La Secţie şi la Celular - 2

Regimul plănuise eliberarea anticipată a tuturor politicilor. Pentru asta îl trimisese aici pe Crăciun cu securiştii lui. Urma mai întâi o reeducare, măcar autodemascări totale, ca la Piteşti, dacă nu se putea şi schimbarea convingerilor, urmată de amnistiile şi graţierile din 1964. în cadrul acestei acţiuni era cuprinsă şi restabilirea fizică a supravieţuitorilor. Norocul meu.

Întrucât Aiudul l-am cunoscut numai din interiorul celulelor şi al camerelor de spital, nu ştiu ce fusese mai înainte în secţia unde ne-a băgat acum. Era o curte mare, înconjurată de clădiri, din care unele dădeau în aceasta. într-o parte a curţii se găseau câteva boschete ornamentale şi câteva bănci de odihnă.

Erau câteva camere de mărime potrivită, în care au fost cazaţi „pulmonarii", şi o hardughie, probabil o fostă magazie, înaltă de încă trei sau patru rânduri de paturi de fier suprapuse. Aici am fost cazaţi cei cu tuberculoze extrapulmonare.

Cei mai tineri şi mai uşor bolnavi (vedeţi că am rămas tânăr!) am ocupat paturile de la înălţime. Eu la etajul II şi, din întâmplare, deasupra mea s-a urcat părintele Valeriu Anania, cu care fusesem contemporan la Universitatea clujeană, dar pe care acum nu l-am mai cunoscut, fiind fără barbă, căci în puşcărie aceasta era interzisă. Or, eu îl cunoscusem ca faţă bisericească, purtând şi acesta podoabă.

Diversitatea oamenilor întâlniţi aici, precum şi deosebitul lor nivel intelectual, m-au făcut chiar să uit că mă găseam închis. Mai ales că ziua eram liberi să ne plimbăm în curte şi să stăm de vorbă.

În curând s-a deschis un club, cu bibliotecă, cărţi cu politica zilei, dar şi de beletristică. De când nu mai citisem o carte? De patrusprezece ani! Cărţile mele în acest răstimp au fost sufletele oamenilor cu care am convieţuit, dar acum aveam în mână cărţi adevărate, deşi după conţinui multe din ele erau mincinoase.

Să încep însă cu infrastructura, ca să fiu şi eu conformist. Despre cazare pot spune că erau condiţii mai bune ca pe Celular, dar nu ca la spital, unde paturile nu erau etajate. Aveam saltele, cearceafuri, pături şi perne, chiar dacă saltelele erau umplute cu paie şi albiturile nu se schimbau prea des. în mod normal nici nu ar fi trebuit să vorbesc despre ce am scris mai sus, fiind condiţii sine qua non ale unei vieţi civilizate. Pentru noi însă au fost numai nişte avantaje care ni s-au creat fiindcă ne-am îmbolnăvit şi iarăşi nu fiindcă ne-am îmbolnăvit oricând, ci acum, când se urmărea ceva cu noi. Că altfel zăceam ca şi mai înainte, în condiţiile ştiute.

Masa era mult deosebită cea de cea de la Celular. Pâinea era diferită: 350 de grame zilnic pentru extrapulmonari şi 750 de grame pentru cei cu T.B.C. pulmonar. S-a dus turtoiul. În meniu intra câte o dată şi cafea cu lapte, unt sau slănină - la ,,pulmonari" -, arpacaşul era fiert în lapte, chiar dacă dublat cu apă, cartofii se făceau cu grăsime, iar carne mai multă decât fusesem obişnuiţi atâţia ani.

Cum inapetenţa este unul din simptomele tuberculozei, bolnavii pulmonari nu prea mâncau arpacaşul sau cartofii, chiar aşa gătiţi mai gustos, încât rămâneau multe suplimente pentru cei cu apetitul păstrat. Eu eram dintre aceştia, după ce am ieşit încă prima oară din spital mi-a revenit pofta de mâncare, încât acum mâneam cu convingere, atât ca să refac deficitul ponderal cât şi ca prevedere, căci nu ştiam cât ţine acest trai bun. Aşa că m-am hotărât să mă pun pe boabe. Mâneam seara o gamelă plină cu arpacaş şi mai luam una pentru dimineaţă, când mă sculam pentru a o termina şi pe cea de-a doua. La ora 5 o înghiţeam greu, abia se ducea din gură, iar bucăţica de marmeladă primită, care nu depăşea mărimea unei cutii de chibrituri, abia dacă da un pic de gust. Rupeam câte o aşchie cu vârful lingurii şi parcă îndulcea un pic orzul din gamelă. N-am făcut-o din lăcomie, chiar aşa cum s-ar bănui, n-am stat prea mult aici, 3-4 luni, nu mai ştiu exact şi fără să mă mai întrebe cineva de sănătate, am nimerit drept în Zarea. Voi reveni.

Când mă chinuiam din zori cu arpacaşul, cu cele puţine lumeşti care le aveam la îndemână, părintele Anania, cel din patul de deasupra mea, se scula şi mai de cu noapte şi se ocupa de cele spirituale şi de creaţii literare. întins pe spate, cu mâinile făcute cruce sub cap, „scria" în minte versuri după versuri, ieşind din acest dublu efort intelectual şi de creaţie şi de reţinere piesa de teatru Steaua zimbrului. După dejun, când ne strângeam în micul părculeţ, ne desfăta sufleteşte cu scenele scrise în zori, în versuri alexandrine clasice, cu rimă bogată, pline de figuri de stil, de sentinţe şi de maxime. Poetul urmărea pe auditoriu efectul realizat, între ascultători fiind şi oameni de cultură, ca scriitorul Nicolae Porsena, Dan Lăzărescu, avocatul Caftangioglu, dr. Diaconescu şi alţii. La discuţii, eu nu am fost de acord cu finalul piesei, unde se încrucişau cortegiile lui Dragoş, care-1 ducea acasă în Maramureş pe fiul său ucis, Sas, şi al lui Bogdan, care aducea în ţară nouă trupul fără viaţă al soţiei dragi. Pentru mine asta ar fi fost un epilog. Clou-ul piesei era desfăşurarea steagului cusut cu cap de zimbru de Muşata pentru moldoveanca Dorna, în locul zimbrului ucis de Dragoş. Zimbrul simboliza libertatea moldovenilor. în ediţia tipărită pe care am cumpărat-o după eliberarea mea şi apariţia ei, autorul a rămas la finalul său.

