Intrarea în camere, după tabele, o asista
fostul comisar - ajutor Stănescu, devenit acum locotenent de Securitate. Desigur
personajele mele au şi prenume, dar pe al unora nu le-am ştiut niciodată, căci
nu ni s-au prezentat, iar pe al altora nu l-am reţinut. Când am trecut pe lângă
el, după ce mi-a pomenit numele, a mârâit printre dinţi:
- Munteanu,
Munteanu.
Mi-am zis atunci că
probabil m-a turnat careva că i-am promis că o să-1 dau cândva în judecată
pentru abuzurile săvârşite împotriva mea, pentru care existau prevederi în Codul
Penal. Ameninţarea cu moartea (cu pistolul întins), sechestrare şi deţinere
abuzivă de persoană (mandatul de arestare 1-a semnat ulterior arestării, cu o
dată trecută retroactiv, prin aceasta comiţând o altă faptă, de fals în acte
publice), atentat la moarte prin înfometare (masa total necorespunzătoare
caloric, după orice fel de normă ai lua-o), lovire corporală, în mod repetat
injurii şi calomnii. Desigur, în justiţie este nevoie să dovedeşti astfel de
lucruri cu martori, dar evreii au creat jurisprudenţa în cazurile în care ei au
suferit ceva asemănător: era suficient să depună doi inşi mărturie împotriva
unei persoane pentru aceeaşi faptă, chiar dacă nici unul nu avea martor. Faptul
că doi aduceau aceeaşi acuzaţie era suficient, deşi nici unul nu avea martor că
spune adevărul. Au fost astfel condamnaţi mulţi foşti militari pentru aşa-zise
crime împotriva umanităţii (vorbesc numai de cazurile similare cu ale noastre).
Sau poate Stănescu
era informat, aşa cum presupuneam că se întâmpla, de felul în care m-am
manifestat în perioada preventivă. În ambele presupuneri se vedea că
urma să fie judecată nu fapta ci omul Munteanu, aşa cum avea s-o confirme
sentinţa care se va prezenta. Zarurile fiind aruncate, atitudinea care am
păstrat-o în continuare a fost conformă cu imaginea pe care ei şi-o formaseră
despre mine.
Procesul a fost
public. în sală erau familiile unora dintre noi, care aflaseră de eveniment.
între acestea, multe luaseră legătura cu avocaţii care urmau să ne susţină
cauzele. Dar cei mai mulţi nu aveam pe nimeni în sală, căci n-am putut comunica
la timp şi aveam numai avocaţi din oficiu, care au vorbit în general, nici unul
la obiect şi parcă mai mult să se apere pe ei pentru vina de a asista juridic
astfel de oameni ca noi. Pe nici unul nu l-am auzit vorbind de fascism, or
articolul 209 în care am fost încadraţi toţi, tocmai asta incrimina. De altfel,
absolut toate organizaţiile, indiferent de culoarea lor politică, au fost
încadrate în acest articol, care condamna uneltirea împotriva ordinii sociale,
iar în definirea acestei uneltiri intra ,, iniţierea, organizarea şi
participarea la organizaţii de tip fascist". Fascismul era considerat
doar prin similitudinea făcută de comunişti şi nu după o definire a noţiunii.
De această definire s-au ferit totdeauna comuniştii, până în zilele de azi,
preferând simpla etichetare, lucru ce permite echivocul. Procurorul a explicat,
în general, că ne-am organizat în scopul de a interveni într-un eventual
conflict cu anglo -americanii. Nu am reţinut numele procurorului, dar gogomănia
am reţinut-o, căci era prea mare : să faci pe cineva vinovat pentru intenţie la
o eventualitate.
Am recunoscut
declaraţiile de la anchetă, căci nu mi se părea că sunt de natură să mă implice
la o crimă care aş fi săvârşit-o. în fapt, ce făcusem noi? Participam la o
organizaţie care funcţiona de mulţi ani de zile în centrul universitar. în anii
războiului, din iniţiativa acesteia se înfiinţaseră mai multe asociaţii
recunoscute oficial pentru desăvârşirea pregătirii profesionale şi morale a
studenţilor. Şi Societatea Externilor şi Internilor în Medicină, şi Societatea
de ştiinţe Juridice „Avram Iancu " şi Societatea tip ştiinţe
Istorice ,, Sturion Bărnuţiu'' precum şi Asociaţiile religioase -EO.R.S.
