RĂSUFLETUL

Deşi eram tot în mâna lor, aici nu mai pândeam toată ziua paşii de pe sală, care să te ia şi să le ducă sus, la vârtejul dracilor.

Ne-au introdus într-o cameră mai mare. Iară paturi, plină de oameni care s-au îmbulzit spre noi îndată după zăvorârea uşii de tablă. Printre ei am întâlnit mulţi cunoscuţi. Primul care a venit la mine a fost colegul meu Mreneş, adus aici mai de mult de la „ vilă". Apoi Vladimir (Volodia) Calinici, un student din anul V, basarabean de la Hotin, cu care " lucrasem " până în anul IV de Facultate, el era şeful anului III şi ne întâlneam la 2 săptămâni cu şeful de grup. Acum ne părăsise, refugiaţii de peste hotare (deci şi basarabenii) fiind obligaţi să intre în partid, altfel îi dădeau afară din cămine. între timp se căsătorise şi se ţinea vârtos de carte, fiind intern la Haţieganu. Îmi mai era cunoscut un funcţionar de la C.E.C., Ghiţă Tamaş, de pe la Ilia-Hunedoara, student la Drept şi bun prieten cu Vasile I Iavrilescu, de care am vorbit. Taniaş a şi murit, săracul, la un an după condamnare, la Aiud.

Un alt cunoscut a fost Ghiţă Bânţu, mai mic cu un an ca mine, dar care nu avusese nimic cu noi. Dar era prieten bun cu Havrilescu, însă de la Clubul Alpin Român, în care Bânţu activa ca mare alpinist, fără nici o implicare politică. La 15 mai căutându-1 pe Havrilescu au arestat şi pe cei cu care fusese acesta în contact. Prezumţia de vinovăţie era la modă şi la putere. Săracul alpinist era complet nevinovat şi ajunsese de pomină, căci ori de câte ori mai băga pe câte cineva în camera asta, mergea la noul venit şi-1 întreba dacă nu l-au prins pe Havrilescu, situaţie în care i se dovedea nevinovăţia. Până la urmă, noi glumind pe seama asta, nu se mai apropia de noii veniţi decât târziu, în urma tuturora, dar cu aceeaşi întrebare, din care aştepta răspunsul care să-i aducă eliberarea.

Mai reţin de aici pe Ştefan Radu, şef de lucrări la Laboratorul de Astronomie al Universităţii, pe Petre Pastiu, fost prefect legionar la Alba, în '40. Pe Ion Curea, un tânăr student liberal, arestat pentru că îl sărutase pe unul, Remus Dale, la un restaurant.

Dale era şi el student la Drept, dar stătea mai mult pe la Bistriţa-Năsăud, de pe unde era. Fusese în legătură cu Steanţă, ajutantul- "locotenentul "-lui Gavrilă Olteanu, cel cu organizaţia Sumanele Negre. Cum aceştia lucraseră cu zurgălăi, poliţia i-a lăsat o vreme să umble prin ţară, bineînţeles că urmăriţi şi le-a înregistrat legăturile. Pe Dale, care altfel apărea un om pornit contra comunismului, îl contactase şi AlexeOctavian, un agronomist, tot năsăudean, care mersese în judeţul lui să organizeze Frăţia. De aici a ieşit la proces că am avut legătură şi cu Sumanele Negre. Dale ăsta, altfel un om mărunţel, puţin la trup, dar harnic la limbă, făcea şi poezii. într-o seară, la un local, s-a urcat pe un scaun şi a declamat cu patos nişte versuri cu caracter naţionalist, din creaţia proprie. Ion Curea, prezent în sală, fără însă a avea vreo legătură cu poetul-declamator, fiind şi el în vervă şi cu antren în acel moment, s-a dus la Dale şi l-a îmbrăţişat, sărutându-1. Aşa că, atunci când 1-a ridicat pe poet, i-au luat şi pe admiratorii săi de orice fel. îmi aduc aminte că Ion Curea, fiind liberal, glumea pe seama ţărăniştilor, vechea râcă dintre „istorici". Cică Emil Haţieganu, fruntaş naţional-ţărănist şi ministru fără portofoliu în guvernul care a făcut alegerile din 1946, mergând pe atunci în campanie electorală într-un sat ardelean a trecut cu toţi sătenii simpatizanţi după el, peste o vâlcea. Aci s-a oprit vrând să evacueze berea cu care se omeniseră, îndemnându-i şi pe săteni să facă asemenea lui. în timpul operaţiei care se generalizase, comentează tot el:

-Noa, măi oamini, de când vis voi, mai pi..tu-sa careva ministru cu voi în pârău ca mine?

Curea era un băiat inteligent, volubil, frumos, a fost eliberat curând, iar în 1955. fiind eu dus la penitenciarul Cluj, l-am văzut în clădirea de alături, unde era Tribunalul, pledând. Se încadrase în noua societate.

Petre Pastiu, pe care l-am citat, nu a fost găsit cu nici-o vină recentă şi pe toamnă l-au trimis în depozit la Ocnele Mari. Aşa se spunea, depozit, la deţinerea oamenilor găsiţi fără vină, dar care în mentalitatea noului regim trebuia să fie găsiţi vinovaţi cu ceva.

