JUDECATĂ CU... PREJUDECATĂ

 

 Intrarea în camere, după tabele, o asista fostul comisar - ajutor Stănescu, devenit acum locotenent de Securitate. Desigur personajele mele au şi prenume, dar pe al unora nu le-am ştiut niciodată, căci nu ni s-au prezentat, iar pe al altora nu l-am reţinut. Când am trecut pe lângă el, după ce mi-a pomenit numele, a mârâit printre dinţi:

- Munteanu, Munteanu.

Mi-am zis atunci că probabil m-a turnat careva că i-am promis că o să-1 dau cândva în judecată pentru abuzurile săvârşite împotriva mea, pentru care existau prevederi în Codul Penal. Ameninţarea cu moartea (cu pistolul întins), sechestrare şi deţinere abuzivă de persoană (mandatul de arestare 1-a semnat ulterior arestării, cu o dată trecută retroactiv, prin aceasta comiţând o altă faptă, de fals în acte publice), atentat la moarte prin înfometare (masa total necorespunzătoare caloric, după orice fel de normă ai lua-o), lovire corporală, în mod repetat injurii şi calomnii. Desigur, în justiţie este nevoie să dovedeşti astfel de lucruri cu martori, dar evreii au creat jurisprudenţa în cazurile în care ei au suferit ceva asemănător: era suficient să depună doi inşi mărturie împotriva unei persoane pentru aceeaşi faptă, chiar dacă nici unul nu avea martor. Faptul că doi aduceau aceeaşi acuzaţie era suficient, deşi nici unul nu avea martor că spune adevărul. Au fost astfel condamnaţi mulţi foşti militari pentru aşa-zise crime împotriva umanităţii (vorbesc numai de cazurile similare cu ale noastre).

Sau poate Stănescu era informat, aşa cum presupuneam că se întâmpla, de felul în care m-am manifestat în perioada preventivă. În ambele presupuneri se vedea că urma să fie judecată nu fapta ci omul Munteanu, aşa cum avea s-o confirme sentinţa care se va prezenta. Zarurile fiind aruncate, atitudinea care am păstrat-o în continuare a fost conformă cu imaginea pe care ei şi-o formaseră despre mine.

Procesul a fost public. în sală erau familiile unora dintre noi, care aflaseră de eveniment. între acestea, multe luaseră legătura cu avocaţii care urmau să ne susţină cauzele. Dar cei mai mulţi nu aveam pe nimeni în sală, căci n-am putut comunica la timp şi aveam numai avocaţi din oficiu, care au vorbit în general, nici unul la obiect şi parcă mai mult să se apere pe ei pentru vina de a asista juridic astfel de oameni ca noi. Pe nici unul nu l-am auzit vorbind de fascism, or articolul 209 în care am fost încadraţi toţi, tocmai asta incrimina. De altfel, absolut toate organizaţiile, indiferent de culoarea lor politică, au fost încadrate în acest articol, care condamna uneltirea împotriva ordinii sociale, iar în definirea acestei uneltiri intra ,, iniţierea, organizarea şi participarea la organizaţii de tip fascist". Fascismul era considerat doar prin similitudinea făcută de comunişti şi nu după o definire a noţiunii. De această definire s-au ferit totdeauna comuniştii, până în zilele de azi, preferând simpla etichetare, lucru ce permite echivocul. Procurorul a explicat, în general, că ne-am organizat în scopul de a interveni într-un eventual conflict cu anglo -americanii. Nu am reţinut numele procurorului, dar gogomănia am reţinut-o, căci era prea mare : să faci pe cineva vinovat pentru intenţie la o eventualitate.