După terminarea acestor mii de versuri, poetul şi dramaturgul Anania a purces la o nouă piesă în versuri. Meşterul Manole, dar pe aceasta eu n-am mai ascultat-o până la capăt, căci am fost mutat de aici. Cum subiectul mai fusese tratat şi de alţi dramaturgi, între care şi de Blaga, trebuia atenţie mare, pentru a realiza originalitatea. Când am citit, după eliberare, şi această piesă, am văzut că a reuşit ce şi-a propus. Manole al său nu seamănă cu al celorlalţi. Eu însă nu eram de acord cu eroul argeşean şi îi spusesem şi poetului părerea mea. Eu l-am văzut altfel pe celebrul Meşter: masonul (doar zidar înseamnă pe altă limbă mason, nu?), care pentru reuşita tagmei din care face parte sacrifica vieţi omeneşti. Nu s-a sacrificat fizic pe sine, ci pe alţii, chiar dacă aceşti alţii au fost soţia şi fiul său. Idealul de cele mai adese ori se realizează cu sacrificii, dar nu trebuie cu sacrificarea altora, ci a ta însuţi. Dumnezeu i-a cerut lui Avram să-şi pună copilul pe altar, dar nu 1-a lăsat să-şi ducă jertfa până la capăt. în fine, ăsta ar fi fost Meşterul Manole al meu, şi nu al părintelui Anania.

Poetul aborda însă şi genuri mai facile, cum este fabula, reuşind, ca fost student la medicină, să personalizeze părţi ale corpului omenesc. Le-a intitulat Fabule Agrippine, pornind de la fabula lui Menenius Agrippa, când cu răscoala plebeilor de pe Muntele Sacru. Am reţinut numai conţinutul uneia, în care eroul este cordul, cu şuvoiul de sânge care-1 străbate, dar din care nu primeşte pentru sine decât o şuviţă, câtă se scurge prin coronare. Morala fabulei este pentru casieri.

Adevărate delectări le-a constituit reproducerea integrală a altor două piese de teatru în versuri, pe care le scrisese încă fiind afară: Mioriţa şi Du-te Vreme, vino Vreme. Memoria deosebită a autorului ne-a oferit satisfacţia ascultării integrale a celor două piese, cu nuanţările dorite de el însuşi. Descopeream un mare scriitor.

Pe Nicolae Persena îl cunoscusem din scris. Aveam acasă traducerea în versuri a Baladei Temniţei din Reading, după Oscar Wilde şi un eseu, Regenerarea Neamului Românesc, şi mai citisem în tinereţe câteva articole de-ale sale din „Porunca Vremii" (de orientare goga-cuzistă). Am reţinut din baladă atmosfera de groază neputincioasă ce cuprinsese sufletele celorlalţi deţinuţi din temniţa din care unul dintre ei urma să fie spânzurat a doua zi în zori. Dar eu trăisem această stare sufletească împreună cu toţi deţinuţii Aiudului, când Ion T. Popa urma să fier ucis sub ochii noştri de soldatul robotizat. Wilde ţinea parte unui ucigaş numai pentru că era şi acesta om: „ Cu toţii ucidem ce-am iubit/ Şi-ntindem morţii prada./ Cei laşi ucid cu un sărut/ Cei curajoşi, cu spada "

Cei din Reading se rugau pentru sufletul unuia dintre ei care urma să moară pentru că şi-a ucis soţia.

Noi ne rugasem pentru viaţa unuia dintre noi, care urma să moară pentru că şi-a pierdut speranţa. Şi omul-robot a tras.

Wilde vorbeşte de Iisus şi de neîndreptarea lumii în ciuda jertfei Sale. Erau oamenii care în numele unei legi pământene îşi ucideau semenul. Noi aveam în faţă omul din inima căruia fusese scos Iisus şi care ucidea pe un om ca el fără ca acela să fi fost judecat.

Traducătorul, aici de faţă, ne-a recitat Balada, traducerea sa în versuri fiind mai sugestivă decât cea publicată în proză de Al. Stamatiad în colecţia „Minerva" (şi pe care de asemenea o citisem acasă).

Cât priveşte eseul cu Regenerarea..., întâlnindu-1 pe autor am avut aceeaşi deziluzie pe care probabil că ar fi avut-o cel ce a citit despre Obermensch şi l-ar fi văzut apoi pe Nietsche.

Am mai avut în această Secţie o deziluzie. într-una din camerele cu „pulmonari" se găsea autorul unei cărţi pe care o aveam şi la care ţineam: îndemn la simplitate, Ernest Bernea. Motto-ul cărţii, „ Eşti cât dăruieşti", mi-a plăcut atât de mult şi rezuma în trei cuvinte toată cartea. Dar este foarte greu să dăruieşti cât trăieşti, adică toată viaţa.

Am reîntâlnit aici vechile cunoştinţe din spital, Petrică Matei şi nea Gică Ionescu. Celui din urmă i-am povestit câte ştiam despre el de la Secţie, dar i se părea că vorbesc de altă persoană, nu mai ştia nimic din câte s-au petrecut cu el.

Alt cunoscut, dar din libertate, de la mănăstirea Sâmbăta din Făgăraş, era părintele Ioan de la Vladimireştii Tecuciului. Când îl cunoscusem eu purta numele din studenţie, Silviu Iovan. Fusesem contemporani şi la Sibiu, dânsul învăţa pe arunci la Academia Teologică Andreiană, dar ne-am întâlnit în cadrul F.O.R.S.-ului (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească), fie la şedinţele de la Universitate, fie la cele ţinute la Academia lor, unde în timpul Postului Mare ţineau meditaţii şi vecernii la paraclisul din incintă, pictat cu acelaşi talent de Octav Smighelschi, pictorul care a împodobit şi Catedrala Mitropolitană. Intrând în viaţa monahală, a primit numele de Ioan, traducerea în calendarul românesc a sârbescului Iovan.

