CAMERA 2 SUBSOL - 2

 

Speranţa mea de a pleca de aici fără să mai vină alte demascări creştea. Dar bucuria nu a ţinut decât câteva zile, când, spre surprinderea noastră, Macovei plecatul şi-a făcut din nou apariţia în cameră, dar cu o mină de om dezamăgit şi speriat. Ce se întâmplase. Se formaseră două dube cu deţinuţii de la Piteşti. Probabil că atâţia mai rămăseseră aici din cei cu pedepse până la 10 ani (cât era plafonul pentru acele locuri de muncă). Noi însă nu ştiam despre plecările ce s-au făcut. Cel puţin eu unul nu ştiam şi nici nimeni nu mi-a spus. într-o formă sau alta, tot s-ar fi vorbit şi aici despre plecările făcute.

Colonelul Zeller probabil că nu a ţinut seama de demascări, el venea de la Lagăre şi Colonii, a luat „ mână de lucru" după care venise şi a plecat.

În dube s-au întâlnit şi „reeducaţi" şi „nereeducaţi" şi s-au luat la ceartă şi chiar la bătaie. Ajunşi la sol, reeducaţii din prima dubă au spus politrucului de acolo, tărăşenia. Aceluia probabil că nu-i trebuiau astfel de situaţii, studenţii trebuiau să fie toţi una, ca cei sosiţi aici până acum, aşa că i-a îmbarcat la loc şi pe cei ajunşi pe pământul făgăduinţei şi a trimis amândouă dubele înapoi la Piteşti.

Vreţi dovadă că reeducarea nu era condamnată? Iat-o. Studenţii trebuiai toţi trecuţi prin demascări. Reeducaţi. Robotizaţi. Cum de au fost aceia trimişi la Canal netrecuţi prin demascare? Oare să fi contribuit şi asta la „sinuciderea " lui Zeller, care a urmat la puţină vreme? O mai fi avut el şi altele pe suflet, dar la Piteşti a încurcat borcanele. Din nepricepere, ori intenţionat? Returnarea de deţinuţi trimişi la Canal s-a petrecut numai cu studenţii de la Piteşti. Numai dubele astea cu studenţi, astea două din urmă, aveau şi deţinuţi care încă nu trecuseră toţi prin mâna lui Ţurcanu. De aceea politrucul le-a refuzat, sunt convins că nu de - capul lui, că doar nu-1 putea contrazice pe Colonel, ci aparatul politic a făcut-o. Avea un grad şi putere mai mare.

Bietul Mircea Macovei, returnatul, avea de ce să fie îngrijorat, căci aflase câte se întâmplaseră prin închisoarea noastră ("cea de toate zilele", vorba cronicarului Ion Ioanid). El a povestit în cameră, cu discreţie, căci intrase frica în el, despre întâmplarea celor două dube. în orice caz, după ce a trecut şi el prin demascări, la puţină vreme, avea să facă o stare depresivă destul de gravă. Stătea turceşte pe prici cu mâinile sprijinite pe genunchi (poziţia „de gândire") nu mai spunea nimănui nimic, dar lacrimile îi curgeau nesecate. N-o fi avut de ce plânge. Vai!

Viaţa în Camera 2 Subsol continua dar încet-încet, se înstăpânea neîncrederea reciprocă. Cele câteva luni trăite împreună făcuseră să se mai risipească rezervele cu care ne-am privit unul pe altul când ne-am strâns în această cameră. Nimeni nu mărturisea nimic, nimeni nu întreba nimic pe celălalt, pe unde a umblat în această închisoare. Numai ne bănuiam reciproc.

Pe George (Jorj) Mihuţ, altfel sociabil şi plăcut interlocutor, îl vedeam adesea că se plimba îngândurat şi am presupus că la doi ani după arestare, nu detenţia îl făcea aşa. Altceva îl frământa. Subiectele abordate de el erau de o totală inocenţă politică, păstrată cu abilitate şi inteligenţă, încât asta m-a făcut să cred că şi el are experienţa mea. Dar din altă cameră. Când? Căci doar nu auzisem niciodată că de la secţia de muncă silnică să fi fost plecat. Tăcea.

El fusese student în anul IV la Istorie la Iaşi şi era originar din Cocoreni, sat aparţinător Ipoteştiului lui Eminescu. De la el am aflat despre casa memorială a poetului că nu este cea autentică. Un ciocoi care cumpărase imediat după primul război mondial moşia şi casa fostului căminar a dărâmat clădirea ca să-şi facă alta mai cuprinzătoare. Scandalul iscat în jurul acestui sacrilegiu a făcut ca leagănul Eminovicilor să fie reclădit după vechiul tipic, dar fără a mai avea patina vremii, care să-i acorde girul autenticităţii.

Am avut o bănuială asupra lui Fag Negrescu, un tânăr bucureştean condamnat înaintea noastră, pentru o ispravă de pomină. împreună cu alţi doi prieteni, fiind încă elevi de liceu în 1947, au încercat să oprească ţinerea primului congres pe ţară al U.A.E.R.-ului (Uniunea Asociaţiilor de Elevi din România), organizaţie iniţiată şi aflată sub orientarea comuniştilor. Congresul urma să aibă loc la şcoala unde învăţau şi ei Liceul Mihai Viteazul, din Capitală. Cum altă soluţie n-au găsit, n-au pregetat să dea foc sălii de festivităţi unde urmau să se desfăşoare dezbaterile. Treaba a rămas nedescoperită, dar cel mai mic dintre ei, fiind vizitat de o prietenă, când aceasta a dorit să-şi aprindă o ţigară cu nişte chibrituri găsite în noptiera gazdei, acesta a protestat, să nu le strice că sunt chibrituri istorice. Fata fiind curioasă să afle cum stă chestia asta cu istoria, insistând a aflat, căci băiatul i-a mărturisit cum cu un băţ dintr-acestea a dat foc sălii cu pricina. Şi de aici a plecat firul: fata a spus mai departe, ori era anume pusă pe urmele făptaşilor. Fag Negrescu, fiind mâna a doua, a luat 18 ani, Miron Petrovan, student anul I, ca şef, a primit 25 de ani de muncă silnică, din care a făcut 16, până la decretul din 1964. Nici incendiatorul Reichstag-ului, Dimitrov, nu a primit de la hitlerişti atâta. Congresul respectiv s-a ţinut în altă parte, iar cei trei şi-au irosit tinereţea într-o luptă inutilă, izvorâtă însă din adânca lor convingere anticomunistă. Au crezut că pot şi ei contribui la împiedicarea flagelului în ţara noastră.

Era un băiat simpatic, din familia celor doi fraţi Negrescu, comandori de aviaţie celebri în arma respectivă. Avea o fire destul de veselă. Când era întrebat de un gardian care venea cu vreun tabel să-şi spună numele, iar acela nemaiauzind un astfel de prenume îl întreba sistematic:

- Cum mă, cum zici că te cheamă? La care interogatul, de-acum deprins cu dificultatea de înţelegere a pădureţului său prenume, ciocănea în cel mai apropiat obiect de lemn, uşa, prici etc. răspunzându-i aproape enervat: Fag, domnule, fag de la lemn. Avusese şi el soarta mea şi a lui Minut, dar nu mi se părea că este prea afectat de ceva.