Am recunoscut declaraţiile de la anchetă, căci nu mi se părea că sunt de natură să mă implice la o crimă care aş fi săvârşit-o. în fapt, ce făcusem noi? Participam la o organizaţie care funcţiona de mulţi ani de zile în centrul universitar. în anii războiului, din iniţiativa acesteia se înfiinţaseră mai multe asociaţii recunoscute oficial pentru desăvârşirea pregătirii profesionale şi morale a studenţilor. Şi Societatea Externilor şi Internilor în Medicină, şi Societatea de ştiinţe Juridice „Avram Iancu " şi Societatea tip ştiinţe Istorice ,, Sturion Bărnuţiu'' precum şi Asociaţiile religioase -EO.R.S. (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească) şi ASTRU (Asociaţia Studenţilor Români Uniţi) au fost iniţiate şi conduse de elemente dintre noi, fireşte în colaborare cu cei antrenaţi la aceste acţiuni. în fervoarea vieţii studenţeşti de la Sibiu, unde profesorul Iuliu Haţieganu, rectorul nostru, încerca să dovedească lumii că Universitatea Daciei Superioare nu a constat din ziduri ci din minţi şi suflete româneşti, noi am fost prezenţi. Numai asociaţiile Filarmonica şi cea de Artă Dramatică l-au avut ca iniţiator pe profesorul Victor Papilian. Activitatea noastră, fireşte că avea şi partea ideologică pe care nu aveam voie să ne-o exprimăm public.

După venirea comuniştilor nu era să demobilizăm tocmai noi, care pornisem de la Icoană şi care pretindeam că ne iubim neamul. Partidele "istorice", aliatele Franţei şi Angliei în toate tratativele care le-au dus s-au zbătut prea puţin pentru Basarabia, precum şi Ion I.C. Brătianu când a tratat intrarea în primul război a sacrificat problema Basarabiei. "Istoricii", după 1940 nu au luat atitudine împotriva comuniştilor care erau slugi ale Moscovei (căci aceia recunoşteau ca justă cotropirea provinciilor de la Răsărit) decât când au fost împiedicaţi în mod samavolnic să ajungă la putere. Porniseră la 23 august ca aliaţi. Pe atunci şi Apusenii erau aliaţi cu comunismul. Dar în istorie, sub speciae aeternitatis, se justifică oare robia în care au fost târâte atâtea popoare europene? Numai pentru că Rusia a participat la zdrobirea hitlerismului trebuia să ne înăbuşe atâţia ani, stagnând progresul atâtor milioane de oameni? Noi am fost împotriva comunismului întotdeauna, chiar după prăbuşirea adversarilor acestuia, ne-am căutat noi alianţe, continuând lupta.

De aceea am păstrat legăturile dintre noi. Să ne formăm ca oameni, să ne slujim prin capacitatea noastră neamul şi, dacă va fi nevoie, să murim pentru el.                                                             

Să revin la proces. Dosarul nu ni s-a dat să-1 citim. Cu avocatul din oficiu nu am avut nici-o convorbire. Preşedintele completului de judecată (Tribunalul Militar Cluj) era un colonel magistrat, Vasile Vlasu. Acesta fusese judecător la o judecătorie rurală, de unde a avansat la Tribunalul Poporului din Cluj. La reforma învăţământului din 1948 ajunge profesor de Procedură Penală la Facultatea de Drept şi colonel magistrat. O carieră fulgerătoare, în patru ani de zile. Prin slugărnicia dovedită în slujba de reprimare, ca un câine în slujba partidului. La ora când scriu, poate că el nu o mai fi, dar ce bine au trăit toţi ai lui de pe urma osândelor pe care el le-a aruncat în spatele atâtor mii de oameni.

Din extrasul de Hotărâre Penală, scos apoi de părinţii mei,  am văzul că pe asesorii populari îi chema: maior magistrat Alexandru Bran, căpitan Teodor Comănescu, Constantin Valcan şi Gheorghe Davidescu. I-am scris aici pe toţi căci, subscriind sentinţele noastre, toţi au fost vinovaţi de grosolane încălcări ale aplicării legilor. Şi tocmai în frunte cu un aşa-zis profesor universitar de Procedură Penală. După ultimul nostru cuvânt, colonelul Vlasu s-a adresat publicului din sală, înainte de deliberare şi pronunţarea sentinţelor:

- Îi vedeţi, domnilor, nici acum nu se astâmpără. Vom avea noi grijă să le dăm o pedeapsă care să-i înveţe minte.

