...şi
la Zarcă
Cu câte am mai spus
şi cu gura mea maiorului Popa, nu m-am mai mirat când la începutul toamnei a
venit un plutonier dintre politrucii aceia cu petliţa verzi, m-a luat şi
m-a dus la Zarcă. Nu făcusem nimic deosebit, numai că atitudinea mea era
demobilizatoare pentru ceilalţi deţinuţi. Eu cunoşteam metodele, căci trecusem
prin Piteşti. Ştiam că progresul se realizează în spirală şi că acum,
chiar dacă nu se mai foloseşte bâta lui Ţurcanu, se urmăreşte tot compromiterea
şi anihilarea adversarului. Deţinuţii care au acceptat să dea întâi
declaraţiile de desolidarizare, erau însoţit de autobiografii, mergând
în amănunţime până şi la luptele electorale din trecut. Acum storceau „elitele"
într-un mod mai ingenios decât au făcut-o cu studenţii. Pe noi întâi ne-au
bătut şi ne-au reeducat prin demascări, şi apoi ne-au dat
avantajul de a munci. Acum invers, dau întâi avantajele, tratamentul medical şi
dreptul de a munci, după o lungă perioadă de înfometare şi de privaţiuni de tot
felul, şi apoi cer tot aia ce au vrut de la voi, autodemascarea numită
acum de solida rizare.
De la noi trebuiau
scoase repede secretele, căci noi eram partea activă şi activasem la zi, iar
lupta afară continua. Acum, că se terminase acea luptă, că înfrânseseră toate
rezistenţele, îşi putea permite o reeducare pe îndelete. Secretele pe
care le scoteau acum nu priveau lupta, ci istoria Mişcării Legionare şi
pentru asta era timp destul. Trebuiau totuşi aflate şi aceste lucruri,
urmărindu-se mai ales slăbiciunile, pentru anihilarea completă, inclusiv
morală, a adversarului. Aceasta a fost reeducarea lui Crăciun, în mare
urmărind obiectivele lui Ţurcanu, iar metodele erau aceleaşi în principiu,
numai tactica era diferită.
În Zarea erau
acum băgaţi oameni nu pentru că făcuseră ceva împotriva regulamentului
închisorii, ci pentru că au avut curajul să spună ce gândesc şi erau
consideraţi deocamdată o piedică în calea planului urmărit de colonelul
Crăciun.
Am nimerit în cameră
cu Vasile Popa, învăţătorul din Neamţ, pe care îl avusesem vecin, colegul de
cameră cu căpitanului Capotă. Devenise mistic, stătea două ore pe zi în
picioare cu faţa la perete, se ruga. învăţase pe de rost Acatistul Maicii
Domnului şi Evanghelia Sfântului Ioan. Nu-1 mai preocupa albinăritul
ca în 1956-57, de fapt îşi făcuse toate planurile în acest domeniu. Eu am
încercat să mai discut cu el pe această temă, dar acum avea alte preocupări şi
mi-a spus numai că s-a gândit la o invenţie, să facă lăzi de stup din paie
presate. Deocamdată atât, nu ştiam cum evoluase. Fusese om de cuvânt şi bun
coleg de cameră, când stătusem alături, mi se părea că în camera lor domneşte
deplină armonie.
Alt coleg era
Octavian Popa, un student de la Conservator, cu o remarcabilă voce de
bas, care i-a permis intrarea în corul Operei din Bucureşti. Arestat de
pe această funcţie de corist, nu a mai nimerit cu studenţii la Piteşti. Se uita
la mine cu rezervă, cum ne priveau cei mai. mulţi pe foştii „piteşteni".
Nu se aştepta de unde-o paşte ghinionul, mai bine zis administraţia. în
camera vecină cu noi, între alţi trei era şi Nicu Bălănescu, fratele mai mic al
lui Gabi Bălănescu, cunoscutul gazetar de la „Buna Vestire". Dar
nici acesta, Gabi, nu stătea departe. Prin morse. Tăvi Popa a stabilit
legătura cu vecinii şi a aflat mai întâi pe Nicu, apoi şi pe Gabi, care stătea
la parter în dreapta noastră. Am uitat să spun că noi stăteam la etaj, Zarea
având numai două niveluri.
Zarea era o clădire
veche, din secolul trecut, tot cu celule de mărimea celor din Celular, dar
dispuse linear. Nu avea calorifer (deci comunicările se puteau face numai prin
zid). încălzirea se făcea cu sobe.
Mi-am închipuit că
aşezarea celor doi fraţi în apropiere nu este întâmplătoare. Cum legătura se
realiza obligatoriu prin camera noastră, am presupus că în acest filtru trebuie
să fie o supapă de răsuflare. Care să fie? Octavian Popa nu, căci el risca
vorbind. Pe mine mă excludeam, căci mă cunoşteam (eu, ceilalţi poate nu).
Cel de-al treilea din
cameră era un inginer din Brăila, Mihăilescu. Era chimist şi avusese o
spălătorie chimică (de la el am aflat că spălatul este o acţiune chimică şi nu
fizică, în ciuda efortului depus la spălarea manuală). Părea om serios, nu prea
vorbea multe.
