am venit aici, iar el, ca marea masă a deţinuţilor, era ostil, în continuare şi se manifesta ca atare. Fiecare dintre noi eram căinaţi de tabăra de care aparţineam: eu, că am un frate „bandit" iar el că are un frate „turnător" (ţin la diferenţierea care am făcut-o pe faţă şi acoperiţi, pentru că cel puţin după mine, nu era acelaşi grad de decădere).

Deţinuţii care lucrau la Biroul Tehnic şi şefii de ateliere, locuiau într-o cameră mare, de la parter, cu paturi, saltele, cearceafuri şi perne, avantaje care aveau să se extindă treptat şi la camerele cu evidenţiaţii în producţie şi la vreo încă 2-3 camere.

Eu nu i-am spus nominal fratelui meu de cine să se ferească, de fapt nici eu nu cunoşteam decât piteştenii ori închisoarea era plină de turnători, unii de silă, ca noi, trecuţi prin demascarile de aici, ori mânaţi de vrajbă. Vedeam destui intrând la Organizatoric, zăbovind ori intrând acolo fără atribuţii de serviciu. Dar şi politrucul avea linia lui de informatori, încât nu ştiai de unde îţi vine plăcinta! Naivii, ca fratele meu, se fereau de cei ce aveau clopoţei, nu puteau să înţeleagă pervertirea semenilor.

Şi a căzut. Puţine luni a stat la birou şi a fost dat în producţie. Numai el şi Jijie fuseseră legionari şi numai ei au fost daţi la munca de jos, iar mai târziu izolat. Dumitru Bacu, în curtea sa despre Piteşti-Gherla, spune că cei care se ocupau cu redresarea morală a „piteştenilor", dacă erau prinşi, erau imediat izolaţi. Fratele meu a fost izolat dar nu după ce stătusem noi împreună, ci după o bună bucată de timp, cât a lucrat în fabrică şi unde probabil că s-a străduit să redreseze pe careva dintre destui de mulţii lui cunoscuţi.

Alţii, dintre noi veniţii de la Canal, nu au acceptat stilul lui Mihalcea, ca să te înjure, să te lovească şi să te bage la carceră (în paranteză fie spus, după venirea lui Drăghici la Interne s-au plasat la parterul Celularului vreo opt carcere). La Birouri se muncea de dimineaţă până seara la 10, iar la încheierile de lună, zile şi nopţi în şir. Mihalcea voia să trimită rapoartele chiar înainte de timp şi într-o formă grafică excepţională. Inginerul-şef era un absolvent de Politehnică de la Bucureşti, Octavian Tomuţă, trecut şi el prin demascările de la Piteşti. Avea uneori zile şi nopţi de-a rândul pe care le petrecea în fabrică şi la birou. Era făcut vinovat de către Mihalcea de orice neajuns ori eveniment din fabrică, în maniera vădită la comunişti de a schimba ministrul căilor ferate pentru deraierea de la Pătârlagele. Adesea era înjurat, chiar pălmuit şi băgat la carceră după ce nu dormise nopţile. Cu supunerea asta ne învăţase reeducarea de la Piteşti, să lustruieşti mozaicul cu genunchii, adesea cu un ,4omn " în spate, să te bagi sub masă la comandă, să te înjure şeful. Inginerii Vârtosu, Butnaru, Jijie, veniţi de la Canal anume pentru a-1 sprijini pe Mihalcea la Biroul Tehnic, au fost trecuţi după un timp în fabrică, fie ca şefi de ateliere, fie direct în producţie. Ei nu suportau maniera pe care noi o înduram, având antecedentele cu care am venit aici. Şi nici nu-i vor înţelege pe „studenţii rătăciţi de la Piteşti", după cum se vor exprima chiar după mulţi ani şi după ce vor fi auzit de Piteşti. Şi dacă noi ne duceam viaţa aşa, faptul ăsta îi făcea pe alţii să spună că datorită nouă '-a năpăstuit pe ei Mihalcea.