Au fost trimişi mai mulţi, atunci, acolo, între care şi dr. Ovidiu Munteanu, asistent la Clinica Medicală II, la prof. Goia. Acesta era băiatul protopopului Aurel Munteanu, cel martirizat în '40 de către levenţii din Huedin, când au intrat trupele horthiste. De la dezrobirea Ardealului, s-a zbătut mult pentru pedepsirea maghiarilor care l-au schingiuit pe protopop. Sub altă mască, acum l-au arestat, ca să se astâmpere. în altă cameră, am aflat că se găsea deţinut profesorul nostru de la catedra de Biochimie Medicală, Ioan Manta. Avea antecedente de dreapta, închizându-1 acum pentru orice eventualitate. El a fost eliberat de aici, până în toamnă, iar în 1967, când mi-am reluat pentru un semestru studenţia, era la catedră, simpatizat, respectat şi iubit de studenţii acelei promoţii (1967), care l-au ales chiar preşedintele lor de onoare.

Viaţa aici era mai bună, deşi dormeam înghesuiţi, pe jos, fără nici un aşternut, doar cu hainele pe care le puneam seara la căpătâi. Acum aveam şi eu ce pune, căci la plecarea de la Siguranţă mi s-a dat tot inventarul. Primeam mâncare de trei ori pe zi, chiar şi pâine. Bietul Vili, printre primele vorbe care mi le-a spus, astea au fost, că primim mâncare. Probabil că îl descumpănise regimul de distrugere de la Siguranţă. Vili a început să-mi descrie meniul cu dejunul, anunţându-mă că o să primim dimineaţa cir. L-am întrebat ce-i aia şi mi-a spus să las, să nu mai întreb atât, că e bun. Aşa se spune în Ardeal la terci, o fiertură subţire de mălai. Reţeta administraţiei cuprindea 50 de grame de mălai fiert în 250 de grame de apă, cu puţină sare pentru gust. După foamea pe care am tras-o la „ vilă" mi s-a părut şi mie un deliciu, deşi în gospodăriile ţărăneşti aşa ceva se da ca hrană porcilor, însă într-o consistenţă mult mai groasă. Restul mâncării, cât să-ţi fie foame şi după ce ai mâncat ciorba, inclusiv sfertul de pâine pe o zi.

Spaţiul era insuficient, mult prea mic pentru cei aproape 30 de oameni, ori poate şi mai mulţi, câţi ne strânseseră aici. Atmosfera devenea insuportabilă, începuse vara, năduşeam, unii mai şi fumau, căci cei care aveau bani ascunşi asupra lor, prin intermediul unui soldat de pază, îşi cumpărau ţigări.

Dar, răsuflăm. Ne trăgeam răsufletul, după vârtejul prin care trecusem pe strada Regală (devenită Republicii).

O dată pe săptămână, miercurea, se aduceau rufe de schimb pentru cei care aveau familia în Cluj şi izbutiseră să comunice unde se află. Eram încă sub cheia vechii poliţii şi nu se introdusese încă secretul care urma să vină odată cu apariţia Securităţii, beneficiara înaltei experienţe sovietice în această materie. Cei care erau mai îndrăzneţi şi dibaci introduceau în gulerele cămăşilor, ori în manşete misive către ai lor. Soldaţii care controlau rufăria nu se prea uitau, nici ei nu erau încă şcoliţi cum aveau să fie cei de la M. A.I.

Reţin câteva întâmplări legate de asta. Profesorul Ştefan Radu. cadru universitar, un om format trupeşte şi sufleteşte, armonios, cu un fizic plăcut şi un intelect asemenea, a primit vestea că soţia sa i-a făcut un prunc. El avea pe atunci cam 35-40 de ani. Cei de acasă îl întrebau ce nume să pună copilului. La rândul său, el ne-a întrebat pe noi, cam ce nume ar fi mai potrivit. Care mai de care am umblat la onomastică, ba la cea romană, ca-n Ardeal-Horaţiu, Ovidiu, Septimiu, Corneliu, ba la cea naţional-istorică-Decebal, Traian, Horea, Mircea, Dan, ori la cea folclorică-Florin, Călin, Doru. Ne-a ascultat pe toţi şi într-un târziu, parcă nici nu ne auzise pe nici unul, zice:

- Cred că mai potrivit ar fi să-i pun numele Nicolae. Nicolae Radu, că aţa îl chema şi pe tata. Nu-i frumos numele ăsta?

Nu am auzit până la urmă cum or fi botezat copilaşul, dar pentru Ştefan Radu, ca tradiţionalist ce era, numele tatălui său era cel mai frumos. Copilaşul însă era o fetiţă, dar noi nu ştiam.

Pe Volodia Calinici am spus că-1 cunoşteam de câţiva ani. Dormeam pe podea între Vili şi el, căci Vili mi-a tăcut loc alături, de cum am intrat aici. Basarabenii trăiau încă un coşmar, pe lângă cel al pierderii libertăţii, acela al trimiterii lor forţate în U.R.S.S., cum de altfel se emisese ipoteza că o să facă şi cu noi, toţi arestaţii ce le stăm împotrivă. Exista precedentul deportării nemţilor de la noi, nu numai pentru reconstrucţie ci şi pentru asigurarea spatelui frontului. De altfel, în anul acela şcolar, mai dispăruseră unii dintre ei, de pe stradă. Mi-aduc aminte de un coleg de cameră, de la cămin, Vladimir Bileţki, care, după un timp de la dispariţie, îi scrisese logodnicei sale rămasă aici, de undeva de prin Urali. Asemenea lui Calinici, mai era arestat cu noi şi alt basarabean, Alecu Mare, medicinist, fiul învăţătorului unionist basarabean Vasile Mare, cel din Sfatul Ţării de la Chişinău, care a votat Unirea. Învăţătorul a fost ridicat din Banat, unde se refugiase, şi dus în Rusia, unde s-a prăpădit fără urmă. pentru credinţa şi lupta lui românească.