Auzisem de la mulţi oameni, între care şi de la dr. Aurel Iubu, povestea acelei mănăstiri. Maica Veronica, sora lui Iordache Nicoară, cel ucis fără judecată în 1939, trecuse la monahism şi adunase la această mănăstire până la 60 de maici fecioare. Preot slujitor şi duhovnic venise acolo acest părinte Ioan. Pătruns de mult duh creştin şi tare în credinţa sa, nu s-a ruşinat şi nu s-a ferit să o mărturisească din amvon. Povestea despre el şi predicile sale au străbătut ţara. Patriarhia, la solicitarea Resortului cultelor (cum se numea forul suprem guvernamental pentru culte), căruia nu-i convenea puternicul curent creştin iscat în plină epocă de materialism ştiinţific, a încercat să-1 mute pe duhovnic, dar nu l-au lăsat maicile să plece. Atunci au împestriţat cinul maicilor, ca nişte buni securişti ce erau, şi au adus aici şi călugăriţe mai bătrâne, retrase la mănăstiri după ce şi-au trăit viaţa lumească. Lumea însă venea în pelerinaj din ţară şi de prin toată Moldova. La un praznic s-au strâns ca la 10.000 de pelerini. Cum mulţimile voiau să se mărturisească părintelui Ioan - slujbele se ţineau în câmp -, duhovnicul nu mai prididea să-i asculte pe toţi, pe fiecare în parte, şi a reintrodus spovedania colectivă, ca în creştinismul primitiv. Spuneau cei care au fost acolo că era impresionant să vezi atât popor îngenunchiat şi când preotul spunea păcatul, din mulţime răspundeau ici-colo păcătoşii respectivi: „am furat", „am preacurvit", „am pus mărturie mincinoasă" şi toate câte au întinat sufletele şi viaţa oamenilor. Vreo 70 de preoţi din regiune, alarmaţi că li se duc poporenii la alt duhovnic, ori poate puşi de vreo autoritate fie clericală, fie mireană, au făcut plângere (adică denunţ sau reclamaţie). Genul ăsta de spovedanie era împotriva canoanelor, biserica renunţase de mult la el şi iată-1 pe părintele Ioan eretic.

Securitatea însă 1-a luat pe altă latură.

O măicuţă tânără şi firavă avea un frate mai mic, elev de liceu în 1948, când a fost condamnat. A fost închis la Târgşor, închisoarea elevilor, de unde a reuşit să evadeze. S-a tras către casă şi a trăit ascuns prin împrejurimi. Asista nevăzut - căci era ascuns pe aproape, ori o găsea adesea pe mama sa maltratată de şeful de post din comună. într-o zi s-a întâlnit - elevul evadat - cu miliţianul, la o punte. II prinde. A tras. A fugit mai departe. A căutat-o pe sora lui la mănăstire. Aceasta 1-a dus la duhovnic să se mărturisească. A primit de la maici şi un buletin de identitate din cele pierdute de pelerini.

Când a arestat-o pe măicuţă, aceasta mai slabă de înger a depus contra duhovnicului cum voia Securitatea. Părintele neagă. I-a pus apoi faţă-n faţă pe anchetaţi şi fata a repetat cu voce tremurândă cele semnate. După care s-a întors către anchetator, spunându-i: Dar acuma îmi daţi aer?

Părintele Ioan a priceput. Măicuţa era bolnavă de tuberculoză şi i se făcea un tratament cu pneumotorax (metodă încă practicată pe vremea aceea, constând în insuflare de aer în cavitatea pleurală, în scopul colabării - turtirii - plămânului bolnav şi al apropierii pereţilor cavernelor). O şantajaseră cu tratamentul: nu spui cum zicem noi, nu-ţi mai dăm tratamentul. Fata disperată de moarte, a acceptat jocul. Dar acuma (subînţeles după ce am spus cum aţi vrut) îmi daţi aerul? Şi duhovnicul, ca să nu o mai chinuie pe măicuţa bolnavă, a spus că semnează. L-au încadrat la complicitate cu criminalul şi i-au dat 25 de ani de condamnare.

A fost un proces mare, care s-a soldat cu desfiinţarea şi apoi cu dărâmarea mănăstirii. Apărătorul mănăstirii fusese avocatul Petre Pandrea, care acum se găsea şi el condamnat la Aiud. în tinereţea sa Pandrea îi apărase pe comunişti în procesele din ' 33 încoace. Apoi fusese închis cu cumnatul său, Lucreţiu Pătrăşcanu. Asta după 1948, la Ocnele Mari.

După eliberare i-a apărat pe unii din cei cu care stătuse în închisoare în procesele care le-au fost intentate ulterior. A apărat şi Vladimireştii. Închis din nou, fiind cunoscut ca om de stânga, colonelul Crăciun îl chema deseori la discuţii. Odată i-a reproşat de ce, cu trecutul său, îi apără totuşi pe legionari, precum şi pe alţi duşmani al regimului. La care juristul a răspuns:

- Domnule colonel, în trecut v-am apărat şi pe dumneavoastră. în viaţa mea am fost întotdeauna apărătorul leproşilor penali.

Treaba asta am auzit-o de la cineva care stătuse cu dânsul. Şi mai povestea că între cele două arestări a întâlnit-o în tramvai pe Ana Pauker, cu care era bun cunoscut. Aceasta fiind deja criticată şi debarcată, i-a spus în franceză, ca să nu înţeleagă vulgul călător: C'est une sale revolution! (Aceasta-i o revoluţie murdară!).

Interesant, zic eu astăzi, cum atâţia comunişti, după ce nu mai sunt la putere, zic despre revoluţia lor că a fost murdară, sau greşită. Atunci n-or fi văzut? Şi apoi cum de lor li se admite să facă mea culpa şi au dreptul de a porni pe alt drum, iar altora li se contesta acest drept, condamnându-i să rămână la eroarea iniţială?

Părintele Ioan avea acum o tuberculoză pulmonară şi deşi era strict interzisă viaţa religioasă în comun, în camera sa, unde erau „pulmonarii" avansaţi ca stadiu al bolii, cuteza să oficieze duminica rugăciuni de mântuirea tuturor, făcea Liturghia chiar dacă nu avea cu el şi Sfintele Taine.

