CAMERA
2 SUBSOL - 2
Speranţa mea de a
pleca de aici fără să mai vină alte demascări creştea. Dar bucuria nu a
ţinut decât câteva zile, când, spre surprinderea noastră, Macovei plecatul şi-a
făcut din nou apariţia în cameră, dar cu o mină de om dezamăgit şi speriat. Ce
se întâmplase. Se formaseră două dube cu deţinuţii de la Piteşti. Probabil că
atâţia mai rămăseseră aici din cei cu pedepse până la 10 ani (cât era plafonul
pentru acele locuri de muncă). Noi însă nu ştiam despre plecările ce s-au
făcut. Cel puţin eu unul nu ştiam şi nici nimeni nu mi-a spus. într-o formă sau
alta, tot s-ar fi vorbit şi aici despre plecările făcute.
Colonelul Zeller
probabil că nu a ţinut seama de demascări, el venea de la Lagăre şi
Colonii, a luat „ mână de lucru" după care venise şi a plecat.
În dube s-au întâlnit
şi „reeducaţi" şi „nereeducaţi" şi s-au luat la ceartă
şi chiar la bătaie. Ajunşi la sol, reeducaţii din prima dubă au spus politrucului
de acolo, tărăşenia. Aceluia probabil că nu-i trebuiau astfel de situaţii,
studenţii trebuiau să fie toţi una, ca cei sosiţi aici până acum, aşa că i-a
îmbarcat la loc şi pe cei ajunşi pe pământul făgăduinţei şi a trimis amândouă
dubele înapoi la Piteşti.
Vreţi dovadă că reeducarea
nu era condamnată? Iat-o. Studenţii trebuiai toţi trecuţi prin demascări.
Reeducaţi. Robotizaţi. Cum de au fost aceia trimişi la Canal netrecuţi
prin demascare? Oare să fi contribuit şi asta la „sinuciderea " lui
Zeller, care a urmat la puţină vreme? O mai fi avut el şi altele pe suflet, dar
la Piteşti a încurcat borcanele. Din nepricepere, ori intenţionat? Returnarea
de deţinuţi trimişi la Canal s-a petrecut numai cu studenţii de la
Piteşti. Numai dubele astea cu studenţi, astea două din urmă, aveau şi deţinuţi
care încă nu trecuseră toţi prin mâna lui Ţurcanu. De aceea politrucul le-a
refuzat, sunt convins că nu de - capul lui, că doar nu-1 putea contrazice pe
Colonel, ci aparatul politic a făcut-o. Avea un grad şi putere mai mare.
Bietul Mircea
Macovei, returnatul, avea de ce să fie îngrijorat, căci aflase câte se
întâmplaseră prin închisoarea noastră ("cea de toate zilele", vorba
cronicarului Ion Ioanid). El a povestit în cameră, cu discreţie, căci intrase
frica în el, despre întâmplarea celor două dube. în orice caz, după ce a trecut
şi el prin demascări, la puţină vreme, avea să facă o stare depresivă
destul de gravă. Stătea turceşte pe prici cu mâinile sprijinite pe genunchi
(poziţia „de gândire") nu mai spunea nimănui nimic, dar lacrimile
îi curgeau nesecate. N-o fi avut de ce plânge. Vai!
Viaţa în Camera 2
Subsol continua dar încet-încet, se înstăpânea neîncrederea reciprocă. Cele
câteva luni trăite împreună făcuseră să se mai risipească rezervele cu care
ne-am privit unul pe altul când ne-am strâns în această cameră. Nimeni nu
mărturisea nimic, nimeni nu întreba nimic pe celălalt, pe unde a umblat în
această închisoare. Numai ne bănuiam reciproc.
Pe George (Jorj)
Mihuţ, altfel sociabil şi plăcut interlocutor, îl vedeam adesea că se plimba
îngândurat şi am presupus că la doi ani după arestare, nu detenţia îl făcea
aşa. Altceva îl frământa. Subiectele abordate de el erau de o totală inocenţă
politică, păstrată cu abilitate şi inteligenţă, încât asta m-a făcut să cred că
şi el are experienţa mea. Dar din altă cameră. Când? Căci doar nu auzisem
niciodată că de la secţia de muncă silnică să fi fost plecat. Tăcea.
El fusese student în
anul IV la Istorie la Iaşi şi era originar din Cocoreni, sat aparţinător
Ipoteştiului lui Eminescu. De la el am aflat despre casa memorială a poetului
că nu este cea autentică. Un ciocoi care cumpărase imediat după primul război
mondial moşia şi casa fostului căminar a dărâmat clădirea ca să-şi facă alta
mai cuprinzătoare. Scandalul iscat în jurul acestui sacrilegiu a făcut ca
leagănul Eminovicilor să fie reclădit după vechiul tipic, dar fără a mai avea
patina vremii, care să-i acorde girul autenticităţii.
Am avut o bănuială
asupra lui Fag Negrescu, un tânăr bucureştean condamnat înaintea noastră,
pentru o ispravă de pomină. împreună cu alţi doi prieteni, fiind încă elevi de
liceu în 1947, au încercat să oprească ţinerea primului congres pe ţară al U.A.E.R.-ului
(Uniunea Asociaţiilor de Elevi din România), organizaţie iniţiată şi aflată
sub orientarea comuniştilor. Congresul urma să aibă loc la şcoala unde învăţau
şi ei Liceul Mihai Viteazul, din Capitală. Cum altă soluţie n-au
găsit, n-au pregetat să dea foc sălii de festivităţi unde urmau să se
desfăşoare dezbaterile. Treaba a rămas nedescoperită, dar cel mai mic dintre
ei, fiind vizitat de o prietenă, când aceasta a dorit să-şi aprindă o ţigară cu
nişte chibrituri găsite în noptiera gazdei, acesta a protestat, să nu le strice
că sunt chibrituri istorice. Fata fiind curioasă să afle cum stă chestia asta
cu istoria, insistând a aflat, căci băiatul i-a mărturisit cum cu un băţ dintr-acestea
a dat foc sălii cu pricina. Şi de aici a plecat firul: fata a spus mai departe,
ori era anume pusă pe urmele făptaşilor. Fag Negrescu, fiind mâna a doua, a
luat 18 ani, Miron Petrovan, student anul I, ca şef, a primit 25 de ani de muncă
silnică, din care a făcut 16, până la decretul din 1964. Nici incendiatorul
Reichstag-ului, Dimitrov, nu a primit de la hitlerişti atâta. Congresul
respectiv s-a ţinut în altă parte, iar cei trei şi-au irosit tinereţea într-o
luptă inutilă, izvorâtă însă din adânca lor convingere anticomunistă. Au crezut
că pot şi ei contribui la împiedicarea flagelului în ţara noastră.
Era un băiat
simpatic, din familia celor doi fraţi Negrescu, comandori de aviaţie celebri în
arma respectivă. Avea o fire destul de veselă. Când era întrebat de un gardian
care venea cu vreun tabel să-şi spună numele, iar acela nemaiauzind un astfel
de prenume îl întreba sistematic:
- Cum mă, cum zici
că te cheamă? La care interogatul, de-acum deprins cu dificultatea de
înţelegere a pădureţului său prenume, ciocănea în cel mai apropiat obiect de
lemn, uşa, prici etc. răspunzându-i aproape enervat: Fag, domnule, fag de la
lemn. Avusese şi el soarta mea şi a lui Minut, dar nu mi se părea că este
prea afectat de ceva.
