VÂRTEJUL

Să fi vorbit Traian ? Ori poate de pe la noi de la Oraviţa să se fi prins vreun fir, căci doar aveam şi pe acolo legături ? Pe drum, flancat şi ţinut de braţ de cei doi, pe care aveam mai târziu să aflu că pe unul îl chema Stănescu iar pe celălalt Breiner, mă gândeam în fel şi chip şi mi-am propus să fiu cât se poate de atent, să văd dincotr-o m-au luat, din spre Oraviţa ori de la Cluj.

Poliţia de Siguranţă, viitoarea Securitate, îşi deschisese un local nou, într-o vilă de pe strada Regală, stradă paralelă la început cu strada Babeş, urca şi asta în pantă, dar mai sus mergea un pic spre stânga mărginind spre dreapta Grădina Botanică, celebrul parc din Cluj. Trecusem adesea pe lângă vila cu pricina, căci în liniştea parcului era plăcut de învăţat, dar niciodată nu îi bănuisem actuala destinaţie. Abia acum am observat că la poartă era o gheretă şi un paznic. Ferestrele erau întunecate, căci aşa cum aveam să constat de multe ori mai târziu, ori de câte ori m-au dus la birourile de anchetă de la parter (clădirea avea un singur cat), activitatea începea mai întâi cu închiderea geamurilor şi a obloanelor. Casa fusese probabil a vreunui avut şi era prevăzută cu obloane sănătoase, numai bune de acoperit eventualele ţipete şi vaiete. Cred că anume aleseseră o casă ca asta, retrasă câţiva metri de la stradă şi oblonită ca un cavou.

Pe stradă, însoţitorii mei n-au zis nimic. Aici însă, cum am ajuns la ei, în împărăţia lor, după ce am urcat nişte scări m-au îmbrâncit într-o cameră de mi-am pierdut echilibrul, gata să cad.

- Uite-l, ăsta-i.

Cel către care vorbea, prezentându-mă astfel, era un bărbat voinic, bine legat, mai înalt decât cei doi şi după câte aveam să aflu mai târziu, acesta era chestorul Gligor.

Subcomisarul Stănescu, cel care mă adusese, ii spune că i-am cerut mandatul de arestare, ca şi cum aş fi săvârşit cine ştie ce impertinenţă, şi scoase din buzunar, de data asta nu pistolul, ca la cămin, ci o hârtie pe care mi-o arătă. Era un mandat eliberat impersonal de către un procuror, prin care era împuternicit să intre în orice locuinţă. N-am zis nimic.

Nu-mi făcuseră încă percheziţie, nu-mi luaseră încă ochelarii (minus patru dioptrii), de-abia intrasem şi mă întrebă nu mai ştiu care dintre ei:

- Unde ai fost înscris?

Am răspuns că la F.D.U. (Frontul Democratic Universitar). într-adevăr, în toamna acelui an şcolar, pentru înscrierea în căminul studenţesc trebuia neapărat să fii înscris dacă nu în partid, măcar într-o organizaţie de masă dirijată de ei, lucru pe care l-am făcut, cu aprobarea organizaţiei noastre.

- Nu acolo, în altă parte.

- În Biroul Populaţiei, zic eu.

- Îţi baţi joc de noi? Ia pune-ţi ochelarii jos şi scoate si ce mai ai prin buzunare. Buletinul, legitimaţia de student şi cea de cămin şi vreo două mii de lei, bani pregătiţi atât pentru taxa examenelor, atunci se plătea câte o sută de lei pentru fiecare examen şi aveam zece examene în anul VI. Podoabe nu aveam, ceas, nici atât, căci toată viaţa până aici m-am orientat după ceasurile din perete şi cele de la catedrale. Cum glumea Muşatescu.

Gligor, care până atunci nu spusese nimic, zice:

- Mă, de ce nu va vedeţi voi de carte, ce aveţi voi cu evreii? Să vă fi suit sus la Dumnezeul vostru si să-l trageţi la socoteală de ce i-a făcut şi pe ei, că-s fraţii voştri, tot el i-a făcut?