Petrică Arapu nu părea să fi avut necazuri dintr-astea ca noi. Şi nici n-a avut. Am povestit cu el mai multe, căci aveam unele cunoştinţe comune, de la Braşov, unde el fusese student la Academia Comercială, iar eu îl cunoscusem de acolo pe Gicu Jimboiu, şeful lui, când fusesem în curierat în primăvara 1948 şi pe încă doi colegi ai săi. Jimboiu însă, ca şi ceilalţi şefi de Centre Studenţeşti, după cum am mai spus-o, nu au mai fost aduşi la Piteşti. Arapu era din Botoşani, chiar din târg, nu era din familia vestitului boier Arapu, din părţile acelea, ci era fiul unui plutonier modest. Făcuse mai întâi războiul - era de vârsta mea - şi reţin din multele lui povestiri două care mi s-au părut mai semnificative.

Fusese citat pe Ordinul de zi al unei mari unităţi sovietice pentru cucerirea unui pod intact, în Cehoslovacia. Asta era mare lucru, căci îndeobşte nemţii distrugeau totul în retragere. Soldaţii lui - căci era comandant de pluton - găsiseră o pivniţă plină, la un gospodar ungur. Bineînţeles că nu au lăsat-o să sece singură. Obiectivul lor militar era un cap de pod, dincolo de apă păzind nemţii celălalt capăt al podului. Nu ştiu de unde, de prin ograda altui gospodar, se rătăcise un godănac de vreo 50 de kile. Era păcat să se piardă şi soldaţii destul de înveseliţi, împreună cu comandantul lor, l-au înconjurat. Temându-se de cuţit, purcelandrul se îndreaptă spre singurul loc unde nu a văzut oameni, spre pod. Arapu cu soldaţii săi, după el, uitând că acesta era supravegheat. Când au ajuns la capătul podului cu inamicul, acolo îi aştepta o grupă de nemţi, cu mâinile ridicate. Nemţii cei mai mulţi se retrăseseră pe furiş şi rămăsese doar grupa asta de câţiva ostaşi care tocmai se ocupau cu minarea obiectivului. Auzind aceştia tropotele ostaşilor care urmăreau godănacul, au ieşit de sub pod se predea, căci au crezut că ai noştri au dat asalt şi astfel au reuşit să ia podul intact, spre marea lor laudă din Ordinul de zi cu pricina. Petrică râdea, căci nu era el chiar aşa de bătăios.

Povestea cu regret o scena din ultima zi de război. Se dase ordinul de încetarea ostilităţilor şi mergeau bucuroşi, dar încă circumspecţi, la curăţirea terenului din faţa lor, o pădure plină până atunci de „ vlasovisti" (partizani de-ai generalului ucrainean Vlaslov, care trecuse şi lupta de partea nemţilor). Drept în faţă i-a ieşit o namilă de soldat ucrainean, cu mâinile ridicate: predare (chiar dacă într-o mână mai avea puşca), dar cu faţa bucuroasă că acum s-au terminat toate. Lui Petrică însă i-a fost totuşi frică şi a descărcat automatul, soldatului inamic împietrindu-i zâmbetul pe buze. îşi făcea acum reproşuri inutile căci pe toţi vlasoviştii i-au strâns ruşii şi i-au executat fără milă pentru trădare, deşi aceştia luptaseră pentru renaşterea patriei lor, Ucraina.

Arapu avea o delicateţe uşor feminină, crescut fiind între două surori. Era marcat de războiul din care supravieţuise şi-mi spunea că mergând după demobilizare, cu tatăl său prin Botoşani, s-a trântit odată în mijlocul caldarâmului, spre stupefacţia tatălui, strigând: Avion inamic!. Dar nu era nimic, numai obsesia clipelor de primejdie pe care le-a străbătut.

Între lucrurile sale de acasă, mai păstra o bucată de săpun parfumat casnic cu rozmarin de coana Arapu. între izurile în care trăiam, săpunul acesta mi s-a părut o oază de odaie moldovenească, din căminurile pe care le-am părăsit. Şi Petrică îl mirosea adesea, aducându-i desigur aminte de mama şi surorile sale.

Dintre componenţii camerei mai amintesc pe Liviu Baruţia, originar de la Vaşcău, fost student pe timpul lui Antonescu la Teologia din Timişoara şi băgat în închisoare încă de pe atunci de ilustrul general. Contra comuniştilor nu apucase să intreprindă nimic, dar crezuse împotriva lor şi asta era suficient ca să fi rămas închis şi după 23 august. Nu ştiu dacă fusese slab din fire, ori dacă s-a uscat între timp, de ajunsese în gradul de slăbire în care era. Nu prea vorbea multe. Nici nu mai ştia multe din lumea de afară, dar asta nu 1-a împiedicat de a fi trecut şi el prin demascări. Căci ştia lucruri din interior, nu? Şi apoi trebuia "cutremurat" sufleteşte şi zdruncinat.

Şi Constantin Bucur, un băcăuan, era rămas moştenire în închisoare tot de la răposatul regim antonescian, ca şi Baruţia. Şi Bucur era retras, deşi nu-i era firea aşa, câteodată intervenind chiar cu glume, pe care le făcea cu fineţe şi bun simţ. Tot din icoana bizantină părea şi el desprins, aşa era de uscăţiv şi de decolorat.

Dintre componenţii camerei mai ţin să amintesc pe doi, mai deosebiţi: Dan Dumitrescu, un om înalt, robust, dârz, vestit pentru rezistenţa şi duritatea sa. Era student la Iaşi, dar căzuse în închisoare cu bucureştenii.

Cel de al doilea, era Alexandru (Puiu) Chivulescu. Acesta nu mai era de mult student: adică fusese până a nu pleca în armată. A fost ofiţer şi a căzut prizonier la ruşi. în lagăr a avut o atitudine netă antibolşevică, a combătut atitudinea trădătoare a lui Cambrea, colonelul care acceptase propunerile Anei Pauker şi formase Divizia Tudor Vladimirescu. Chivulescu a grupat în jurul său rezistenţa tinerilor ofiţeri români. Politrucul lagărului 1-a dibuit că el este o căpetenie a rezistenţei şi 1-a separat. De la Oranki a fost dus la Liublianka, închisoarea N.K. V.D. (apoi K.G.B.) din Moscova. L-au anchetat mult timp şi nu i-au dat drumul odată cu grupul prizonierilor în 1948, ci abia prin 1949 (ori'50?). De la Sighet, (până unde venea atunci ecartamentul sovietic) l-au dus la Bucureşti şi l-au judecat pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale (acelaşi articol ca şi noi). Numai că el nu fusese în ţară după înstăpânirea noii ordini şi eventualele lui abateri, de rezistenţă la trădare şi de atitudine declarată anticomunistă, nu le-a săvârşit în România ci în U.R.S.S. Era tot una. Se recunoaşte implicit apartenenţa României la U.R.S.S. Şi în justiţie figurând în continuare principiul autorităţii locului faptei (al comiterii infracţiunii). Pentru o faptă săvârşită împotriva tovarăşilor lor sovietici, în ţara acelora, nişte judecători din Republica Populară Română l-au condamnat la 15 ani de mutică silnică. Şi astfel a ajuns la Piteşti, lângă studenţii de care îl despărţise istoria în urmă cu 10 ani.