(Frăţia Ortodoxă Română Studenţească) şi ASTRU (Asociaţia Studenţilor
Români Uniţi) au fost iniţiate şi conduse de elemente dintre noi, fireşte
în colaborare cu cei antrenaţi la aceste acţiuni. în fervoarea vieţii
studenţeşti de la Sibiu, unde profesorul Iuliu Haţieganu, rectorul nostru,
încerca să dovedească lumii că Universitatea Daciei Superioare nu a
constat din ziduri ci din minţi şi suflete româneşti, noi am fost prezenţi.
Numai asociaţiile Filarmonica şi cea de Artă Dramatică l-au avut
ca iniţiator pe profesorul Victor Papilian. Activitatea noastră, fireşte că
avea şi partea ideologică pe care nu aveam voie să ne-o exprimăm public.
După venirea
comuniştilor nu era să demobilizăm tocmai noi, care pornisem de la Icoană şi
care pretindeam că ne iubim neamul. Partidele "istorice", aliatele
Franţei şi Angliei în toate tratativele care le-au dus s-au zbătut prea puţin
pentru Basarabia, precum şi Ion I.C. Brătianu când a tratat intrarea în primul
război a sacrificat problema Basarabiei. "Istoricii", după 1940 nu au
luat atitudine împotriva comuniştilor care erau slugi ale Moscovei (căci aceia
recunoşteau ca justă cotropirea provinciilor de la Răsărit) decât când au fost
împiedicaţi în mod samavolnic să ajungă la putere. Porniseră la 23 august ca
aliaţi. Pe atunci şi Apusenii erau aliaţi cu comunismul. Dar în istorie, sub speciae
aeternitatis, se justifică oare robia în care au fost târâte atâtea popoare
europene? Numai pentru că Rusia a participat la zdrobirea hitlerismului trebuia
să ne înăbuşe atâţia ani, stagnând progresul atâtor milioane de oameni? Noi am
fost împotriva comunismului întotdeauna, chiar după prăbuşirea adversarilor
acestuia, ne-am căutat noi alianţe, continuând lupta.
De aceea am păstrat
legăturile dintre noi. Să ne formăm ca oameni, să ne slujim prin capacitatea
noastră neamul şi, dacă va fi nevoie, să murim pentru el.
Să revin la proces.
Dosarul nu ni s-a dat să-1 citim. Cu avocatul din oficiu nu am avut nici-o
convorbire. Preşedintele completului de judecată (Tribunalul Militar Cluj) era
un colonel magistrat, Vasile Vlasu. Acesta fusese judecător la o judecătorie
rurală, de unde a avansat la Tribunalul Poporului din Cluj. La reforma
învăţământului din 1948 ajunge profesor de Procedură Penală la Facultatea de
Drept şi colonel magistrat. O carieră fulgerătoare, în patru ani de zile. Prin
slugărnicia dovedită în slujba de reprimare, ca un câine în slujba partidului.
La ora când scriu, poate că el nu o mai fi, dar ce bine au trăit toţi ai lui de
pe urma osândelor pe care el le-a aruncat în spatele atâtor mii de oameni.
Din extrasul de Hotărâre
Penală, scos apoi de părinţii mei,
am văzul că pe asesorii populari îi chema: maior magistrat Alexandru
Bran, căpitan Teodor Comănescu, Constantin Valcan şi Gheorghe Davidescu. I-am
scris aici pe toţi căci, subscriind sentinţele noastre, toţi au fost vinovaţi
de grosolane încălcări ale aplicării legilor. Şi tocmai în frunte cu un aşa-zis
profesor universitar de Procedură Penală. După ultimul nostru cuvânt, colonelul
Vlasu s-a adresat publicului din sală, înainte de deliberare şi pronunţarea
sentinţelor:
- Îi vedeţi,
domnilor, nici acum nu se astâmpără. Vom avea noi grijă să le dăm o pedeapsă
care să-i înveţe minte.