La şedinţele de producţie, care se ţineau aproape zilnic, participaseră şi aceşti ingineri, chiar dacă ulterior i-au acuzat pe studenţii rătăciţi că numai aceştia i-au dat sfaturi lui Mihalcea, iar „măsurile bestiale" le-am enumerat. Poate ar mai trebui adăugat faptul că la Gherla fuseseră repartizaţi iniţial numai muncitorii şi ţăranii, după cum fuseserăm noi duşi la Piteşti. Cum studenţii „reeducaţi" au fost apoi repartizaţi pe la toate categoriile de închisori şi locuri de muncă - la Canal, la minele din Maramureş, la Ocnele Mari (la Aiud mai puţin, căci ar fi întâmpinat o rezistenţă prea mare) este de presupus că acest fapt s-a făcut după un plan al Ministerului de Interne. Studenţii veniţi la Gherla i-au încadrat pe muncitori şi pe ţărani nu numai politic, ca "turnători", ci şi tehnic prin pregătirea lor superioară, chiar dacă acesta era incompletă şi lipsită de experienţă practică. Personal tehnic ar fi fost de la început la Aiud suficient pentru a încadra multe fabrici ca Gherla, dar M.A.I.-ul s-a mulţumit să facă treabă numai cu studenţii, căci aceştia, odată „ reeducaţi", au devenit o unealtă mai uşor de folosit. Pe de altă parte, politic se realiza încă o destrămare, studenţii care în bună parte fuseseră elementul activ care organizase pe muncitori şi pe ţărani, acum, în postura lor nouă, dărâmau legăturile sufleteşti care afară s-au realizat prin lupta comună cu Corpul Muncitoresc Legionar. Chiar dacă vor mai fi aduşi şi alţi ingineri, fie de la Canal, în 1953, după sistarea lucrărilor de acolo, ori de la Ocnele Mari sau din altă parte (cu excepţia Aiudului, de unde n-au adus niciodată) aceştia vor întări numai Biroul Tehnic rămas pe scheletul de studenţi alcătuit la începutul lui 1952.

Munca se desfăşura în fabrică, aşa cum am spus, în 2 schimburi de 11 ore, asigurându-se „focul continuu", cu exploatarea la maximum şi a oamenilor şi a maşinilor. La efortul acesta deosebit mai trebuiesc adăugate „zilele de vârf", când pentru realizarea planului trecea toată lumea în producţie, inclusiv birourile. Aceasta era o metodă comunistă adusă de Mihalcea de afară, nu învăţată de la studenţi, după cum nici durata schimbului nu li se datora lor, era generală la M.A.I.

Am mai scris că în fabrică nu ştiai de cine să te fereşti, dacă ai fi vrut să o faci. Conducătorul Biroului Mecanic«şef era un inginer de la fabrica de hârtie Petreşti, Iosif Knall. Era liniştit, tăcut, muncitor ca un neamţ.

Foarte priceput în meserie, construise o freză de profilat cârlige de rufe, prin care Mihalcea îşi valorifica deşeurile lemnoase şi munca neplătită a bătrânilor neputincioşi care stăteau la cameră şi montau cârligele. A mai făcut fel de fel de dispozitive, între altele un generator de gaz sărac rezultat din distilarea rumeguşului de la tâmplărie, gaz amestecat apoi cu motorină pulverizată la forje. Niciodată nu mi-am închipuit că bietul om trecuse şi el prin demascările de la Gherla, cum aveam să aflu din mărturisirea lui Mihai Timaru, făcută la „Memorialul Durerii". Am crezut că este liniştit şi sârguincios din fire şi nu „devotat" ca şi noi. Toţi ca noi şi ca el l-am ajutat pe Mihalcea prin munca noastră făţişă. Pe ascuns l-au ajutat „turnătorii" necunoscuţi decât în prea mică măsură de noi.

Am considerat că aşa cum orice fabrică din ţara, mii de întreprinderi, au birouri şi consilieri care îl sprijină pe conducătorul unităţii pot face şi eu acelaşi lucru, fără a fi desconsiderat pentru aceasta.