Era - sau fusese - frumos, de statură potrivită, tare ştirb, la cei vreo 32 de ani cât să fi avut acum, fără a spune însă niciodată unde a pierdut dantura, în bătăi ori de mizerie, ca floarea soarelui din Rapsodia lui Topârceanu. Căci era slab şi palid din cale-afară. Povestea că în lagărul rusesc avusese edeme carenţiale, era tot umflat şi pentru a fi prezentat în faţa unei comisii i-a dat doctorul lagărului 4 tablete de aspirină şi 1-a băgat într-o etuvă de despăduchere. A transpirat toată noaptea şi a doua zi a fost înfăţişat autorităţilor fără edeme - slab ca acuma.

Sfântul Nicolae, cel care i-a urnit falca lui Arie, ereticul de la Niceea, era poreclit pentru aceasta drept patron al mardeiaşilor. Şi Ion Creangă, care fusese diac, ştia biografia sfântului şi a poreclit cureluşele îndreptătoare de păcătoşi din şcoala Humuleştilor, cu numele marelui arhiereu. Se spunea ca şi lăncierii lui A.C. Cuza aveau acelaşi patron.

Nu ştiu de ce Ţurcanu îşi alesese tocmai această zi pentru declanşarea ciomăgelilor. După câte am aflat mai târziu, la 6 decembrie trecut (1949) a început ciomăgeala de la 4 Spital.

Acum exact în aceeaşi zi, 6 decembrie 1950, îşi face apariţia în camera noastră de la subsol (apoi am aflat că în toate cele 6 camere de la parter şi subsol s-a petrecut acelaşi lucru în aceeaşi zi).

Cum îi era obiceiul, a intrat fără gardian, pentru noi prin surprindere. Am îngheţat, când l-am văzut; credeam că o fi plecat cumva şi el împreună cu cei cu pedepse mici, la Canal, ca ceilalţi cu demascarea terminată. Dar de unde!                                                                            

Nu lăsa el lucrarea neterminată, tocmai cu „bandiţii", cei mari, osândiţii la muncă silnică şi temniţă grea. Mi-am mai făcut odată rugăciunea în gând, deşi am început să mă îndoiesc de eficacitatea ei. Rămâneam singur, cu slăbiciunile mele. Dar singur ca toţi cei care trecuserăm prin mâna călăilor, fraţii noştri, oamenii şi camarazii de până mai ieri.

Nu mai ştiu dacă odată cu Ţurcanu a venit şi Titus Leonida, ori venise puţin mai înainte, sigur este însă că se găsea aici. Ţurcanu s-a aşezat pe priciul din stânga uşii, unde stătuse Leonida şi a început să cheme la el pe cei din cameră, unul câte unul. Nu ştiu cum i-a chemat, prin intermediar ori 1-a strigat pe fiecare. Nici nu mai ştiu dacă i-a chemat chiar pe toţi.

Dar cei chemaţi se duceau şi el vorbea cu ei ceva şoptit. Când a intrat în cameră, luase o mască jovială, ca de vechi cunoscut, cum de altfel era cu moldovenii. Nici nu ştiu ce a vorbit cu fiecare. Se făcuse în cameră o tăcere glacială şi nimeni nu spunea vecinilor ce a vorbit cu noul venit.

A chemat amestecat şi din cei bănuiţi de mine ca trecuţi prin demascări, precum şi pe ceilalţi, netrecuţi. Când mi-a venit rândul, m-a întrebat dacă îmi menţin atitudinea adoptată la 3 Parter şi la răspunsul meu afirmativ a spus că a venit timpul să dovedesc aceasta. Trebuieşte făcută demascarea tuturor, să merg deocamdată la loc iar când el îşi pune şapca jos (nu mai reţin dacă şapcă ori bonetă, după cum nu mai reţin nici dacă ne îmbrăcase ori nu în straie de ocnaşi) să sar la bătaie pe cei de pe priciul opus, căci aceia sunt toţi „ bandiţii": Sângeap, Păunescu, Şestac, Ignătescu, Macovei, Huţuleac.

E greu de spus starea sufletească din acel moment. Mă rugasem atâtea luni de zile să nu vină clipa asta şi cum a întârziat aproape jumătate de an, începusem să sper că nici nu va veni. După întoarcerea celor trimişi la Canal, iar mai trecuse o vreme, dar Ţurcanu nu se grăbea, el ştia că nu mai există nici o scăpare pentru nici unul, toţi trebuie să-şi facă demascarea. Numai eu mai sperasem că totuşi minunea să se facă.

Era clar, odată cu revenirea acelora, că nu interesează numai braţele de muncă, poate asta cel mai puţin, ci anihilarea morală şi politică a studenţilor, vârful de lance a luptei adversarilor regimului de afară, precum şi transformarea lor în unelte docile de dominare a celorlalţi deţinuţi, în închisori şi lagăre de muncă.

Ţurcanu a spus că momentul acţiunii îl va decide el şi să fim atenţi când îşi pune şapca pe prici. Când a terminat cu.con vorbirile, s-a adresat întregii camere cu glas tare, spunând cam acelaşi lucru cu Max Sobolevski, ciracul său pe care am avut neplăcerea să-1 cunosc la 3 Parter: Lupta contra Mişcării Legionare şi a tuturor bandiţilor, reeducarea şi a încheiat exact ca Sobolevski : Să vă faceţi demascarea, bandiţilor. După care şi-a scos şapca şi a pus-o pe prici.

În cameră s-a produs o busculadă, au început să sară la bătaie unii împotriva altora şi nu ţin minte să fi fost o bătaie reciprocă, mai mult unii dădeau iar alţii se eschivau. Nici astăzi, după atâţia ani, nu-mi explic ce s-a întâmplat în sufletele oamenilor de le-a înfrânt rezistenţa încă de la început. Pe mine m-a copleşit atunci (la 3 Parter) grămada, o cameră întreagă de 70 de oameni care a sărit pe noi 5 care intrasem în cameră în ziua aia. Dar acum agresorii eram o treime, zece, iar ceilalţi 20 de oameni...

Cum de n-au opus rezistenţă? Ce i-a paralizat? Dan Dumitrescu, Lungianu, Scutaru, Păunescu, erau înalţi şi voinici, cu excepţia lui Macovei, care era scund, ceilalţi erau toţi de aceeaşi forţă fizică cu cei zece agresori, iar ei fiind 20. Nimeni n-a ţipat, bătaie ca între bărbaţi, cu icnete, dar fără un ţipăt. De altfel ar fi fost inutil, căci gardienii parcă nici nu erau pe Secţie şi nici nu s-ar fi amestecat, iar dacă ar fi făcut-o, ca în urmă cu un an la 4 Spital, când bătaia au început-o ei, în frunte cu directorul Dumitrescu, înstăpânindu-1 astfel pe factorul Ţurcanu.