Unde s-a mai pomenit o asemenea procedură, judecătorii discută cu sala despre inculpaţi ? Era noua justiţie populară, dar ce păcat că în "justiţia" asta era băgată şi armata română.

De fapt, ce 1-a înfuriat aşa de rău pe Vlasu? Aflând noi de la lotul Frăţiilor de Cruce, în frunte cu Chirică Balanişcu şi cu Ioan Curescu, judecat cu câteva zile înaintea noastră, că nu ne permiteau decât câteva vorbe, la ultimul cuvânt, ne-am comprimat gândurile, ca să-1 lăsăm pe Bohotici, care vorbea ultimul, să spună el mai mult, dacă-1 vor lăsa.

Procesul se desfăşura în Săptămâna Patimilor. Fiind mulţi în lot, peste o sută, a ţinut trei zile. Cei mai mulţi nu au spus nimic la ultimul cuvânt.

Prietenul meu Vladimir Calinici, care de fapt, de doi ani de zile, de când intrase în partid, nu mai avea nimic comun cu acţiunea noastră, a ţinut să arate şi public desolidarizarea lui de noi. în sală se găsea soţia şi socrul său, îi puseseră avocat, el le-a spus că este nevinovat, ei i-au răspuns dacă poate acum s-o dovedească. Stăteam în bancă alături. La Piteşti, în Camera 3 Parter, am dormit într-un pat. Când i s-a acordat ultimul cuvânt, s-a ridicat şi a spus:

-Eu m-am desistat de această acţiune în urmă cu doi ani şi mi-am văzut de carte. Nu puteam să rămân alături de cei mai slabi studenţi. La aceasta, m-am ridicat de lângă el şi am protestat (neprocedural, căci chiar dacă ceream cuvântul, tot nu mi l-ar fi dat).

-Protestez împotriva ultimei propoziţiuni. Indexele şi matricolele noastre pot dovedi contrariul.

Colonelul Vlasu s-a înfuriat şi s-a răstit, poruncindu-mi să stau jos. în afară de asistentul universitar Mircea Băncilă, absolvent şi el tot din Centrul nostru, mai erau destui care erau vârfuri. Să nu amintesc decât pe Ovidiu Cotruş, cu care împreuna formasem un cerc de studii - la sugestia dr. Liviu Nosa. Un absolvent mai mare decât noi, fost şi el un student eminent, Cotruş având o condamnare mai mică, după eliberare s-a afirmat ca un valoros publicist şi critic literar. Apoi Nicu Boscaiu, student la ştiinţele Naturale, colaborator al marelui botanist Alexandru Borza, după eliberare afirmându-se şi el strălucit, în domeniul pe care îl părăsise prin detenţie. Este adevărat că în an cu Calinici erau şi nişte colegi care, datorită activităţii clandestine, avea mai puţin timp pentru carte. Este vorba de Ion Golea şi prietenul său Teofil Mija: aceştia fuseseră studenţi la Iaşi, de unde - fiind cunoscuţi - au venit la Cluj, dar nici aici nu aveau răgaz de învăţătură, fiind mereu hărţuiţi. Ionică Golea, dârz şi devotat, după arestarea noastră, căreia îi supravieţuise, a continuat lupta şi în alt plan. împreună cu dr. Ion Buda, care era intern la Clinica Ftiziologică (altă dovadă că Volodia nu avea dreptate, căci internii erau promovaţi prin concurs, dintre studenţii cei mai buni) au fost prinşi în timpul celebrului Festival Mondial al Tineretului din 1953 şi condamnaţi la moarte, după ce apucaseră - între alte acţiuni - să împrăştie între oaspeţii străini manifeste cu adevărata situaţie din ţară. Au murit amândoi împuşcaţi, sporind numărul celor dintre noi care s-au jertfit pentru libertate şi pentru o altă Românie.