Toate au fost bune,
până într-o zi, să tot fi trecut 3-4 luni de convieţuire paşnică, fără probleme
interne, când dintr-un nimic, cei doi Popa au un diferend banal, din cele care
se iscă într-o celulă, unde spaţiul este atât de mic şi nevoile atât de multe.
Au avut loc câteva schimburi de cuvinte, învăţătorul se ambalează din ce în ce
mai tare, ochii încep apoi să-i iasă din orbite, cum îl mai văzusem numai pe
Piringiu, şi, exact ca şi acela, se repede la uşă şi începe să lovească în ea
ca un disperat, cu pumnii, până a auzit miliţianul de pe Secţie. Când a
deschis acesta uşa, Popa a cerut să fie scos la raportul ofiţerului politic.
Na-ţi-o bună! Va să
zică acesta era! Bietul om, de-atâtea refulări îşi pierduse firea. De unde eu
îl ştiam un om la locul lui, câte nu vorbeam la perete ca vecini, când
cu greva din '57 ori cu cazul Ion T.Popa, aproape mai mult cu el decât cu
prietenul meu dintr-un lot, căpitanul Capotă. Acum uite-1 un dezechilibrat.
Misticismul lui exagerat putea fi o formă uşoară a paranoiei, acum asistam la
un delir, chiar dacă acesta era de persecuţie. Dacă rugăciunile lui îndelungate
ar fi fost o manifestare a credinţei reale, îl făceau mai bun decât noi, mai
iertător păcătoşilor din jurul său.
Politicul îl ştia şi-1
folosea. L-a mutat în altă cameră, la câteva celule mai spre intrarea pe
coridor. Ne-a spus-o „vocea peretelui", care pentru noi funcţiona
ca o altă voce radiofonică, emiţătoare de ştiri.
Iarna am făcut-o
aici. Zidurile erau groase şi reci. Când s-a pus gerul, ne dădea o lopată cu
praf de cărbune şi două bucăţi de lemne. Din numai atâta nu ieşea jăratec,
peste care să pui cărbunii, care au fost odată brichete, dar la noi au ajuns
numai ca praf. Cu un fier de la pat, desfăcut de forţa găliganului de Tăvi
Popa, despicam lemnele ca pe nişte şindrile. Bineînţeles că repede şi cu riscul
de a fi prins şi a ni se confisca scula, plus pedeapsa cu izolare, deşi
ori ce om ştia că din două lemne întregi, de grosimea unui antebraţ la
încheietură, nu se poate face foc. Puneam două lemne de grosimea a câţiva
centimetri de-a lungul grătarului, cu şindrilele făceam pod de-a latul peste
cele două, la margine alte două aşezate în cant şi pe acest eşafodaj puneam
lopăţica de cărbune.
Seara pe la şapte
venea miliţianul cu un planton de drept comun, cu feştile late de 2 cm
şi lungi cam de 15, făcute dintr-o zeghe veche, pe care o înmuia într-un
vas cu petrol şi o aprindea băgându-ne-o pe vizeta mare, uşiţa făcută pentru
introducerea mâncării. îi zicea şi la aceasta tot vizetă, căci câteodată
miliţianul îşi băga nasul pe ea şi îşi boldea ochii, dacă nu-i ajungea vizeta
propriu-zisă, aşezată mai sus la nivelul ochiului.
La începutul
puşcăriei mele la Piteşti vizetele acestea mici erau acoperite doar de un capac
de tablă, care se rotea în jurul unui cui şi permitea - când gardianul nu era
atent - să se introducă pe mica bortă obiecte de aceeaşi mărime. Apoi au
astupat orificiul cu o sticlă, peste care rămânea capacul de tablă. Vizeta
devenise un aparat de vedere, dar numai dintr-o parte, până atunci mai puteam
şi noi ridica cu degetul numitul capac şi să vedem şi noi pe coridor. Am făcut
această paranteză, pentru că cei care nu au avut ocazia „fericită" să
şadă după aceste uşi să înţeleagă ce-i aceea o vizetă.
Viaţa decurgea
monoton. Supravegherea era mai mare şi nu funcţiona sistemul de transmitere
prin calorifer, căci am spus că nu era şi nici de lăsarea obiectelor la closet,
când eram scoşi la "program". De altfel, la intrarea în Zarea
se făcea o percheziţie foarte minuţioasă, încât aici greu ar fi pătruns
materiale „didactice". Cel puţin cei din celula mea nu mai aveau
preocupări de acest fel, mulţumindu-ne cu relatări din viaţa noastră de afară,
ori de prin închisorile prin care am trecut.
La un astfel de
secret, desigur apare întrebarea, care de altfel mi s-a şi pus după eliberare:
cum vă orientaţi în timp?
Ziua era împărţită de
micile activităţi care îi fragmentau monotonia: la 5 dimineaţa deşteptarea şi programul"
(aşa se spunea la scoaterea tinetelor cu murdărie şi aducerea apei
de băut în alte tinete); la 7-8 dejunul, la 12-13 masa de amiază.