Petrică Arapu nu
părea să fi avut necazuri dintr-astea ca noi. Şi nici n-a avut. Am povestit cu
el mai multe, căci aveam unele cunoştinţe comune, de la Braşov, unde el fusese
student la Academia Comercială, iar eu îl cunoscusem de acolo pe Gicu
Jimboiu, şeful lui, când fusesem în curierat în primăvara 1948 şi pe încă doi
colegi ai săi. Jimboiu însă, ca şi ceilalţi şefi de Centre Studenţeşti, după
cum am mai spus-o, nu au mai fost aduşi la Piteşti. Arapu era din Botoşani,
chiar din târg, nu era din familia vestitului boier Arapu, din părţile acelea,
ci era fiul unui plutonier modest. Făcuse mai întâi războiul - era de vârsta
mea - şi reţin din multele lui povestiri două care mi s-au părut mai
semnificative.
Fusese citat pe Ordinul
de zi al unei mari unităţi sovietice pentru cucerirea unui pod intact, în
Cehoslovacia. Asta era mare lucru, căci îndeobşte nemţii distrugeau totul în
retragere. Soldaţii lui - căci era comandant de pluton - găsiseră o pivniţă
plină, la un gospodar ungur. Bineînţeles că nu au lăsat-o să sece singură.
Obiectivul lor militar era un cap de pod, dincolo de apă păzind nemţii celălalt
capăt al podului. Nu ştiu de unde, de prin ograda altui gospodar, se rătăcise
un godănac de vreo 50 de kile. Era păcat să se piardă şi soldaţii destul de
înveseliţi, împreună cu comandantul lor, l-au înconjurat. Temându-se de cuţit,
purcelandrul se îndreaptă spre singurul loc unde nu a văzut oameni, spre pod.
Arapu cu soldaţii săi, după el, uitând că acesta era supravegheat. Când au
ajuns la capătul podului cu inamicul, acolo îi aştepta o grupă de nemţi, cu
mâinile ridicate. Nemţii cei mai mulţi se retrăseseră pe furiş şi rămăsese doar
grupa asta de câţiva ostaşi care tocmai se ocupau cu minarea obiectivului.
Auzind aceştia tropotele ostaşilor care urmăreau godănacul, au ieşit de sub pod
să se predea, căci au crezut că ai noştri au dat asalt şi astfel au
reuşit să ia podul intact, spre marea lor laudă din Ordinul de zi cu
pricina. Petrică râdea, căci nu era el chiar aşa de bătăios.
Povestea cu regret o
scena din ultima zi de război. Se dase ordinul de încetarea ostilităţilor şi
mergeau bucuroşi, dar încă circumspecţi, la curăţirea terenului din faţa lor, o
pădure plină până atunci de „ vlasovisti" (partizani de-ai
generalului ucrainean Vlaslov, care trecuse şi lupta de partea nemţilor). Drept
în faţă i-a ieşit o namilă de soldat ucrainean, cu mâinile ridicate: predare
(chiar dacă într-o mână mai avea puşca), dar cu faţa bucuroasă că acum s-au
terminat toate. Lui Petrică însă i-a fost totuşi frică şi a descărcat
automatul, soldatului inamic împietrindu-i zâmbetul pe buze. îşi făcea acum
reproşuri inutile căci pe toţi vlasoviştii i-au strâns ruşii şi i-au
executat fără milă pentru trădare, deşi aceştia luptaseră pentru renaşterea
patriei lor, Ucraina.
Arapu avea o
delicateţe uşor feminină, crescut fiind între două surori. Era marcat de
războiul din care supravieţuise şi-mi spunea că mergând după demobilizare, cu tatăl său prin Botoşani, s-a trântit odată în
mijlocul caldarâmului, spre stupefacţia tatălui, strigând: Avion inamic!. Dar
nu era nimic, numai obsesia clipelor de primejdie pe care le-a străbătut.
Între lucrurile sale de acasă, mai păstra o bucată de săpun parfumat casnic
cu rozmarin de coana Arapu. între izurile în care trăiam, săpunul acesta mi s-a
părut o oază de odaie moldovenească, din căminurile pe care le-am părăsit. Şi
Petrică îl mirosea adesea, aducându-i desigur aminte de mama şi surorile sale.
Dintre componenţii
camerei mai amintesc pe Liviu Baruţia, originar de la Vaşcău, fost student pe
timpul lui Antonescu la Teologia din Timişoara şi băgat în închisoare încă de
pe atunci de ilustrul general. Contra comuniştilor nu apucase să intreprindă
nimic, dar crezuse împotriva lor şi asta era suficient ca să fi rămas închis şi
după 23 august. Nu ştiu dacă fusese slab din fire, ori dacă s-a uscat între
timp, de ajunsese în gradul de slăbire în care era. Nu prea vorbea multe. Nici
nu mai ştia multe din lumea de afară, dar asta nu 1-a împiedicat de a fi trecut
şi el prin demascări. Căci ştia lucruri din interior, nu? Şi apoi
trebuia "cutremurat" sufleteşte şi zdruncinat.
Şi Constantin Bucur,
un băcăuan, era rămas moştenire în închisoare tot de la răposatul regim
antonescian, ca şi Baruţia. Şi Bucur era retras, deşi nu-i era firea aşa,
câteodată intervenind chiar cu glume, pe care le făcea cu fineţe şi bun simţ.
Tot din icoana bizantină părea şi el desprins, aşa era de uscăţiv şi de
decolorat.
Dintre componenţii
camerei mai ţin să amintesc pe doi, mai deosebiţi: Dan Dumitrescu, un om înalt,
robust, dârz, vestit pentru rezistenţa şi duritatea sa. Era student la Iaşi,
dar căzuse în închisoare cu bucureştenii.
Cel de al doilea, era
Alexandru (Puiu) Chivulescu. Acesta nu mai era de mult student: adică fusese
până a nu pleca în armată. A fost ofiţer şi a căzut prizonier la ruşi. în lagăr
a avut o atitudine netă antibolşevică, a combătut atitudinea trădătoare a lui
Cambrea, colonelul care acceptase propunerile Anei Pauker şi formase Divizia Tudor
Vladimirescu. Chivulescu a grupat în jurul său rezistenţa tinerilor ofiţeri
români. Politrucul lagărului 1-a dibuit că el este o căpetenie a
rezistenţei şi 1-a separat. De la Oranki a fost dus la Liublianka, închisoarea
N.K. V.D. (apoi K.G.B.) din Moscova. L-au anchetat mult timp şi
nu i-au dat drumul odată cu grupul prizonierilor în 1948, ci abia prin 1949
(ori'50?). De la Sighet, (până unde venea atunci ecartamentul sovietic) l-au
dus la Bucureşti şi l-au judecat pentru crimă de uneltire împotriva ordinii
sociale (acelaşi articol ca şi noi). Numai că el nu fusese în ţară după
înstăpânirea noii ordini şi eventualele lui abateri, de rezistenţă la trădare
şi de atitudine declarată anticomunistă, nu le-a săvârşit în România ci în
U.R.S.S. Era tot una. Se recunoaşte implicit apartenenţa României la U.R.S.S.