După judecată, Calinici - prin intermediul avocatului - a trimis soţiei verigheta care o purtase până atunci. Poate nu atât pentru păstrare, cât ca o dezlegare de viitor, căci aşa cum am mai spus, deşi o iubea mult, nu voia să o mai ţină legată de el, poate tocmai fiindcă a iubit-o atât.

I-au dat totuşi doi ani de condamnare, cu toată desistarea lui. La Piteşti, ca toţi foştii membri de partid, a căzut lesne în plasa lui Ţurcanu. Astfel de oameni aveau o mai mare disponibilitate să-1 urmeze pe diabolicul călău, căci doar o mai făcuseră odată, când s-au înscris în partid, iar aderarea la reeducare nu a fost decât o probă a sincerităţii de la înscriere, necesară reabilitării. Dintre neofiţi s-au recrutat întotdeauna zeloşii.

Ordinea acordării ultimului cuvânt a fost după schema de organizare, cei cu funcţii fiind lăsaţi la urmă.

Înaintea mea la cuvânt a fost chemat Gicu Scrob. A vorbit ambiguu:

- Sunt unul dintre principalii vinovaţi, accept condamnarea. Drept aceea, i-au dat o condamnare de 8 ani, deşi unui coleg din an, Mreneş, fără să fi avut nici o funcţie în organizaţie şi fără să fi avut nici o atitudine „provocatoare" pentru magistraţi, i-au dat 7 ani. Eu m-am gândit să spun o frază care să definească lupta mea şi care să informeze familiile şi publicul din sală asupra locului unde vom merge şi mai ales asupra faptului că lupta noastră nu este singulară, mulţi tineri din ţara asta fiind asemenea nouă. Şi am zis pe nerăsuflate, ca să nu mă oprească Vlasu, cum făcuse cu alţii:

- Pentru vina de a fi crezut în Dumnezeu si a-mi fi iubit Neamul, primesc cu seninătate osânda care mi-o veţi da ţi consimt, fără nici-un regret, să merg alături de cei 500 de studenţi din închisoarea de la Piteşti.

În sală, ca auditoriu, erau şi studenţi, unii veniţi poate din curiozitate, alţii poate aduşi de partid spre a le fi de învăţătură, căci studenţimea română în marea ei parte, până atunci, încă nu se încadrase şi trebuia speriată cumva, lucru care avea să se adeverească prin condamnările care s-au dat în acea primăvară în toate centrele universitare - cu mult mai mari decât cele prevăzute pentru astfel de fapte. Cinci sute de studenţi fuseseră la Piteşti când am plecat noi de acolo, în aprilie 1949, dar curând aveam să trecem de 2.000, ori poate şi mai bine, dacă ţinem seama de cei cu pedepse mici, care au trecut repede pe acolo.

Traian Maniu a urmat la cuvânt după mine. Bătăile, foamea şi cimentul ud, pe care a fost ţinut peste trei luni de zile, au făcut ca la întâlnirea noastră de la Piteşti să înceapă să febricitizeze, să transpire noaptea şi să continue a slăbi, lasă că nici nu prea avea de unde. Era un tip astenic, fără rezerve subcutanate şi regimul de suprasolicitare, la care a fost supus, 1-a dat gata. Ascultătoric se confirmau semnele tuberculozei pe care o presupunea simptomatologia clinică. Mâncarea primită aici, cu tot pachetul de acasă, nu 1-a ajutat. Când ne-au adus la Cluj pentru judecată, pe el l-au internat la Clinica Ftiziologică pentru întremare, ca la proces să nu apară ca unul ridicat din mormânt aşa cum arăta de fapt. Profesorul Danielo, şeful Clinicii, era năsăudean şi în refugiul de la Sibiu toţi năsăudenii erau grupaţi în asociaţia lor „Virtus Romana Rediviva", aşa că îl cunoştea bine pe Traian. Împreună cu personalul Clinicii, i-a acordat o îngrijre omenească. în sala de judecată a venit direct de pe patul spitalului. I-am reţinut exact vorbele, ca pe un testament:

-Mă găsesc aici adus de la Clinică, unde am fost internat în urma tratamentului neomenos care mi s-a aplicat la Siguranţă. Dacă mă veţi condamna, voi fi trimis la închisoare şi voi muri. Mor însă cu convingerea că nu am făcut nimic altceva decât să încerc şi eu să-mi salvez neamul.