înainte de masa de prânz se dădea turtoiul, dar nu la o oră regulată, ca
masa. După prânz era o perioadă mai lungă, până la ora 5 când începea programul
de seară, iar cu scoaterea tinetelor. Pe la 7 seara schimbarea
turelor de gardieni, cu ciocănirea gratiilor - era închiderea de seară. Apoi
urma masa de seară şi la zece seara stingerea mult dorită, când aşterneai patul
şi te lăsai în lumea viselor. Era o viaţă necenzurată, fără oprelişti de nici
un fel. Visam şi noi ca oamenii, liberi, iar dimineaţa se întâmpla uneori să ni
le povestim, căci era şi acesta un mod de umplere a timpului. Răbufneau
refulările şi amintirile vieţii anterioare arestării.
Nea Vasile Ciobanu,
ţăranul de la Straja, râdea de mine: Măi Muntean, tu până mori te visezi
numai elev si student.
Dat să-1 fi auzit pe
el, cât de des spunea că a visat un lan de grâu verde - oare ce-o fi
însemnând, hai? - ori o porumbişte cu ştiuleţi tot unul şi unul. Eu unul
nu-1 mai tachinam, căci asta fusese viaţa lui, câmpul pe care-1 muncise şi de
la care aştepta roade, dar de care acum se despărţise fără voia lui.
Visele frumoase de pe
acasă le ţineam numai pentru noi, căci poate îi trezeau durere altuia. Vise
premonitorii nu prea aveam. După cartea de vise a deţinutului, Găină dacă
visai, pachet venea. Dar la noi nu mai era cazul. Uitasem şi găinile şi
pachetele. Sânge dacă visai, era veste. Dar cum nici veşti nu ne veneau
decât foarte rar, când le aducea câte un deţinut proaspăt arestat, ori fost de
curând în contact cu unul din aceştia. Deci, la ce bun să prevesteşti bucurii,
că nu venea nici una.
Era o glumă prin '45
când cu „Davai ceas". Se completase atunci cartea de vise de către
un şugubăţ: Rus de vei visa, ceas vei pierde. Dar noi nu mai aveam nici
ceasuri de pierdut (cei care au avut, le-au depus la bagaj), că de fapt ne
pierduserăm anii, dar tot din cauza ruşilor şi a celor aduşi de ei.
Apelul la paranormal
era numai un refugiu din calea răutăţilor zilelor şi anilor aceia.
Calendarul nu mai era
o problemă, chiar dacă nu mai văzusem unul de atâţia ani. Careva dintre
clericii închişi cu noi a ştiut „Mâna Sfântului Ioan Damaschinul". Ce
era aceasta? Pe plicile degetelor se plasau anii împărţiţi în cicluri şi zilele
săptămânii şi lunile anului. Se putea astfel afla în ce zi a săptămânii a fost
cutare zi din cutare an. Tot aşa se putea calcula data Paştelui ortodox din ori
care an şi secol. Mulţi dintre noi învăţasem această metodă de calculare şi
ştiam după ea nu numai data Paştelui din anul în curs, ci şi din anii care vin,
fără ca să mai apelăm la calendare. Regret că după eliberare nu mi-am notat
această mână!; nu că aş fi vrut să ajung popă, dar aşa, pentru
divertisment.
Divertismentul a
venit în viaţa noastră pe la sfârşitul iernii. Ţin minte anotimpul, căci mi-a
rămas că într-o zi ne-a scos pe toţi cu mantaua în cap, ducându-ne într-o sală
mare, din altă Secţie. Nu ştiu care, căci nu cunoşteam din Aiud decât
secţiile prin care am stat. închisoarea asta era un complex de clădiri,
plurifuncţional. Iată-ne deci duşi într-o sală ca de spectacol, căci avea pe o
latură scurtă un ecran. Nu mai aveam mantaua pe cap, ne-am văzut cu toţii, eram
toată Zarea, cel puţin aşa credeam eu. M-am întâlnit aici cu avocatul
Martin Bălan de la Oraviţa mea. Mărcin, cum îi spuneam noi localnicii. Era mult
mai în vârstă decât noi, avea o fiică studentă pe când eram şi eu student, dar la
Litere. Era condamnat la 15 ani, iar familia îi fusese deportată în Bărăgan,
fata fiind obligată să-şi întrerupă studiile. Nu ne-am putut spune prea multe,
căci nu am fost de la început aproape unul de altul în sală.
L-am mai întâlnit şi
pe avocatul Virgil Epure, tot de la noi, unde tot oraşul îi spunea Ghili. Era
slab şi îmbătrânit, nu-1 văzusem din anii războiului. Fusese în '40 prefect la
Vaslui, după ce scăpase cu viaţă din masacrul de acolo. în noaptea de 21/22
septembrie 1939, drept represalii pentru pedepsirea lui Călinescu, 36 de
legionari au fost scoşi din lagăr şi mitraliaţi pe sosea, fără judecată;
prietenul apropiat al lui nea Ghili, poetul cărăşan Valeriu Cârdu, redactor la „Buna
Vestire" sfârşind acolo, iar dânsul având şansa să nu fie în "detaşamentul
fantomă", vorba lui Cârdu.