Unde s-a mai pomenit
o asemenea procedură, judecătorii discută cu sala despre inculpaţi ? Era noua
justiţie populară, dar ce păcat că în "justiţia" asta era băgată şi
armata română.
De fapt, ce 1-a
înfuriat aşa de rău pe Vlasu? Aflând noi de la lotul Frăţiilor de Cruce, în
frunte cu Chirică Balanişcu şi cu Ioan Curescu, judecat cu câteva zile înaintea
noastră, că nu ne permiteau decât câteva vorbe, la ultimul cuvânt, ne-am
comprimat gândurile, ca să-1 lăsăm pe Bohotici, care vorbea ultimul, să spună
el mai mult, dacă-1 vor lăsa.
Procesul se desfăşura
în Săptămâna Patimilor. Fiind mulţi în lot, peste o sută, a ţinut trei
zile. Cei mai mulţi nu au spus nimic la ultimul cuvânt.
Prietenul meu
Vladimir Calinici, care de fapt, de doi ani de zile, de când intrase în partid,
nu mai avea nimic comun cu acţiunea noastră, a ţinut să arate şi public
desolidarizarea lui de noi. în sală se găsea soţia şi socrul său, îi puseseră
avocat, el le-a spus că este nevinovat, ei i-au răspuns dacă poate acum s-o
dovedească. Stăteam în bancă alături. La Piteşti, în Camera 3 Parter, am dormit
într-un pat. Când i s-a acordat ultimul cuvânt, s-a ridicat şi a spus:
-Eu m-am
desistat de această acţiune în urmă cu doi ani şi mi-am văzut de carte. Nu
puteam să rămân alături de cei mai slabi studenţi. La aceasta, m-am ridicat
de lângă el şi am protestat (neprocedural, căci chiar dacă ceream cuvântul, tot
nu mi l-ar fi dat).
-Protestez
împotriva ultimei propoziţiuni. Indexele şi matricolele noastre pot dovedi
contrariul.
Colonelul Vlasu s-a
înfuriat şi s-a răstit, poruncindu-mi să stau jos. în afară de asistentul
universitar Mircea Băncilă, absolvent şi el tot din Centrul nostru, mai erau
destui care erau vârfuri. Să nu amintesc decât pe Ovidiu Cotruş, cu care
împreuna formasem un cerc de studii - la sugestia dr. Liviu Nosa. Un absolvent
mai mare decât noi, fost şi el un student eminent, Cotruş având o condamnare
mai mică, după eliberare s-a afirmat ca un valoros publicist şi critic literar.
Apoi Nicu Boscaiu, student la ştiinţele Naturale, colaborator al marelui
botanist Alexandru Borza, după eliberare afirmându-se şi el strălucit, în
domeniul pe care îl părăsise prin detenţie. Este adevărat că în an cu Calinici
erau şi nişte colegi care, datorită activităţii clandestine, avea mai puţin
timp pentru carte. Este vorba de Ion Golea şi prietenul său Teofil Mija:
aceştia fuseseră studenţi la Iaşi, de unde - fiind cunoscuţi - au venit la
Cluj, dar nici aici nu aveau răgaz de învăţătură, fiind mereu hărţuiţi. Ionică
Golea, dârz şi devotat, după arestarea noastră, căreia îi supravieţuise, a
continuat lupta şi în alt plan. împreună cu dr. Ion Buda, care era intern la
Clinica Ftiziologică (altă dovadă că Volodia nu avea dreptate, căci internii
erau promovaţi prin concurs, dintre studenţii cei mai buni) au fost prinşi în
timpul celebrului Festival Mondial al Tineretului din 1953 şi condamnaţi
la moarte, după ce apucaseră - între alte acţiuni - să împrăştie între oaspeţii
străini manifeste cu adevărata situaţie din ţară. Au murit amândoi împuşcaţi,
sporind numărul celor dintre noi care s-au jertfit pentru libertate şi pentru o
altă Românie.