Ce atribuţii aveam? De biroul pe care îl conduceam ţineau pontatorii, salariştii şi normatorii. Am spus în ce consta munca pontatorului. Erau trei normatori, toţi trei trecuţi prin demascări, din câte am priceput eu din atitudinea lor şi din relaţiile care le întreţineau. Mircea Dobre, un hunedorean fost student la Medicină la Bucureşti, era normator la atelierul mecanic şi la atelierele mici. După retragerea din Gherla a tuturor „ activiştilor" lui Ţurcanu, şi mi se pare că a fost şi el dus odată la anchetă în acelaşi scop, l-am observat trecând prin mari frământări sufleteşti, dar nu mi-a vorbit nimic decât cele legate de serviciu. Executa cronometrări după care stabilea norma de lucru, dar nu avea nici o pregătire în acest domeniu şi nici vreo practică de producţie.

Al doilea normator pentru partea mecanică a fost Anton (Toni) Schleser, un neamţ meticulos şi corect, trecut împreună cu Bărăgăuanu, de care am vorbit, pe la „99". Unii îl înjurau că le-a pus norma prea mare. Neamţul cronometra, privea, încerca şi el manopera, căci doar era şi el meseriaş, şi nu stabilea norma până nu era convins că este cea justă. Nu stabilea norme ştiinţifice de producţie, avea ceas, nu cronometru, nu urmase nici o instrucţie anume, nici un curs, dar fusese muncitor-lăcătuş montator la Nicolina, trăise din ciocan şi din cleşte şi ţinea cont atât de cei ce erau obligaţi să realizeze producţia, cât şi de munca reală necesară pentru obţinerea produsului. Bineînţeles că acest mod de a gândi şi a proceda nu era pe placul multora. Pe pielea mea, când nu ştiam să lucrez, nu realizam norma de bricege pentru care ar fi trebuit să primesc mâncare de producţie, dar când am deprins meşteşugul, cu acelaşi efort depăşeam obligaţiile. Erau foarte puţini oameni calificaţi şi erau secţii unde afară de şef nu erau decât „diletanţi" ca noi (la Tinichigerie, Bricege, Lacăte, Perii, Nasturi şi chiar şi la Tâmplărie, unde doar şefii de echipă erau calificaţi). Dacă norma s-ar fi pus după calificaţi, ceilalţi nu ar mai fi ajuns niciodată să mănânce pâinea de producţie. Aşa, neamţul stabilea iniţial o normă realizabilă şi pe măsură ce oamenii se calificau, realizau mai mult, căci îi tenta pe mulţi câştigul şi pe prea puţini zelul de reabilitare. Normele se ridicau. Această creştere nu depindea de normator. Biroul de Muncă şi Salarii aveau un responsabil civil, de fapt gradat, plutonierul Szyczi, care supraveghea activitatea deţinuţilor din acest compartiment. Dacă norma era depăşită în medie cu un anumit procent, trebuia recalculată încât să se asigure o realizare medie de numai 105%. Asta era norma normatorului, după care era obligat să se conducă. Schleser venea la Pontaj şi urmărea realizările şi au fost şi cazuri, e drept că mai rare, când a aplicat şi corectări în minus, dacă a văzut că nu se poate realiza cât a apreciat el. Am spus doar că nu se calcula ştiinţific.

Cu toate aceste creşteri ale normelor, la atelierul de Fierărie, unde se depunea munca cea mai grea, se realizau cele mai mari depăşiri de norme, de la Mecanic. Goiciu încuraja în mod special acest loc de muncă. Mâncarea la bucătărie nu era împărţită oamenilor după dreptul lor, căci se făceau mai multe porţii decât raţiile introduse în cazan şi aceste porţii suplimentare, numite „suplimente", rezultate prin ciupeala de la alţii, erau date prin "mărinimia" lui Goiciu fierarilor, parcă ar fi fost de la el şi nu din raţia altora. în plus, fierarii primeau şi cartele mai mari. Nu numai după salariile lor ci şi ca procent de repartizare şi asta îi făcea şi mai mult să muncească pe spetite. Normele aici erau lăsate special mai largi, ca să se realizeze câştiguri şi oamenii se antrenau. îmi aduc aminte de un „ şef de nicovală" (la fiecare nicovală era un şef care mânuia un ciocan mai mic, în jur de 1 kg şi un „ciocănar" cu un baros de 7 kg., pe post de ciocan pneumatic). îl chema Adam Mengheles, era din părţile noastre, din Caras - şi îmi spune odată, mândrindu-se cu cât lucrează el:

- Nea Muntene, am să bat până cade jos „ciocănarul". îngrozit, dar fără curaj de a-i micşora elanul stahanovist, îi zic:

- Dar ce-ai să faci dacă nu se mai scoală?