Volodia avea şi el povestea lui. Stătuse în timpul ocupaţiei din 1940, acolo. Apoi, după redezrobirea din 1941, a urmat şcoala la Cernăuţi, într-o zi, în tramvai, taxatoarea a vrut să dea jos o ţărancă ce se urcase cu desagii. Volodia, fiu de ţăran, gândindu-se că şi mama lui când o veni la el cu merinde, poate ar păţi la fel, a protestat:

-Las-o, cucoană, desaga e geamantanul ţăranului. Pe cei cu geamantane de piele îi laţi?

Un domn elegant, distins, asistase la scenă, cu o privire aprobatoare, întâmplarea a făcut ca acesta să fie chiar tatăl unei eleve mai mici decât. Volodia, la care el avea să meargă, la recomandarea profesorului, pentru meditaţii la limba romană. A intrat astfel în familia Ostafi, cum îl chema pe înaltul funcţionar feroviar cernăuţean. Cum se întâmpla adesea, între meditator şi elevă, mai întâi prietenie, iar dacă aceasta se prelungeşte, prietenia uşor se transformă în dragoste. A urmat refugiul din 1944, au venit împreună la Cluj. Ea era studentă la Litere, la Franceză, aproape termina (în 48). Se căsătoriseră de vreun an. Primea şi el scrisorele în guler, de fapt se scria cu creionul pe o pânză albă din guler. Odată îl observ frământându-se după primirea unei astfel de misive. Nu spunea nimic, dar tăcerea, la un om vorbăreţ, spune adesea mai mult decât cuvintele. Nu l-am întrebat nimic, nevrând să-1 mai tulbur şi prin indiscreţia mea. Pe mine mă avea cel mai apropiat sufleteşte în această cameră. Tot el a rupt într-un târziu tăcerea:

- Ioane, sunt la grea cumpănă. Lili mi-a scris în guler aşa: "Ucule, vine barza, ce să fac " Ce pot eu să-i răspund? Dacă accept copilul, pe care ni l-am dorit mult, cu perspectiva ce o am, de a fi deportat, înseamnă că o las legată de mine, un om care voi dispărea. Dacă îi spun să nu-l facă, el ar fi fost tot ce-ar fi dat mai frumos dragostea noastră şi poate că aş răni-o prin renunţarea mea.

Nu i-am putut nici eu limpezi tulburarea. Dilema părea crudă şi cu suferinţe în ambele alternative. în dimineaţa următoare, după ce a dat la poartă rufele de schimb, cum se obişnuia, a venit la mine şi mi-a spus că a dat un răspuns laş. A scris să facă aşa cum crede, lăsându-i fetei toată răspunderea pentru o întrebare de care atârna poate chiar căsătoria lor.

Eu nu aveam familia în Cluj şi nu mă aşteptam niciodată să fiu strigat pentru a primi schimburi. Şi totuşi, într-o zi mă aud chemat şi primesc un rând de schimburi, plus un pulover. Expeditor, după bileţel. Ionel Teodor, un consătean cu care am petrecut o parte din copilărie pe aceeaşi uliţă din Ciclova Montană, un sat vecin cu Oraviţa. Era cu un an mai mic decât mine, student şi el la Medicină. în acei ani frumoşi de atunci, mergeam şi veneam împreună la şcoală, am colindat împreună coclaurii, după fragi, după alune şi coarne, ori primăvara după ghiocei şi viorele. Vara ne scăldam împreună în pârâul nostru limpede ca lacrima. De unde o fi aflat Ionel unde mă găsesc şi de ce am nevoie de şi-a rupt din puţinul lui să mă îmbrace. Am păstrat ce mi-a trimis, punându-le la bagaje, să le restitui în bună stare, crezând că-1 voi revedea curând. El nu era înregimentat politic, fiind totuşi un bun român. Când, la Piteşti, la demascări a trebuit să spunem şi ajutoarele primite (erau politizate ca ajutoare legionare), cu orice risc, de a se fi aflat de la altcineva dintre cei care au cunoscut faptul, nu am spus nimic. Ar fi însemnat trădarea prieteniei. Când m-am eliberat, am aflat că se găseşte medic la Baia de Aramă, unde ajunsese director de spital. A fost un om bun, muncitor, devotat celor suferinzi în slujba cărora se dedicase. Şi de aici, în 1963, a căutat să mă ajute trimiţându-mi Urgenţele Medico-Chirurgicale, ale lui Ţurai. A sfârşit prin 1988, doborât printr-un infarct de meschinăria unora care îi vânau postul şi care nu s-au dat în lături să-1 sape politic, aşa cum au ajuns românii să procedeze, în lupta de parvenire.