După judecată,
Calinici - prin intermediul avocatului - a trimis soţiei verigheta care o
purtase până atunci. Poate nu atât pentru păstrare, cât ca o dezlegare de
viitor, căci aşa cum am mai spus, deşi o iubea mult, nu voia să o mai ţină
legată de el, poate tocmai fiindcă a iubit-o atât.
I-au dat totuşi doi
ani de condamnare, cu toată desistarea lui. La Piteşti, ca toţi foştii membri
de partid, a căzut lesne în plasa lui Ţurcanu. Astfel de oameni aveau o mai
mare disponibilitate să-1 urmeze pe diabolicul călău, căci doar o mai făcuseră
odată, când s-au înscris în partid, iar aderarea la reeducare nu a fost
decât o probă a sincerităţii de la înscriere, necesară reabilitării. Dintre neofiţi
s-au recrutat întotdeauna zeloşii.
Ordinea acordării
ultimului cuvânt a fost după schema de organizare, cei cu funcţii fiind lăsaţi
la urmă.
Înaintea mea la
cuvânt a fost chemat Gicu Scrob. A vorbit ambiguu:
- Sunt unul dintre
principalii vinovaţi, accept condamnarea. Drept aceea, i-au dat o
condamnare de 8 ani, deşi unui coleg din an, Mreneş, fără să fi avut nici o
funcţie în organizaţie şi fără să fi avut nici o atitudine „provocatoare"
pentru magistraţi, i-au dat 7 ani. Eu m-am gândit să spun o frază care să
definească lupta mea şi care să informeze familiile şi publicul din sală asupra
locului unde vom merge şi mai ales asupra faptului că lupta noastră nu este
singulară, mulţi tineri din ţara asta fiind asemenea nouă. Şi am zis pe
nerăsuflate, ca să nu mă oprească Vlasu, cum făcuse cu alţii:
- Pentru vina de a
fi crezut în Dumnezeu si a-mi fi iubit Neamul, primesc cu seninătate osânda
care mi-o veţi da ţi consimt, fără nici-un regret, să merg alături de cei 500
de studenţi din închisoarea de la Piteşti.
În sală, ca auditoriu,
erau şi studenţi, unii veniţi poate din curiozitate, alţii poate aduşi de
partid spre a le fi de învăţătură, căci studenţimea română în marea ei parte,
până atunci, încă nu se încadrase şi trebuia speriată cumva, lucru care avea să
se adeverească prin condamnările care s-au dat în acea primăvară în toate
centrele universitare - cu mult mai mari decât cele prevăzute pentru astfel de
fapte. Cinci sute de studenţi fuseseră la Piteşti când am plecat noi de acolo,
în aprilie 1949, dar curând aveam să trecem de 2.000, ori poate şi mai bine,
dacă ţinem seama de cei cu pedepse mici, care au trecut repede pe acolo.
Traian Maniu a urmat
la cuvânt după mine. Bătăile, foamea şi cimentul ud, pe care a fost ţinut peste
trei luni de zile, au făcut ca la întâlnirea noastră de la Piteşti să înceapă
să febricitizeze, să transpire noaptea şi să continue a slăbi, lasă că nici nu
prea avea de unde. Era un tip astenic, fără rezerve subcutanate şi regimul de
suprasolicitare, la care a fost supus, 1-a dat gata. Ascultătoric se confirmau
semnele tuberculozei pe care o presupunea simptomatologia clinică. Mâncarea
primită aici, cu tot pachetul de acasă, nu 1-a ajutat. Când ne-au adus la Cluj
pentru judecată, pe el l-au internat la Clinica Ftiziologică pentru întremare,
ca la proces să nu apară ca unul ridicat din mormânt aşa cum arăta de fapt.