- Nu-i nimic, îmi iau altul de la bucătărie.

Căci tot Goiciu introdusese sistemul ca să recruteze fierari dintre lucrătorii de la bucătărie, iar cei epuizaţi în muncă de la baros să-i dea tot acolo pentru refacere. Nu-1 costa nimic, dădea mâncare din porţiile celorlalţi deţinuţi şi iarăşi nu de la el.

Cel de al treilea normator se chema Grigore Tudose, era din Vrancea, absolvent al unei şcoli de Arte şi Meserii, trecut prin demascările de la „99", lucru care se vedea şi din prea multă prietenie cu „ organizatoricul". Tudose era mai arogant, îi plăcea să se afişeze cu hainele mai bune cu care erau îmbrăcaţi cei cu funcţii (dintre deţinuţi) precum şi cu un halat de doc maro, cu care ne pricopsise Mihalcea şi pe care eu îl purtam cu jenă, căci prea ne deosebea de alţi deţinuţi. El era normatorul Tâmplăriei (de altfel lemnul fusese şi afară domeniul lui de activitate). Şi el avea o echipă de spărgători de normă. Aceştia realizau cele mai multe depăşiri de normă şi luau sistematic cele mai mari salarii, cu cele mai mari cartele, deşi nu ei se chinuiau cel mai mult (dacă e să luăm în considerare pe cei care trăgeau la rindea şi la „ rau-banck". Era echipa de vopsitori, condusă de un bucureştean, nea Stamate, fost vopsitor la Malaxa. Când cronometra odată vopsirea unui dulap -rastel, lui i-a rezultat un anumit timp, căci omul care era cronometrat nu se grăbea şi apoi nici nu ştii niciodată dacă trebuie dat cu pensula pe un loc de trei, de cinci ori de zece ori. L-a întrebat pe Stamate dacă ajunge timpul apreciat de el, acesta l-a redus cu o treime şi a doua zi, vopsitorii iar realizau 20 de ore în 11 ore efective de muncă. El venea ca şi Schleser să verifice la pontaj nu însă ca acela, ca să vadă dacă oamenii îşi fac norma, ci dacă au depăşit-o, ca s-o mărească. Uneori greşeau acordând un timp de execuţie prea mic faţă de necesar, căci nu existau lucrări de comparaţie, normatorii aceştia necalificaţi şi neinstruiţi trebuiau ei să stabilească timpul necesar de lucru. I-am cerut plutonierului Szyczi, care mergea lunar la Bucureşti, să aducă norme republicane, să ne orientăm şi noi după experienţa altora, dar mi-a spus la întoarcere că a cerut şi nu i s-au dat, căci nu ar exista.

Am insistat asupra acestui capitol al normelor de muncă ale deţinuţilor, pentru că se vorbeşte mult despre munca istovitoare. Istovitoare era cu adevărat munca penitenciară, pentru că nu ţinea cont de ritmul normal de muncă stabilit universal pentru munca industrială: opt ore zilnic, cu o zi de repaus pe săptămână şi cu un repaus anual variabil. Or, la Gherla, în 1953, s-au muncit câte 11 ore pe zi şi doar cu 11 zile de repaus într-un an. Szyczi zicea nici să nu mai trec în statul de plată decât 26 de zile într-o lună, să nu apară la Centrală că s-a muncit fără odihnă, să nu fie scris asta. Eu i-am spus că nu se poate, dacă am împărţi producţia realizată la un timp mai mic decât cel real prestat, ar rezulta o depăşire de norme prea mare, ne-ar cere să modificăm normele, ori altele mai mari nu se pot realiza şi oamenii s-ar descuraja, n-ar mai munci nici cât muncesc acum, căci nu ar mai fi stimulaţi de plată. El şi-a însuşit acest punct de vedere ca şi cel cu normele republicane, spunându-mi apoi că cei de sus i-au reproşat că are pe unul acolo (la Gherla) care-1 tot învaţă de-astea.