Aşa se purtase la
Vaslui prefectul Virgil Epure, încât la procesul său Securitatea nu a
putut aduce ca martor al acuzării nici un evreu, nimeni neavând ce să-i impute.
Totuşi, i s-a dat o condamnare de 12 ani, numai pentru calibrul său politic,
pentru antecedente, nefiind implicat în activitatea la zi.
Al treilea orăviţean
pe care l-am întâlnit tot acolo a fost Traian Blaj, funcţionar la Administraţia
Financiară judeţeană de la noi. în '40 fusese şeful Poliţiei judeţene
Caras, dar nici lui nu i s-a făcut proces pentru fapte legate de funcţie, ci
numai pentru deţinerea funcţiei.
Blaj era fiul unui
învăţător şi mai avea încă un frate închis, Dom Blaj, dar acela ca luptător
naţional-ţărănist. Fusese în liceu înaintea mea cu câţiva ani, un băiat bine
dotat, picta, scria, priceput şi la muzică, dirija corul liceului în absenţa
profesorului, era milităros, ajutorul comandantului premilitarilor. Făcea
politică de centru, eram prieteni, dar nu ne înţelegeam din acest punct de vedere.
A mers la război ca ofiţer de rezervă, onorându-şi vocaţia militară. A fost
rănit, având o plagă la picior, pe care a purtat-o toată viaţa. Doru Blaj a
fost decorat pe frontul de Vest cu „Mihai Viteazul". După război a
terminat Istoria şi a mers profesor în Almaj (Depresiunea Bezoviciului). De
aici a intrat în închisoare cu un grup de circa 40 de ţărani
naţional-ţărănişti. Cei doi fraţi Blaj, ca şi fraţii Capotă, despre care am
vorbit, luptau pe acelaşi front, dar în unităţi diferite, pentru aceeaşi cauză
mare. Doru însă nu mai era aici, fusese trimis cu ţărăniştii.
De ce ne-au adus
aici? Colonelul Crăciun şi toată suita lui erau de faţă. A dat unui deţinut un
ziar ca să citească din el, pentru noi, cu glas tare, câteva articole
încercuite. Era ziarul „ Glasul Patriei", scos la Berlin de Gută
Tătrescu pentru românii din străinătate. Dar uite că se mai găsea şi în ţară,
socotindu-ne probabil şi pe noi că avem gânduri asemănătoare celor din diaspora.
Presa pentru diaspora şi pentru de-al-de noi. De Tătărescu auzisem
că a fost polonicar la Sighet, bucurându-se de mult credit la şefi.
Poate că a fost o răutate politică vorba asta, pentru colaborarea lui cu
comuniştii până când aceştia nu au mai avut nevoie de el. Poate. Dar uite-1
acum la Berlin, iar Brătienii - Dinu şi George -rămăseseră sub iarba verde la
Sighet. Se auzise şi asta.
Ni s-au citit câteva
veşti cu realizări din ţară şi câteva articole scurte de informaţii externe,
din care se vedea că de americani s-a ales praful. Apoi au proiectat şi un film
românesc, tehnicolor, de care nu m-am bucurat, deşi aş fi dorit-o. De când nu
mai văzusem eu un film? De 15 ani. Dar reeducatul de Cristea Marinescu
îmi spărsese ochelarii. Rămăsese numai o lentilă, dar şi aceea ciuruită de spân
de polizor. Cât lucrasem la Gherla la Bricege, lucram doi inşi pe un polizor,
fără ochelari de protecţie, unul de o parte, normal, cu spânul mergând în jos,
iar celălalt cu şpanul venindu-i în faţă, de partea cealaltă a roţii. E drept
că eu aveam ochelarii mei de 4 dioptrii, care mă protejau, dar spânul fierbinte
s-a înfipt în ei, topind sticla. Mai păstrez aceşti ochelari şi acum, ca
amintire, cu o lentilă ciuruită, afumată, cu cealaltă înlocuită de o cârpă
cusută în loc de sticlă, cu braţele rupte şi drese cu aţă răsucită şi protejate
de un ac de sârmă legat tot cu aţă. Nimeni nu-ţi mai dădea alţi ochelari, dacă
ţi se stricau cei de la arestare, iar pachete de acasă nu aveam voie să primim.
Aşadar nu m-am
bucurat de vizionarea filmului. Am admirat culorile, fără conturul obiectelor şi
oamenilor şi muzica veselă ce îl însoţea, începuse reeducarea. Deocamdată
nu ne spuneau decât ştiri deconcertante din lume şi ne arătau realizările
regimului. Oricât, cinematografia era o realizare. Scriitorul Nicolae Porsena,
cel de la Secţia sanatorială T.B.C., ne spusese cu câtă greutate a
realizat dânsul filmul antebelic S-aprind făcliile.