Profesorul Danielo, şeful Clinicii, era năsăudean şi în refugiul de la Sibiu
toţi năsăudenii erau grupaţi în asociaţia lor „Virtus Romana Rediviva",
aşa că îl cunoştea bine pe Traian. Împreună cu personalul Clinicii, i-a
acordat o îngrijre omenească. în sala de judecată a venit direct de pe patul
spitalului. I-am reţinut exact vorbele, ca pe un testament:
-Mă găsesc
aici adus de la Clinică, unde am fost internat în urma tratamentului neomenos
care mi s-a aplicat la Siguranţă. Dacă mă veţi condamna, voi fi trimis la
închisoare şi voi muri. Mor însă cu convingerea că nu am făcut nimic altceva
decât să încerc şi eu să-mi salvez neamul.
A urmat ultimul
inculpat, şeful Centrului, Ion Bohotici. Acesta era din Dragomireştii
Maramureşului. Fusese refugiat la Caransebeş, unde a şi terminat Şcoala
Normală, iar acum era înscris în anul trei la Drept. Era un flăcău înalt, cu
mers drept, cu paşii mari, cu privirea ageră. Muncitor, inteligent şi iubitor
de Hristos, devotat până la sacrificiul neamului românesc.
Din rechizitoriul
procurorului rezulta că suntem duşmani ai poporului, ai clasei muncitoare.
Bohotici le-a spus pe scurt că nu putem duşmăni poporul ai cărui fii suntem,
iar clasa muncitoare din România s-a zbătut, a suferit şi a sângerat împreună
cu întregul neam sărac. Noi vrem dreptate, pâine, pace, pentru întregul neam
românesc aşa cum o definesc simplu cântecele noastre. Iar pentru încheiere a
făcut referire la coincidenţa judecării noastre în Săptămâna Mare:
- Cu 2.000 de ani în urmă, Iisus a fost
osândit de către un Pilat, pentru că a venit să mântuie lumea şi să dea
omenirii un nou tipar de viaţă. Noi primim cu seninătate calvarul închisorilor,
fiind convinşi că nu am făcut nimic altceva, decât să-l iubim pe Dumnezeu,
Neamul şi pe aproapele nostru.
Colonelul Vlasu
spumega, îi părea rău că 1-a lăsat să vorbească şi nu s-a putut abţine să nu
spună sălii că o să aibă el grijă şi o să ne înveţe minte. Şi a avut. Aşa a
încurcat faptele din dosare, încât să iasă nişte sentinţe după voia Securităţii
şi a sa.
În ceea ce priveşte
cazul meu, am văzut după cei 15 ani de închisoare, cât am fost condamnat şi am
executat, motivarea sentinţei (aşa cum rezultă din copia motivelor de recurs
întocmite de avocatul pus ulterior de părinţi). Se spunea în motivarea
sentinţei că am fost organizatorul Centrului Studenţesc din Cluj.
- Că am ţinut şedinţe
în câmp, în parcuri, în case şi pe stradă.
- Că am strâns
cotizaţii: aş fi adunat arme şi muniţii, în care scop am luat legătura cu
militari activi.
- Că am fost şef la
anul I şi am recrutat pe
Florea, Drăguţ şi Moldovan.
- Că şedinţele le-am
ţinut după ceremonialul legionar, începându-se şi terminându-se cu rugăciune.
Or, Centrul
Studenţesc în care activam eu, era organizat de foarte mulţi ani, cu mult
înainte de a veni eu student. Rânduri de rânduri de studenţi au trecut prin el
şi au plecat în ţară, odată cu terminarea studiilor. Noi cei din sală eram
generaţia prezentă, care continuam activitatea atâtor serii de absolvenţi. Deci
eu nu eram organizatorul, ci cel mult continuatorul. N-am recunoscut că am
strâns cotizaţii, ci ajutoare pentru cei din închisori, fapt uman şi recomandat
şi de morala creştină.
Nu am declarat nici
eu şi nici nimeni din lot că am luat legătura cu militari şi că aş fi adunat eu arme şi muniţii. Pură deplasare de
fapte asupra mea.
Cei trei pe care i-am grupat proveneau din organizaţiile de la liceele de
unde veneau, deci nu i-am recrutat eu.
Şedinţele au avut ca subiecte concepţia noastră de viaţă, pregătirea
profesională, analiza cadrului politic al luptei noastre; se deschideau şi se
terminau cu rugăciunea. Deci, unde-i subversiunea, unde-i fascismul nostru ?