Între salarişti îl aveam pe Enea Ghiuriţa, un timişorean student la Medicina clujeană, fost campion naţional la săritura în lungime în 1947, condamnat într-o organizaţie studenţească de caracter monarhist. Muncise la Secţia Nasturi. Aceştia se confecţionau prin frezare, găurire şi şlefuire din scoici (sidef), ori din coarne de bovine. Rezulta un praf de nu se vedea om cu om, iar la ieşirea din schimb, cu greu îl recunoşteai pe cel care-ţi vorbea, dintre muncitorii de acolo, mai ales când se defectau aspiratoarele ori se lucra pe uscat. Enea trăsese tare, ca majoritatea piteştenilor. Fostul campion naţional de atletism, cu o constituţie corespunzătoare performanţelor sale, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a fost dat la „muncă uşoară" de birou. Nu ştiu cum de 1-a supărat pe Mihalcea şi acela 1-a trimis drept pedeapsă ca ciocănar la fierărie. Când a trecut apoi pe acolo, 1-a văzut pe Enea cum bate de vârtos şi 1-a trimis înapoi la birou, îi plăcuse. Atletul s-a întors tremurând, îmbujorat tot, cum nu-1 văzusem niciodată. Am uitat să comentez că după cunoştinţele noastre de socialism, munca trebuia să devină o plăcere pentru om, or reprezentantul noii lumi aici, locotenentul major Mihalcea, o socoteşte drept o pedeapsă. Nu prea pare socialistă treaba asta sau poate că îl ilustrează şi mai bine. După ce ne-a povestit cum de a scăpat aşa de repede (căci se mai aplicase şi cu alţii metoda asta educativă, dar a ţinut mai mult), îi zic de ce nu s-a menajat căci doar ştie că este bolnav. El mi-a răspuns că nu vrea să dea nimănui impresia că fuge de muncă şi se vedea că-i părea rău de neputinţa sa actuală.

Cultul muncii de acasă, mândria lui de atlet actualmente degradat fizic, ori efectul Piteştiului prin care a trecut.

Al doilea salarist era Mircea Klein, adus în vara 1953 de la Canal, în urma unei trieri medicale. Era fiul unui industriaş băcăuan şi fusese condamnat împreună cu regizorul Marco viei şi cu actorul Mircea Şeptilici.

Toţi trei se porniseră să plece din ţară, s-au oprit să bea un şpriţ la .„Mioriţa", de adio Bucureşti. Pontul fusese însă vândut, a apărut Securitatea, le-a deschis port-bagajul şi a găsit nişte valută, de unde au ieşit cu o candamnare de 8 ani pentru organizaţie clandestină, cu tentativă de trecere frauduloasă de frontieră.

Klein avea un scris mai mult decât paligrafic, parcă de maşină, iar când aduna, nu greşea niciodată, ca un calculator, îi ieşea balanţa de verificare a coloanelor dintr-un foc. Fusese şi el student, la Chimie. Ne-am înţeles bine. Cu el odată, mai veniseră de la Canal trei inşi, la Birou. Voi reveni asupra unuia, dar aici trebuie să vă spun despre arhitectul Căpşuneanu din Constanţa, condamnat la 3 ani închisoare pentru că în cadrul sistematizării municipiului, trasase o stradă printr-un fost cimitir evreiesc. Era încadrat la crimă contra umanităţii, deşi bietul om nu avusese nimic contra evreilor, dimpotrivă, era căsătorit cu una dintr-a lor. Pentru mine, în afară de această probă, mai vedeam şi prietenia lui strânsă cu Mircea Klein.

Mihalcea auzise de undeva de gimnastică în producţie, ca metodă modernă, gata să ne-o introducă şi nouă, celor de la birouri, căci prea ne înţepeniserăm. Arhitectul lucra la Birou, parcă la Desenul Tehnic (dacă reţin bine sau la Prototipuri?) şi era cam gras, om la 50 de ani, poate chiar mai mult. Eu îi spun lui Klein:

- Ia închipuie-ţi pe nea Şalăul - aşa îi zicea el arhitectului - cum i-ar sta făcând săritura ca mingea.