Revin la vecinul meu de pat, la părintele Valeriu Anania. Fusese bun prieten cu Todor Arghezi, despre care a şi publicat după eliberarea sa amintiri. Mi-a povestit şi mie unele, nu mai ţin minte dacă publicate sau nu.

Părintele fiind vâlcean, era apropiat de Patriarhul Justinian Marina. Lucra la Patriarhie şi fusese lector la cursurile de orientare a clerului, care se ţineau la Curtea de Argeş. Odată s-a întâlnit cu reprezentantul Resortului Cultelor din guvern, avocatul Vasile Pogăceanu, Acesta fusese prefect la Cluj, în 1946, când a avut loc greva studenţească. în vârful acesteia se găsea vice-preşedintele Centrului Studenţesc „Petru Maior", studentul medicinist din anul II Valeriu Anania. Pogăceanu cunoscuse personalitatea ieromonahului şi i-a cerut Patriarhului să-1 schimbe, să nu mai fie într-un serviciu unde vine în contact cu oamenii. înalta şi prea-sfinţita faţă nu a avut încotro şi 1-a schimbat, dar nu a vrut nici să-1 piardă, 1-a numit bibliotecarul Patriarhiei. Aici, omul de cultură s-a simţit în largul său. II vizita la bibliotecă şi Arghezi, iar dânsul era un oaspete frecvent la Mărţişor.

Am fost curios să aflu ce 1-a determinat pe maestru să accepte colaborarea culturală cu un regim care îl marginalizase şi îl batjocorise atâţia ani. Părintele Anania mi-a spus că poetul nu a mai putut suporta să-1 vadă pe fiul său Baruţiu vânzând cireşe în poarta Mărţişorului. Era exprimată prin asta înfrângerea materială a familiei sale.

Apoi mai era şi bolnav la un ochi. Imediat după reconsiderarea sa, i-au adus un specialist elveţian, care, crezând că dacă poetul iese din ţară, nu se mai întoarce, a spus că îl poate opera, dar numai în clinica sa de la Zurich. Totuşi s-a întors. I s-au satisfăcut şi capriciile. Fiind dus în vizită la Moscova, a fost întrebat - mai bine zis a fost iscodit - de ghidul român, ce părere are de cele văzute. Arghezi a parat cu dibăcie şi interes:

- Îmi pare rău că nu e şi Baruţiu aici.

În ziua următoare l-au adus acolo şi pe fiu.

Când a avut loc recepţia poetului la Academie, secretarul care trebuia să-1 conducă a întârziat şi s-a scuzat:

- Mă iertaţi, Maestre, că am întârziat zece minute.

- Nu face nimic, ar fi răspuns acesta, aţi întârziat dumneavoastră zece ani, darmite zece minute.

Arghezi i-a dat părintelui un pachet pe care acesta să-1 dosească şi să-1 păstreze. Pachetul aparţinuse unui alt prieten al maestrului, doctorul C. Veselovschi, despre care am scris că fusese la mină la Baia Sprie.

Doctorul fusese ajutor de comandant legionar. în 1940 a fost medic şef al Capitalei, unchiul său fusese medicul de casă al Reginei Măria. Un om din lumea înaltă a Capitalei. Când vremurile s-au înăsprit, simţindu-se urmărit, căci după război a intrat la naţional-ţărănişti, ajungând membru în Delegaţia Permanentă a partidului, a lăsat acest pachet spre păstrare la proprietarul Mărţişorului.

Părintele nu 1-a păstrat la Patriarhie, unde era vremelnic, ci 1-a dus la locul său de apartenenţă, la mănăstirea Polovragi. Când cu „ lichidarea rămăşiţelor ideologice" din 1958-59, l-au scotocit şi pe dânsul la mănăstire şi au găsit pachetul. Ancheta a fost deosebit de dură, căutându-se compromiterea feţei bisericeşti şi monahale prin insinuări de genul audodemascarilor intime de la Piteşti. Cu ciomagul.

Consecinţa contuziilor acestora sălbatice şi a vieţii de privaţiuni cu mult sub cea monahală, a fost tuberculoza osoasă coccigiană de care suferea şi pentru care se găsea acum internat unde ne găseam.

La procesul care a avut loc, despre pachetul cu pricina, care conţinea o cămaşă verde şi mai multe cărţi legionare, s-a spus: „La domiciliul inculpatului (Anania, n.a.) s-a găsit un pachet cu material subversiv, primit în păstrare de la altă persoană". Nu s-a spus nimic nici ce conţinea numitul pachet şi nici de la cine 1-a primit în păstrare. Dacă era altcineva în cauză decât Arghezi, ar fi luat şi el acolo un zece ani, căci doar şi făcuse ceva, vorba ăluia citat mai înainte.

Dar Valeriu Anania era bucuros că prietenul său mai bătrân şi mai ilustru a scăpat. Ţinea la prieteni cu adevărat.

Prieten literar îi fusese şi maestrul său în ale Anatomiei, profesorul nostru de la Cluj, Victor Papilian. Când tânărul călugăr venise student la Cluj, venise cu tot bagajul său literar şi s-a alăturat Cenaclului literar al cunoscutului om de ştiinţă şi scriitor clujean. Pentru Victor Papilian au început însă curând zilele amare. Â fost mai întâi scos din Universitate şi din viaţa publică şi persecutat pentru prietenia sa cu Titel Petrescu, liderul social-democraţilor independenţi. Au urmat apoi pentru acesta ani de recluziune, fără sentinţă judecătorească. Când a revenit, ilustrul profesor era deja obosit şi bolnav, iar prietenii i se împuţinaseră. între cei rămaşi, Valeriu Anania, statornic în dragoste şi respect. Pe dânsul 1-a şi desemnat scriitorul Victor Papilian ca executor testamentar al operei sale literare.

Din amintirile noastre comune erau şi evenimentele din primăvara 1946. Le-am retrăit, căci făceau parte din zbuciumaţii noştri ani universitari.

Nu am să descriu toate evenimentele care au dus la încordarea relaţiilor dintre români şi conaţionalii noştri maghiari. Aceştia mai deţineau încă în Cluj multe din pârghiile puterii locale, la primărie, la partid, în marile întreprinderi economice, între care şi la „Dermata".