Ne-a mai scos încă de
vreo două-trei ori. Se petrecuse deja în 1961 zborul lui Gagarin în cosmos, dar
nouă abia acum ne-au citit (1963) şi asta numai pentru a ne convinge de
superioritatea ştiinţei sovietice. Eu mai auzisem vag treaba asta cu zborul în
cosmos, dar nea Traian Blaj, care stătea la Zarea de multă vreme, îmi
spunea că nu-i crede. Prea deseori spuseseră gogoşi, iar acum când era
adevărat, întocmai ca în povestea cu Ionică cel mincinos şi lupul, nu-i mai
credea.
A urmat metoda
dialectică a ascuţirii luptei contrariilor dintr-un fenomen, care ni se
aplicase şi nouă la Piteşti. Şefi de-ai noştri, cum fusese Victor Biriş, ne-au
vorbit acum la acest aşa-numit club, despre realizările văzute de el
afară (îl îmbrăcaseră civil şi-1 plimbaseră pe-afară, aşa se spunea) şi trecând
apoi la criticarea altor şefi, pe care i-am avut. Eu nu am apucat decât
începutul acestei activităţi de reeducare organizate de colonelul Crăciun.
Greii, cei de la Zarea, au fost lăsaţi la urmă, iarăşi ca la Piteşti
(faza cu munca silnică şi temniţa grea). Atât am văzut, atât
pot să spun. Cei care au trăit evenimentele pot spune mai multe, chiar despre
cine, dacă le-a mai rămas curajul sincerităţii (uneori discreditante).
Eu mă apropiam de
expirarea mandatului şi nu mă mai interesa problema eliberării anticipate. La
unele din adunările acestea ni s-a citit o listă cu unii deţinuţi eliberaţi
prin decret nominal de amnistie. Era o metodă de creditare, pentru atragerea
tuturor deţinuţilor politici care mai rămăseseră în închisori, la acţiunea
întreprinsă (mai corect spus executată, căci au întreprins-o alţii, ca
şi pe cea de la Piteşti) de echipa de securişti care conducea Aiudul de
câţiva ani. Pentru mine, însă, creditul lor nu mai avea valoare. Eu plătisem
până la ultimul bănuţ, executasem toată pedeapsa la care am fost condamnat. Nu
mai eram debitorul nimănui.
HAPPY - END. TOTUŞI HAPPY - END
Ştiam că Vasile Popa,
de care am vorbit, era arestat cam o dată cu mine şi am auzit la perete că
a fost luat din cameră de vreo 10 zile. Eu însă rămâneam pe loc.
Într-o zi vine
plutonierul Biro şi mă întreabă de ultimul domiciliu avut. Eu îmi dau adresa de
la Oraviţa, dar el nu, că am avut domiciliul în Cluj (de fapt aşa era în
mandat). Am încercat să-i explic că acela era domiciliu flotant, de studenţie,
dar casa părinţilor mei, unde am domiciliul stabil, este la Oraviţa. în fine, a
acceptat şi a scris cum am spus.
Am dedus de aici că
totuşi îi interesează locul unde voi pleca.
Ameninţarea de atâtea
ori auzită că ne vor trimite acasă în plic (subînţelegând prin aceasta că ne
vor trimite numai actele de deces) pentru mine devenea caducă.
A venit rândul să ne
tundă, treabă care se făcea lunar, ori la două luni, după cheful şefului de Secţie.
Menţionez că, deşi regulamentul penitenciar prevede purtarea unui păr scurt
de câţiva centimetri şi chiar ne anunţaseră acest drept, au revenit repede pe
motivul caraghios că nu avem piepteni. Toată detenţia am fost tunşi la zero. Eu
am protestat la această ultimă tunsoare, spunând că mă voi elibera peste câteva
zile. De fapt voiam să sondez plecarea. Nu s-a prins, m-au tuns ca pe toată
lumea.
Ei, plec sau nu plec?
Abia cu două zile înainte de eliberare a venit gardianul ca să-mi fac bagajul
şi apoi m-a dus la Secţie, unde mai stătusem ca bolnav convalescent.
Toţi cei pe care i-am
găsit în camera asta erau cu pedeapsa în expirare peste câteva zile. Toţi
fuseseră aduşi aici de câtva timp, de vreo două săptămâni. Se dădeau suplimente
de mâncare, din resturile rămase de la celelalte secţii. Semn că vom pleca
totuşi în libertate şi să nu mai părem aşa de scofâlciţi la obraz. Când am
auzit cine s-a mai eliberat în ultimele zile, m-am lămurit de ce pe mine m-au
ţinut în celula de la Zarcă până în penultima zi. Alaltăieri se
eliberase învăţătorul Vasile Popa, cel cu care stătusem şi plecase când cu
conflictul cu Tăvi Popa. Dacă mai aveam vreo îndoială, acum se spulbera. Dacă
ne întâlneam aici în urmă cu zece zile eu le spuneam celor din camera asta cele
petrecute la Zarcă şi probabil că îi deconspiram atitudinea. Or, după
cum voi vedea în ziua plecării, politrucii şi atunci mai pescuiau.