Gligor era un muncitor de la Turda, vechi comunist şi fusese pus chestor, dar treaba, anchetele, le făceau alţii.

Deci, ştiau despre mine că fac parte dintr-o organizaţie, deşi acolo participam fără să fi făcut vreodată cerere de înscriere şi că aş fi antisemit.

Antisemit nu eram. Ţineam la neamul meu şi dacă mi se părea că altă naţie vrea să ne ia ce-i al nostru, luam poziţie de apărare. Cum Ştefan şi ceilalţi voievozi au luat atitudine şi au luptat împotriva celor care le primejduiau glia şi credinţa, fără a fi fost acuzaţi vreodată pentru asta că sunt rasişti, tot aşa şi mie mi se părea firesc şi chiar că am datoria să lupt pentru ţara şi credinţa mea. luam deopotrivă împotriva celor care ne luaseră Ardealul, atunci când l-au luat şi împotriva celor care ne-au luat Basarabia şi Bucovina, sugrumându-ne fraţii. Dar niciodată nu am fost împotriva ungurului de pe stradă, când mă respecta, ori a evreului care stătea la locul lui. Într-una din zilele acelei primăveri, am fost convocaţi, studenţimea clujană, să mergem în duminica următoare să măturăm străzile oraşului, să fie curat şi frumos. I-am spus atunci unui coleg cărăşan, Iacob Berlogea, fratele lui Octavian, cel care avea să ajungă ministru la Sănătate:

- Bine, măi Biţă, secretarii voştri sunt numai evrei, Farki pe Universitate, Wexler pe facultate şi Leipnik Williampe anul VI. De ce nu au pus ei acţiunea asta într-o sâmbătă după amiaza, toată lumea e liberă, nu sunt cursuri, nici stagii ori seminarii şi sunt tot atâtea ore la dispoziţie, câte într-o dimineaţă de duminică. Dar voi daţi în credinţa mea. Să nu mă duc la biserică. Merg la măturat, cu o condiţie, dacă merge şi rabinul lor într-o sâmbătă.

- Eşti antisemit, Ioane.

Şi în dosar mi-a ieşit că sunt antisemit şi că am fost împotriva muncii patriotice. Aşa s-a tălmăcit.

N-am avut timp să-i răspund lui Gligor, de fapt nici nu aştepta răspunsul meu, căci el o ştia pe-a lui, ca şi Biţă Berlogea.

M-au îmbrâncit în biroul de către stradă, cel cu obloanele trase. Şi au sărit cu pumnii şi palmele să mă bată: Stănescu, Breiner şi un al treilea, care se găsea acolo, robust, cu mânecile suflecate, ca un om pus pe treabă. Am aliat mai târziu că acesta era comisarul şef Mărdărescu (o fi numele de la „mardeală", căci prea am auzit pe mulţi văitându-se că au trecut prin pumnii lui). Nu mai ţin minte şi înjurăturile, căci n-am mai avut timp de înregistrare. M-au trântit la podea, mi-au legat mâinile în faţă şi picioarele la glezne. Au petrecut o coadă de mătură prin îndoitura coatelor şi pe sub genunchi. Mi-au scos ghetele, mi-au scos ciorapii şi mi i-au băgat în gură. Mi-au acoperit capul cu un colţ al covorului, pe semne că obloanele nu amortizau totul. Apoi au început să tragă la tălpi, cu curele, cu ciomagul, nu mai ştiu cu ce că mă durea, mă ustura, mă ardea şi mi se scuturau şi creierii din cap.

Cât? Nu ştiu. Nu ţipam, căci gura mi-era plină, am gemut şi m-am zbătut, dar felul cum m-au legat şi mă ţineau făcea imposibilă mişcarea.