El zâmbeşte, închipuindu-şi ridicolul situaţiei, şi chiar în momentul acela trece Mihalcea prin dreptul biroului şi, ca întotdeauna, s-a uitat pe fereastră, să ne vadă ce facem:

-Aaaa. Tu în loc să munceşti, te distrezi, râzi. Marş la Fierărie!

- Domnule locotenent major, intervin eu pentru Mircea, eu sunt de vină. Eu l-am făcut să râdă, spunându-i o glumă.

- Marş şi tu la carceră.

După cum am mai spus, carcerele erau la parterul Celularului. M-am dus la şeful Secţiei şi m-am prezentat condamnat fără termen şi m-a închis în prima carceră. Prin crăpătura dintre cele 2 scânduri care formau peretele lateral dinspre intrarea în Celular l-am văzut după câteva ore pe Klein cu bagajul în mână, stând lângă uşa şefului de Secţie. Ce se întâmplase, am aflat de la alţii: Mihalcea a trecut prin faţa Fierăriei şi s-a oprit în uşă, să controleze, cum făcea mereu. Pedepsitul tocmai atunci stătea rezemat în baros, într-o pauză dintre operaţii.

- De ce nu munceşti, banditule?

- Domnule locotenent major, eu sunt bolnav, am fost clasificat inapt a I-a la Canal de către o comisie a Ministerului, fiind bolnav de inimă.

- Va să zică nu vrei să munceşti? Te învăţ eu minte, banditule. La izolare cu tine.

Asta înseamnă să fie dus la Zarcă, unde erau pedepsiţii, trimişi ori din motive politice de către politruc, ori din motive de producţie, de către Mihalcea şi de Goiciu, acesta din urmă izolând oamenii pentru ambele motive şi o făcea destul de des. De aceea îl vedeam eu cu bagajul pe coridor. Mi-a transmis apoi salutări prin frizer - tot un reeducat de la Piteşti - şi am auzit că nu a mai trecut mult timp şi a fost eliberat prin intervenţiile juridice ale familiei, ori poate şi ale Comunităţii lor, prin canalele care sigur că mai funcţionau. Făcuse deja trei ani de închisoare, spun încă o dată pentru tentativa nereuşită de trecerea frontierei, pe la „Mioriţa" din Bucureşti.

Tot cu Klein şi Căpşuneanu a mai fost adus la birou şi Gustav Segal, un evreu condamnat pentru faptul că a fost informator într-un lagăr din Transnistria. în momentul arestării era administratorul oficiosului cominformist de la Bucureşti, „Pentru Pace Trainică şi Democraţie Populară", adus aici după ruptura lui Tito. Fusese comunist din ilegalitate şi mi-a povestit că după ocuparea Moldovei de Nord - Botoşani, Dorohoi, Baia - precum şi a Bucovinei în întregime de către sovietici, în primăvara lui 1944, comuniştii de acolo, sub ocupaţie rusească, au vrut să organizeze teritoriul, să facă un guvern de ocupaţie - zis de dezrobire naţională -condus de Scarlat Calimachi, cunoscut boier comunist, poreclit pentru aceste convingeri „Prinţul roşu". Era o formulă de front popular, de coaliţie antifascistă, condus pentru perioada de tranziţie de către un reprezentant al burgheziei. Evenimentele s-au precipitat şi rolul lui Scarlat Calimachi 1-a luat Petru Groza. Evreii de la Botoşani, căci pe atunci ei formau majoritatea comuniştilor, au rămas astfel fără guvern local. Segal mă asigura de această hotărâre luată de organizaţia lor, nu însă şi de părerea ruşilor.

Ei, dar m-am luat cu vorba şi m-am abătut de la atribuţiile biroului pe care îl conduceam ca deţinut, sub şefia plutonierului Szyczi. Am mai spus că din suma de lei cuvenite fiecărui om, patronii - Ministerul Securităţii Statului, ori Direcţia Penitenciarelor) luase 80%, rămânând omului numai 20%. Din aceste 20%, trei sferturi se depunea la C.E.C. pe numele omului de către contabilitatea civilă a Unităţii productive şi numai un sfert, adică 5% din totalul câştigului se dădea la mână, sub forma unor cartele, pentru cumpărarea de ţigări şi alimente de la Cantina înfiinţată pe Celular. Cartelele erau de 15, 25 ori 50 de lei dar cei mai mulţi primeau 15, rar 25 de lei, numai fierarii şi vopsitorii ajungând să ia până la 100 de lei.