După recunoaşterea drepturilor noastre asupra Ardealului de Nord de către Conferinţa de Pace de la Paris, reacţiunea şi iridenta maghiară au căutat noi forme, mascate, ca să ne lovească.

Le deschiderea oficială a campaniei electorale pentru alegerile din noiembrie 1946, un grup de studenţi, între care majoritatea naţional-ţărănişti, au făcut un scurt miting prin centrul oraşului, cu lozinci ca „ Jos teroarea" şi „ Trăiască Iuliu Maniu". Ajunşi în Piaţa Libertăţii - cea cu Catedrala Romano-catolică Sf. Mihai şi cu Statuia lui Matei Corvin, dar şi cu sediul P. C.R. -ului pe o latură a pieţii şi al Confederaţiei Sindicatelor au pus portretul lui Iuliu Maniu pe parterul clădirii în care se găseau la etaj sindicatele, de fapt un manifest electoral, cu portretul liderului partidului lor.

Era pe la ora 6 după-amiaza zilei de 26 (sau 27) mai. La uzinele „ Dermata " a început să sune sirena, care se auzea peste tot oraşul. Nimeni dintre studenţi nu ştiam de ce. Uzina la ora aceea era exclusiv maghiară, intenţionat, printr-un exclusivism etnic care românilor le-ar fi fost reprobat. S-a strâns maghiarimea, au umplut câteva autocamioane şi au venit în centru, ca sa apere - chipurile - democraţia cea nouă şi un sediu muncitoresc atacat de huligani.

Până să ajungă ei în piaţă, studenţii spuseseră ce aveau de spus paşnic, nu vătămaseră pe nimeni, nu atacaseră fizic nimic şi au plecat pe la casele lor. Cei de la „ Dermata" nu aveau practic cu cine să se mai bată. Dar scenariul era ca ei să-i bată pe studenţi, să-i intimideze, acum la începutul campaniei electorale. S-au dus la Căminul studenţesc „Avram Iancu" din apropierea pieţii, pe care îl considerau sediul „reacţiunii" române şi au început mitingul lor, dar nu numai cu lozinci paşnice, ci cu bolovani şi ciomegele cu care veniseră pregătiţi, în cadrul noilor lor concepţii despre democraţie.

Au spart geamurile căminului. Asediaţii s-au baricadat, blocând uşa parterului şi grilajul din capul scărilor cu paturi şi mobilier din dormitoare.

Cu ajutorul unor studenţi maghiari de la un cămin vecin au spart o uşă din spate, cea de acces pentru aprovizionarea cantinei (uşa aceasta era făcută în grosimea vechiului zid al cetăţii medievale a Clujului, zid care mărginea curtea căminului). Au devastat întregul parter şi subsolul în care se găsea cantina studenţească.

Străzile care încadrau căminul - căci acesta era pe colţ - erau pline de atacatori, care se mai sporiseră şi cu alţi conaţionali de-ai dermatistilor. Vacarm, huiduieli, bombardament continuu asupra căminului cu corpurile contondente găsite şi aduse. Din greşeală au spart şi un geam de la clădirea de alături, unde se găsea poşta de etapă a trupelor sovietice. Ivanul de la poartă, văzându-se şi el agresat, a început să-i zică şi el la „balalaică". La auzul focului automat, agresorii s-au retras. Cum cei din cămin erau puţini - mulţi plecaseră la teatru, unde era un spectacol al unei trupe bucureştene aflate în turneu la noi - au aruncat şi ei în stradă cu ce-au găsit la îndemână, sticle de apă, ţigle smulse din acoperişul mansardei, căci şi acolo se locuia,ba au aruncat sertare de noptiere şi chiar noptiere. Au rezultat victime din partea atacatorilor, se vorbea apoi că ar fi fost vreo 60, şi acestea au fost duse la Spitalul evreiesc, care era pentru ei mai „democratic", aliat cu aşa-zişii democraţi de la „Dermata".

Din Mănăştur s-a strâns populaţia românească şi studenţii agronomişti şi au plecat către cămin, să despresureze pe studenţi. A intervenit armata, barând calea coloanei de manifestanţi români (unde or fi fost aceste trupe când au venit ungurii către centrul oraşului?) şi poliţia chestorului Crăciun, actualul comandant al Aiudului. Poliţiştii au arestat 28 de studenţi de pe marginea coloanei, care se îndrepta către centrul oraşului pe Calea Moţilor.

A doua zi dimineaţa, studenţimea s-a adunat în piaţeta din faţa căminului. Acesta arăta dezolant, cu geamurile toate sparte - dar toate -de pietre, ciomege şi chiar de gloanţele trase de paşnicii noştri concetăţeni. Cantina era cu toată vesela spartă, camerele devastate, în totală stare de nefuncţionare. Grupurile sanitare, toate instalaţiile electrice - deteriorate complet

La ferestre au apărut oratorii noştri, oratorii zilei. între ei şi vicepreşedintele Centrului studenţesc „Petru Maior", Valeriu Anania. Preşedintele, student din ultimul an de la Medicină, n-a vrut să se implice, fiind intern la Clinică. Conform tradiţiei, acest Centru era condus de elemente din organizaţia noastră, cel puţin despre actualul preşedinte ştim sigur că asculta politic de Petru Ambru, coleg de an cu el şi fost şef al organizaţiei noastre clandestine. Vorbitorii au înfierat agresiunea şi unul a propus ca toţi participanţii să mergem la sediul Comisiei Aliate de Control, să mulţumim pentru intervenţia salvatoare a ostaşului de care am vorbit şi de acolo la Prefectură, pentru a cere eliberarea imediată a studenţilor arestaţi, arestarea vinovaţilor de devastarea Căminului şi reparaţii materiale pentru repunerea în funcţiune a Căminului şi cantinei.

A ieşit la fereastră şi a încercat să vorbească şi decanul de la Litere, prof. univ. Constantin Daicoviciu, dar fiind trecut la comunişti, a fost fluierat şi nu a putut vorbi. La ora aceea, cu toată valoarea sa profesională, datorită atitudinii politice pe care a luat-o nu mai avea nici un ascendent asupra studenţilor.