A urmat ultimul inculpat, şeful Centrului, Ion Bohotici. Acesta era din Dragomireştii Maramureşului. Fusese refugiat la Caransebeş, unde a şi terminat Şcoala Normală, iar acum era înscris în anul trei la Drept. Era un flăcău înalt, cu mers drept, cu paşii mari, cu privirea ageră. Muncitor, inteligent şi iubitor de Hristos, devotat până la sacrificiul neamului românesc.

Din rechizitoriul procurorului rezulta că suntem duşmani ai poporului, ai clasei muncitoare. Bohotici le-a spus pe scurt că nu putem duşmăni poporul ai cărui fii suntem, iar clasa muncitoare din România s-a zbătut, a suferit şi a sângerat împreună cu întregul neam sărac. Noi vrem dreptate, pâine, pace, pentru întregul neam românesc aşa cum o definesc simplu cântecele noastre. Iar pentru încheiere a făcut referire la coincidenţa judecării noastre în Săptămâna Mare:

-  Cu 2.000 de ani în urmă, Iisus a fost osândit de către un Pilat, pentru că a venit să mântuie lumea şi să dea omenirii un nou tipar de viaţă. Noi primim cu seninătate calvarul închisorilor, fiind convinşi că nu am făcut nimic altceva, decât să-l iubim pe Dumnezeu, Neamul şi pe aproapele nostru.

Colonelul Vlasu spumega, îi părea rău că 1-a lăsat să vorbească şi nu s-a putut abţine să nu spună sălii că o să aibă el grijă şi o să ne înveţe minte. Şi a avut. Aşa a încurcat faptele din dosare, încât să iasă nişte sentinţe după voia Securităţii şi a sa.

În ceea ce priveşte cazul meu, am văzut după cei 15 ani de închisoare, cât am fost condamnat şi am executat, motivarea sentinţei (aşa cum rezultă din copia motivelor de recurs întocmite de avocatul pus ulterior de părinţi). Se spunea în motivarea sentinţei că am fost organizatorul Centrului Studenţesc din Cluj.

- Că am ţinut şedinţe în câmp, în parcuri, în case şi pe stradă.

- Că am strâns cotizaţii: aş fi adunat arme şi muniţii, în care scop am luat legătura cu militari activi.

- Că am fost şef la anul I şi am recrutat pe Florea, Drăguţ şi Moldovan.

- Că şedinţele le-am ţinut după ceremonialul legionar, începându-se şi terminându-se cu rugăciune.

Or, Centrul Studenţesc în care activam eu, era organizat de foarte mulţi ani, cu mult înainte de a veni eu student. Rânduri de rânduri de studenţi au trecut prin el şi au plecat în ţară, odată cu terminarea studiilor. Noi cei din sală eram generaţia prezentă, care continuam activitatea atâtor serii de absolvenţi. Deci eu nu eram organizatorul, ci cel mult continuatorul. N-am recunoscut că am strâns cotizaţii, ci ajutoare pentru cei din închisori, fapt uman şi recomandat şi de morala creştină.

Nu am declarat nici eu şi nici nimeni din lot că am luat legătura cu militari şi că aş fi adunat eu arme şi muniţii. Pură deplasare de fapte asupra mea.

Cei trei pe care i-am grupat proveneau din organizaţiile de la liceele de unde veneau, deci nu i-am recrutat eu.

Şedinţele au avut ca subiecte concepţia noastră de viaţă, pregătirea profesională, analiza cadrului politic al luptei noastre; se deschideau şi se terminau cu rugăciunea. Deci, unde-i subversiunea, unde-i fascismul nostru ?