Şi în justiţie figurând în continuare principiul autorităţii locului faptei (al
comiterii infracţiunii). Pentru o faptă săvârşită împotriva tovarăşilor lor
sovietici, în ţara acelora, nişte judecători din Republica Populară Română l-au
condamnat la 15 ani de mutică silnică. Şi astfel a ajuns la Piteşti,
lângă studenţii de care îl despărţise istoria în urmă cu 10 ani.
Era - sau fusese -
frumos, de statură potrivită, tare ştirb, la cei vreo 32 de ani cât să fi avut
acum, fără a spune însă niciodată unde a pierdut dantura, în bătăi ori de
mizerie, ca floarea soarelui din Rapsodia lui Topârceanu. Căci era slab
şi palid din cale-afară. Povestea că în lagărul rusesc avusese edeme
carenţiale, era tot umflat şi pentru a fi prezentat în faţa unei comisii i-a
dat doctorul lagărului 4 tablete de aspirină şi 1-a băgat într-o etuvă de despăduchere.
A transpirat toată noaptea şi a doua zi a fost înfăţişat autorităţilor fără
edeme - slab ca acuma.
Sfântul Nicolae, cel
care i-a urnit falca lui Arie, ereticul de la Niceea, era poreclit
pentru aceasta drept patron al mardeiaşilor. Şi Ion Creangă, care fusese diac,
ştia biografia sfântului şi a poreclit cureluşele îndreptătoare de păcătoşi din
şcoala Humuleştilor, cu numele marelui arhiereu. Se spunea ca şi lăncierii lui
A.C. Cuza aveau acelaşi patron.
Nu ştiu de ce Ţurcanu
îşi alesese tocmai această zi pentru declanşarea ciomăgelilor. După câte am
aflat mai târziu, la 6 decembrie trecut (1949) a început ciomăgeala de la 4
Spital.
Acum exact în aceeaşi
zi, 6 decembrie 1950, îşi face apariţia în camera noastră de la subsol (apoi am
aflat că în toate cele 6 camere de la parter şi subsol s-a petrecut acelaşi
lucru în aceeaşi zi).
Cum îi era obiceiul,
a intrat fără gardian, pentru noi prin surprindere. Am îngheţat, când l-am
văzut; credeam că o fi plecat cumva şi el împreună cu cei cu pedepse mici, la Canal,
ca ceilalţi cu demascarea terminată. Dar de unde!
Nu lăsa el lucrarea
neterminată, tocmai cu „bandiţii", cei mari, osândiţii la muncă
silnică şi temniţă grea. Mi-am mai făcut odată rugăciunea în gând,
deşi am început să mă îndoiesc de eficacitatea ei. Rămâneam singur, cu
slăbiciunile mele. Dar singur ca toţi cei care trecuserăm prin mâna călăilor,
fraţii noştri, oamenii şi camarazii de până mai ieri.
Nu mai ştiu dacă
odată cu Ţurcanu a venit şi Titus Leonida, ori venise puţin mai înainte, sigur
este însă că se găsea aici. Ţurcanu s-a aşezat pe priciul din stânga uşii, unde
stătuse Leonida şi a început să cheme la el pe cei din cameră, unul câte unul.
Nu ştiu cum i-a chemat, prin intermediar ori 1-a strigat pe fiecare. Nici nu
mai ştiu dacă i-a chemat chiar pe toţi.
Dar cei chemaţi se
duceau şi el vorbea cu ei ceva şoptit. Când a intrat în cameră, luase o mască
jovială, ca de vechi cunoscut, cum de altfel era cu moldovenii. Nici nu ştiu ce
a vorbit cu fiecare. Se făcuse în cameră o tăcere glacială şi nimeni nu spunea
vecinilor ce a vorbit cu noul venit.
A chemat amestecat şi
din cei bănuiţi de mine ca trecuţi prin demascări, precum şi pe
ceilalţi, netrecuţi. Când mi-a venit rândul, m-a întrebat dacă îmi menţin
atitudinea adoptată la 3 Parter şi la răspunsul meu afirmativ a spus că a venit
timpul să dovedesc aceasta. Trebuieşte făcută demascarea tuturor, să
merg deocamdată la loc iar când el îşi pune şapca jos (nu mai reţin dacă şapcă
ori bonetă, după cum nu mai reţin nici dacă ne îmbrăcase ori nu în straie de
ocnaşi) să sar la bătaie pe cei de pe priciul opus, căci aceia sunt toţi „ bandiţii":
Sângeap, Păunescu, Şestac, Ignătescu, Macovei, Huţuleac.
E greu de spus starea
sufletească din acel moment. Mă rugasem atâtea luni de zile să nu vină clipa
asta şi cum a întârziat aproape jumătate de an, începusem să sper că nici nu va
veni. După întoarcerea celor trimişi la Canal, iar mai trecuse o vreme,
dar Ţurcanu nu se grăbea, el ştia că nu mai există nici o scăpare pentru nici
unul, toţi trebuie să-şi facă demascarea. Numai eu mai sperasem că
totuşi minunea să se facă.
Era clar, odată cu
revenirea acelora, că nu interesează numai braţele de muncă, poate asta cel mai
puţin, ci anihilarea morală şi politică a studenţilor, vârful de lance a luptei
adversarilor regimului de afară, precum şi transformarea lor în unelte docile
de dominare a celorlalţi deţinuţi, în închisori şi lagăre de muncă.
Ţurcanu a spus că
momentul acţiunii îl va decide el şi să fim atenţi când îşi pune şapca pe
prici. Când a terminat cu.con vorbirile, s-a adresat întregii camere cu glas
tare, spunând cam acelaşi lucru cu Max Sobolevski, ciracul său pe care am avut
neplăcerea să-1 cunosc la 3 Parter: Lupta contra Mişcării Legionare şi a
tuturor bandiţilor, reeducarea şi a încheiat exact ca Sobolevski : Să
vă faceţi demascarea, bandiţilor. După care şi-a scos şapca şi a pus-o pe
prici.
În cameră s-a produs
o busculadă, au început să sară la bătaie unii împotriva altora şi nu ţin minte
să fi fost o bătaie reciprocă, mai mult unii dădeau iar alţii se eschivau. Nici
astăzi, după atâţia ani, nu-mi explic ce s-a întâmplat în sufletele oamenilor
de le-a înfrânt rezistenţa încă de la început. Pe mine m-a copleşit atunci (la
3 Parter) grămada, o cameră întreagă de 70 de oameni care a sărit pe noi 5 care
intrasem în cameră în ziua aia. Dar acum agresorii eram o treime, zece, iar
ceilalţi 20 de oameni...
Cum de n-au opus
rezistenţă? Ce i-a paralizat? Dan Dumitrescu, Lungianu, Scutaru, Păunescu, erau
înalţi şi voinici, cu excepţia lui Macovei, care era scund, ceilalţi erau toţi
de aceeaşi forţă fizică cu cei zece agresori, iar ei fiind 20. Nimeni n-a
ţipat, bătaie ca între bărbaţi, cu icnete, dar fără un ţipăt. De altfel ar fi
fost inutil, căci gardienii parcă nici nu erau pe Secţie şi nici nu s-ar
fi amestecat, iar dacă ar fi făcut-o, ca în urmă cu un an la 4 Spital, când
bătaia au început-o ei, în frunte cu directorul Dumitrescu, înstăpânindu-1
astfel pe factorul Ţurcanu.