De la Comisia Aliată ni s-a alăturat şi maiorul sovietic, pe care l-am luat cu coloana la Prefectură. Aici lumea nu s-a împrăştiat până după-amiaza, când ni s-a anunţat că arestaţii noştri au fost readuşi de la Turda şi eliberaţi. Poliţia, de frică să nu mergem peste ei şi să-i eliberăm, i-a dus în aceeaşi dimineaţă în oraşul cel mai apropiat. în paranteză vorbind, după ce s-a stins focul, poliţia a rearestat pe aceşti studenţi şi cunosc pe unul dintre ei care a devenit apoi informatorul lor, dar asta este altă poveste.

La balconul clădirii a urcat şi primul procuror al oraşului, care s-a prezentat că se numeşte Pop (boala mea, am uitat prenumele) şi a spus că ni se alătură în demersul nostru către Ministerul de Interne, că în seara precedentă asistase din stradă la atacarea Căminului şi auzise lozincile şovine strigate în maghiară, din care ne-a reprodus una, mai întâi în limba atacatorilor, şi apoi tradusă în limba noastră: „ Vrem sânge de valah"!

Era vorba de un om al justiţiei, care lua atitudine publică într-o cauză care devenise a românilor în general, nu numai a studenţilor.

Conducătorul delegaţiei de studenţi care trata cu prefectul Vasile Pogăceanu era acelaşi Valeriu Anania. Am spus mai înainte că cei doi se vor mai întâlni, în alte funcţii, la Patriarhie. Studentul-călugăr era neînfricat, avea o vorbă răspicată, o privire vie, pătrunzătoare, care răzbătea din faţa încadrată de o bogată barbă rituală.

În altă zi a urmat la Colegiul Academic o şedinţă pentru a delibera, mai bine zis pentru a declara greva noastră.

A vorbit şi prorectorul Universităţii cu o moţiune din partea Senatului universitar, adresată guvernului României şi tuturor universităţilor din lume, prin care protesta împotriva barbariei săvârşite şi a distrugerii patrimoniului încredinţat pentru instruirea studenţilor români. Greva s-a votat.

Mulţi studenţi nu erau de acord cu declararea ei. între aceştia se găseau puţinii studenţi trecuţi deja la comunişti sau la partidele aliate şi patronate de ei, apoi cei din ultimul an, care se grăbeau să încheie situaţia şcolară, altfel întârziau absolvirea. Tot din motive şcolare (parcă dublate şi de atitudinea lor politică) şi studenţii evrei, proaspăt intraţi în Universitate, care aveau dreptul la recuperarea anilor pierduţi prin legiuirile rasiale, voiau cu orice chip să beneficieze de timp.

Spiritele se încinseseră. Părintele Anania, preşedintele nostru ad-interim, fusese pus în urmărire şi trăia ascuns în Mănăştur. De acolo dădea comunicate care se afişau la Universitate, despre mersul evenimentelor.

S-a convocat după câteva zile o adunare a studenţilor, care a devenit o şedinţă maraton, cum se spune astăzi, căci a durat de dimineaţa până seara, 9 ore. Sala Colegiului Academic şi foaierul erau înţesate de studenţi. N-au încăput mai mult de 2.500 şi mulţi aşteptau în stradă. Se dezbătea continuarea grevei. Părintele spunea că nu am mai câştiga, dacă am continua-o, scopul de protest şi de alarmare a opiniei publice asupra agresiunii a fost atins şi lăsa să se înţeleagă că s-ar retrage. Dar sala îl aclama şi dorea ca el să ne fie în continuare conducător: Cu dumneata am început, cu dumneata vrem să mergem mai departe! Noua sa atitudine de renunţare la grevă se datora şi în urma consfătuirii sale cu Cornel Pop, lucru care îl ştiam, la vremea respectivă, chiar de la Pop.

Am spus că naţional-ţărăniştii, dintre care am arătat opţiunea categorică a medicinistului din anul III Dej eu, cel care avea să meargă apoi ca rezistent în Apuseni, opinau pentru răspândirea studenţilor în ţară, în scopul susţinerii propagandei electorale. Dar asta se putea face şi după terminarea sesiunii de examene, căci alegerile urmau să se desfăşoare hăt în toamnă, cam peste şase luni de zile.

Peste Cluj începuse să plouă cu miniştri. întâi a venit Teohari Georgescu de la Interne, dar acesta nici măcar nu a venit să vadă Căminul devastat, ci a mers la „ Dermata ". A venit apoi adjunctul de la învăţământ, Niculescu, acesta ţinând o întrunire în Aula Facultăţii de Drept. Nu ştiu pentru care motiv a venit şi Lucreţiu Pătrăşcanu, poate pentru că era socotit încă intelectualul partidului, căci pentru motive de justiţie nu a venit. Eu atunci nu am reţinut celebra sa frază că înainte de a fi comunist este român, poate pentru faptul că este natural să fie aşa, sau că a rostit-o pentru captatio benevolentiae, ca să se spună că este de acord cu sala, vizibil naţionalistă, dar am reţinut tonul didactic cu care ne-a luat şi mai ales cinismul ameninţării. întrunirea cu el a avut loc tot la Colegiu, dar seara, cam după ora 20, dacă nu şi mai târziu. A început cu: Am venit aici ca să stau de vorbă cu voi (sala: Care voi, dumneavoastră!), mă rog, dar am crezut că este vorba de democraţie (sala: Care democraţie? Altă democraţie, nu a dv!) şi a continuat, arătând că agitaţiile din Ardeal, acum când dreptatea noastră a fost recunoscută, nu fac decât să servească reacţiunii maghiare, care susţine că guvernul român nu-i în stare să asigure integritatea fizică a maghiarilor. Parcă nu ar fi fost vorba de agresiunea lor împotriva noastră, în casa noastră şi în ţara noastră. Apoi ne-a spus cinic, să renunţăm la grevă, căci şi aşa tot nu suntem o forţă de producţie, nu producem pagubă nimănui, numai nouă înşine. Guvernul nu se teme de noi, căci nu-1 păgubim.