De acasă nu ştiam nimic. Părinţii erau încă tineri, înjur de 50 de ani şi nu mă îngrijoram încă de soarta lor. Mama ne crescuse cu frica şi cu dragostea de Dumnezeu şi de neamul nostru cel românesc. Ştia cum gândeam şi eu şi fratele meu. Dar nu se aştepta să ne piardă acum când terminaserăm amândoi şcoala, eu Medicina şi fratele Academia Comercială. Acum, împreună cu tata, aşteptau să venim acasă, că ne-am făcut un rost în viaţă, să fim lângă ei. Tata fusese grav bolnav chiar în primăvara asta, avusese un abces pulmonar. Mama m-a chemat acasă la sfârşitul lui martie, am stat lângă el o lună şi jumătate. îi aplicam tratamentul prescris de trei medici de la noi, dar degeaba. Norocul a fost că am găsit (la un farmacist evreu, care ascunsese un geamantan cu penicilină la o rudă apropiată de-a noastră) patru flacoane de 100.000 de unităţi (cum se fiola pe atunci). Cu aceste 400.000 de unităţi, administrate câte 20.000 odată, am reuşit să-1 pun pe picioare pe tata. Mi-aduc aminte că la Paşti prânzeam numai eu cu mama, tata era încă la pat, iar fratele meu, care terminase de o săptămână ultimele examene, nu venise acasă. Eram numai noi doi, mâneam tăcuţi, când deodată intră la noi tata, care atunci s-a ridicat pentru prima oară de pe pat şi a făcut primii paşi după boală. Mama s-a speriat:

-Ioane, ce-i cu tine? Dar tata, cu lacrimi pe obraz, s-a aşezat pe scaun:

-Vin lângă voi, sunt Pastile şi sunt fericit, am scăpat de boală şi copii sunt gata cu şcoala.

Aşa trebuia să fie, eu să fiu medic şi fratele licenţiat în Academia Comercială, eram săraci, dar din satul nostru, deşi erau foarte mulţi la şcoală, noi eram primii fraţi care terminau învăţământul universitar. N-a fost să fie aşa. Nici mama, nici tata nu aveau să ne mai vadă cincisprezece ani, cât a durat osânda pentru credinţa mea şi a lor, din care şi-au făcut apoi mângâiere şi sprijin, cât noi le-am lipsit iar ei au ros cu genunchii lespezile de sub icoane, rugându-se pentru noi.

Eram îngrijorat mai mult de soarta fratelui, angajat ca şi mine, dar la Bucureşti, în aceeaşi luptă. Pentru asta, când am reuşit să strecor şi eu un bilet afară, am cerut haine în vederea iernii şi să-mi trimită paltonul lui cel vechi, „dacă nu are nevoie de el". Prin aceste cuvinte speram să aflu dacă este închis ori nu. Căci dacă era închis, avea el nevoie de acesta şi nu mi-1 trimiteau mie. Aşa gândeam eu şi în septembrie, când au venit studenţii la examene, mi l-au trimis. Gheorghe era încă liber - lucru adevărat - chiar dacă venirea paltonului nu era un semn prea sigur. M-am bucurat. în plus, pachetul mi 1-a adus cel mai bun prieten pe care îl aveam în orăşelul nostru, student la Drept şi a ţinut să scrie pe colţ: „Aduce Sandi" numele său întreg Alexandru. După ani, când ne-am revăzut, prietenia mea era stânjenitoare, el făcuse carieră marxistă, l-am înţeles şi nu am mai revenit.

Duminica ne rugam cu toţii creştineşte, în comun, era şi un preot cu noi, profesor de religie la un liceu din Cluj. Nu-i mai reţin numele preotului. Făcea slujba ortodoxă. Unii dintre noi erau greco-catolici, dar Tatăl căruia ne rugam era al tuturora şi împreună îi cântam slava. Alexe Octavian şi alţii din Năsăud erau catolici (uniţi). Cu ei împreună cântam un Ave Măria învăţat de la Alexe. Era acesta un băiat blajin, cuminte şi după câte am auzit, s-ar fi prăpădit în demascările de la Piteşti. Gardienii de pe sală încă nu deveniseră atei şi ne lăsau în pace. în fiecare seară cântam împreună Cu noi este Dumnezeu, psalmul tuturor celor ce sunt în restrişte.

Erau printre noi şi unii mai tineri, elevi, arestaţi ca făcând parte din Frăţiile de Cruce. Mi-1 amintesc pe Tănase Comşulea, un făgărăşan, fratele unui mare mutilat de război (Vichentie Comşulea, cel care avea să-şi poarte calvarul neputinţei din război până în zilele noastre, zeci de ani), Caius Butea din Beclcan şi încă un năsăudean. Adrian Panica, ambii în legătură cu Alexa-Dale. Tot în lotul Frăţiilor era şi un student anul 1 la Matematică, Septimiu Râmboiu, afirmat după eliberare în profesiunea sa. în camera vecină era un copil de vreo 12-13 ani, cât mi se părea mic că avea pe atunci. Acesta era fiul sculptorului Romul Ladea, de la noi din Caras, unde avea expuse în parcul din Oraviţa busturile lui Eminescu, Damaschin Bojinca şi Ferdinand Întregitorul. Când l-am văzut la televizor, prin 1990, pe Ion Ladea, era chiar cărunt şi cu greu mi-a venit să recunosc în el pe puştiul din 1948.

Amintirile îmi vin de-a valma. Până acum n-am scris niciodată despre întâmplările şi oamenii de atunci. Sunt totuşi 44 de ani trecuţi încât omiterile sunt fireşti. Abia acum îl văd în aceeaşi cameră pe încă un coleg şi prieten bun, Gheorghe Rednic, din Săpânţa-Maramureş. Despre el am mai scris că se bucura de multă prestanţă printre colegi. Era un băiat chipeş, înalt, cu ţinută dreaptă, puţin blond, - cu trăsături regulate, purta ochelari cu ramă fină, avea o voce plăcută, catifelată şi îmi plăcea să-1 ascult când cânta împreună cu Li viu Bot, un prieten şi coleg băimărean. îmi aduc aminte cum, după terminarea anului I - era în 1943 -, el mersese acasă la mama lui, căci tatăl pare că murise. Ardealul pe atunci era o parte la unguri. Când s-a întors, mi-a arătat ce-şi cumpărase de acolo - un ceas nemţesc de mână, nişte haine de stofă mai bună decât la noi. L-am întrebat atunci:

- Dine, măi Georgică, dârele la noi ce-ai dus acolo? (eu gândindu-mă la negoţul de frontieră).