Deci nu forţa fizică
a fost hotărâtoare în impactul suferit de agresaţi. La mine, când am intrat în demascări
am spus că a contat foarte mult faptul că mă băteau ai mei, deţinuţi ca
mine şi prietenii de ieri, de-avalma cu ceilalţi. Mulţi, toţi. Probabil că
strategul demascărilor asta a urmărit, prăbuşirea sufletească din acest
moment, care să te facă să capitulezi. O convieţuire de 6 luni de zile a creat
anumite legături sufleteşti între oameni, iar acum dintr-odată, cel cu care
te-ai înţeles, ai povestit cu el, mărturisindu-vă unul altuia viaţa cu
bucuriile şi necazurile ei, acesta sare la bătaie şi afli că este omul lui
Ţurcanu. Ţi-a ascuns asta atâta vreme şi de multe ori i-ai oferit toată
încrederea ta, fiind descoperit cu atâtea lucruri faţă de el. Pe unde am fost
eu, la Camera 3 Parter, cei mai mulţi fuseseră cu pedepse mici, destul de
eterogeni, dar aici, erau greii închisorii, oameni presupuşi cu un anumit grad
de pregătire morală şi politică. în ambele tabere ale beligeranţilor de aici,
erau aceleaşi calibre de oameni. Nu te aşteptai nici ca unii să atace, nici ca
ceilalţi să cedeze, ei fiind în superioritate numerică.
Ţurcanu şi Leonida
treceau de la grup la grup şi dădeau mai cu foc şi cu îmbărbătări. Când a
crezut că momentul de vârf a trecut, a strigat precum făcuse şi Sobolevschi: Ho,
mă, mama voastră, că-i omorâţi/ Atunci rămăsesem eu tare mirat despre
relaţiile dintre cei care mă băteau şi şeful lor şi nu înţelegeam cum de te
înjura un om pe care îl asculţi, cum de nu mai ai nici o personalitate. Acum
ajunsesem şi eu ca aceia, eram sluga lui Ţurcanu, făceam cum spunea el, iar el
mă înjura.
Dar asta nu mai
conta, conta numai ruşinea mea faţă de oamenii în care dădusem. Nu pot spune că
i-am bătut, i-am lovit totuşi, ei au ripostat foarte puţin şi în momentul acela
nu ştiau de ce am făcut-o. Mai mult ca sigur credeau că am trecut de partea lui
Ţurcanu, dar cei mai mulţi de aici nu cunoscuseră împrejurările în care
capitulasem fiecare dintre noi. Aveau să devină şi ei unelte, ultimii din
închisoare , netrecuţi prin demascări... Aveau să fie puşi să dea unul
în altul, nu la grămadă, ci faţă în faţă, ca să-1 convingă pe celălalt să-şi
facă demascarea. Şi cât doare lovitura de frate! Ori aveau să fie puşi
să toarne pe alţii, când vor merge în altă parte. Şi toţi s-au supus.
A urmat trecerea pe
priciuri, ca la 2 Parter, scoaterea săpunurilor, poziţia de Buda, pentru
aducerea aminte a celor ce trebuiesc demascate; toate prin care trecusem
şi eu, numai că eu eram „planton", îi supravegheam împreună cu
Costache Oprişan, Cornel Pop, Nicu Eşianu, Ion (Nelu) Popescu, Fag Negrescu,
Gheorghe Minut, Mihai Dănilă, Gheorghe Mărculescu, Valentin Blăgescu, Alexandru
Tetler, pe „bandiţii" care trebuiau să-şi facă demascarea. Va
să zică aceştia erau care trecuseră deja de faza care acum începea pentru
ceilalţi din cameră, dar care nu lăsaseră nici unul să se vadă ce a fost şi ce
este cu ei.
La plecarea din
cameră Ţurcanu ne-a spus însă şi nouă pe un ton destul de ameninţător:
- Şi voi, mă, şi
voi sunteţi bandiţi, mai aveţi multe de spus. Luaţi-vă săpunul, că mai aveţi
multe de demascat, şi din afară şi din interior. Asta însemna, vorba nu mai
ştiu cărui şef de comitet de demascare, că aceasta (demascarea) este
un proces continuu: mereu îţi mai reaminteşti câte ceva, toată viaţa. Fie că
într-adevăr nu ţi-ai amintit de la început, fie că nu ai fost hotărât să spui
tot din capul locului, mereu mai ai ceva de adăugat, chiar dacă numai fleacuri,
numai să fii sincer şi să vrei. Afară voi afla că asta face parte din spălarea
creierului, metodă pe care nu o cunoşteam, dar căreia i-a fost supusă toată
studenţimea română din închisori, din acei ani.
Şeful comitetului
de demascare rămăsese aici Titus Leonida la Camera 1 a fost A. Mărtinuş,
fostul şef de grup legionar de la Drept, de la Iaşi, iar la Camera 3, Gheorghe
Zaharia, un medicinist timişorean, din grupul Mătărângă - Soare - Anghelescu,
fost coleg de an cu ei. Dar despre aceştia doi am aflat mai târziu. în comitetul
din camera noastră au mai intrat Mihai Dănilă, Mărculescu şi Blăgescu, doi
studenţi nemţeni (parcă erau de pe la Pângaraţi) din anul I de la Drept, de la
Iaşi (poate mă înşel asupra facultăţii).
Când am fost dus apoi
din nou la Camera de scris (fosta baie) de la Secţia Spital), împreună
cu alţii, căci îi spusesem lui Leonida că mai am ceva de declarat, l-am
întâlnit acolo iar pe Ţurcanu, care m-a luat repede:
- Măi banditule,
de ce ai avut tu aşa slabă activitate în cameră?
Se referea la faptul
că nu aflasem mai nimic de la ceilalţi în cele 6 luni. I-am spus, speriat că o
să mă bage iar în demascare, discuţia avută cu Voinea în primele zile,
cum mi-a spus acesta că mă simt cu spatele acoperit de-asta vorbesc atâtea,
încât m-am temut să nu mă dau de gol, aşa că nu am mai insistat. Probabil că
ştia asta de la Voinea, care fusese luat în vară din cameră, după cum am mai
spus. Aşa că s-a mulţumit cu cele ce aveam de completat la propriul meu dosar.
Metoda aplicată acum
la demascări se perfecţionase, faţă de cea prin care trecusem eu în urmă
cu aproape un an. „Bandiţii" nu aveau voie să doarmă decât cu faţa
în sus şi cu mâinile pe pătură. E drept că la 3 Parter nu avusesem loc pe
preşuri decât culcaţi în dungă. „Domnii" care făceau de planton
supravegheau ca nu cumva să se sinucidă careva, de aceea mâinile se ţineau la
vedere. Când am mers la scris, urcând de la subsol la etajul I (nu mai
fusesem de peste 6 luni pe acolo), am observat că în jurul casei scărilor s-a
pus o plasă de sârmă. Un disperat, al cărui nume nu l-am reţinut niciodată, s-a
aruncat cu capul în jos şi a murit strivit de mozaicul subsolului. Iar
administraţia nu a luat măsuri să îndepărteze cauza disperării, bătăile, ci a
îngrădit scările, să nu mai poată nimeni să se sustragă „reeducării". Unde
sunt cei care zic că la Piteşti s-au bătut doar studenţii între ei? De
condiţiile astea materiale, asigurate de administraţia comunistă ori de Securitate,
n-au auzit nimic?