Din acest discurs a ieşit mare român, uitându-se faptul că a vorbit de pe poziţia guvernului, în apărarea atacatorilor, dimpotrivă, n-a găsit nici o scuză sau desolidarizare de acţiunea lor mârşavă. Cum să se desolidarizeze, când atacatorii maghiari au început atacul împotriva aşa-zisei „ reacţiuni române", pe care el avea s-o înlăture prin alegerile care au urmat şi pe care el le-a organizat cu perfidie? Legea lui electorală a permis numirea ca preşedinţi de secţii de votare a oamenilor din afara justiţiei, asigurându-şi astfel parţialitatea acelora. Mă rog, asta este altă chestie.

După toată atmosfera din Cluj, când s-a pus problema la vot, majoritatea a votat pentru continuarea grevei.

Părintele Anania, şi acum când retrăiam toate aceste evenimente peste care trecuseră deja 15 ani, zâmbea la gândul deghizării sub care a reuşit să intre şi să iasă din sală la acea şedinţă maraton, afară urmărindu-1 oamenii chestorului Crăciun, cel în mâinile căruia ajunsese acum.

Studenţimea clujeană, fidelă cântecului nostru străbun de libertate, 1-a voit în fruntea noastră: „ Preoţi cu crucea-n frunte,/ Căci oastea e creştină./ Deviza-i libertate / Şi scopul ei prea sfânt". (Versuri ce nu se mai cântă astăzi, deşi fac parte din Deşteaptă-te, Române!)

Călugărul ieromonah Valeriu Anania a înţeles chemarea şi a acceptat sacrificiul. Căci a fost printre foarte puţinii exmatriculaţi, întrerupând aproape de jumătatea drumului o carieră pe care şi-o dorea, dintr-o vocaţie creştină. Iată omul despre care am spus că retrăiam acum anii tinereţii sale militante de atunci şi care plătea nu numai cu pierderea profesiunii dorite, dar şi cu libertatea, pentru lupta lui din anii tineri. Fără doar şi poate că lupta aceea a atârnat în cumpăna justiţiei comuniste, care 1-a osândit atât de aspru şi 1-a ciomăgit cu atâta ură, de i-a băgat boala în oase. N-am redat în întregime cele ce s-au petrecut atunci, numai cât am socotit că este necesar pentru întregirea portretului său.

Colonelul Crăciun a început să-1 cheme la discuţii în cadrul reeducării iniţiate şi nu ştiu ce s-a mai petrecut cu dânsul, căci nu am stat prea mult aici. Până la urmă Crăciun a reuşit însă să-1 atragă de partea lui.

În secţia noastră de tebecişti se deschisese clubul şi unul dintre plutonierii aceia cu petliţă de grăniceri, dar cu pregătire de securişti, venea cu îndrumări. Ni s-a recomandat să citim cărţi din mica bibliotecă şi să le prezentăm, apoi să le comentăm public.

Eu am ales o carte ce cuprindea o colecţie de scrieri umoristice, fără nici o culoare politică. Am fost printre primii care am făcut un referat, dar nu a fost bine. Referatul trebuia să exprime desolidarizarea noastră de trecut.

Maiorul politic Popa (avansase cu o stea) venea des pe acolo şi chema mereu la birou oamenii din această Secţie. într-o zi m-a chemat şi pe mine. Era un birou chiar în incinta Secţiei. A vrut să ştie cum gândeam şi a început cu convingerile mele -religioase. Dacă mai cred în Dumnezeu. N-ar fi fost cazul să mă întrebe asta tocmai el, care era evreu (noi afirmând despre ei că luptă împotriva creştinismului).

I-am răspuns că am renunţat la religie, nu mă mai rog, dar nu pot nega creaţia. Este prea variată o pajişte şi natura întreagă, pentru a crede că este fructul unei simple adaptări la mediu.

- Cum se poate, dumneata, care eşti om de ştiinţă pozitivă (am mai spus că în astfel de situaţii redeveneam „dumneata") să gândeşti în mod idealist ?

- Domnule maior, de mai bine de două mii de ani filozofii lumii se împart în idealişti şi materialişti, fără să reuşească a se convinge unii pe alţii asupra justeţei atitudinii adoptate. Apoi eu, care nu sunt filozof, cum pot tranşa problema? Şi mai apoi, principiul cunoaşterii, adoptat de dumneavoastră, că nu există lucruri care să nu se cunoască, ci numai lucruri care nu se cunosc încă, nu vă dă dreptul să negaţi pe Dumnezeu, fiindcă nu-l cunoaşteţi. După logica dv. dialectică, nu-l cunoaşteţi încă, dar nu că nu se poate cunoaşte fiindcă n-ar exista. La ce să recunosc aprioric că lumea este în esenţa ei materială? Atunci pot afirma tot aprioric şi pe Dumnezeu, dacă principiile nu trebuie dovedite. Ar avea aceeaşi valoare ca şi recunoaşterea apriorică a principiului materialităţii lumii.

A trecut apoi la alt subiect, mi-a reproşat că nu scriu articole la club. Eu i-am spus că am scris aşa cum am crezut eu, dar că nu mă bag în probleme de desolidarizare, căci eu am trecut prin Piteşti, unde mi-am făcut „demascarea". Auzisem că cei chemaţi la birou au început prin a da declaraţii de desolidarizară, în cadrul acestora li s-a cerut să spună şi trecutul lor în întregime, ca la o nouă autobiografie. Consideram aceasta identică autodemascarii prin care trecusem în 1950-1951 şi nu mai aveam nimic de adăugat. Avea probabil la dosar declaraţiile mele de atunci şi i-am spus maiorului că am convingerea că aşa cum au fluturat atunci ideea reabilitării şi nu s-au ţinut de cuvânt, de ce i-aş crede acum.

Nu mi-a mai cerut nimic şi aveam să văd în curând consecinţele discuţiei.

De mult mă supărau amigdalele şi erau umflate. Eram adeptul teoriei infecţiei de focar a fostului nostru profesor de semiologie medicală Ioan Goia şi m-am prezentat la consultul unui O.R.L.-ist de la Iaşi, fost medic militar - maior - dr. Roşea. Acesta era acum condamnat împreună cu un oftalmolog, dr. Ciocan, care lucra şi el la serviciul medical al Aiudului. Povestea lor era destul de tristă, dacă te uiţi la cauzele arestării. Au mai avut un prieten, tot medic la Spitalul Militar ieşean, dr. Purice. Erau şi prieteni de familie toţi trei şi se vizitau reciproc. La una dintre sindrofii s-au vorbit de toate, cum se obişnuieşte. Careva dintre cei doi închişi acum a vorbit despre aparatura şi tehnica medicală, afirmând că cea din Apus este superioară celei răsăritene. Dr. Purice i-a turnat şi cei doi au fost condamnaţi la câte 8 şi 9 ani de închisoare pentru instigare, cum se chema defăimarea înaltei ştiinţe sovietice. Probabil turnătorul o fi ajuns medic colonel, dacă nu şi mai mare, iar cei doi închişi şi-au ratat cariera militară.