Deci nu forţa fizică a fost hotărâtoare în impactul suferit de agresaţi. La mine, când am intrat în demascări am spus că a contat foarte mult faptul că mă băteau ai mei, deţinuţi ca mine şi prietenii de ieri, de-avalma cu ceilalţi. Mulţi, toţi. Probabil că strategul demascărilor asta a urmărit, prăbuşirea sufletească din acest moment, care să te facă să capitulezi. O convieţuire de 6 luni de zile a creat anumite legături sufleteşti între oameni, iar acum dintr-odată, cel cu care te-ai înţeles, ai povestit cu el, mărturisindu-vă unul altuia viaţa cu bucuriile şi necazurile ei, acesta sare la bătaie şi afli că este omul lui Ţurcanu. Ţi-a ascuns asta atâta vreme şi de multe ori i-ai oferit toată încrederea ta, fiind descoperit cu atâtea lucruri faţă de el. Pe unde am fost eu, la Camera 3 Parter, cei mai mulţi fuseseră cu pedepse mici, destul de eterogeni, dar aici, erau greii închisorii, oameni presupuşi cu un anumit grad de pregătire morală şi politică. în ambele tabere ale beligeranţilor de aici, erau aceleaşi calibre de oameni. Nu te aşteptai nici ca unii să atace, nici ca ceilalţi să cedeze, ei fiind în superioritate numerică.

Ţurcanu şi Leonida treceau de la grup la grup şi dădeau mai cu foc şi cu îmbărbătări. Când a crezut că momentul de vârf a trecut, a strigat precum făcuse şi Sobolevschi: Ho, mă, mama voastră, că-i omorâţi/ Atunci rămăsesem eu tare mirat despre relaţiile dintre cei care mă băteau şi şeful lor şi nu înţelegeam cum de te înjura un om pe care îl asculţi, cum de nu mai ai nici o personalitate. Acum ajunsesem şi eu ca aceia, eram sluga lui Ţurcanu, făceam cum spunea el, iar el mă înjura.

Dar asta nu mai conta, conta numai ruşinea mea faţă de oamenii în care dădusem. Nu pot spune că i-am bătut, i-am lovit totuşi, ei au ripostat foarte puţin şi în momentul acela nu ştiau de ce am făcut-o. Mai mult ca sigur credeau că am trecut de partea lui Ţurcanu, dar cei mai mulţi de aici nu cunoscuseră împrejurările în care capitulasem fiecare dintre noi. Aveau să devină şi ei unelte, ultimii din închisoare , netrecuţi prin demascări... Aveau să fie puşi să dea unul în altul, nu la grămadă, ci faţă în faţă, ca să-1 convingă pe celălalt să-şi facă demascarea. Şi cât doare lovitura de frate! Ori aveau să fie puşi să toarne pe alţii, când vor merge în altă parte. Şi toţi s-au supus.

A urmat trecerea pe priciuri, ca la 2 Parter, scoaterea săpunurilor, poziţia de Buda, pentru aducerea aminte a celor ce trebuiesc demascate; toate prin care trecusem şi eu, numai că eu eram „planton", îi supravegheam împreună cu Costache Oprişan, Cornel Pop, Nicu Eşianu, Ion (Nelu) Popescu, Fag Negrescu, Gheorghe Minut, Mihai Dănilă, Gheorghe Mărculescu, Valentin Blăgescu, Alexandru Tetler, pe „bandiţii" care trebuiau să-şi facă demascarea. Va să zică aceştia erau care trecuseră deja de faza care acum începea pentru ceilalţi din cameră, dar care nu lăsaseră nici unul să se vadă ce a fost şi ce este cu ei.

La plecarea din cameră Ţurcanu ne-a spus însă şi nouă pe un ton destul de ameninţător:

- Şi voi, mă, şi voi sunteţi bandiţi, mai aveţi multe de spus. Luaţi-vă săpunul, că mai aveţi multe de demascat, şi din afară şi din interior. Asta însemna, vorba nu mai ştiu cărui şef de comitet de demascare, că aceasta (demascarea) este un proces continuu: mereu îţi mai reaminteşti câte ceva, toată viaţa. Fie că într-adevăr nu ţi-ai amintit de la început, fie că nu ai fost hotărât să spui tot din capul locului, mereu mai ai ceva de adăugat, chiar dacă numai fleacuri, numai să fii sincer şi să vrei. Afară voi afla că asta face parte din spălarea creierului, metodă pe care nu o cunoşteam, dar căreia i-a fost supusă toată studenţimea română din închisori, din acei ani.

Şeful comitetului de demascare rămăsese aici Titus Leonida la Camera 1 a fost A. Mărtinuş, fostul şef de grup legionar de la Drept, de la Iaşi, iar la Camera 3, Gheorghe Zaharia, un medicinist timişorean, din grupul Mătărângă - Soare - Anghelescu, fost coleg de an cu ei. Dar despre aceştia doi am aflat mai târziu. în comitetul din camera noastră au mai intrat Mihai Dănilă, Mărculescu şi Blăgescu, doi studenţi nemţeni (parcă erau de pe la Pângaraţi) din anul I de la Drept, de la Iaşi (poate mă înşel asupra facultăţii).

Când am fost dus apoi din nou la Camera de scris (fosta baie) de la Secţia Spital), împreună cu alţii, căci îi spusesem lui Leonida că mai am ceva de declarat, l-am întâlnit acolo iar pe Ţurcanu, care m-a luat repede:

- Măi banditule, de ce ai avut tu aşa slabă activitate în cameră?

Se referea la faptul că nu aflasem mai nimic de la ceilalţi în cele 6 luni. I-am spus, speriat că o să mă bage iar în demascare, discuţia avută cu Voinea în primele zile, cum mi-a spus acesta că mă simt cu spatele acoperit de-asta vorbesc atâtea, încât m-am temut să nu mă dau de gol, aşa că nu am mai insistat. Probabil că ştia asta de la Voinea, care fusese luat în vară din cameră, după cum am mai spus. Aşa că s-a mulţumit cu cele ce aveam de completat la propriul meu dosar.

Metoda aplicată acum la demascări se perfecţionase, faţă de cea prin care trecusem eu în urmă cu aproape un an. „Bandiţii" nu aveau voie să doarmă decât cu faţa în sus şi cu mâinile pe pătură. E drept că la 3 Parter nu avusesem loc pe preşuri decât culcaţi în dungă. „Domnii" care făceau de planton supravegheau ca nu cumva să se sinucidă careva, de aceea mâinile se ţineau la vedere. Când am mers la scris, urcând de la subsol la etajul I (nu mai fusesem de peste 6 luni pe acolo), am observat că în jurul casei scărilor s-a pus o plasă de sârmă. Un disperat, al cărui nume nu l-am reţinut niciodată, s-a aruncat cu capul în jos şi a murit strivit de mozaicul subsolului. Iar administraţia nu a luat măsuri să îndepărteze cauza disperării, bătăile, ci a îngrădit scările, să nu mai poată nimeni să se sustragă „reeducării". Unde sunt cei care zic că la Piteşti s-au bătut doar studenţii între ei? De condiţiile astea materiale, asigurate de administraţia comunistă ori de Securitate, n-au auzit nimic?