Cei care nu realizau norma lunară - realizările zilnice se compensau între ele - conform instrucţiunilor, nu primeau nu numai cartele, dar nu suma ce se depunea Ia C.E.C. în statul de plată, întocmit anume pentru munca deţinuţilor, exista o coloană cu procentul de realizarea normei, după care urma coloana Sume reţinute M.A.I. Şi apoi suma cuvenită deţinutului. în cazul unui procent de realizare sub 99,9% întregul câştig se trecea în coloana Sume M.A.I. Dacă un deţinut nu primea cartela, asta se datora acestui mecanism stabilit de Direcţia Penitenciarelor, ori de alţii mai de sus, nici într-un caz nu se poate reproşa funcţionarilor, deţinuţi. Cât a realizat omul, era trecut în caietul de pontaj, în raportul pontatorului, în fişa individuală de pontaj şi apoi în statul de piaţă. Numai un neinformat, ori unul de rea credinţă poate reproşa deţinuţilor care au lucrat la birou că i-au lipsit de drepturile lor, din răzbunare, ori din alte motive. Şi totuşi Dumitru Bacu o face, în cartea sa. Să-i fie de bine, deşi are pretenţia la pag. 228, al.3, că spune numai adevărul.

De eliberarea cartelelor mă ocupam eu, supravegheat de plutonierul Szyczi şi era o treabă care îţi putea aduce ponoase. Oamenii ştiau cât au câştigat şi cât au dreptul să primească - bineînţeles că numai pe cei care îi interesa -, căci erau mulţi care nu se preocupau de astfel de lucruri, deşi era vorba de viaţa lor. Cei care se simţeau nedreptăţiţi raportau plutonierului, ori chiar lui Mihalcea. Plutonierul venea şi verifica în documentele de evidenţă contabile, eventualele revendicări de drepturi, care, în fond, erau inerente la un număr aşa de mare de oameni. Cei care au trăit din salariu ştiu că uneori au avut nelămuriri despre drepturile primite şi au cerut explicaţii celor în drept. Las modestia la o parte, şeful biroului de Muncă şi salarii, plutonierul Szyczi, cu ocazia acestor verificări, nu mi-a găsit niciodată o vină de năpăstuire ori de favorizare a cuiva. Pentru ambele cazuri aş fi fost nu numai sancţionat, dar şi schimbat din funcţie, or eu am rămas pe post până la închiderea fabricii în ianuarie 1954.

Tot Szyczi ordona suplimentarea cartelelor, la categorii de muncitori - cel mai adesea la fierari - ori la solicitanţi individuali, dându-le numai acestora. Dacă i-am sugerat să împărţim surplusul de bani rezultat prin plecarea în răstimp a unor beneficiari de drept, întâmplându-se în mod obişnuit ca în decursul lunii să plece deţinuţi din unitate, prin rotaţie să dăm la câte un atelier, mi-a răspuns că mama nu dă copilului ţâţă până nu plânge, principiu pe care l-am întâlnit apoi afară, când am văzut că primeau oamenii care cereau şi mai puţin cei cărora li s-ar fi cuvenit.

Când a plecat Klein de la birou, a fost adus în locul lui Francisc (Fritz) Gruber, un băiat de vreo 19 ani, de la Clopodia-Timiş. A fost elev apoi a rămas pedagog la un liceu economic din Timişoara. Nişte copii de 15 ani, din clasa a IX-a, majoritatea din cartierul Freidorf, cu părinţi muncitori la fabrica de zahăr de acolo, au făcut nişte manifeste cu conţinut duşmănos împotriva „clasei muncitoare" (ei, toţi fii de muncitori, duşmăneau clasa părinţilor lor!). Gruber, ca pedagog, avea acces la maşina de scris a şcolii şi le-a multiplicat pe hârtie dintr-un caiet de matematică. Au fost prinşi şi condamnaţi în jur de 5 ani de zile fiecare. Băieţii dârji aii intitulat organizaţia lor „Granitul României". Doară şi şvabul era din România. Ceilalţi dintre care reţin un nume - Cuibaru - au fost daţi în fabrică, iar Fritz, ca infirm a fost dat în locul lui Klein.