-Nu vrei să spui, mă, dar noi ştim tot, vă cunoaştem pe toţi.

Nu-mi dădeau nici un fir aşa că nu răspundeam nimic. Bătaia era aşa, în general, ca să te moaie, să te intimideze. M-au dezlegat şi m-au bătui iar (stând în picioare) cu mâinile şi cu picioarele. Apoi m-au târât afară, pe scări, la subsol, unde era amenajat arestul.

Era un coridor lung, pe centru, pe sub toată clădirea. Din acesta se desfăceau la dreapta, către stradă, alte mici coridoare, perpendiculare pe primul. în acestea se deschideau 4 -5 boxe, paralele cu coridorul principal.

- Îl bagi la ultima, zise Stănescu gardianului ce se găsea acolo, şi îi iei haina şi pantofii şi scoţi şi banca afară. Săliţa nu era luminată, boxa care a deschis-o pentru mine, nici atât.

Aveam să văd apoi la ziuă, că deasupra uşii era lăsat loc, cât o cărămidă, pentru aerisire. încăperea avea aproape la 2 metri lungime şi cel mult 1,20 m lăţime. Pe jos era ciment jilav. Clădirea doar fusese casă particulară şi acum, de curând, o amenajaseră pentru campania de arestări planificată şi pe care o începuseră. Cum primăvara aceea fusese destul de ploioasă, aveam să aflu în continuare cum se trăieşte într-un beci umed, cu ciment şi cu apă pe pereţi şi pe jos.

În prima noapte, care nici nu ştiu cum şi când a trecut (vorba să fie, că doar o ţin minte toată viaţa), dar am vrut să spun că a trecut repede, am rămas în picioare, care mă ardeau, mă dureau, că nu mai ştiam nici eu. Mi-au făcut un bine că m-au lăsat cu tălpile goale pe cimentul ud. S-au dezumflat şi au început treptat să nu mă mai doară.

Dar nu durerea asta mai conta. Am rezistat, nu am spus nimic, dar cât rezist? Nu aveam de gând să-mi trădez camarazii şi mai degrabă mi-aş fi pus capăt zilelor. Nu aveam la mine nimic. Mă gândisem că dacă nu o să mai pot, să mă izbesc cu capul de o muchie de perete; dar camera era prea scurtă pentru a lua viteza şi nici de sus nu aveam de unde sări.

Va să zică ceva ştiau despre mine, căci doar de aceea m-au luat şi m-au întrebat de înscriere, dar de unde? Auzisem între timp că se făcuseră arestări de suspecţi în toată ţara. M-am gândit că totuşi oarecari antecedente de la Ora viţa mi se cunoşteau. Făcusem parte în 1940 -1942 din Frăţiile de Cruce, în clasa a Vil-a şi a VIII-a.