Cine mergea la tinetă trebuia să-şi ceară voie şi să se mişte numai supravegheat. Depindea de planton dacă primea imediat permisiunea ori trebuia să se reţină şi să rabde.

Mizeria prin care trecusem şi eu, cu lustruitul pardoselii, ore în şir, în patru labe, pe intervale şi pe sub priciuri se practica şi aici. De multe ori un firicel imaginar de praf trebuia lins cu limba. în sprijinul comitetului amintit mai sus a fost adus din altă cameră unul Stănescu (şi nu-i mai reţin prenumele), căruia îi plăcea, cum văzusem şi la 3 Parter, să încalece pe cel ce lustruia.

Mâncarea o împărţea un polonicar reeducat - Dănilă - şi câteodată îl chinuia pe câte unul pe care îl ştia că-i mai fomist, dându-i o porţie de speriat, numai zeamă. A fost cazul lui Voicu Andreescu, altfel un om tenace, dar care îndura greu foamea. Linsul gamelelor în loc de spălarea lor după masa, s-a introdus mai târziu şi nu a fost decât trecător. Tot aşa, câte unul care nu mergea bine cu „demascarea", treabă pe care o ştia comitetul din confruntarea cu Ţurcanu, era pus să mănânce de sub prici, culcat pe burtă şi lingând mâncarea, precum câinii. Nu pot nominaliza, nici victime nici călăi. Nu mai reţin.

În toate cele 6 camere mari de care am vorbit, a început deodată demascarea, la 6 decembrie ('50). Metodele aplicate au fost aceleaşi. Dar nu-mi dau seama unde s-au pus la punct, căci în primăvară, nouă nu ni s-a făcut chiar aşa. în orice caz, comitetul, dar mai ales şeful comitetului, care circula între secţia noastră şi Secţia Spital, venea cu completările la metodă. Se căuta pe orice cale să se facă viaţa imposibilă, ca omul să dorească să fie considerat iarăşi om. Căci acestea nu erau condiţii omeneşti şi nu ţi se oferea decât o singură cale de a scăpa de ele, „demascarea". Şi îmbărbătarea venea mereu, de la cei care cunoşteau mersul: Să-ţi faci demascarea, banditule.

Porţiile de mâncare, care rămâneau în hârdău, aşa numitele „suplimente", erau împărţite numai la „domni". Am mai spus că cei aflaţi în demascări trebuiau să se adreseze celorlalţi cu „domnule", ei fiind „bandiţi".

Iată-mă, aşadar, mâncând fără să vreau şi eu porţia altora. Aste. mi s-a părut mai oribil decât pumnii care i-am dat la grămadă, în. ziua inaugurală. Nu mi-am scuzat-o, dar am dat dreptate proverbului „ când eşti lup, urlii ca lupul" deşi mi-am dat seama că metoda are 3 explicaţii: una, lăcomia puternicilor zilei, cărora nu le păsa de unde iau - doar aşa începuse şi la Suceava, Ţurcanu, din câte îmi povestiseră cei care au trecut pe acolo; a doua, prin solidarizarea reeducaţilor, a treia, ca momeală pentru oropsiţi, scontându-se odată mai mult pe instinctul lor de conservare, că odată demascarea terminată, vor primi mâncare mai multă (propriu-zis nu mai multă, ci mult-puţinul ce li se cuvenea).

Demascarea era sistematizată, ca să zic aşa. Fiecare om trebuia să declare ce nu spusesa la Securitate, sau auzise de la alţii, fapte care interesau (Securitatea): era demascarea exterioară. Se punea un accent deosebit pe oameni, pe armament şi pe materiale subversive - cărţi. Apoi demascarea din interior, fapte petrecute, în care ai fost implicat ori le-ai văzut ori auzit, atitudini faţă de administraţie, ori faţă de alţi deţinuţi. Faptele de solidaritate umană erau considerate ca manifestări politice ostile regimului şi taxate ca ajutor legionar.

Şi când nu mai rămânea nici o legătură, când nu mai deţineai nici un secret al altuia, în faza ultimă a demascărilor de la Piteşti, cea de care scriu acum, a apărut demascarea intimă. În aceasta trebuiau mărturisite toate intimităţile, cu sublinierea perversiunilor, dacă au existat, ori cu inventarea lor, pentru a da dovadă de sinceritate totală şi ultimă. Aberaţii sexuale, de la zoofilie până la raporturi incestuoase mamă-fiu, frate-soră, au fost inventate, ori introduse în mod silit în repertoriul demascărilor intime ale multora, cu scopul de a-i coborî în ochii lor proprii şi ai altora. Mărturisesc că eu nefiind obligat la acesta autodemascata - intimă - când am auzit pe alţii ce spun, am crezut la început că aşa o fi fost, mare fiind grădina lui Dumnezeu. Dar văzând că treaba se generalizează, de-abia atunci mi-am dat seama că este o înscenare menită să ne facă să ne şi dispreţuim reciproc, căci nu se putea ca atâţia oameni pe care i-ai cunoscut atâţia ani ca fiind normali, să constaţi deodată că au fost toţi nişte psihopaţi.

Fiecare îşi nota pe săpun cele ce le avea de declarat, apoi citea comitetului cele notate, iar după o vreme au fost duşi zilnic câte 5-6 la scris, la camera pomenită. Uneori se întâmplă ca vreunul să fi fost prins cu lucruri nedeclarate, aflate din „demascarea" altora. Probabil că Ţurcanu confrunta toate declaraţiile şi când găsea câte ceva de acest gen, venea şeful de comitet şi-1 lua la întrebări pe respectivul, urmând bătaia şi mizeria ca în primele zile, ori poate şi mai mult încât recăderea în faza de  "demascare" era privită cu multă groază. Efectivul camerei s-a tot modificat, fiind luaţi unii şi aduşi alţii, ori pentru confruntare ca făcând parte din acelaşi lot - aşa vedeai singur că ce ştii tu poate spune celălalt şi nu era bine să fii prins că nu ai spus, ori ca un priten să lovească în altul care a rămas „bandit" şi nu vrea să spună, lovitura - palma - prietenului fiind mai zdruncinătoare decât a altora.

În scopul dărâmării modelelor, al „ idolilor", s-au căutat tot felul de fapte negative săvârşite de foştii şefi şi s-au popularizat. Cei care le-au spus, au fost purtaţi prin celelalte camere pentru popularizare. Toată fierberea asta a durat 6 luni de zile şi mi-e greu acum, după 40 de ani, să reconstitui metodic cele petrecute. Exact în acelaşi mod avea să procedeze, peste 12 - 13 ani la Aiud, colonelul Crăciun, care i-a pus pe şefi în faţa subalternilor să povestească ce-a crezut el că e compromiţător. Las comentariul pentru alt loc.                               

Costache Oprişan a fost unul dintre aceşti plimbaţi, el având grad de instructor şi trăind o vreme în lagărele nemţeşti, de la Buchenwald şi de la Rostok, văzuse şi auzise multe, care, interpretate deformat, puteau slăbi încrederea pe care mulţi dintre noi şi-o formaseră despre elitele noastre.