El mi-a răspuns, luminându-se pare, chipul său frumos:

- Măi Ioane, mai, am dus şapte Abecedare româneşti pentru copiii din satul meu.

Acum, aici, în camera asta, mi-a povestit un episod necunoscut din istoria maramureşenilor din Săpânţa şi din jur. Cu noi era închis şi un student de la Agronomie, Ioan Riţiu, a cărui soră, Melania, era logodnica lui Rednic. Tatăl lui Riţiu era preot în Săpânţa şi împreună cu fratele său, care era canonic la episcopie, au dejucat o manevră a duşmanilor neamului nostru. Ce se întâmplase? După ocuparea Maramureşului de către trupele sovietice, în toamna lui 1944, acolo s-a înstăpânit o administraţie locală, sub trupele de ocupaţie. Ruşii nu au lăsat autorităţile româneşti să intre în Ardeal până la mijlocul lui martie 1945. În acest timp, rutenii de aici, conduşi de un student (Orlovski, Onkovski, nu mai reţin, dar cam aşa ceva) s-au organizat, au strâns la 10.000 de semnături şi au trimis memoriul la Stalin, cerând alipirea acestui teritoriu la Ucraina subcarpatică, teritoriu fost până la război în Cehoslovacia, dar pe care iridenta ucraineană îl viza de mult. Cei doi fraţi, clericii Riţiu, ca să contracareze această acţiune au strâns şi ei peste 40.000 de semnături, de la capii familiilor de români din acelaşi teritoriu, şi le-au înaintat Comisiei Aliate de Control. Nu cred că a fost determinantă acţiunea asta, dar reprezintă totuşi lupta naţională de acolo.

De Georgică Rednic m-am despărţit după proces. El s-a declarat absolvent şi avea să meargă pentru 7 ani la Aiud. A murit doar după un an, prăpădindu-se, voinic ca un brad falnic din codrii lor, de o pneumonie care pentru noi, pe atunci, era fără tratament. Când peste ani, aveam să trec pe la Săpânţa, unde am aflat că există şi acel cimitir vesel (pentru unii), aveam să dau în faţa bisericii peste o cruce de marmură neagră, ridicată de mama îndurerată: „În amintirea dr. George Rednic". Cel fără de mormânt. Am pus o lumânare, am lăcrimat şi m-am închinat împreună cu soţia şi copila mea, care erau cu mine şi cărora le-am spus povestea prietenului meu.

În camera asta am stat până spre sfârşitul lui septembrie, când într-o zi, ne-au scos pe coridor pe cei mai mulţi, cu bagajul restrâns ce-1 aveam la subsuoară. Nu ştiam unde o să ne ducă. Ipoteza deportării în U.R.S.S. era şi ea în discuţie. Primul-gardian, o momâie slabă şi încovoiată ca un semn de întrebare, bucuros că scapă de noi, ori poate şi pătruns de noua credinţă care-1 propulsase şef, ne-a urat: Siberia să vă mănânce!

La gară ne-au suit claie peste grămadă în vagonul dubă, pe care îl cunoşteam acum pentru prima dată. Pe traseu, la bariere, unii care aveau, nu ştiu de unde, cărţi poştale, au încercat să comunice acasă destinaţia. Nu ştiu cum, dar până la urmă răsuflase încotro vom merge, la Piteşti. Nu cred să fi ajuns multe din aceste poştale la ai noştri.

La rampă, când ne-am suit în vagon, lui Petre Săbăduş i s-a părut că vede în spre gară, împreună cu un coleg care a scăpat, Olimpiu Comăniţiu, pe soţia sa cu cei doi copilaşi, pe care de altfel nu avea să-i mai vadă niciodată. Am poposit pentru o noapte la Văcăreşti. De la gară până acolo ne-au dus într-un camion deschis, pe Splai. A doua zi, până la plecare, eu, ca mare amator de cele trecute vremi, am cercetat pe din afară biserica mănăstirii şi mormintele beizadelelor Mavrocordat ce se găseau în jur, vestigii ce aveau să piară după vreo 40 de ani, sub lama buldozerelor lui Ceauşescu. Eu le-am văzut însă aievea. Cu altă dubă am ajuns la Piteşti. Aici am străbătut oraşul pe jos. Nu mai fusesem pe acolo şi-mi plăcea să văd ţara, chiar şi aşa. Din şosea am făcut la dreapta pe o alee. Unii dintre noi recunoşteau locurile, căci mai avuseseră parte de această închisoare.

Ardealul, Bucovina, Banatul erau pline de închisori. Monarhia austro-ungară stăpânea popoarele prin trei instituţii şi de aceea se găsesc peste tot, dar mai ales prin capitalele de judeţ, catedrale mari, administraţii financiare pentru strângerea birurilor şi tribunale cu închisori încăpătoare. (Sighet, Cluj, Gherla, Alba-Iulia, Aiud - a fost reşedinţă pe vremuri -, Deva, Sibiu, Caransebeş, Suceava).