Prima propunere de intrare în această organizaţie mi-o făcuse Damaschin Mioc, istoricul de mai târziu. Pe atunci, acesta era elev în clasa a Vil-a, a liceului nostru, eu eram într-a IV-a. În aprilie 1938 participaserăm împreună la concursurile Tinerimii Române, organizaţie culturală ce strângea pentru concursuri anuale pe cei mai buni elevi de la toate liceele şi şcolile secundare româneşti, de pretutindeni, inclusiv Gyula, Ianina, Grebena, Salonic, Sofia (nici nu ştiusem până atunci că şi acolo arde flacăra românească). Coleg de clasă cu el şi participant la concursul de la Bucureşti era şi Pavel Bellu, ajuns mai târziu scriitor. în ziua încheierii concursului, în Duminica Tomii, Piaţa Universităţii era plină ochi de tinerimea studioasă. Când preşedintele asociaţiei, venerabilul profesor Nae Dumitrescu, vorbea, urcat pe soclul statuii lui Mihai Viteazul, simbolul Unirii şi al Asociaţiei, cineva de la un geam (al Universităţii) a dat tonul şi toată piaţa a început să cânte Sfântă tinereţe legionara. Corneliu Codreanu fusese arestat de curând şi tineretul român, prin reprezentanţii săi cei mai aleşi, se solidariza cu el. Eu eram mai nuc, abia trecusem de 14 ani, dar emoţia a fost puternică şi m-am solidarizat cu manifestanţii, deşi nu ştiam bine cântecul. La întoarcerea acasă, pe Mioc şi pe Bellu i-au eliminat din sesiunea de examene, pentru alte pretexte, deşi amândoi erau premianţii clasei lor. În vara următoare, 1939, Damaschin Mioc a terminat liceul, făcându-i faţă la bacalaureatul organizat pe atunci pe regiune, clasându-se pe primul loc între absolvenţii şi ai altor licee. El era din Marcovăţ, Banatul sârbesc, şi, trecând prin Oraviţa, m-a întâlnit şi mi-a propus să intru în F.d.C, din care bănuisem că face parte. Voia să mă ia în pregătire. Nu eram hotărât, am amânat răspunsul. A urmat prigoana şi apoi execuţiile din toamna 1939. Lumea întotdeauna se solidarizează cu victimele. A urmat prăbuşirea frontierelor din 1940 cu falimentul politicii anglo-francofile de la noi. începusem să văd corupţia din viaţa publică şi arivismul politicienilor. Democraţia parlamentară pluripartită se sinucisese prin mâna democratului naţional-ţărănist Armând Călinescu, care din ura pentru legionari a sacrificai împreună cu Carol al II-lea viaţa parlamentară, desfiinţând toate partidele. Reprezentanţii acestora, în frunte cu democratul Nicolae Iorga, au acceptat şi sprijinit falimentul democraţiei parlamentare, încadrându-se în partidul unic al Dictaturii regale. Naţionalist eram, prin cultura însuşită, anticomunist devenisem, prin aflarea ororilor săvârşite de aceştia atât în Rusia cât şi de curând în Spania.

Nu mi-a trebuit mult ca în octombrie 1940, după redeschiderea şcolii să accept noua propunere de intrare în Mănunchiul de Prieteni ai Frăţiei din liceul nostru. Până la urmă mă cucerise definiţia că Mişcarea Legionară înainte de a fi o mişcare socială, economică, politică, este o şcoală, la capătul căreia, dacă intra un om, la celălalt capăt trebuie să iasă lin erou, gata să se sacrifice pentru neamul lui şi gata să-1 slujească.

Legea onoarei, a muncii, a disciplinei, a educaţiei, a ajutorului reciproc, înlăturarea exploatării omului de către om, prin dragoste creştină, şi nu prin ura de clasă ca la comunişti, înăbuşirea poftelor de înavuţire şi îmbuibare materială, au fost tot atâtea percepte pe care am considerat că mi Ic pot adăuga caracterului meu.

Nu m-am considerat fascist, căci ştiam că emulii Lictorului doreau expansiunea şi refacerea Imperiului Roman prin cotropirea altor popoare, iar pe Dumnezeu nu-1 iubeau. Nici nazist n-am vrut să fiu, căci aceştia aveau mistica sângelui, propovăduind rasismul. Eu eram român, creştin şi atât. Am înţeles că alianţele politice sunt de conjunctură deşi au la bază şi oarecari afinităţi comune, dar care nu merg niciodată până la confundare. M-am încadrat şi am mers pe acest drum, dorind reînnoirea României şi desăvârşirea mea ca om.

Am făcut această mărturisire scurtă, căci acum, închis, umblându-mi-se la memorie din dorinţa de a mă culpabiliza, mi-au venit multe în minte. M-am gândit că, dacă mă iau iar la scuturat, să le spun apartenenţa mea din trecut, la organizaţie, fără implicaţii prezente. Aşteptam.