Cine mergea la tinetă
trebuia să-şi ceară voie şi să se mişte numai supravegheat. Depindea de
planton dacă primea imediat permisiunea ori trebuia să se reţină şi să rabde.
Mizeria prin care
trecusem şi eu, cu lustruitul pardoselii, ore în şir, în patru labe, pe
intervale şi pe sub priciuri se practica şi aici. De multe ori un firicel
imaginar de praf trebuia lins cu limba. în sprijinul comitetului amintit
mai sus a fost adus din altă cameră unul Stănescu (şi nu-i mai reţin
prenumele), căruia îi plăcea, cum văzusem şi la 3 Parter, să încalece pe cel ce
lustruia.
Mâncarea o împărţea
un polonicar reeducat - Dănilă - şi câteodată îl chinuia pe câte unul pe
care îl ştia că-i mai fomist, dându-i o porţie de speriat, numai zeamă. A fost
cazul lui Voicu Andreescu, altfel un om tenace, dar care îndura greu foamea.
Linsul gamelelor în loc de spălarea lor după masa, s-a introdus mai târziu şi
nu a fost decât trecător. Tot aşa, câte unul care nu mergea bine cu „demascarea",
treabă pe care o ştia comitetul din confruntarea cu Ţurcanu, era pus
să mănânce de sub prici, culcat pe burtă şi lingând mâncarea, precum câinii. Nu
pot nominaliza, nici victime nici călăi. Nu mai reţin.
În toate cele 6
camere mari de care am vorbit, a început deodată demascarea, la 6
decembrie ('50). Metodele aplicate au fost aceleaşi. Dar nu-mi dau seama unde
s-au pus la punct, căci în primăvară, nouă nu ni s-a făcut chiar aşa. în orice
caz, comitetul, dar mai ales şeful comitetului, care circula
între secţia noastră şi Secţia Spital, venea cu completările la metodă. Se
căuta pe orice cale să se facă viaţa imposibilă, ca omul să dorească să fie
considerat iarăşi om. Căci acestea nu erau condiţii omeneşti şi nu ţi se oferea
decât o singură cale de a scăpa de ele, „demascarea". Şi
îmbărbătarea venea mereu, de la cei care cunoşteau mersul: Să-ţi faci
demascarea, banditule.
Porţiile de mâncare,
care rămâneau în hârdău, aşa numitele „suplimente", erau împărţite
numai la „domni". Am mai spus că cei aflaţi în demascări trebuiau
să se adreseze celorlalţi cu „domnule", ei fiind „bandiţi".
Iată-mă, aşadar,
mâncând fără să vreau şi eu porţia altora. Aste. mi s-a părut mai oribil decât
pumnii care i-am dat la grămadă, în. ziua inaugurală. Nu mi-am scuzat-o, dar am
dat dreptate proverbului „ când eşti lup, urlii ca lupul" deşi
mi-am dat seama că metoda are 3 explicaţii: una, lăcomia puternicilor zilei,
cărora nu le păsa de unde iau - doar aşa începuse şi la Suceava, Ţurcanu, din
câte îmi povestiseră cei care au trecut pe acolo; a doua, prin solidarizarea reeducaţilor,
a treia, ca momeală pentru oropsiţi, scontându-se odată mai mult pe
instinctul lor de conservare, că odată demascarea terminată, vor primi
mâncare mai multă (propriu-zis nu mai multă, ci mult-puţinul ce li se cuvenea).
Demascarea era
sistematizată, ca să zic aşa. Fiecare om trebuia să declare ce nu spusesa la Securitate,
sau auzise de la alţii, fapte care interesau (Securitatea): era demascarea
exterioară. Se punea un accent deosebit pe oameni, pe armament şi pe
materiale subversive - cărţi. Apoi demascarea din interior, fapte
petrecute, în care ai fost implicat ori le-ai văzut ori auzit, atitudini faţă
de administraţie, ori faţă de alţi deţinuţi. Faptele de solidaritate umană erau
considerate ca manifestări politice ostile regimului şi taxate ca ajutor
legionar.
Şi când nu mai
rămânea nici o legătură, când nu mai deţineai nici un secret al altuia, în faza
ultimă a demascărilor de la Piteşti, cea de care scriu acum, a apărut demascarea
intimă. În aceasta trebuiau mărturisite toate intimităţile, cu sublinierea
perversiunilor, dacă au existat, ori cu inventarea lor, pentru a da dovadă de
sinceritate totală şi ultimă. Aberaţii sexuale, de la zoofilie până la
raporturi incestuoase mamă-fiu, frate-soră, au fost inventate, ori introduse în
mod silit în repertoriul demascărilor intime ale multora, cu scopul de
a-i coborî în ochii lor proprii şi ai altora. Mărturisesc că eu nefiind obligat
la acesta autodemascata - intimă - când am auzit pe alţii ce spun, am
crezut la început că aşa o fi fost, mare fiind grădina lui Dumnezeu. Dar văzând
că treaba se generalizează, de-abia atunci mi-am dat seama că este o înscenare
menită să ne facă să ne şi dispreţuim reciproc, căci nu se putea ca atâţia
oameni pe care i-ai cunoscut atâţia ani ca fiind normali, să constaţi deodată
că au fost toţi nişte psihopaţi.
Fiecare îşi nota pe
săpun cele ce le avea de declarat, apoi citea comitetului cele notate,
iar după o vreme au fost duşi zilnic câte 5-6 la scris, la camera pomenită.
Uneori se întâmplă ca vreunul să fi fost prins cu lucruri nedeclarate, aflate
din „demascarea" altora. Probabil că Ţurcanu confrunta toate
declaraţiile şi când găsea câte ceva de acest gen, venea şeful de comitet şi-1
lua la întrebări pe respectivul, urmând bătaia şi mizeria ca în primele zile,
ori poate şi mai mult încât recăderea în faza de "demascare" era privită cu multă groază. Efectivul
camerei s-a tot modificat, fiind luaţi unii şi aduşi alţii, ori pentru
confruntare ca făcând parte din acelaşi lot - aşa vedeai singur că ce ştii tu
poate spune celălalt şi nu era bine să fii prins că nu ai spus, ori ca un
priten să lovească în altul care a rămas „bandit" şi nu vrea să
spună, lovitura - palma - prietenului fiind mai zdruncinătoare decât a altora.
În scopul dărâmării
modelelor, al „ idolilor", s-au căutat tot felul de fapte negative
săvârşite de foştii şefi şi s-au popularizat. Cei care le-au spus, au fost
purtaţi prin celelalte camere pentru popularizare. Toată fierberea asta a durat
6 luni de zile şi mi-e greu acum, după 40 de ani, să reconstitui metodic cele
petrecute. Exact în acelaşi mod avea să procedeze, peste 12 - 13 ani la Aiud,
colonelul Crăciun, care i-a pus pe şefi în faţa subalternilor să povestească
ce-a crezut el că e compromiţător. Las comentariul pentru alt loc.
Costache Oprişan a
fost unul dintre aceşti plimbaţi, el având grad de instructor şi trăind o vreme
în lagărele nemţeşti, de la Buchenwald şi de la Rostok, văzuse şi auzise multe,
care, interpretate deformat, puteau slăbi încrederea pe care mulţi dintre noi
şi-o formaseră despre elitele noastre.