În sentinţă s-au reprodus inexact declaraţiile mele şi ale coinculpaţilor, fiind o contrarietate evidentă între dosar şi sentinţă, greşeală grosolană, intenţionată, ca să justifice mârâitul securistului Stănescu (cel amintit la reîntoarcerea noastră la Cluj).

Instanţa a tras concluzii numai din mărturisirile noastre, or Codul de Procedură Penală, pe care îl cunoştea preşedintele completului, căci doar îl preda la Facultate (ori, poate, ca să fiu ironic, nu a ajuns cu lectura până la respectivul articol 138), prevedea că mărturisirile inculpaţilor, cu ocazia declaraţiilor, interogatoriilor şi confruntării lor, pot servi ca probă în justiţie dacă sunt coroborate cu fapte şi împrejurări de natură a face convingerea că ele sunt expresiunea adevărului. Or, în instanţă nu s-a făcut nici un fel de probă. Dimpotrivă, prezumţiile ei au contrazis, total sau în parte, probele de la dosar. In sentinţă nu se arată cu ce militar am luat legătura şi nici ce infracţiune prevăzută de aii. 209, p. III, C. P. aş fi pus la cale.

Privită astfel, sentinţa mea de 15 ani muncă silnică, paie complet nemotivată. La prima scrisoare la care am avut dreptul, am scris părinţilor că este inutil să se încurce cu avocaţii, le vor da numai speranţe zadarnice şi vor cheltui zadarnic prea puţinii bani pe care îi au. Dar dragostea de părinte era mai mare decât puteam eu ca tânăr să cuprind. Au venit la Cluj a doua zi după proces. Au plătit la avocaţi pentru recurs şi pentru nenumăratele memorii şi cereri de graţiere, pe care le-au făcut pentru noi. Căci din ianuarie 1949, cum aveam să aflu mai târziu, era arestat şi fratele meu. S-au zbătut bieţii părinţi pe la nenumărate închisori unde au crezut că ne găsim şi s-au învârtit în jurul lor (ca o cloşcă în jurul gropii în care i-a căzut puii). Poate ne-or scăpa, ori măcar ne vor vedea. Şi nu m-au mai văzut toţi cei 15 ani. Când m-ani întors acasă, am găsit un dosar făcut de tata cu toate răspunsurile primite la cererile lor. Redau un pasaj dintr-un memoriu de graţiere făcut de părinţi în 1956, după ce ispăşisem deja 8 ani şi după ce comuniştii români fuseseră admişi la O.N.U.: ''Subsemnaţii părinţi, adânc mâhniţi si îndureraţi de soarta fiului nostru, pentru care am muncit din răsputeri ca să avem posibilităţi materiale să-l ajutăm la studii, fiind noi oameni săraci, eu tatăl fiind modest funcţionar de stat, acum pensionar bolnav, cu o pensie lunară de 200 lei, iar soţia mea fiind casnică si în prezent bolnavă grav, desigur din cauza grelelor încercări de mama prin care a trecut, rugăm cu toată încrederea adânca dumneavoastră solicitudine şi clemenţă şi vă rugăm a admite cererea de graţiere a fiului nostru, pe care nici astăzi nu ştim în mod sigur unde se află în executarea pedepsei". Semnat, Munteanu Ion şi soţia. Sărmanii mei părinţi. Cereau clemenţă de la cei care umpluseră ţara de temniţe şi morminte fără nume. Cei de azi, la zeci de ani după acele evenimente, nu-şi pot închipui ca o mamă să nu-şi poată vedea copilul şi să nu ştie nimic de soarta lui atâţia' ani de zile, fără ca acesta să fi făcut vreo crimă. Apoi au mai urmat încă 7 ani de zile, la fel ca cei 8 care trecuseră până atunci. Fireşte că memoriul lor a rămas fără ecou. S-a respins, ca şi al atâtor alţi părinţi ca şi ai mei.