În sentinţă s-au reprodus inexact declaraţiile mele şi ale coinculpaţilor,
fiind o contrarietate evidentă între dosar şi sentinţă, greşeală grosolană,
intenţionată, ca să justifice mârâitul securistului Stănescu (cel amintit la
reîntoarcerea noastră la Cluj).
Instanţa a tras concluzii numai din mărturisirile noastre, or Codul de
Procedură Penală, pe care îl cunoştea preşedintele completului, căci doar
îl preda la Facultate (ori, poate, ca să fiu ironic, nu a ajuns cu lectura până
la respectivul articol 138), prevedea că mărturisirile inculpaţilor, cu ocazia
declaraţiilor, interogatoriilor şi confruntării lor, pot servi ca probă în
justiţie dacă sunt coroborate cu fapte şi împrejurări de natură a face
convingerea că ele sunt expresiunea adevărului. Or, în instanţă nu s-a făcut
nici un fel de probă. Dimpotrivă, prezumţiile ei au contrazis, total sau în
parte, probele de la dosar. In sentinţă nu se arată cu ce militar am luat
legătura şi nici ce infracţiune prevăzută de aii. 209, p. III, C. P. aş
fi pus la cale.
Privită astfel, sentinţa mea de 15 ani muncă silnică, paie complet
nemotivată. La prima scrisoare la care am avut dreptul, am scris părinţilor că
este inutil să se încurce cu avocaţii, le vor da numai speranţe zadarnice şi
vor cheltui zadarnic prea puţinii bani pe care îi au. Dar dragostea de părinte
era mai mare decât puteam eu ca tânăr să cuprind. Au venit la Cluj a doua zi
după proces. Au plătit la avocaţi pentru recurs şi pentru nenumăratele memorii
şi cereri de graţiere, pe care le-au făcut pentru noi. Căci din ianuarie 1949,
cum aveam să aflu mai târziu, era arestat şi fratele meu. S-au zbătut bieţii
părinţi pe la nenumărate închisori unde au crezut că ne găsim şi s-au învârtit
în jurul lor (ca o cloşcă în jurul gropii în care i-a căzut puii). Poate ne-or
scăpa, ori măcar ne vor vedea. Şi nu m-au mai văzut toţi cei 15 ani. Când m-ani
întors acasă, am găsit un dosar făcut de tata cu toate răspunsurile primite la
cererile lor. Redau un pasaj dintr-un memoriu de graţiere făcut de părinţi în
1956, după ce ispăşisem deja 8 ani şi după ce comuniştii români fuseseră admişi
la O.N.U.: ''Subsemnaţii părinţi, adânc mâhniţi si îndureraţi de soarta
fiului nostru, pentru care am muncit din răsputeri ca să avem posibilităţi
materiale să-l ajutăm la studii, fiind noi oameni săraci, eu tatăl fiind modest
funcţionar de stat, acum pensionar bolnav, cu o pensie lunară de 200 lei, iar
soţia mea fiind casnică si în prezent bolnavă grav, desigur din cauza grelelor
încercări de mama prin care a trecut, rugăm cu toată încrederea adânca
dumneavoastră solicitudine şi clemenţă şi vă rugăm a admite cererea de graţiere
a fiului nostru, pe care nici astăzi nu ştim în mod sigur unde se află în
executarea pedepsei". Semnat, Munteanu Ion şi soţia. Sărmanii mei
părinţi. Cereau clemenţă de la cei care umpluseră ţara de temniţe şi morminte
fără nume. Cei de azi, la zeci de ani după acele evenimente, nu-şi pot închipui
ca o mamă să nu-şi poată vedea copilul şi să nu ştie nimic de soarta lui
atâţia' ani de zile, fără ca acesta să fi făcut vreo crimă. Apoi au mai urmat
încă 7 ani de zile, la fel ca cei 8 care trecuseră până atunci. Fireşte că
memoriul lor a rămas fără ecou. S-a respins, ca şi al atâtor alţi părinţi ca şi
ai mei.