Dragoş Hoinic tot fost instructor, ca şi Oprişan, deşi descusut de acesta, căci doar fuseseră prieteni şi trecuseră prin aceleaşi lagăre, a cedat cu greu şi a fost chinuit mai mult, aşteptându-se de la el dezvăluiri senzaţionale. A fost ţinut zile şi nopţi de-a rândul în picioare, mi-aduc a aminte că i s-a dat să bea două gamele de 3 litri apă, ori poate şi mai mult, şi apoi nu i s-a dat voie să urineze. Folosirea verbelor la modul impersonal nu o fac pentru a mă disculpa căci niciodată aceasta nu era iniţiativa „plantoanelor", ea pornind de la comitete, mai bine zis de la şef. Mai afirm că în această cameră nu a fost nimeni obligat să-şi mănânce excrementele, cum am citi apoi astfel de lucruri generalizate. Am spus deci că în camera asta se aşteptau de la Hoinic cele mai multe destăinuiri. Se ştia că a fost implicat în acţiuni de spionaj. Când a fost pus să facă public demascarea unor astfel de acţiuni în scopul de a ni se dovedi punerea Mişcării Legionare („banda", cum trebuia spus, evitându-se numele organizaţiei) în slujba americanilor, am reţinut din cele povestite de el un amănunt.

În toamna anului 1948, în timpul procesului cel mare în care a fost implicat Nicolae Petraşcu, comnadantul din ţară al Mişcării, eram la Piteşti, în depozit şi am primit voie să ne cumpărăm ziare. Dar numai în acel timp. Hoinic a depus ca martor, declarând că i-a adus o misivă de la Salzburg, unde el avea legătură cu 2 oameni de-ai lor, Malneţ şi Auner. Acum a povestit cum, odată ajuns la frontiera ungaro-română, a văzut la punctele de trecere, pe unde mai intrase şi altă dată în ţară, paza întărită. Insistând să treacă, era absolut urgent, a fost prins. Grănicerii, pe care altădată îi putuse mitui, acum i-au spus că nu pot să-1 lase să treacă, având ordin expres de supraveghere, căci urmează să vină cineva important pe aici. Nici ei şi nici el nu ştiau că era vorba chiar de persoana lui. L-au dus la Budapesta, pe 7 mai 1948, de unde l-au trimis la Bucureşti. Nu mai reţin data, dar curând s-au declanşat arestările de la 15 mai. N-am făcut legătura dintre arestarea lui şi declanşarea arestărilor din ţară, căci de bună seamă că simultaneitatea acelora presupune existenţa unui plan prealabil, dar e posibil să fi grăbit momentul declanşării. Concluzia principală pentru mine a fost că la Salzburg printre ai noştri erau şi "de-ai lor" care ştiau de plecarea lui Hoinic spre ţară, de importanţa curieratului şi de locul trecerii. Dacă nu chiar jocul dublu al serviciului respectiv, care a vrut prin curier să dea în mâna ruşilor organizaţia.

Costache Vasiliu, vieţaş, a fost pus să povestească şi el pentru ce a primit o astfel de condamnare. El nu fusese membru al organizaţiei studenţilor bucureşteni, dar era prieten bun cu doi dintre aceştia, Nelu Jijie şi Puiu Obreja (i-am reţinut cu diminutivele prenumelor) politehnişti şi ei, originari de prin Nordul Moldovei, dacă nu chiar de pe la Botoşani, de unde era şi el. După arestările de la 15 mai, cei doi intraseră în ilegalitate, împreună cu alţii. Bani însă nu aveau pentru întreţinerea lor şi nici aprovizionarea cu cele necesare numărului tot mai mare de fugari care au început să se adune prin munţi ori trăiau pe la diferite adrese clandestine, fără servicii. Cei doi au pus la cale procurarea celor necesare, chiar de la duşman, de la o instituţie a statului comunist.

Prin doi funcţionari ai Direcţiei Generale a CF.R.-ului, au aflat cum se poate ajunge la seiful central. Vasiliu a primit oferta de participare şi împreună cu un al patrulea, tot coleg cu ei, Gelu Gheorghiu, originar din Constanţa, au intrat în subsolul clădirii - Palatul CER. - unde era seiful, în timpul schimbării gărzii militare, dimineaţa. Au aşteptat până la ora 13, când trebuia să vină casierul central, cu o funcţionară să ridice bani pentru plăţi, căci numai acesta ştia cifrul. După ce casierul a descuiat uşa - ei fiind ascunşi până atunci - s-au repezit, i-au imobilizat pe cei doi, şi au luat în cele patru serviete cu care veniseră, câte 4 teancuri de un milion de lei fiecare. Au ieşit apoi împreună cu funcţionarii care plecau de la serviciu. Cu banii aceştia a plecat Angliei Avram, despre care am vorbit, să cumpere alimente pentru cei de la Muntele Mare. Au mai cumpărat o mică fermă în preajma Capitalei, pentru găzduirea fugarilor. Când a fost arestat în şeful organizaţiei, Puiu Florescu, au găsit la el o mulţime de bani, peste 13 milioane. Anchetatorii au jubilat că atâta bănet musai că este de la americani, încât până la urmă, cei prinşi au preferat să fie făcuţi hoţi, decât vânduţi străinilor şi au recunoscut fapta de mai sus. Cum rămâne cu legea onoarei ,, Mai bine să cazi mergând pe căile onoarei, decât să biruieşti printr-o infamie"? Costache Vasiliu, am spus că era antrenat în acţiune, luat de pe stradă, ca să zic aşa, nu fusese încadrat în nici o unitate unde să fi primit o pregătire ideologică, n-avea nici cum şi nici cui să explice acţiunea aceasta. Fapta brută trebuia povestită ca o tâlhărie şi el asta era pus să o facă. Mai târziu, Obreja şi Jijie au fost condamnaţi la moarte, iar cel de al patrulea participant, Gelu Gheorghiu, mi-a povestit apoi la Gherla că la anchetă, un colonel i-a spus că a bătut pe toţi spărgătorii de case de bani cunoscuţi de ei, dar n-au aflat nimic. De unde să ştim noi - zicea acela - că fapta au făcut-o studenţii noştri? Studenţii noştri luaseră banii pentru lupta ilegală, la anchetă au justificat până la ultimul leu, toate sumele cheltuite. Nu ieşea însă un milion, anchetatorii susţinând că lipsesc 17 milioane, iar studenţii au recunoscut numai 16. Până la urmă s-au lămurit lucrurile: ajutoarea casierului, care se dezmeticise prima, băgase şi ea un milion în sân, căci tot era un chilipir şi nu a vrut să-1 scape. Desigur că cele povestite de Vasiliu nu semănau cu ce învăţasem noi în atâţia ani petrecuţi în Legiune, ani de ilegalitate şi de prigoană. Lupta însă acum era cu alţi duşmani, care la rândul lor uzau de metode care nu aveau nimic comun cu onoarea. Era greu totuşi să împaci ce-ai crezut cu ce aflai.