În fosta Românie închisorile s-au amenajat în clădirile dezafectate ale altor instituţii, mănăstiri, ocne, forturi, apărând astfel Ocnele-Mari, Tg. Ocna, Văcăreşti, Jilava.

Doar Armând Călinescu, în "dragostea" lui pentru tineretul ţârii a clădit în judeţul lui o închisoare după calapodul clasic, văzut prin filme, un Celular în formă de T, ca la Aiud. N-a apucat să populeze închisoarea cea nouă, i-a lăsat treaba asta lui Antonescu, care a umplut-o cu câteva sute de fraţi de cruce. O parte din foştii pensionari, deveniţi acum studenţi, reveneau la vechiul loc.

Am găsit aici, în toamna '48, pe cei câţiva studenţi care mai rămăseseră închişi de pe timpul lui Antonescu şi au fost aduşi de curând de la Aiud. Nu ştiau, nici ei nici noi, ce se punea la cale pentru studenţii care erau contra noii stăpâniri. Majoritatea spaţiului încă servea de închisoare judeţeană şi de depozit al Siguranţei şi al Serviciului Secret.

Lotul nostru de studenţi de la Cluj (deocamdată în jur de 7o-8o) a fost repartizat în celebra de mai târziu Camera 4 Spital. Am spus, clădirea avea forma de T. Partea lungă avea un subsol, un demisol, un parter - acestea două cu câte trei camere mari - şi două etaje cu câte zece celule pe fiecare parte. Între primul etaj şi parter era întinsă o plasă metalică, ce unea balcoanele în care se deschideau celulele. Partea scurtă din dreapta avea atâta la parter cât şi la etaj, câte cinci celule. Scurta din stânga, cum priveşti dinspre intrare avea la etaj amenajată o Secţie de infirmerie, cu un cabinet medical, cameră de baie, camera closetului, trei celule mici pentru izolarea bolnavilor şi în capăt, pe lăţimea întregii Scurte, era o cameră mare, cea mai mare din închisoare, destinată infirmeriei, Camera 4 Spital (deci mare cât lungimea a două celule, plus coridorul dintre ele, cam 10 metri pe şase).

În cameră aceasta erau amenajate de-a lungul pereţilor două rânduri de priciuri şi între ele al treilea rând. Nu toate dicţionarele cuprind cuvântul prici şi nici toţi românii nu au avut fericirea să cunoască fi să se odihnească pe o astfel de mobilă, deci mă explic, este vorba de un pat improvizat, cel mai adesea din scânduri puse pe căpriori de lemn. Drept aşternut, erau puse nişte rogojini şi încă nişte rogojini noi. Din bine, în mai bine, de la cimentul ud sau jilav, la banca îngustă şi goală, de la podeaua goală la acest prici cu rogojini pe el, adevărat confort, faţă de condiţiile pe care le-am avut până atunci.

Acum eram cu toţii împreună, pe câţi ne prinseseră. M-am întâlnit în sfârşit cu Traian Maniu, cu Ion Bohotici, cu Scrob şi am reconstituit ce se întâmplase. Mulţi scăpaseră nearestaţi, dintre ei remarcându-se rezistenţii din Făgăraş, în frunte cu Ion Gavrilă care a supravieţuit şi atâţia morţi de acolo, ori din alte părţi, ca Titus Onea (medicinist an. V) împuşcat în Apuseni, Bubu Pintea (an. III) împuşcat în Maramureş, Lucian Stanciu, coleg cu noi, „sinucis" - asasinat la Securitatea din Braşov, ori Ion Golea (an. V) şi dr. Ion Buda, intern la Ftiziologie, condamnaţi la moarte şi executaţi ca spioni americani, după un faimos proces la Bucureşti. Alţii, după ce am căzut noi, s-au regrupat şi până la urmă aveau să cadă şi ei rând pe rând, căci de-acum se pornise prin ţară vânătoarea cea mare după toţi cei care se împotriveau noii orânduiri sociale care se înstăpânea peste toată ţara.

Având bani la noi, ni s-a permis să ni se cumpere de către gardieni ziare. Dar era cu tâlc şi această permisiune, căci favorul acesta a ţinut cât procesul mare care s-a făcut în toamna aceea pentru incriminarea burgheziei, „Procesul unui grup de spioni şi trădători". Erau băgaţi de-a valma industriaşi ca Ausschnitt, Malaxa, oameni de-ai lor, ca Alexandru Pop, apoi ing. Bujoiu, prof. univ. George Mânu, fost legionar, Nicolae Mărgineanu şi comandanţi legionari, ca Nicolae Petraşcu şi Nistor Chioreanu. „Burghezia ţi slugile ei fasciste ", cum avea apoi să prelucreze evenimentul la reeducare Ţurcanu, „Bădia Ausschnitt", vorba lui de batjocură.