Viaţa în arestul Siguranţei era distrugătoare. Mâncarea, un blid de fiertură limpede, de cele mai multe ori cu două-trei teci de fasole verde în ea, odată pe zi şi fără pâine ori mămăligă. Restul meselor, ghiorăituri şi nimic. începuse să-mi fie frig, eram doar în beci şi pe mine nu aveam decât pantalonii şi o cămaşă cu mâneci scurte. Cimentul ud şi rece, chit că-mi vindecase tălpile de umflătură, îmi îngheţa picioarele. Stăteam pe prag, în dungă, dar acesta nu era mai lat decât o palmă. Noaptea următoare am moţăit rezemat de uşă. Apoi. a treia noapte nu a mai fost chip, m-am culcat, dar pe o dungă, gândindu-mă, ducă-se încolo aparatul locomotor, pot să răcesc la umăr şi la şold, să nu stau pe spate, să nu răcesc direct la plămâni.

Dimineaţa şi seara mă scoteau pentru necesităţi la un closet amenajat în fundul coridorului. în celulă nu era nici un recipient pentru astfel de eventualităţi. Dar, cu puţina ciorbă limpede care ni se da, nu era problemă, în curând nu mai aveai ce evacua. Doar prima dată când m-am dus am rămas încurcat că nu aveam hârtie igienică, sau oricare alta: am rupt din brâul de la pantaloni. în continuare, nu a mai fost nevoie decât foarte târziu să mai recurg la acest brâu, din motivele de inaniţie mai sus pomenite.

În celulele vecine auzeam mişcare, mai ales la programe, cum se chemau scoaterile la closet, precum şi când băga mâncarea. Uneori uşile se trânteau cu înjurături după câte un nou introdus (în celule). Am încercat să iau legătura cu vecinul, dar, ori că am vorbit prea încet, ori că acestuia i-a fost frică de mine, nu mi-a răspuns. La a doua celulă, aveam să aflu mai târziu, se găsea Gavrilă Mreneş (poreclit de prieteni Vili), coleg de an şi camarad, intrat în rândurile noastre după 1945. El era prieten cu Traian, amândoi năsăudeni, foşti refugiaţi fără părinţi la Sibiu, în timpul ocupării Ardealului de Nord. Acum Ardealul era al nostru, dar lupta naţională continua. Veniseră ruşii şi după tancurile lor înainta bolşevismul. Vili era bun român şi din satul lui străvechi, Mintiul Năsăudului, plecase în viaţă cu dragoste de Dumnezeu. De aceea ni se alăturase.

În prima celulă am auzit-o, recunoscând-o după glas, pe logodnica lui Achim Berlovan, o studentă din anul V, Zoe Munteanu. Aceasta era o fată voinică şi după toată tragedia situaţiei m-a făcut să şi râd. în tăcerea beciului o aud ţipând disperată:

-Domnu' gardian, domnu' gardian. - Ce e băă? -E un şoricel în celulă.

Felecan, cum îl chema pe acela o linişteşte: Las să fie, mă, că nu te mănâncă. N-a mâncat-o, s-a eliberat de acolo întreagă, nu avea nimic cu noi, iar de logodnicul ei nu ştiuse nimic care s-o implice. Mai târziu am aflat că Gligor, chestorul, pentru a îngrozi arestatele, când le trimetea la arest spunea gardianului: Pe asta o bagi la beci şi dai drumul la şerpi şi la şobolani. Desigur că unele fete se îngrozeau la gândul lighioanelor din hrubă, asemănătoare cu cele din birou.