Apoi Costache Vasiliu a fost plimbat, ca şi Costache Oprişan, pe la alte camere de „demascări", să povestească .,mârşăviile bandei" căutându-se, cum am spus mai sus, contradicţiile dintre ideologie şi fapte. Aş fi putut trece peste rândurile de mai sus, peste întâmplări ca acelea, dar trebuieşte înţeleasă pe de-a-ntregul starea sufletească a victimelor, „demascatorilor", care după ce au fost zdrobite fizic erau supuse acum la tot felul de zdruncinături sufleteşti. Cine vrea să judece „piteştenii",  „studenţii rătăciţi de la Piteşti" cum zic alţii despre noi, să trăiască toate stările sufleteşti prin care au trecut ei şi dacă poate să o facă, apoi să o facă situându-se în epocă (nu cu privirea de acum, când s-au deschis alte orizonturi).

Şeful Comitetului de demascare, Titus Leonida, nu a stat mult în camera asta, vreo două luni, cât a fost focul mai mare, plecând apoi precum venise. Un alt membru din comitet, Gh.Mărculescu s-a întors într-o zi de la sediul lui Ţurcanu şi ne-a spus „ reeducaţilor" că el o să fie şeful. Mai limbut din fire, a spus şi condiţiile care trebuie să le îndeplinească un şef de reeducare: persoana aleasă să nu fie fost legionar; dacă totuşi a fost atunci să fie tânăr, să nu fi avut nici o funcţie în organizaţie şi să nu fi avut rude apropiate persoane cu notorietate legionară. Mărculescu era un om mic de stat, cu o faţă de copil, cu figura blajină, deschisă, nu mă aşteptam la el să fie un om hotărât, capabil de durităţi. O fi avut el meritele sale, pe unde o fi umblat în închisoarea asta, de 1-a promovat Ţurcanu.

Greul demascărilor trecuse, declaraţiile din exterior s-au dat. Se mai făceau completări în declaraţii, căci acum oamenii încercau să dovedească noua „ sinceritate ", chipurile, îşi mai amintesc câte ceva, căci demascarea este un proces continuu, aşa s-a definit doar. Mărculescu mergea zilnic, sau aproape zilnic la Ţurcanu.

Unul câte unul, cei cu fapte mai puţine, au fost scoşi din starea de gândire, din poziţia de Buda, şezând cu picioarele încrucişate, cu mâinile pe genunchi şi lăsaţi să umble liber prin cameră precum şi să ia parte la împărţirea suplimentelor. Dar rămăseseră destui cu demascarea neterminată. Asta o hotăra Ţurcanu, cel puţin aşa am crezut, căci numai el avea ansamblul problemelor.

Am mai spus că efectivul camerei s-a mai schimbat. Plecaseră unii, ca Oprişan şi Vasiliu şi Hoinic şi veniseră alţii, dintre care îl reţin pe Sergiu Mandinescu. Acesta era un student mai tânăr, de pe la Craiova, şi părea înzestrat cu talent literar. Nu fusese legionar, era dintr-altă organizaţie. El ne-a povestit, celor cu demascarea terminată, conţinutul Poemului Pedagogic, al lui Makarenko, şi am avut impresia că-1 citise de curând, în camera din care venise, căci prea ştia cartea în amănunt. Nu sunt sigur de aceasta, dar aşa am presupus atunci, că vine dintr-o cameră unde există cărţi, altfel nu-mi închipuiam să fi reţinut atâtea dintr-o lectură veche.

În preajma Paştilor, Mandinescu a lipsit câteva zile din cameră. Când a revenit cunoştea scenariul de blasfemii în care avea să se desfăşoare sărbătoarea. Şi din celalelte camere au lipsit câte unul tot atunci. Gheorghiţă Viorel, fost şi student teolog, a primit rolul lui Iisus Hristos. Ca într-o Liturghie neagră, i-au atârnat de gât nişte organe genitale, confecţionate din săpun la Camera 4 Spital. A fost suit pe hârdăul cu dejecte şi ţinut acolo poate întreaga zi, iar în jurul său au fost siliţi să ţopăie pe melodie de cotiga, dar cu cuvinte de blasfemie, cei câţiva care mai rămăseseră în "demascari". Reţin numai figura tristă şi disperată a lui Ion Scutaru, care era cel mai înalt din cameră. Gheorghiţă avea un chip atât de descompus încât nu cred să i-1 fi dat suferinţa fizică, ci marea lui durere interioară. în cadrul reeducării lui Ţurcanu, blasfamia era la mare cinste. Toţi cei ajunşi pe mâna lui erau puşi să înjure, să dovedească prin vorbe că au renunţat la trăirea lor sufletească, această trăire fiind considerată de factură legionară. Eu până la reeducare nu am pomenit nici numele dracului şi nici n-am înjurat, aşa mă învăţase în copilărie mama şi aşa ne purtam cei care am pretins că suntem creştini practicanţi. Când am înjurat prima dată, am făcut-o de frică, să dovedesc că nu aş mai fi eu şi să fiu lăsat în pace. Pe măsură ce treceau lunile, m-am găsit tot mai slab în valul întâmplărilor. Capitulasem. Am dat în altă fire, Dumnezeu nu m-a ascultat, să treacă de la mine aceste clipe, nici pe camarazii mei nu i-a ferit de orori. Poate că dacă nu ar fi durat atât, aş fi băut paharul. Dar aşa, încet, încet, am ajuns la convingerea că Dumnezeu nu se ocupa de creaturile lui şi că rugăciunea mea nu o asculta nimeni, viaţa se desfăşoară sub domnia întâmplării. Dumnezeu este mare, dar acolo sus, aici lasă şi pe cei buni şi pe cei răi să trăiască, fără ca el să mai intervină în evenimente. Şi nu m-am m-ai rugat, nu de supărare, ci de disperare, în mod paradoxal. Normal, în disperare te rogi. Mă rugasem să fac în viaţă voia Domnului, dar nu credeam că aceasta este voia sa. Căci dacă ar fi fost voia Lui, ar fi fost dreaptă. Şi ce mi s-a întâmplat mie şi fraţilor mei nu mi se părea că este drept.

N-am înţeles. Dar de la toate astea şi până la a privi cele ce se întâmplau la aceşti Paşti, era mare diferenţa. Nu am putut înţelege niciodată abjecţia. Aici era mai mult decât atât. Batjocorirea sufletelor, care se făcea, am găsit-o fără nici un sens, decât poate dorinţa intimă a lui Ţurcanu de a afirma atotputernicia răului, sfidând oamenii, căci lui Dumnezeu îi nega de mult existenţa. Logic, dacă ceva nu există, nu te lupţi cu acel ceva. Dar el lupta cu sufletele oamenilor, pe acestea voia să le nimicească. Am privit cu milă şi cu groază, deşi pe feţe toţi „reeducaţii" se făceau că gustă spectacolul (poate că unii chiar să-1 fi gustat, să fi devenit asemeni Tartorului cel mare).