În lotul nostru au fost judecate şi 12 fete, studente la diferite facultăţi. Reţin numai numele a două dintre ele: şefa lor, o bucovineancă dârză, ca şi numele ce-1 purta - Aspazia Oţel. Era din părţile Cernăuţilor. Tatăl ei era învăţător, acum prin apropiere de Alba Iulia. Când au venit poliţiştii după ea, au fugit amândoi în pădure. Fata ştia că era urmărită, dar tatăl credea că a venit rândul lui, ca refugiat, să fie ridicat şi dus în Rusia. Au fugit o vreme împreună, dar după cale bună de mers, rochia fetei s-a lipit de trup, căci ploua tare şi nu au mai putut fugi. S-a oprit şi i-a spus tatălui: - Cred că pe mine mă caută, de la Cluj, unde am probleme. Du-te mala, să scapi, căci cine ştie ce-o mai fi.

Şi Păzi, cum îi spuneau prietenele, a rămas. I-au dat şi ei 12 ani de condamnare, căci prea era româncă şi a mai şi fugit odată din calea ruşilor. Acum nu a mai scăpat.

Cea de a doua fată, moldoveancă, Maricica Leşanu suferea acum tot de tuberculoză, ca şi Traian, deşi la arestare nu avusese nimic activ. Nu au iertat-o, deşi la proces o ţineau celelalte fete pe braţe. Nu mai ştiu ce s-a ales de ea după condamnare.

Că veni vorba de grupul fetelor, îmi aduc aminte că, după proces, puţin timp cât am mai stat la penitenciarul din Cluj, şi-au deşirat din puloverele care le aveau şi ne-au tricotat nişte „cipilici" (căciulite) cu frumoase motive de artă românească. Nu am avut când să le purtăm căci ni s-au confiscat ulterior - doar deţinuţii nu poartă tichii ci numai boneta de ocnaş. Nici la bagaj nu ni le-au pus, au rămas numai în gândul nostru. A rămas amintirea acelor fete de ispravă, care şi ele au pătimit pentru neamul şi credinţa lor.

Sentinţa s-a pronunţat în 23 aprilie 1949, acordându-ni-se cu largheţe vreo 38o de ani de închisoare (nu-i pun la socoteală pe cei condamnaţi în contumacie, care au primit toţi câte 15 ani). Bohotici. Maniu, eu şi un căpitan de artilerie, Ghiţă Capotă, am primit câte 15 ani (cu Capotă avusese legături Scrob, nu eu). Şefii de grup au primit câte 12 ani: Săbăduş, de la Medicină, Havrilescu de la Drept, Ion Păun de la Ştiinţe (acesta era conjudeţean cu mine, era de la Târnova, o comună din apropierea Reşiţei şi era văr cu Mihai Dalea). Colegii mei, Gavrilă Mrenea, Pavel Mârza şi George Rednic, câte 7 ani. Nicu Eşianu, judecat în lipsă, a luat 15 ani, absenţilor acordându-li-se maximul prevăzut de lege.

Am fost puşi - pro forma - să semnăm o cerere de recurs, care acţiune a rămas, fireşte la asemenea judecată, fără nici-o influenţă asupra celor 112 sentinţe de condamnare. Judecătorii au fost perfecţi, n-au greşit nimic.