Beciul se umpluse şi după câteva zile mi-a băgat în celulă pe un asistent universitar de la Agronomie, Şendruţiu. Eu i-am spus gardianului că am regim de pedepsit, fără bancă, dar tot mi l-a băgat. Inginerul mai prevăzător, ori că plouase în ziua când 1-a arestat, îşi luase cu el şi o scurtă, făcută din foaie de cort. Am dormit frăţeşte pe ea, cu spatele alipite ca să ne încălzim reciproc, cimentul se zvânta sub noi, iar puţinul rest de pardoseală era ud! Cam peste cinci zile m-a dus din nou sus. Acelaşi ritual, tragerea obloanelor, suflecarea mânecilor, meciul unilateral, ei dădeau şi eu serveam de pucing-ball. Aceeaşi echipă de pugilişti Mărdărescu, Stănescu şi Breiner. Dar s-a terminat mai repede, din partea mea, prin abandon. Le-am spus cât mă hotărâsem să spun, faptul că am avut legături cu Mişcarea Legionară până în 1945. Mi s-a părut curios că nu mă întrebau cu cine, persoane, dar am presupus că îi interesa doar activitatea locală, contra lor. Mi-au dat să scriu şi am scris cum am crezut eu. M-au lăsat aşa şi m-au dus la beci. Deci, mi-am zis, nu ştiu nimic despre prezent.

Dar de unde. Peste câteva zile mă iau din nou. Dacă îl cunosc pe Bohotici şi cine a fost şef la anul I. Centrul Studenţesc (organizaţia noastră) era împărţit pe grupuri (facultăţile) şi pe ani. Din motive de siguranţă, Bohotici se gândise la începutul anului şcolar că pe studenţii din anul întâi de la toate facultăţile să-i grupeze într-o singură unitate. Iară legătura cu grupul din facultatea lor. Presupunea că studenţii mai vechi poate că au fost depistaţi şi la o eventuală cădere să nu se meargă prin „balici'' (cum se spunea la Cluj bobocilor) până la organizaţiile din liceele de unde proveneau. Sarcina asta de grupare, mi-a dat-o mie, legătura în sus păstrând-o numai cu el. Ştiam asta numai eu, el şi Traian Maniu, care îi era ajutor. însemna că unul dintre ei doi a vorbit. Am negat, m-au bătut iară, dar mai puţin, că nu mai avea rost, acum aveau capătul firului. M-au pus să aştept cu faţa la perete şi l-au adus, l-am recunoscut după voce, pe Traian.

-Cine-i ăsta, mă?

-Este Ion Munteanu.

-Şi ce-a fost el?

-El a fost şeful anului întâi

Bine, zic atunci scriu, eu am fost. M-am întors şi l-am văzut pe prietenul meu. Era palid, palid, cu faţa nerasă de o lună de zile, căci la arest ne tundeau şi ne rădeau altfel, nu cu lama, ci cu ciomagul. Era îndoit din spate şi mi-am dat seama că l-au deznodat în bătăi şi l-au înfrânt. Cum de au ajuns la el şi la Bohotici cu schema de organizare?

Cu un an înainte fusese şef de centra Gicu Scrob. O radă a sa, Sebastian (Ianu) Moacanu, din Iară-Turda, era şeful organizaţiilor din Nordul Ardealului. Acesta din urmă i-a trimis lui Scrob o corespondenţă cu conţinut clandestin, printr-un consătean din Iară, student la drept, Tăuţan, naţional-ţărănist, om de încredere, chit că lucra în altă organizaţie. Era şi el bun român şi angajat în lupta anticomunistă. Tăuţan însă, fără să se ştie, era urmărit pentru treburile sale şi l-au arestat pentru astea. Au găsit asupra lui scrisoarea cu pricina. El n-a dat adresa lui Scrob spunând că trebuie să-1 caute la Facultate. La procesul care ni s-a făcut, Tăuţan a fost judecat împreună cu noi, pentru a se dovedi şi legăturile între legionari şi naţional-ţărănişti.

Poliţia a găsit în fişierul de evidenţa populaţiei o fată cu patronimicul Scrob şi au luat-o. Era sora colegului nostru, elevă de liceu. Astfel au ajuns şi la el, cu toate că adresa nu-i era declarată. El nu a spus nimic, dar soţia sa, colegă de an cu noi, pe numele vechi Marioara Coman, care nu cunoştea nimic din treburile noastre, dar cunoştea prietenii soţului şi asta le-a fost de-ajuns. Acesta a fost obligat în acest fel să ne recunoască. Atunci când ne-am întâlnit, ne-a spus că este vinovat în măsura în care nu a acceptat martiriul. în faţa evidentelor, nu a putut nega.