În ziua următoare
mi-au adus şi mie „sarsanaua", cum se spune la bagaj la dreptul
comun. Pe mine mă arestaseră fără nici un bagaj. Pachetul primit la Piteşti în
toamna 1948 nu avea învelitoare. Am căpătat o traistă ţărănească de la nu ştiu
cine şi dormisem în primii ani pe ea, era ruptă şi soioasă şi nu mai era de
spălat cât era de rară.
Eliberabilii de aici,
căci mai mult ca sigur că urma eliberarea, îşi aranjau garderoba. Toţi erau
recolta lui 1948, şi în parte ne cunoşteam. Ion Obreja, un talentat sculptor
din Bicazul Transilvan, pe care îl ştiam de la Piteşti, s-a îndurat de
mine şi mi-a dat o traistă mai bună, ţesută la ei în sat cu pătratele alternate
ca la şah, dar negre şi sure, de fapt o ţesătură specifică în Ardeal. El mai
avea una asemenea. I-am pus o baieră, am mai cusut-o la un colţ şi gata, aveam
traistă pentru puţinul meu bagaj. De fapt lăsasem la magazie schimburile acelea
aduse la penitenciarul din Cluj de prietenul meu din copilărie, Ionel Teodor,
despre care am mai scris. Eu crezusem că i le voi putea restitui mai devreme.
Cămaşa era peticită,
haina de pe mine era roasă, dar mergea, ziceam eu. Problema erau pantalonii.
Erau nişte pantaloni golf, croială largă, cu o cataramă care se închidea
deasupra bocancilor, încă la moda în '45, când îi făcusem. Nu-mi puneam eu
problema că nu se mai poartă astfel de croială, ci că erau rupţi în genunchi şi
în spate, căci îi purtasem mai mult decât le era norma de folosinţă. în primii
ani făceam puşcărie cu hainele noastre. Ce nu fac fraţii, când te văd căzut în
nenorocire! Nu, nu era vorba de altă pereche de pantaloni mai buni, nici n-aş
fi acceptat să-mi reîncep viaţa cu datorii. Am fost foarte bucuros că am găsit
nişte petice de aceeaşi culoare, gri, chiar dacă acestea erau uni. Le-am
aplicat nişte „ bazoane " de toată frumuseţea, de mi s-a părut
chiar că sunt elegant.
La soroc, am fost
strigat. Eu ştiam că am fost arestat la 8 iunie. în scripte însă am fost trecut
în 5. Asta însemna că, în conformitate cu regulamentul, în ajunul acestei date
să fiu eliberat, la ora 11 să fiu ieşit pe poarta închisorii. Nu ştiam că se
mai scade câte o zi pentru fiecare an bisect, căci anul penitenciar are numai
365 de zile cât un an obişnuit.
Deci, pe 1 iunie, pe
la ora 11 a venit un plutonier dintre grănicerii-securişti, Ionescu, dacă l-o
fi chemat cu adevărat aşa, căci unii spuneau că ar fi de altă naţie, la care se
cam obişnuieşte să umble cu nume făcute neaoşe. în ultimul timp se spunea că
este adjutantul colonelului Crăciun. Mă duce în faţă, unde sunt birourile
administraţiei. Pe cale, ca tot securistul, de ce n-ar mai ciuguli el ceva? M-a
întrebat ce se mai vorbeşte în camera de unde vin.
- Aveţi
posibilitatea să aflaţi personal de la oamenii de acolo. Eu acum mă duc acasă.
Nu mi-a răspuns
nimic, dar probabil că le-a spus celor de la poartă, unde
stătea ofiţerul de serviciu, să nu-mi dea drumul imediat, să mă mai şicaneze.
Altceva nu-mi mai putea face. Mi-a luat o zi din libertate, căci nu mi-au dat
drumul decât în zorii zilei următoare, deşi celorlalţi le-a dat drumul pe la
amiaza zilei în curs. Dacă l-aş întâlni, l-aş da în judecată pentru abuz de
putere şi deţinere ilegală de persoană, deşi voi pierde, căci se va prevala de
prescripţie.
Dar să revin la
cursul sau la decursul eliberării. I-au adus aici şi pe Ion Bohotici, pe care
nu-1 mai văzusem de la proces şi nici nu mai auzisem nimic despre el în toţi
aceşti ani, şi pe căpitanul Gheorghe Capotă, toţi trei, după cum am mai spus,
arestaţi odată şi bucurându-ne de aceeaşi pedeapsă. Pe ei nu ştiu de unde i-a
adus, căci în camera de eliberabili de unde veneam eu, nu erau. Am fost
introduşi într-un birou cu mai multe fotolii şi puşi să stăm. A mai fost adus
şi Teofil Mija, care făcuse parte tot din Centrul nostru, dar a fost arestat
ceva mai târziu. Fusese nedespărţit de Ion Golea, cel condamnat la moarte şi
împuşcat ca agent american, între plecarea şi revenirea lui Golea, Mija fusese
arestat, de aceea nu i-a împărtăşit soarta. Acum a fost adus să participe la
întâlnirea noastră cu generalul Crăciun (de când nu-1 mai văzusem, fusese
avansat).