Dragoş Hoinic tot
fost instructor, ca şi Oprişan, deşi descusut de acesta, căci doar fuseseră
prieteni şi trecuseră prin aceleaşi lagăre, a cedat cu greu şi a fost chinuit
mai mult, aşteptându-se de la el dezvăluiri senzaţionale. A fost ţinut zile şi
nopţi de-a rândul în picioare, mi-aduc a aminte că i s-a dat să bea două gamele
de 3 litri apă, ori poate şi mai mult, şi apoi nu i s-a dat voie să urineze.
Folosirea verbelor la modul impersonal nu o fac pentru a mă disculpa căci
niciodată aceasta nu era iniţiativa „plantoanelor", ea pornind de
la comitete, mai bine zis de la şef. Mai afirm că în această cameră nu a
fost nimeni obligat să-şi mănânce excrementele, cum am citi apoi astfel de
lucruri generalizate. Am spus deci că în camera asta se aşteptau de la Hoinic
cele mai multe destăinuiri. Se ştia că a fost implicat în acţiuni de spionaj.
Când a fost pus să facă public demascarea unor astfel de acţiuni în
scopul de a ni se dovedi punerea Mişcării Legionare („banda", cum
trebuia spus, evitându-se numele organizaţiei) în slujba americanilor, am
reţinut din cele povestite de el un amănunt.
În toamna anului
1948, în timpul procesului cel mare în care a fost implicat Nicolae Petraşcu,
comnadantul din ţară al Mişcării, eram la Piteşti, în depozit şi
am primit voie să ne cumpărăm ziare. Dar numai în acel timp. Hoinic a depus ca
martor, declarând că i-a adus o misivă de la Salzburg, unde el avea legătură cu
2 oameni de-ai lor, Malneţ şi Auner. Acum a povestit cum, odată ajuns la
frontiera ungaro-română, a văzut la punctele de trecere, pe unde mai intrase şi
altă dată în ţară, paza întărită. Insistând să treacă, era absolut urgent, a
fost prins. Grănicerii, pe care altădată îi putuse mitui, acum i-au spus că nu
pot să-1 lase să treacă, având ordin expres de supraveghere, căci urmează să
vină cineva important pe aici. Nici ei şi nici el nu ştiau că era vorba chiar
de persoana lui. L-au dus la Budapesta, pe 7 mai 1948, de unde l-au trimis la
Bucureşti. Nu mai reţin data, dar curând s-au declanşat arestările de la 15
mai. N-am făcut legătura dintre arestarea lui şi declanşarea arestărilor din
ţară, căci de bună seamă că simultaneitatea acelora presupune existenţa unui
plan prealabil, dar e posibil să fi grăbit momentul declanşării. Concluzia
principală pentru mine a fost că la Salzburg printre ai noştri erau şi "de-ai
lor" care ştiau de plecarea lui Hoinic spre ţară, de importanţa
curieratului şi de locul trecerii. Dacă nu chiar jocul dublu al serviciului
respectiv, care a vrut prin curier să dea în mâna ruşilor organizaţia.
Costache Vasiliu, vieţaş,
a fost pus să povestească şi el pentru ce a primit o astfel de condamnare.
El nu fusese membru al organizaţiei studenţilor bucureşteni, dar era prieten
bun cu doi dintre aceştia, Nelu Jijie şi Puiu Obreja (i-am reţinut cu
diminutivele prenumelor) politehnişti şi ei, originari de prin Nordul Moldovei,
dacă nu chiar de pe la Botoşani, de unde era şi el. După arestările de la 15
mai, cei doi intraseră în ilegalitate, împreună cu alţii. Bani însă nu aveau
pentru întreţinerea lor şi nici aprovizionarea cu cele necesare numărului tot
mai mare de fugari care au început să se adune prin munţi
ori trăiau pe la diferite adrese clandestine, fără servicii. Cei doi au pus la
cale procurarea celor necesare, chiar de la duşman, de la o instituţie a
statului comunist.
Prin doi funcţionari ai Direcţiei Generale a CF.R.-ului, au aflat
cum se poate ajunge la seiful central. Vasiliu a primit oferta de participare
şi împreună cu un al patrulea, tot coleg cu ei, Gelu Gheorghiu, originar din
Constanţa, au intrat în subsolul clădirii - Palatul CER. - unde era
seiful, în timpul schimbării gărzii militare, dimineaţa. Au aşteptat până la ora
13, când trebuia să vină casierul central, cu o funcţionară să ridice bani
pentru plăţi, căci numai acesta ştia cifrul. După ce casierul a descuiat uşa -
ei fiind ascunşi până atunci - s-au repezit, i-au imobilizat pe cei doi, şi au
luat în cele patru serviete cu care veniseră, câte 4 teancuri de un milion de
lei fiecare. Au ieşit apoi împreună cu funcţionarii care plecau de la serviciu.
Cu banii aceştia a plecat Angliei Avram, despre care am vorbit, să cumpere
alimente pentru cei de la Muntele Mare. Au mai cumpărat o mică fermă în preajma
Capitalei, pentru găzduirea fugarilor. Când a fost arestat în şeful
organizaţiei, Puiu Florescu, au găsit la el o mulţime de bani, peste 13
milioane. Anchetatorii au jubilat că atâta bănet musai că este de la americani,
încât până la urmă, cei prinşi au preferat să fie făcuţi hoţi, decât vânduţi
străinilor şi au recunoscut fapta de mai sus. Cum rămâne cu legea onoarei ,, Mai
bine să cazi mergând pe căile onoarei, decât să biruieşti printr-o
infamie"? Costache Vasiliu, am spus că era antrenat în acţiune, luat
de pe stradă, ca să zic aşa, nu fusese încadrat în nici o unitate unde să fi
primit o pregătire ideologică, n-avea nici cum şi nici cui să explice acţiunea
aceasta. Fapta brută trebuia povestită ca o tâlhărie şi el asta era pus să o
facă. Mai târziu, Obreja şi Jijie au fost condamnaţi la moarte, iar cel de al
patrulea participant, Gelu Gheorghiu, mi-a povestit apoi la Gherla că la
anchetă, un colonel i-a spus că a bătut pe toţi spărgătorii de case de bani
cunoscuţi de ei, dar n-au aflat nimic. De unde să ştim noi - zicea acela
- că fapta au făcut-o studenţii noştri? Studenţii noştri luaseră banii
pentru lupta ilegală, la anchetă au justificat până la ultimul leu, toate
sumele cheltuite. Nu ieşea însă un milion, anchetatorii susţinând că lipsesc 17
milioane, iar studenţii au recunoscut numai 16. Până la urmă s-au lămurit
lucrurile: ajutoarea casierului, care se dezmeticise prima, băgase şi ea un
milion în sân, căci tot era un chilipir şi nu a vrut să-1 scape. Desigur că cele
povestite de Vasiliu nu semănau cu ce învăţasem noi în atâţia ani petrecuţi în Legiune,
ani de ilegalitate şi de prigoană. Lupta însă acum era cu alţi duşmani,
care la rândul lor uzau de metode care nu aveau nimic comun cu onoarea. Era
greu totuşi să împaci ce-ai crezut cu ce aflai.