Bieţii oameni dansau despuiaţi conga, în jurul lui Hristos, Viorel Gheorghiţă, teologul. Sufletul lui Gheorghiţă mai fusese zdruncinat când un prieten mai mare, căruia i se închina şi pe care îl stima, hai să zicem că 1-a lovit, la grămadă, căci aşa era piesa, dar ce l-o fi îndemnat pe acela ca la demascarea publică, din limbric filozofic să nu-1 scoată. Cine l-o fi obligat pe acel fost şef direct să-1 batjocorească, persiflându-i pregătirea filozofică şi râzând totodată de fizicul lui de om slab, lung şi încovoiat? Pe Gheorghiţă sunt sigur că 1-a iertat Dumnezeu pentru că nu a reuşit să nu-1 batjocorească. A fost un om şi nu a putut mai mult.

Căci prea puţini au ales moartea ca mijloc de scăpare. Cunosc cazul celui care a sărit din capul scărilor, dar aşa ceva acum nu mai era posibil. Eram noi, plantoanele, care vegheam să nu se mai sinucidă nimeni.

Ristel Nedelcu, un student de la facultatea de Drept din Bucureşti, mai făcuse închisoare şi sub Antonescu, era o fire blândă, veselă, cu faţa inundată de zâmbet. Nu cred că a înnebunit în bătăi. Când a fost bătut, a ţipat tare, de s-a auzit în întreaga închisoare ce se întâmplă cu el. Să afle şi ceilalţi, care eventual încă nu ştiau. A fost bătut în continuare şi a dispărut de la Piteşti, n-a mai ajuns nici la Gherla, nici la Aiud ori la mine, locuri unde aveau să fie trimişi ceilalţi cu pedepse mari (Ristel avea de făcut 15 ani), după terminarea demascărilor. Pe Ristel parcă 1-a înghiţit pământul. Şi strigătul lui, fireşte că nu 1-a auzit nici administraţia nici Securitatea.

Chirică Bălănişcu, prietenul nostru de la Cluj, a încercat în alt mod să lupte cu situaţia. I-a spus unui prieten ce se întâmplă. N-avea voie să facă asta, aşa cum am mai spus, iar cel informat 1-a turnat şi Chirică a plătit cu viaţa dovada prieteniei şi a încrederii în oameni. A murit din bătăi.

Deşi până aici am redat numai cele trăite ori văzute de mine direct, nu m-am putut abţine să redau cele trei cazuri auzite de la alţii. Numărul morţilor a fost mai mare, am auzit şi de Paul Limberea, un student argeşean, dar nu ştiu altceva despre moartea lui. Cazurile mele, cele trei, reprezintă pe cei care şi-au sacrificat viaţa ca să împiedice demascarea.

Acestea s-au terminat pe la începutul verii 1951, dar camera era împărţită tot în două, .,domni" şi „bandiţi", căci comitetul era cu noi. Reeducaţii continuau cu reeducarea, exersând destul de ridicol, ca şi Camera 3 Parter, prin care trecusem, aplicarea logicii dialectice, cele patru legi ale ei, la diferite fenomene, cu precădere la cele istorice. Nu-mi aduc aminte dacă şi aici s-a mai cântat ca acolo. Mâncarea parcă s-a mai îmbunătăţit, dar oricum ar fi fost nu se făcea nici un comentariu asupra ei, cele negative am mai spus că erau taxate de acte de ostilitate contra regimului, ori acum nu mai era cazul. Toată lumea era pentru.

Pe la mijlocul verii, într-o bună zi a plecat întregul comitet, plus alţii care se distinseseră în demascări, printre care şi Cornel Pop. Am auzit apoi că şi din celelalte camere au fost luaţi aceiaşi oameni şi că au fost duşi toţi la Camera 4 Spital, de unde plecaseră la muncă cei cu pedepse mici. La cei strânşi acolo, s-a zvonit că li se dau cărţi şi mâncare suplimentară, ca la începutul reeducării, la Suceava.

Cei rămaşi, într-o zi-două, am renunţat la separare, începând cu drepturile frăţeşti la mâncare, care au început să se dea prin rotaţie la fiecare ca înainte de "cutremur" şi am continuat „reeducarea" verbală a exerciţiilor dialectice.

Dar de cele petrecute nu sufla unul o vorbă. Nici un reproş, nici o scuză, nici o aluzie. Parcă nu s-ar fi întâmplat nimic cu noi. Ne-am reeducat, teama pusese stăpânire deplină pe sufletele noastre. Teama şi neîncrederea în oameni. Aşteptam să fim trimişi undeva la muncă, sperând că oriunde va fi mai bine decât a fost aici, deşi nimeni nu vorbea de asta ci numai de dorinţa de a munci. Vedeţi că a reuşit reeducarea. Am devenit ca oamenii pe care îi vom găsi afară, când ne vom elibera, oameni care s-au educat de bună voie, stăpâniţi de teamă, roşi de neîncredere unul în altul şi alergând după o pâine mai bună.

Dintre cei din camera asta mai amintesc pe unul care a venit, Silviu Suciu, un student din anul I de la Drept, tot de la Cluj, originar din podgoria Aradului, de la Măderat. Mă împrietenisem cu el şi ne povesteam reciproc despre Clujul nostru şi despre cei de acasă. Era un băiat sensibil, îi plăcea muzica, afară cântase la vioară. A venit în Camera 2 Subsol din altă cameră unde a „beneficiat de reeducare", cam în toiul demascărilor de la noi.

În schimb Alexandru Munteanu, de pe la Alba Iulia şi mi se pare că a fost teolog, a fost de la început cu noi. Seara îşi făcea rugăciunea nu în gând ca alţii ci în atitudinea creştină, cu mâinile împreunate şi cu capul plecat, timp mai îndelungat. Când au început demascările bineînţeles că aceasta a fost un motiv de batjocură şi de chin. Mi se pare că a fost dus destul de timpuriu în altă cameră.

Am mai uitat un lucru minor, în aparenţă. De la inspecţia buclucaşă a lui Zeller nu a mai venit prin camere picior din conducerea închisorii ori a Ministerului. Gardienii veneau cu masa, ne scoteau la baie, primii-gardieni - Ciobanu şi Mândruţă - veneau cu închiderea şi cu deschiderea şi ciocăneau gratiile, la numărul de seară şi de dimineaţă. Dar n-a mai fost nici o percheziţie, nu ne mai spionau la uşi, aveau încredere în Ţurcanu, că nu-i face de ruşine.

Numai faptul că s-au prefăcut că nu ştiau nimic dovedeşte că ştiau totul. Cel puţin din cele petrecute de mine.

Post Scriptum

Nu am scris decât ce s-a petrecut în camerele prin care am trecut eu. Prezentele rânduri nu sunt despre Piteşti, ci despre mine la Piteşti. Ce s-a petrecut în alte camere ştiu cei care au trecut prin ele şi doar prin analogie, ştiind că a fost o acţiune simultană, se pot imagina dramele petrecute. în drame eroii mor. Acolo n-au murit fizic decât prea puţini. Dar moral s-au stins atâtea caractere şi persoane, care fără îndoială că dacă nu era acel "cutremur", ar fi fost şi ei ca ceilalţi oameni. Nu deveneau „studenţii rătăciţi de la Piteşti". Aveau ce povesti despre închisorile lor. Aşa mulţi tac ori trec peste acest capitol din viaţa lor, care a fost Piteştiul.