În lotul nostru au fost judecate şi 12 fete, studente la diferite
facultăţi. Reţin numai numele a două dintre ele: şefa lor, o bucovineancă
dârză, ca şi numele ce-1 purta - Aspazia Oţel. Era din părţile Cernăuţilor.
Tatăl ei era învăţător, acum prin apropiere de Alba Iulia. Când au venit
poliţiştii după ea, au fugit amândoi în pădure. Fata ştia că era urmărită, dar
tatăl credea că a venit rândul lui, ca refugiat, să fie ridicat şi dus în
Rusia. Au fugit o vreme împreună, dar după cale bună de mers, rochia fetei s-a
lipit de trup, căci ploua tare şi nu au mai putut fugi. S-a oprit şi i-a spus
tatălui: - Cred că pe mine mă caută, de la Cluj, unde am probleme. Du-te
mala, să scapi, căci cine ştie ce-o mai fi.
Şi Păzi, cum îi spuneau prietenele, a rămas. I-au dat şi ei 12 ani de
condamnare, căci prea era româncă şi a mai şi fugit odată din calea ruşilor.
Acum nu a mai scăpat.
Cea de a doua fată, moldoveancă, Maricica Leşanu suferea acum tot de
tuberculoză, ca şi Traian, deşi la arestare nu avusese nimic activ. Nu au
iertat-o, deşi la proces o ţineau celelalte fete pe braţe. Nu mai ştiu ce s-a
ales de ea după condamnare.
Că veni vorba de grupul fetelor, îmi aduc aminte că, după proces, puţin
timp cât am mai stat la penitenciarul din Cluj, şi-au deşirat din puloverele
care le aveau şi ne-au tricotat nişte „cipilici" (căciulite) cu
frumoase motive de artă românească. Nu am avut când să le purtăm căci ni s-au
confiscat ulterior - doar deţinuţii nu poartă tichii ci numai boneta de ocnaş.
Nici la bagaj nu ni le-au pus, au rămas numai în gândul nostru. A rămas
amintirea acelor fete de ispravă, care şi ele au pătimit pentru neamul şi
credinţa lor.
Sentinţa s-a
pronunţat în 23 aprilie 1949, acordându-ni-se cu largheţe vreo 38o de ani de
închisoare (nu-i pun la socoteală pe cei condamnaţi în contumacie, care au
primit toţi câte 15 ani). Bohotici. Maniu, eu şi un căpitan de artilerie, Ghiţă
Capotă, am primit câte 15 ani (cu Capotă avusese legături Scrob, nu eu). Şefii
de grup au primit câte 12 ani: Săbăduş, de la Medicină, Havrilescu de la Drept,
Ion Păun de la Ştiinţe (acesta era conjudeţean cu mine, era de la Târnova, o
comună din apropierea Reşiţei şi era văr cu Mihai Dalea). Colegii mei, Gavrilă
Mrenea, Pavel Mârza şi George Rednic, câte 7 ani. Nicu Eşianu, judecat în
lipsă, a luat 15 ani, absenţilor acordându-li-se maximul prevăzut de lege.
Am fost puşi - pro
forma - să semnăm o cerere de recurs, care acţiune a rămas, fireşte la
asemenea judecată, fără nici-o influenţă asupra celor 112 sentinţe de
condamnare. Judecătorii au fost perfecţi, n-au greşit nimic.