Când s-au făcut tabele cu profesiunile noastre, Maniu, Scrob, Rednic, Mârza şi cu mine ne-am declarat absolvenţi de facultate, cum de fapt eram după uzanţa universitară de atunci, căci doar aveam şi certificate în acest sens. Pe baza profesiunii urma să fim repartizaţi la închisori. Bohotici, care era încă student, a zis că ar fi mai bine să mergem împreună, începând din 1948, închisorile se împărţiseră : la Aiud - intelectualii, la Gherla - muncitorii şi ţăranii, la Piteşti - studenţii, la Târgşor - elevii şi la Mislea - femeile. Studenţilor nu li se recunoştea calitatea de intelectual. Un funcţionar absolvent de liceu - mergea la Aiud, iar un student, care pe lângă absolvirea liceului mai avea şi câţiva ani de facultate, mergea la Piteşti. împărţirea aceasta cred că a fost cu cântec, nicidecum în legătură cu apartenenţa de clasă, mai de grabă în legătură cu cele plănuite de Securitate să ni se facă. Cu studenţii urmau să se aplice metodele de reeducare experimentate de Makarenko. Dar n-am bănuit şi m-am tras singur către necaz, întocmai cum Traian se trăsese la 15 mai. El, săracul, a plecat la Aiud şi de acolo la Târgul Ocna, unde era un sanatoriu -penitenciar, pentru tuberculoşi. Mi-a povestit mai târziu doctorul Nae Floricel, coleg de promoţie cu noi, dar de la Bucureşti, care fusese şi el internat acolo, că pe lângă leziunile pulmonare, Traian a mai făcut şi un abces rece, osifluent, în regiunea sacrală, care, deschizându-se, a făcut în jur necroze, cu paraplegie (paralizia membrelor inferioare). Nu-1 mai durea, căci fuseseră atinse şi rădăcinile senzitive şi, în mai puţin de un an de zile de la proces, avea să moară pentru neamul lui, aşa cum spusese la ultimul cuvânt, nedrepţilor şi neîndurătorilor săi judecători.

Dintre colegii mei. Petru Săbăduş, pe când eram la Gherla, în 1952, a făcut un ileus, a fost trimis cu întârziere la spitalul din Dej, iar cei de acolo, au lăsat „banditul" să moară, operându-1 abia a doua zi, când nu mai era nimic de făcut (doar. timpul util în astfel de cazuri este de până la 6 ore). George Rednic va muri peste un an, de o pneumonie netratată - la Aiud. Gavrilă Mreneş şi Ghiţă Capotă aveau să ispăşească toată pedeapsa, primul 7 ani, al doilea 15 ani şi aveau să moară curând după eliberare, cu sănătatea roasă de inumanele condiţii din închisorile comuniste.

Aşa dar, am plecat la Piteşti, dar fără Bohotici, căci şefii de centre, chit că erau studenţi, cum era şi Simionescu, şeful ieşenilor, nu au fost trimişi la Piteşti, împreună cu lotul lor. De ce oare ? Nu cumva tot în legătură cu aşa numitele reeducări care aveau să înceapă la acea închisoare ? Căci turma fără păstor se pierde şi, deşi securitiştii nu citeau Biblia, adevărurile ei sunt valabile .pentru toată lumea. Noi nu eram o turmă, am folosit numai dictonul biblic.

Cum aveam pedeapsa de 15 ani, regulamentul prevede transportul în lanţuri. Cătuşele se închideau cu nituri. Pentru asta trebuia să te culci la podea, să pui picioarele pe un butuc, iar un „drept comun" bătea niturile. Din lotul nostru, dintre cei cu 15 ani, numai eu am mers la Piteşti, aşa că numai eu purtam lanţuri. Am fost transportaţi cu duba-vagon. Lumea de pe peroane nu-şi da seama ce este în cuştile astea, cu geamuri oarbe, ca să nu fie băgate în seamă, şi cu unele obloane metalice, cu paletele îndreptate în sus, pentru aerisire. Transportul a durat aproape 2 zile. încărcătura de oameni a fost peste capacitatea vagonului. Căldură, zăpuşeală, aburi de transpiraţie şi de răsuflare şi o sete cumplită provocată nu numai de transpiraţie cât mai ales de hrana rece. întotdeauna când am mers cu vagonul-dubă, ni se dădea ca hrană rece pâine şi slănină neafumată, conservată prin saramurare. Era râncedă şi sărată ocnă. Cum să nu ţi se facă sete? Şi apa ţi se dădea atât de puţină, de parcă erau picături. Cred că şi hrana asta din transporturi era anumit alcătuită ca să te chinuie.

Lanţurile erau grele, dar nu m-au durut. Ştiam pentru ce le port şi de asta nu mă dureau.