Curând după ce ne-am
aşezat, a venit şi colectivul de politruci, comandantul, colonelul Iacob
şi acum maiorul Popa. Şi-au aprins ţigările şi Crăciun a început să ne
vorbească de eliberarea noastră. Vom găsi o alt lume (fără doar şi poate, mă
gândeam eu, trecuse doar atâta vreme), vom vedea că ţara s-a schimbat şi că s-a
construit mult, că nu o vom mai recunoaşte. Ne vom convinge că şi comuniştii
sunt buni români.
La afirmaţia lui
despre bunii români, cum se spune că vede cel ce va muri într-o clipă toată
viaţa, aşa mi-au răsărit mie în minte toate ipostazele în care l-am văzut în
studenţia mea pe acest om, Gheorghe Crăciun.
Fusese electrician la
Cluj, înainte de cedarea Ardealului de Nord. La Sibiu, unde se refugiase şi el,
după 1945 fusese numit chestor al Poliţiei municipale. în această calitate a
patronat molestarea studenţilor români care s-au strâns la cinematograful „ Corso
" să protesteze împotriva rulării unor filme maghiare fără titrare în
limba română.
La Cluj a venit după
noi, când am primit înapoi Ardealul. La 24 Ianuarie 1946, la prima sărbătoare
după reîntoarcere, studenţii au făcut o manifestaţie, mai bine zis au
participat la festivitatea organizată de autorităţile româneşti, de Biserică şi
de Armată.
Profesorul Daicoviciu
a vrut să împiedice participarea noastră acolo şi când coloanele de studenţi
s-au format în faţa Universităţii, el ne-a chemat pentru sărbătorire în Aula
Magna a Facultăţii de Drept. Văzând că nu suntem de acord, a încercat să
vină cu noi, în faţă, lângă drapelele asociaţiilor noastre, dar coloana a făcut
stânga împrejur şi el a rămas la coadă. Nu-1 voia lumea, căci trecuse la
comunişti.
După Te-Deum-ul de
la Catedrala ortodoxă, o companie de onoare a defilat prin faţa
comandantului Armatei a IV-a şi a celor doi vlădici români, Nicolae Colan,
ortodox, şi Iuliu Hosu, greco-catolic, cei doi care înfruntaseră asuprirea şi
umilinţele din timpul ocupaţiei maghiare.
Apoi am pornit către
Universitate pe Bulevardul Elisabeta (era încă aşa numit). Am observat
că pe nici o clădire de pe acest traseu nu era arborat nici un tricolor
românesc. Coloana de studenţi a început să strige: Vrem drapele româneşti!
Vrem drapele româneşti!
Când am ajuns în
piaţă, la Matei Corvin, ani văzut că nici aici, la sediul Partidului
Comunist Român (fost până în urină cu trei ani numai „din
România"), nici aici nu era arborat tricolorul. Numai drapelul roşu,
cel cu secera şi ciocanul, care era de fapt drapelul de stat al Uniunii
Sovietice. Cum partidul acesta pe vremea aceea încă nu avea drapel propriu,
care şi 1-a făcut mai târziu, funcţiona sub culorile patronilor lor de la
Răsărit. Ne-am oprit cu faţa către clădirea lor şi am început să scandăm din ce
în ce mai tare aceeaşi lozincă îndreptăţită: Vrem drapele româneşti! Tovarăşii
din interior, pe vremea aceea în mare majoritate evrei şi maghiari, nu au vrut
cu nici un chip să arboreze steagul ţării, ori poate nici nu-1 aveau. Nu am
plecat de acolo până la rezolvarea vrerii noastre. în acest timp, marele
patriot şi bunul român care-mi vorbea acum de după birou, a venit cu potera lui
de poliţişti şi au vrut să ne împrăştie. Studenţii au cântat atunci imnul ne
stat al României, care era încă Imnul Regal, dar poliţiştii nu au luat
poziţia reglementară de onor, deşi doar erau în uniformă, şi au înaintat.
Chestorul lor,
actualul colonel din faţa mea, se plimba cu statma lui voinică, îmbrăcat cu un
palton elegant, cu un fular bogat, roşu aprins, în gât. Noi am
îngenunchiat şi am început să cântăm psalmul „Cit noi este Dumnezeu ".
Cu cei din sediu însă
era chestorul cu fularul roşu, care mergea printre noi şi părea mai înalt.
Cineva din mulţime a dat cu un bulgăre de zăpadă îngheţat şi a spart o
bucată din firma clădirii, cea din mijloc, pe care scria cuvântul „comunist".
S-au operat arestări, între cei închişi fiind şi Marius Pop, cel de
care am vorbit că mă aştepta în gară când m-am întors de la Braşov.
Apoi, în primăvara
aceluiaşi an, când muncitorii maghiari de la „Dernata" au devastat
Căminul „Avram Iancu", poliţia domnului Crăciun tot pe studenţii
români i-a închis.