Într-o seară, târziu, dacă nu se înnoptase chiar, lucram la salarii şi un militam chior la un ochi şi rău la suflet ne supraveghea. Se apropie de Gruber, îi pune mâna pe cocoaşă, parcă pentru a se convinge că o are, şi îl întreabă cu batjocură în glas, dar crezând că face o glumă:

- Măi, or ţie nu ţi-e greu cu asta în spate? râzând apoi de propria stupiditate.

Bietul cocoşat s-a făcut şi mai mic, după masa la care abia ajungea să scrie şi a tăcut, înghiţind în el cine ştie cât amar. După plecarea ticălosului am încercat să-1 îmbunez pe tânăr spunându-i că chiorul nu are oglindă să se vadă pe sine, dar propriul defect împreună cu funcţia îi explica răutatea. Era destul de stupid şi ce spuneam eu, dar năucit de gestul miliţianului, nu am găsit la repezeală ce altceva să spun. Neamţul însă tăcea în continuare. Ne-am continuat calculele fără să ne mai spunem un cuvânt. Târziu, când să plecăm mi-a spus cu vocea tremurată tot ce gândise el, cât a tăcut.

- Domnu' Munteanu, până la vârsta de 12 ani am fost un copil ca toţi copiii. La alergările de cai ce le făceam cu ceilalţi copii când mergeam la păscut pe islaz, nu mă întrecea nimeni. Eram sportiv şi sănătos. Am căzut odată din goana calului. Apoi treptat, treptat a început să mi se deformeze spinarea. Când mi-am dat seama că nu mai sunt ca ceilalţi copii, doi ani nu am mai ieşit din casă. Un an n-am mai vorbit nici cu mama nici un cuvânt. Ea plângea adesea, dar eu nu am mai putut nici să plâng.

Nici acuma nu am putut să-i spun mare lucru. L-am îmbrăţişat frăţeşte şi i-am spus că fiecare om îşi poartă crucea lui în alt fel. El însă dovedise că este om, poate mai mult ca alţii, participând la viaţa societăţii şi la lupta ţării, după puterile lui.

Am uitat să spun că atunci când eu am fost trecut de la Bricege la birou şi prietenul meu Săbăduş trecuse, dacă nu chiar mai înainte, la altă muncă. Se înfiinţase în fabrică un punct sanitar de prim ajutor. El a fost pus responsabil acolo. într-o zi, august 1952, a făcut o puternică criză de dureri abdominale. Doctorul Bărbosu, civilul, cu care se cunoştea bine, căci amândoi fuseseră refugiaţi la Sibiu, Bărbosu fiind şi el de pe la Gherla, doctorul, zic, 1-a întrebat dacă nu cumva a luat ceva care să-i fi făcut rău. Petrică i-a răspuns că nu are de ce să-şi ia viaţa, are soţie şi copii şi vrea să-i vadă. Suspectându-se un ileus (popular - o încurcătură de maţe) a fost trimis la spitalul din Dej, încă în după amiaza acelei zile. Am auzit însă că nu a fost operat decât în ziua următoare. Dacă aşa s-a procedat cu adevărat atunci a fost lăsat să moară cu zile. Timpul util de intervenţie este de maximum 6 ore. El era al treilea care murea, dintre cei opt colegi de an din lot. Şi era atât de aproape de ai lui. îmi arătase adesea de la fereastra ultimului etaj culmea dealului după care era Sân-Martinul şi părinţii săi. La o întâlnire aniversară de la terminarea Facultăţii, un coleg dejean, Emilian Pavel, mi-a spus că de gardă la spitalul din Dej în acea după amiază, a fost alt coleg de-al nostru, Avei Horvat, dar acesta a fost absent de la întâlnire şi nu am putut afla amănunte. Ion Gavrilă relatează altfel cazul Săbăduş. Eu atât am cunoscut atunci de la cei de la Biroul Tehnic. Dacă realitatea a fost alta nu o contrazic.