Deschid aici o paranteză. Cei doi industriaşi plecaseră din ţară cu acte oficiale, prin 1946-1947, să facă tranzacţii. Ajunşi acolo, şi-au văzut de ale lor. Malaxa avea patru distrugătoare tip Liberty, transformate în cargouri şi s-a apucat de cărăuşie marină, iar „Bădia" s-a orientat spre optica de mare distanţă. Aşa spunea martorul de la proces, Rozin, care a ajuns mai târziu printre cei de la Aiud. El îi fusese secretar lui Ausschnitt. S-au înţeles la plecarea patronului, ca odată ajuns în Occident, să vadă cum merg lucrurile la noi: dacă rămânem sub ruşi, atunci să-i trimită vorbă şi să plece şi Rozin. în primăvara 1948 a venit această vorbă şi fostul secretar, care în timpul ilegalităţii comuniştilor le dăduse bani, prin Teohari Georgescu, din partea industriaşului, pentru Ajutorul Roţii, a mers la Teohari şi a primit paşaportul de plecare. A plecat în vară cu motonava 'Transilvania" spre Anglia, unde avea şi un fiu, student la Marină. în rada Marsiliei a fost reţinut printr-un şiretlic la bord şi noaptea vasul a plecat înapoi spre ţară cu ostaticul, preferând autorităţile române să plătească amenda portuară către căpitănia franceză pentru plecare intempestivă, fără cuvenitul aviz. Aşa povestea Rozin, care a ajuns astfel martorul principal contra fostului patron, căruia îi era devotat în continuare. Era convins că România rămânea pentru mulţi, mulţi ani în sfera sovietică, doar de-aia 1-a chemat Max în Apus. Numai noi am rămas pe metereze, căci poporul român nici pe împăratul Aurelian nu l-a urmat, a rămas acasă, cu năpastele pe cap şi luptându-se cu ele.

Din depoziţia altui martor, Dragoş Hoinic, împotriva lui Nicolae Petraşcu, rezulta că legionarii refugiaţi în Austria erau în legătură cu americanii, de unde în procesul care urma să ni se deschidă şi nouă, celor din ţară, a rezultat -pentru procurori- că suntem în slujba acestora, fapt care azi ar trebui să fie lăudabil. Acesta a fost Procesul marnă, care le deschidea şi le justifica pe cele care urmau.

Am primit cărţi poştale să scriem acasă. Aveam voie să primim lunar un pachet, la început de 12 kilograme. Din scrisoarea primită am aflat că fratele meu Gheorghe este liber, iar părinţii, avându-1 pe el suportau acum mai uşor, absenţa mea. Merindea de acasă ne-a ajutat să ne refacem un pic, dar varul de pe feţele noastre nu se ducea, mai ales cei care stătuseră mai mult în beciurile poliţiei erau albi, albi. Traian, mai ales el, avusese parte mai mult decât alţii de zilele negre, care în mod paradoxal fac să albească oamenii. De ciudă pe el, că-1 avuseseră de la început în mână şi n-au dat încă de atunci de capătul firului, au presupus că mai ştie multe şi l-au ţinut în beciul blestemat până la urmă.

Am avut voie să primim şi cărţi, cu conţinut politic marxist. Eram doar în prevenţie şi nu se ştia ce-o să iasă cu noi. Careva primise o Economie Politică tradusă din Kauţki, care ne informa şi aceasta despre felul în care se pun problemele la marxişti, chit că nu în felul moscovit-bolşevic. Pentru noi nu conta ortodoxismul lor, ni s-a părut interesantă, noi necunoscând din şcoală decât modul capitalist în care se pun problemele. Mai circula şi o broşură a unui comunist francez, profesor agregat la Sorbona, Roger Garaudy: Intelectualii ţi renaşterea Franţei. Acesta prezenta, pentru intelectualii care nu se ocupaseră cu filozofia, principiile logicii dialectice. Eu citisem înainte o carte a dr. Nicolae Roşu, Dialectica Naţionalismului, din care făcusem cunoştinţă cu logica hegeliană, dar acum vedeam că Garaudy, ca şi Marx, îl pune pe Hegel în slujba comuniştilor. Cartea critica scepticismul intelectualului burghez, cum numea autorul pe intelectualii nemarxişti, învinovăţindu-i de blazare, ca adepţi ai dictonului Vanitos - vanitatum... El oferea certitudinea faptei şi mirajul unei societăţi în care „ ucenicul să nu se uite cu jind la studentul pe care îl vede intrând cu cărţile subsuoară pe porţile şcolii". Acum când scriu, au trecut atâţia zeci de ani de atunci: contradicţia dintre muncitorul intelectual, studentul şi cel manual, ucenicul, a rămas poate mai adâncă, în fostele societăţi socialiste, cu toate că intelectualul e depreciat atât de mult. Garaudy a fost mai târziu dezavuat chiar de comuniştii francezi, care nici aceia nu au reuşit nimic din ce promiteau după război partizanul lor, in numele noii Franţe.

Ion Bohotici, şeful nostru, era de părere că această literatură, pe care acum aveam timpul s-o citim, ne dă termenii de discuţie într-o eventuală propunere de eliberare condiţionată de adaptarea la noua societate. Nu se gândea în nici un caz la reeducarea care avea să vină cu ciomagul, cu metode experimentate de Makarenko şi adaptate de Securitate prin Ţurcanu.

Pe lângă cei de la Cluj, au mai fost băgaţi cu noi în Camera 4 Spital, diverşi alţi foşti studenţi arestaţi prin ţară şi care nu fuseseră legaţi de vreun lot şi depuşi în depozit, ca şi noi.