Şi acum căuta să ne
convingă de calitatea lui de bun român. Ne-a spus apoi, văzându-mă că mă înecam
de atâta fum de ţigară cât degajau toţi trei odată: Văd că nu vă convine, că
înghiţiţi în sec, dar nu aveţi ce face, asta este situaţia.
Ne-a cerut fiecăruia
părerea. Nu mai ştiu ce au spus ceilalţi doi. Când mi-a venit rândul, am spus
că mă eliberez altfel decât am fost la arestare. Nu sunt mistic şi nici nu mai
sunt legionar. Dreptatea socială am iubit-o întotdeauna şi cred că mă voi putea
încadra în societate.
Convingerea lui însă
despre noi era formată. A şi încheiat, după toată poliloghia care ne-a ţinut-o,
cu o ameninţare: Vom avea noi grijă să vă atârnăm o tinichea de coadă, să
sune după voi toată viaţa.
Pe Mija l-au dus pe Celular,
iar nouă ne-au dat biletele de eliberare şi banii ce-i aveam la C.E.C. din
anii cât am muncit. în doi ani şi jumătate se strânseseră aproape la 400 de
lei. Trenul urma să ni-1 plătim din aceşti bani, Nu conta, chiar dacă-i dădeam
pe toţi.
Bohotici şi Capotă au
plecat pe rând, destul de repede. Eu însă am rămas. Stăteam frumos pe traista
mea, aşteptând. A trecut după-amiaza, apoi şi seara, ofiţerul de serviciu îmi
răspundea tot că nu am tren. Tot repetam de plecare, tot mă minţeau că nu am
tren. De plecat nici vorbă. Pe la trei-patru de către ziuă i-am cerut iar
ofiţerului, dacă sunt liber, nu este grija lui, pot merge şi pe jos. Iar de
trenuri, este imposibil ca într-o jumătate de zi şi o noapte să nu fi trecut
nici unul ori către Teiuş, ori către Cluj, cu banii pe care îi ara pot merge şi
pe rute ocolitoare. Iar dacă nu sunt liber, apei să mă ducă înapoi în celulă,
măcar să mă odihnesc.
A mai trecut la un
sfert de ceas, a ieşit din biroul său, eu stăteam pe un coridor, mi-a spus
să-mi iau traista, m-a însoţit până la poartă, deschizându-mi-o şi spunându-mi:
Na, du-te!
Nu-mi venea să cred.
N-am întrebat pe nimeni încotro este gara. Las' Că nici nu era ţipenie de om pe
drum, dar auzisem noi de atâtea ori pe unde trecea „internaţionalul'", care
marca stingerea şi odihna. întorceam capul după fiecare colţ, să-1 văd pe cel
care mă urmăreşte. Nu se vedea.
Am plecat din Aiud la
ziuă, către Teiuş. De aici, cu altă cursă, până la Simeria. Nu aveam răbdare să
aştept un tren direct.
În gări lumea era
îmbrăcată frumos, căci era duminică. Nu se uita încă nimenea la pantalonii mei.
Traista mea cea gătită era râsul lumii, faţă de sacoşele de vinilin ale
călătorilor şi de care nici nu auzisem că apăruseră, deşi m-am interesat cam ce
mai e pe afară. Pentru restul oamenilor, devenise ceva firesc, pentru mine o
noutate. Nu-1 vedeam nici pe-aici pe cel care să mă ducă înapoi. Nu era, dar
eu, tot cu ochii după el. Pe la amiază am ajuns abia la Radna. Am coborât, căci
eu ştiam ca era o linie circulată Timişoara - Radna. M-am înşelat, legătură am
avut târziu, abia seara am ajuns la Timişoara. Cât se mai vedea până la
înnegurare, am tot privit lumea de pe scările gării, nu mă mai săturam să tot
privesc oamenii. Nimănui însă nu-i păsa de mine. Nu m-a întrebat absolut nimeni
de unde vin. Le-aş fi spus, deşi la plecare am dat o declaraţie că nu vom spune
unde am fost şi ce-am văzut.
Dimineaţa la patru am
ajuns acasă. Am bătut la fereastră şi a ieşit fratele meu. Ajunsese acasă şi
el, de câteva luni, după 14 ani de închisori. „Ridică-te Gheorghe,
ridică-te Ioane", aşa cum ne chema de fapt şi pe noi.
Au venit la uşă să-mi
deschidă mama şi tata, amândoi plângând. Eram bucuros că trăiau.
Nu-i văzusem de 15 ani şi nu ştiam
nimic de ei de zece.
Apoi, după câteva
luni m-am căsătorit.
În toamna care a
urmat, soţia mea îmi întinde şăgalnic un strugure din via casei. În fotografia clipei
râdeam şi eu, şi, în loc de dată, pe verso am scris: "Idilă târzie,
ce-ar fi putut să fie în anii care nu au fost."
Trecusem de 40 de
ani, din biografia mea lipseau însă trei optimi...
Închin toate paginile
de mai înainte celor care nu mai sunt şi celor care poate că vor mai veni.
Redactat: iulie 1992
Revăzut: august 1994