El însă nu ştia nimic de unităţile mele de „balici". Nici Traian nu ştia exact câţi oameni am. Când au finalizat ancheta, făcând schema organizaţiei, la anul întâi nu ieşea nimic. L-au luat la scuturat tot pe bietul Traian şi astfel au ajuns la mine. Am declarat o unitate de trei şi am spus ca am ţinut trei şedinţe (insistau să scriu şedinţe). Realitatea era însă alta. Că am discutat despre concepţia legionară de viaţă şi despre situaţia politică internaţională. Că din motive de teamă, în primăvară am încetat legăturile. în realitate le-am păstrat de la om la om, căci se părea că s-a produs o fisură. Despre întrunirile din case, nu am spus nimic.

Peste câteva zile am fost pus eu în situaţia ingrată în care fusese pus Traian faţă de mine, să mă recunoască. Acum trebuia să recunosc pe subalternul pe care l-am declarat, o situaţie sufletească penibilă, să prăbuşeşti în el imaginea de model care şi-o făcuse despre tine. El, ca şi mine, la început nu recunoscuse nimic. N-avea rost să-1 mai bată, doar aşa ca distracţie, căci firul era la mine. El trebuia numai să recunoască.

-Acesta este Florea Victor, cu el, cu Moldovan şi cu Drăguţ am activat la anul întâi.

Am spus astea pe nerăsuflate, ca să-1 fac să înţeleagă că doar atât am declarat. Numai el îi cunoştea şi pe ceilalţi trei, din unitatea a doua, pe care urma să i-o predau, să păstreze el legătura, căci eu terminasem studenţia. Nu mi-a iertat-o, că l-am declarat. Era un băiat bun, devotat, mai avusese necazuri din astea. A priceput sugestia mea şi nu a declarat nici el mai mult decât nune. Dar aşa cum prevăzuse Bohotici el a vorbit şi de legăturile sale de la Frăţia din Sibiu, pe care a predat-o, la absolvirea liceului, lui Nelu Munteanu. Acesta era o altă persoană decât mine, un omonim, dar anchetatorii nu au mai descurcat-o, pentru coincidenţa de nume au pus-o în dosarul meu şi la proces mi s-a pus în motivarea sentinţei şi asta, deşi nu m-au întrebat niciodată nimic în legătură cu problema Sibiului.

Pe la sfârşitul lunii iunie, ne-au băgat în celulă "patul": o bancă lată, din două scânduri, pusă pe doi căpriori de aceeaşi înălţime. Abia încăpeam împreună cu inginerul Şendruţiu pe o dungă, dar nici atât. Genunchii atârnau peste pardoseală, iar la căpătâi nu aveam ce pune, pantofi, nu, haina, nu, gamela, nu (cum aveam mai târziu să suplinesc acest articol nu chiar indispensabil pentru dormit).

Îmi amintesc de un gardian, Parasca. Acesta accepta să mergem pe rând la closet, eu şi colocatarul acestui apartament. Îi spusesem că acolo e apă pe jos şi că sunt desculţ şi am rămas mirat că m-a înţeles şi mi-a permis favorul, într-o celulă vecină. Vili Mrenea m-a auzit şi mi-a recunoscui vocea şi mi-a spus, când ne-am întâlnit mai târziu, că s-a tot mirat cum de m-au luat de acasă desculţ şi nu mi-au dai nici răgaz să mă încalţ. Se bucura că el a fost mai norocos şi că pe el l-au lăsat măcar să-şi tragă pantofii. Prilej atunci de haz de necaz.