Apoi Costache Vasiliu a fost plimbat, ca şi Costache Oprişan, pe la alte camere
de „demascări", să povestească .,mârşăviile bandei" căutându-se, cum am spus mai sus, contradicţiile dintre
ideologie şi fapte. Aş fi putut trece peste rândurile de mai sus, peste
întâmplări ca acelea, dar trebuieşte înţeleasă pe de-a-ntregul starea
sufletească a victimelor, „demascatorilor", care după ce au fost
zdrobite fizic erau supuse acum la tot felul de zdruncinături sufleteşti. Cine
vrea să judece „piteştenii",
„studenţii rătăciţi de la Piteşti" cum zic alţii despre noi, să
trăiască toate stările sufleteşti prin care au trecut ei şi dacă poate să o
facă, apoi să o facă situându-se în epocă (nu cu privirea de acum, când s-au
deschis alte orizonturi).
Şeful Comitetului de demascare, Titus Leonida, nu a stat mult în
camera asta, vreo două luni, cât a fost focul mai mare, plecând apoi precum
venise. Un alt membru din comitet, Gh.Mărculescu s-a întors într-o zi de
la sediul lui Ţurcanu şi ne-a spus „ reeducaţilor" că el o să fie
şeful. Mai limbut din fire, a spus şi condiţiile care trebuie să le
îndeplinească un şef de reeducare: persoana aleasă să nu fie fost
legionar; dacă totuşi a fost atunci să fie tânăr, să nu fi avut nici o funcţie
în organizaţie şi să nu fi avut rude apropiate persoane cu notorietate
legionară. Mărculescu era un om mic de stat, cu o faţă de copil, cu figura
blajină, deschisă, nu mă aşteptam la el să fie un om hotărât, capabil de
durităţi. O fi avut el meritele sale, pe unde o fi umblat în închisoarea asta,
de 1-a promovat Ţurcanu.
Greul demascărilor trecuse, declaraţiile din exterior s-au dat. Se
mai făceau completări în declaraţii, căci acum oamenii încercau să dovedească
noua „ sinceritate ", chipurile, îşi mai amintesc câte ceva, căci demascarea
este un proces continuu, aşa s-a definit doar. Mărculescu mergea zilnic,
sau aproape zilnic la Ţurcanu.
Unul câte unul, cei cu fapte mai puţine, au fost scoşi din starea de
gândire, din poziţia de Buda, şezând cu picioarele încrucişate, cu mâinile pe
genunchi şi lăsaţi să umble liber prin cameră precum şi să ia parte la
împărţirea suplimentelor. Dar rămăseseră destui cu demascarea neterminată.
Asta o hotăra Ţurcanu, cel puţin aşa am crezut, căci numai el avea ansamblul
problemelor.
Am mai spus că efectivul camerei s-a mai schimbat. Plecaseră unii, ca
Oprişan şi Vasiliu şi Hoinic şi veniseră alţii, dintre care îl reţin pe Sergiu
Mandinescu. Acesta era un student mai tânăr, de pe la Craiova, şi părea
înzestrat cu talent literar. Nu fusese legionar, era dintr-altă organizaţie. El
ne-a povestit, celor cu demascarea terminată, conţinutul Poemului
Pedagogic, al lui Makarenko, şi am avut impresia că-1 citise de curând, în
camera din care venise, căci prea ştia cartea în amănunt. Nu sunt sigur de
aceasta, dar aşa am presupus atunci, că vine dintr-o cameră unde există cărţi,
altfel nu-mi închipuiam să fi reţinut atâtea dintr-o lectură veche.
În preajma Paştilor,
Mandinescu a lipsit câteva zile din cameră. Când a revenit cunoştea scenariul
de blasfemii în care avea să se desfăşoare sărbătoarea. Şi din celalelte
camere au lipsit câte unul tot atunci. Gheorghiţă Viorel, fost şi student
teolog, a primit rolul lui Iisus Hristos. Ca într-o Liturghie neagră, i-au
atârnat de gât nişte organe genitale, confecţionate din săpun la Camera 4
Spital. A fost suit pe hârdăul cu dejecte şi ţinut acolo poate întreaga zi, iar
în jurul său au fost siliţi să ţopăie pe melodie de cotiga, dar cu
cuvinte de blasfemie, cei câţiva care mai rămăseseră în "demascari".
Reţin numai figura tristă şi disperată a lui Ion Scutaru, care era cel mai
înalt din cameră. Gheorghiţă avea un chip atât de descompus încât nu cred să
i-1 fi dat suferinţa fizică, ci marea lui durere interioară. în cadrul reeducării
lui Ţurcanu, blasfamia era la mare cinste. Toţi cei ajunşi pe mâna
lui erau puşi să înjure, să dovedească prin vorbe că au renunţat la trăirea lor
sufletească, această trăire fiind considerată de factură legionară. Eu până la reeducare
nu am pomenit nici numele dracului şi nici n-am înjurat, aşa mă învăţase în
copilărie mama şi aşa ne purtam cei care am pretins că suntem creştini
practicanţi. Când am înjurat prima dată, am făcut-o de frică, să dovedesc că nu
aş mai fi eu şi să fiu lăsat în pace. Pe măsură ce treceau lunile, m-am găsit
tot mai slab în valul întâmplărilor. Capitulasem. Am dat în altă fire, Dumnezeu
nu m-a ascultat, să treacă de la mine aceste clipe, nici pe camarazii mei nu
i-a ferit de orori. Poate că dacă nu ar fi durat atât, aş fi băut paharul. Dar
aşa, încet, încet, am ajuns la convingerea că Dumnezeu nu se ocupa de
creaturile lui şi că rugăciunea mea nu o asculta nimeni, viaţa se desfăşoară
sub domnia întâmplării. Dumnezeu este mare, dar acolo sus, aici lasă şi pe cei
buni şi pe cei răi să trăiască, fără ca el să mai intervină în evenimente. Şi
nu m-am m-ai rugat, nu de supărare, ci de disperare, în mod paradoxal. Normal,
în disperare te rogi. Mă rugasem să fac în viaţă voia Domnului, dar nu credeam
că aceasta este voia sa. Căci dacă ar fi fost voia Lui, ar fi fost dreaptă.
Şi ce mi s-a întâmplat mie şi fraţilor mei nu mi se părea că este drept.
N-am înţeles. Dar de
la toate astea şi până la a privi cele ce se întâmplau la aceşti Paşti, era
mare diferenţa. Nu am putut înţelege niciodată abjecţia. Aici era mai mult decât
atât. Batjocorirea sufletelor, care se făcea, am găsit-o fără nici un sens,
decât poate dorinţa intimă a lui Ţurcanu de a afirma atotputernicia răului,
sfidând oamenii, căci lui Dumnezeu îi nega de mult existenţa. Logic, dacă ceva
nu există, nu te lupţi cu acel ceva. Dar el lupta cu sufletele oamenilor, pe
acestea voia să le nimicească. Am privit cu milă şi cu groază, deşi pe feţe
toţi „reeducaţii" se făceau că gustă spectacolul (poate că unii
chiar să-1 fi gustat, să fi devenit asemeni Tartorului cel mare).
Bieţii oameni dansau
despuiaţi conga, în jurul lui Hristos, Viorel Gheorghiţă, teologul.