Tibi Popovici, un student întârziat, trecut prin lagărele nemţeşti de la Rostok şi Buchenwald, despre care am auzit mai târziu că a murit de tuberculoză, în închisoare. Mircea Vlad (poreclit Ciotică, după un ciot de deget rămas în urma unei explozii), student la Teologia din Suceava. După cât se vedea când vorbea cu alţi bucovineni dintre noi, cunoştea toată Ţara de Sus. Gogu Ologu, un student din Giurgiu, cu o voce plăcută ne cânta adesea muzică muntenească. Nelu Lovin, de la Brăila, apoi un băiat brunet bine, Jean Manolescu, din Ialomiţa. Mi-aduc aminte că atunci când a intrat în cameră, îmbrăcat cu nişte haine de culoare închisă, cu pantalonii vârâţi în ciorapi, cu o paporniţă mare sub braţ, drept geamantan, se uita descumpănit la puzderia de oameni ce eram în cameră, până când, ducându-se la el unul dintre noi, 1-a întrebat: Dar dumneata, din ce taraf mai faci parte? S-a pornit un râs general, care imediat 1-a integrat şi pe noul venit, cel cu aer de lăutar. Au mai adus aici şi trei studenţi argeşeni, dintr-o grupare monarhistă şi pe un medicinist bucureştean, Petre Marinescu, fiul unui preot din Curtea de Argeş.

Eram acum la o sută de oameni. Eram siguri că împestriţarea era făcută de poliţişti, avea un scop. De bună seamă că la grămadă, într-o atmosferă de degajare, ca aceasta, oamenii devin mai deschişi, mai naturali. Mai răsufla, cum am zis la începutul capitolului, dar mai răsuflau şi anumite lucruri ori atitudini pe care ei le urmăreau prin oamenii pe care îi captaseră în această treabă. De cine să te mai fereşti?

Pe la începutul lui decembrie ne-au dus pe toţi clujenii în Celularul mare, în Camera 2 Parter. Aici erau paturi de fier, suprapuse. în condiţiile acelea am sărbătorit primul Crăciun în închisoare. Ne-am grupat cu această ocazie pe provincii, să ne cântăm colindele de acasă, dar fiecare grup provincial mergea să colinde pe celelalte şi erau primiţi la fiecare cu puţinele bunătăţi care le aveam din pachetele primite de acasă de unii dintre noi. Atmosfera de aici era caldă, frăţească şi Sărbătoarea Sfântă a trecut uşor, dar nu fără să picurăm câte o lacrimă pentru cei dragi de acasă, care desigur că au lăcrimat mai mult decât noi la o zi ca asta.

La Anul Nou ne-a cântat la fereastră corul celor de la „ temniţa grea ".

în Celular, deasupra noastră fuseseră deja aduşi şi alţi studenţi, condamnaţi în diferite loturi şi grupaţi după categoria de pedeapsă. Pe lângă camera noastră era ieşirea în curtea interioară, unde se făcea plimbarea deţinuţilor. Pe atunci, zidul curţii fiind înalt, ne plimbam fără supraveghere. Erau scoşi acum la plimbare cei de la temniţa grea. Unul dintre ei, părintele Cărăuşu, teolog şi student la Conservator, îi strânsese pe ceilalţi şi ne-au cântat: La mulţi ani cu sănătate/ Să vă dea Domnul tot ce doriţi/ Zile senine şi libertate! La mulţi ani să trăiţi. Mai târziu, la televizor, când a început să se cânte melodia asta, mi se părea o pastişă searbădă a cântecului de atunci şi niciodată nu mi-a mai trezit vreun sentiment. Le -am mulţumit urătorilor cu daruri aruncate furiş pe fereastră, căci noi aveam din pachete mult mai mult decât ei, care erau condamnaţi. Mi se pare că nici nu primeau pachete.

Nu primea pachet de nici unde nici Chirică Balanişcu, un băiat din părţile Dorohoiului, student la Matematică, la Cluj, închis aici cu noi. Făcuse liceul la Pomârla, un sat de la ei, dar unde boierul locului, Başotă, construise o şcoală cât un colegiu englezesc. Chirică era un student bun, dar în acelaşi timp devotat credinţei sale religioase, politice şi naţionale, cu mult zel în munca de recrutare de noi aderenţi (îmi spunea odată că a pregătit peste 30 de băieţi pentru încadrare). Lucra'la organizarea Frăţiilor din Nordul Ardealului, fiind apoi judecat în lotul acestora. Era un băiat serios, chiar grav. Rareori l-am văzut glumind. Odată numai, când l-am întrebat ce nume este acesta Chirică. pe care îl poartă şi pe care nu l-am văzut în nici un calendar. Nici eu, zice el, nu l-am văzut scris decât în Ion Creangă, în Povestea lui Dănilă Prepeleac. Acolo este nume de drac, nu de sfânt.

Dar bietul Chirică a murit ca un sfânt, desfigurat de bătăi, în demascările care au urmat la Piteşti după întoarcerea noastră de la procese. Eu însă nu l-am mai întâlnit niciodată, din Camera 2 Parter.

Toţi de acolo am fost duşi în aprilie la Cluj, unde urma să fim judecaţi. Prin Piteşti ne-au dus tot pe jos, cum veniserăm. Dar acum eram refăcuţi, mai bine îmbrăcaţi, căci primiserăm pachete. Mergeam încolonaţi, cadenţat, nu ca un convoi de înfrânţi, dar flancaţi de mulţi soldaţi şi gardieni cu armele îndreptate către noi. Lumea ne privea de pe trotuare şi nu se dumirea ce-i cu tinerii aceştia escortaţi atât de strâns. Am surprins o mamă care şi-a strâns cu teamă copilaşul lângă ea, nu cred că de frica noastră, că i-am face vreun rău odraslei sale, cât mai degrabă îngrozită de soarta tinerilor pe care-i vedea duşi în necunoscutul temniţelor comuniste. Căci a borfaşi nu arătam şi toţi eram tineri, unii chiar copii. Astfel am revenit în Cluj, în aceleaşi camere de la penitenciar.