Seara, când se făcea închiderea, ca la orice arest, venea câte un comisar-ajutor, cel de serviciu, şi deschidea mai întâi uşa celulei ca să ne vadă dacă mai suntem vii. Avusesem un coleg de clasă de la liceu. Dinii trie Lascu, băiat de preot de la Bujorul Bănăţean, o localitate de pe valea Făgetului. Acesta era student la Drept şi intrase în servici la poliţie. În toamna acelui an, îmi propusese să mă fac " băiat bun", cum se făcuse altul de la noi, pe care mi 1-a şi citat, sperând să mă convingă să-i fac jocul. Acum venea şi Lascu la închideri, îl auzeam cum îi brusca verbal pe cei din celulele alăturate, dar uşa mea nu a deschis-o niciodată. Am auzit de alţii că a bătut cumplit, cum mă trataseră pe mine colegii lui, Stănescu şi Breiner. în 1967, când m-am dus la Cluj (după eliberare), ca să-mi rezolv situaţia şcolară, l-am întâlnit pe stradă, căci rămăsese aici era în servici la Aeioporl şi m-a întrebat dacă nu cunosc două fete din Oraviţa, care au fost activiste când cu ridicarea cotelor de la ţărani şi l-au bătut pe tatăl său de i s-a tras moartea din asta. El avea de răzbunat bătaia şi moartea tatălui său. nu se gândea câţi şi-1 amintesc cu oroare. Bietul preot a plătit pentru păcatele fiului său ajuns torţionar comunist, ori a plătit pentru păcatul său, că 1-a crescut fără frica lui Dumnezeu şi fără dragostea de aproapele lui.

Într-o cameră mare din acest beci, cum intrai, prima pe dreapta, erau găzduiţi nişte saşi de pe la Bistriţa, pe care îi luaseră ca sclavi, să lucreze gratuit la împrejmuirea cu zid a grădinii „vilei", căci se vede treaba că de-acum încolo ocupanţii ei o să aibă de lucru pentru noul regim de democraţie populară, care s-a inaugurat din iarnă, odată cu republica, într-o zi unul dintre acei saşi a fugit. Să fi auzit răcnete şi ţupăituri cum dădea înjurând gardianul Felecan, care începuse să-i ancheteze, când a văzut că nu-i iese unul la numărătoarea de seară. Saşii erau rechiziţionaţi ca vitele, la robotă.

Altă dată au mai adus şi nişte ţărani români, pentru acelaşi scop. Până una alta, i-au pus de şi-au deşertat desaga în săliţa în care dădea boxa noastră. Auzind vorbă, m-am ridicat pe banchetă până la ferestruica de deasupra uşii: am văzut pe o pătură merindea ce şi-o luaseră cu ei, acei fioroşi duşmani ai clasei muncitoare: mălai, slană şi ceapă. Unul tăia cu briceagul din slana ardelenească (nu li se luase această armă albă, căci probabil aveau alt regim, trebuiau să mănânce şi să le lucreze gratis). L-am întrebat foarte încet pe unul, care era mai aproape de uşa noastră, ce-i cu ei. Ce fac aici? Speriat, s-a apropiat de celălalt spunându-i: Psst, Aici suni oamini. Şi amândoi, pe şoptite s-au tras mai lângă săliţa principală de frica „oaminilor" pe care nu-i vedeau, dar de soarta cărora probabil că se îngrozeau. Românii începeau să se teamă unul de altul şi unii de soarta celorlalţi. Intrase deja groaza, doar nu degeaba prin 1946, când s-a făcut primul import postbelic de bumbac, unii răstălmăceau lozinca zilei: „ Trăiască Petru Bumbac (era pe timpul lui Groza), care a adus groaza în ţară."

La începutul lui iulie, ne-au dus pe amândoi, eu şi asistentul Şendruţiu, la penitenciarul din Cluj. în prevenţie, căci se părea că s-a terminat ancheta celor mai mulţi. Aveau de la noi declaraţii pe baza cărora se puteau face procese.