Când s-au făcut
tabele cu profesiunile noastre, Maniu, Scrob, Rednic, Mârza şi cu mine ne-am
declarat absolvenţi de facultate, cum de fapt eram după uzanţa universitară de
atunci, căci doar aveam şi certificate în acest sens. Pe baza profesiunii urma
să fim repartizaţi la închisori. Bohotici, care era încă student, a zis că ar
fi mai bine să mergem împreună, începând din 1948, închisorile se împărţiseră :
la Aiud - intelectualii, la Gherla - muncitorii şi ţăranii, la Piteşti -
studenţii, la Târgşor - elevii şi la Mislea - femeile. Studenţilor nu li se
recunoştea calitatea de intelectual. Un funcţionar absolvent de liceu - mergea
la Aiud, iar un student, care pe lângă absolvirea liceului mai avea şi câţiva
ani de facultate, mergea la Piteşti. împărţirea aceasta cred că a fost cu
cântec, nicidecum în legătură cu apartenenţa de clasă, mai de grabă în legătură
cu cele plănuite de Securitate să ni se facă. Cu studenţii urmau să se
aplice metodele de reeducare experimentate de Makarenko. Dar n-am bănuit
şi m-am tras singur către necaz, întocmai cum Traian se trăsese la 15 mai. El,
săracul, a plecat la Aiud şi de acolo la Târgul Ocna, unde era un sanatoriu
-penitenciar, pentru tuberculoşi. Mi-a povestit mai târziu doctorul Nae
Floricel, coleg de promoţie cu noi, dar de la Bucureşti, care fusese şi el
internat acolo, că pe lângă leziunile pulmonare, Traian a mai făcut şi un abces
rece, osifluent, în regiunea sacrală, care, deschizându-se, a făcut în jur
necroze, cu paraplegie (paralizia membrelor inferioare). Nu-1 mai durea, căci
fuseseră atinse şi rădăcinile senzitive şi, în mai puţin de un an de zile de la
proces, avea să moară pentru neamul lui, aşa cum spusese la ultimul cuvânt,
nedrepţilor şi neîndurătorilor săi judecători.
Dintre colegii mei.
Petru Săbăduş, pe când eram la Gherla, în 1952, a făcut un ileus, a fost trimis
cu întârziere la spitalul din Dej, iar cei de acolo, au lăsat „banditul"
să moară, operându-1 abia a doua zi, când nu mai era nimic de făcut (doar.
timpul util în astfel de cazuri este de până la 6 ore). George Rednic va muri
peste un an, de o pneumonie netratată - la Aiud. Gavrilă Mreneş şi Ghiţă Capotă
aveau să ispăşească toată pedeapsa, primul 7 ani, al doilea 15 ani şi aveau să
moară curând după eliberare, cu sănătatea roasă de inumanele condiţii din
închisorile comuniste.
Aşa dar, am plecat la
Piteşti, dar fără Bohotici, căci şefii de centre, chit că erau studenţi, cum
era şi Simionescu, şeful ieşenilor, nu au fost trimişi la Piteşti, împreună cu
lotul lor. De ce oare ? Nu cumva tot în legătură cu aşa numitele reeducări care
aveau să înceapă la acea închisoare ? Căci turma fără păstor se pierde şi, deşi
securitiştii nu citeau Biblia, adevărurile ei sunt valabile .pentru
toată lumea. Noi nu eram o turmă, am folosit numai dictonul biblic.
Cum aveam pedeapsa de
15 ani, regulamentul prevede transportul în lanţuri. Cătuşele se închideau cu
nituri. Pentru asta trebuia să te culci la podea, să pui picioarele pe un
butuc, iar un „drept comun" bătea niturile. Din lotul nostru,
dintre cei cu 15 ani, numai eu am mers la Piteşti, aşa că numai eu purtam
lanţuri. Am fost transportaţi cu duba-vagon. Lumea de pe peroane nu-şi da seama
ce este în cuştile astea, cu geamuri oarbe, ca să nu fie băgate în seamă, şi cu
unele obloane metalice, cu paletele îndreptate în sus, pentru aerisire.
Transportul a durat aproape 2 zile. încărcătura de oameni a fost peste
capacitatea vagonului. Căldură, zăpuşeală, aburi de transpiraţie şi de
răsuflare şi o sete cumplită provocată nu numai de transpiraţie cât mai ales de
hrana rece. întotdeauna când am mers cu vagonul-dubă, ni se dădea ca hrană rece
pâine şi slănină neafumată, conservată prin saramurare. Era râncedă şi sărată
ocnă. Cum să nu ţi se facă sete? Şi apa ţi se dădea atât de puţină, de parcă
erau picături. Cred că şi hrana asta din transporturi era anumit alcătuită ca
să te chinuie.
Lanţurile erau grele, dar nu m-au
durut. Ştiam pentru ce le port şi de asta nu mă dureau.