Sufletul lui Gheorghiţă mai fusese zdruncinat când un prieten mai mare, căruia
i se închina şi pe care îl stima, hai să zicem că 1-a lovit, la grămadă, căci
aşa era piesa, dar ce l-o fi îndemnat pe acela ca la demascarea publică,
din limbric filozofic să nu-1 scoată. Cine l-o fi obligat pe acel fost şef
direct să-1 batjocorească, persiflându-i pregătirea filozofică şi râzând
totodată de fizicul lui de om slab, lung şi încovoiat? Pe Gheorghiţă sunt sigur
că 1-a iertat Dumnezeu pentru că nu a reuşit să nu-1 batjocorească. A fost un
om şi nu a putut mai mult.
Căci prea puţini au
ales moartea ca mijloc de scăpare. Cunosc cazul celui care a sărit din capul
scărilor, dar aşa ceva acum nu mai era posibil. Eram noi, plantoanele, care
vegheam să nu se mai sinucidă nimeni.
Ristel Nedelcu, un
student de la facultatea de Drept din Bucureşti, mai făcuse închisoare şi sub
Antonescu, era o fire blândă, veselă, cu faţa inundată de zâmbet. Nu cred că a
înnebunit în bătăi. Când a fost bătut, a ţipat tare, de s-a auzit în întreaga
închisoare ce se întâmplă cu el. Să afle şi ceilalţi, care eventual încă nu
ştiau. A fost bătut în continuare şi a dispărut de la Piteşti, n-a mai ajuns
nici la Gherla, nici la Aiud ori la mine, locuri unde aveau să fie trimişi
ceilalţi cu pedepse mari (Ristel avea de făcut 15 ani), după terminarea demascărilor.
Pe Ristel parcă 1-a înghiţit pământul. Şi strigătul lui, fireşte că nu 1-a
auzit nici administraţia nici Securitatea.
Chirică Bălănişcu,
prietenul nostru de la Cluj, a încercat în alt mod să lupte cu situaţia. I-a
spus unui prieten ce se întâmplă. N-avea voie să facă asta, aşa cum am mai
spus, iar cel informat 1-a turnat şi Chirică a plătit cu viaţa dovada
prieteniei şi a încrederii în oameni. A murit din bătăi.
Deşi până aici am redat numai cele trăite ori văzute de mine direct, nu
m-am putut abţine să redau cele trei cazuri auzite de la alţii. Numărul
morţilor a fost mai mare, am auzit şi de Paul Limberea, un student argeşean,
dar nu ştiu altceva despre moartea lui. Cazurile mele, cele trei, reprezintă pe
cei care şi-au sacrificat viaţa ca să împiedice demascarea.
Acestea s-au terminat pe la începutul verii 1951, dar camera era împărţită
tot în două, .,domni" şi „bandiţi", căci comitetul era
cu noi. Reeducaţii continuau cu reeducarea, exersând destul de
ridicol, ca şi Camera 3 Parter, prin care trecusem, aplicarea logicii
dialectice, cele patru legi ale ei, la diferite fenomene, cu precădere la cele
istorice. Nu-mi aduc aminte dacă şi aici s-a mai cântat ca acolo. Mâncarea
parcă s-a mai îmbunătăţit, dar oricum ar fi fost nu se făcea nici un comentariu
asupra ei, cele negative am mai spus că erau taxate de acte de ostilitate
contra regimului, ori acum nu mai era cazul. Toată lumea era pentru.
Pe la mijlocul verii, într-o bună zi a plecat întregul comitet, plus
alţii care se distinseseră în demascări, printre care şi Cornel Pop. Am
auzit apoi că şi din celelalte camere au fost luaţi aceiaşi oameni şi că au fost
duşi toţi la Camera 4 Spital, de unde plecaseră la muncă cei cu pedepse mici.
La cei strânşi acolo, s-a zvonit că li se dau cărţi şi mâncare suplimentară, ca
la începutul reeducării, la Suceava.
Cei rămaşi, într-o zi-două, am renunţat la separare, începând cu drepturile
frăţeşti la mâncare, care au început să se dea prin rotaţie la fiecare ca
înainte de "cutremur" şi am continuat „reeducarea" verbală
a exerciţiilor dialectice.
Dar de cele petrecute nu sufla unul o vorbă. Nici un reproş, nici o scuză,
nici o aluzie. Parcă nu s-ar fi întâmplat nimic cu noi. Ne-am reeducat, teama
pusese stăpânire deplină pe sufletele noastre. Teama şi neîncrederea în oameni.
Aşteptam să fim trimişi undeva la muncă, sperând că oriunde va fi mai bine
decât a fost aici, deşi nimeni nu vorbea de asta ci numai de dorinţa de a
munci. Vedeţi că a reuşit reeducarea. Am devenit ca oamenii pe care îi
vom găsi afară, când ne vom elibera, oameni care s-au educat de bună voie,
stăpâniţi de teamă, roşi de neîncredere unul în altul şi alergând după o pâine
mai bună.
Dintre cei din camera asta mai amintesc pe unul care a venit, Silviu Suciu,
un student din anul I de la Drept, tot de la Cluj, originar din podgoria Aradului, de la Măderat.
Mă împrietenisem cu el şi ne povesteam reciproc despre Clujul nostru şi despre
cei de acasă. Era un băiat sensibil, îi plăcea muzica, afară cântase la vioară.
A venit în Camera 2 Subsol din altă cameră unde a „beneficiat de
reeducare", cam în toiul demascărilor de la noi.
În schimb Alexandru Munteanu, de pe la Alba Iulia şi mi se pare că a fost
teolog, a fost de la început cu noi. Seara îşi făcea rugăciunea nu în gând ca
alţii ci în atitudinea creştină, cu mâinile împreunate şi cu capul plecat, timp
mai îndelungat. Când au început demascările bineînţeles că aceasta a
fost un motiv de batjocură şi de chin. Mi se pare că a fost dus destul de
timpuriu în altă cameră.
Am mai uitat un lucru minor, în aparenţă. De la inspecţia buclucaşă a lui
Zeller nu a mai venit prin camere picior din conducerea închisorii ori a Ministerului.
Gardienii veneau cu masa, ne scoteau la baie, primii-gardieni - Ciobanu şi
Mândruţă - veneau cu închiderea şi cu deschiderea şi ciocăneau gratiile, la
numărul de seară şi de dimineaţă. Dar n-a mai fost nici o percheziţie, nu ne
mai spionau la uşi, aveau încredere în Ţurcanu, că nu-i face de ruşine.
Numai faptul că s-au prefăcut că nu ştiau nimic dovedeşte că ştiau totul.
Cel puţin din cele petrecute de mine.
Post Scriptum
Nu am scris decât ce s-a petrecut în camerele prin care am trecut eu. Prezentele
rânduri nu sunt despre Piteşti, ci despre mine la Piteşti. Ce s-a petrecut în
alte camere ştiu cei care au trecut prin ele şi doar prin analogie, ştiind că a
fost o acţiune simultană, se pot imagina dramele petrecute. în drame eroii mor.
Acolo n-au murit fizic decât prea puţini. Dar moral s-au stins atâtea caractere
şi persoane, care fără îndoială că dacă nu era acel "cutremur", ar fi
fost şi ei ca ceilalţi oameni. Nu deveneau „studenţii rătăciţi de la
Piteşti". Aveau ce povesti despre închisorile lor. Aşa mulţi tac ori
trec peste acest capitol din viaţa lor, care a fost Piteştiul.