Mai multe concluzii: cum a fost pervertit sufletul omenesc, cum delaţiunea a înlocuit prietenia şi colegialitatea? Cum se sacrifica de uşor libertatea unor oameni care nu făcuseră nimic altceva decât să afirme un adevăr recunoscut nu peste mult timp chiar de acuzatori? Cum s-a degradat justiţia ţării?

Cu dr. Roşea îmi încrucişasem paşii în Oraviţa, în vara şi toamna lui 1944, când el făcea stagiu la Spitalul Militar din Botoşani, evacuat la Oraviţa. Eram colegi de promoţie, dar el fusese deja avansat sublocotenent, cum era regulamentul Institutului Medico-Militar, iar eu eram elev sergent la secţia de Pregătiri Militare de pe lângă Facultatea noastră, urmând ca abia la obţinerea titlului academic să primim şi gradul de sublocotenent de rezervă. Pe baza celor de mai sus, orelistul maior, ajuns medic deţinut la Aiud, m-a operat cu toată solicitudinea şi priceperea. în câteva zile eram refăcut, restabilindu-se treptat şi deglutiţia.

La clubul din curte s-a alcătuit un comitet, - care a apelat şi la dr. Diaconescu, cunoscut între prieteni cu apelativul de Pit. Era cu un an mai mare ca mine şi mai fusese închis pentru câţiva ani în 1948. Era romanăţean. La prima arestare fusese logodit cu o colegă bucureşteană, doctoriţa Liana Dinu. Când s-a eliberat prima dată, distinsa domnişoară doctor îl aşteptase cu fidelitate, deşi nu-i legau decât sentimentele alese şi planurile unei fericiri viitoare. Dr. Pit Diaconescu adusese în memorie din închisoare mai multe poezii ale bardului închisorilor Radu Gyr. O cunoştinţă de familie, doamna Zamfirescu a venit într-o zi cu un caiet cu poezii făcute de Radu Gyr. Dr. Diaconescu s-a uitat peste el să-1 compare cu ce ştia el. A îndreptat două mici greşeli. Când s-a descoperit de către Securitate această operă literară interzisă (interzisă fără a fi fost publicată, un non sens) au făcut din toţi cititorii o organizaţie, dar nu i-au zis de cititori ci subversivă, de contrarevoluţionari. Doctorul Pit Diaconescu a luat pentru fiecare greşeală corectată câte 10 ani, două greşeli găsite şi corectate, 20 de ani de închisoare. Norocul lui că nu găsise mai multe. Ei, dar au băgat în lot şi pe doctoriţa Liana, devenită Diaconescu, care acum era gravidă, aproape de naştere. La proces, a spus: Sunt pediatră şi de când funcţionez mi-au trecut prin mână peste 15.000 de copii de-ai Republicii. Acum când vine vremea să-mi cresc propriul meu copil, mă închideţi? S-au îndurat şi i-au dat numai 6 ani.

Mamele din cartier au făcut un memoriu, arătând că doctoriţa le-a fost de mare folos şi ar fi bine să fie lăsată să le îngrijească pruncii. Grav. Procurorul a făcut recurs, se dovedea periculozitatea inculpatei, care are prea mare influenţă în societate, putând crea opinie publică. Şi instanţa i-a mărit pedeapsa la 10 ani. Să se înveţe minte să nu mai fie bună şi să o iubească mamele atâtor copii. Pit ştia că are un fecior şi vorbea cu drag de „piratul" său, cum îl poreclise, fără a-1 fi văzut măcar.

Dar dr. Diaconescu nu era omul care să-i facă jocul ofiţerului politic, iar preşedintele Comitetului, parcă un profesor Dascălu, mi-a propus mie să-1 înlocuiesc, ocupându-mă cu partea igienico-sanitară a Secţiei. I-am răspuns că primesc numai atribuţiile privind curăţenia, dar fără alt angajament. îmi revenea mie şi încă la câţiva oameni să întreţinem curăţenia, inclusiv a closetelor turceşti din curte şi a scuipătorilor aşezate de-a lungul pereţilor şi care la o Secţie cu atâţia tuşitori constituiau o problemă. Pentru ultima parte am solicitat colaborarea unui „pulmonar" dintre cei mai uşor bolnavi, lucru ce mi s-a admis.

În echipa asta am invitat şi pe un ţăran din Comorişte, din apropierea Oraviţei, nea Piţu Străin, care era şi el bolnav pulmonar şi cu care mă împrietenisem aici, deşi cu câţiva ani buni mai în vârstă decât mine. El săracul n-ar fi vrut, zicând că ce-ar zice ai lui din sat, dacă ar auzi că a curăţat closetul la Aiud. Eu l-am îmbunat, spunându-i că nu făcea decât ceea ce şi alţii au făcut pentru noi, fără să se ruşineze. Murdărim, curăţăm.

S-au ruşinat totuşi cei de sus pentru postura în care m-au pus şi în puţine zile m-au schimbat, renunţând la sistem. Şi eu ca şi Pit nu corespundeam, căci trebuia să ne manifestăm şi politic, conform cu cele urmărite de ei (Comitetul politic).

În secţia asta mai erau trei cărăşeni, toţi bolnavi de T.B.C.

Unul, Gheorghe Suru din Ilidia, la 8 km de Oraviţa. Acesta a fost cu serviciul la poliţia din oraş şi a fost condamnat în legătură cu „ Comisarul Doran ". Era un om înalt, bine legat, dintr-un sat de sub poala muntelui, dar l-au răzbit mizeriile planificate de stăpânire să ne înfrângă şi fizic şi moral.

Din satul Mercina erau doi tuberculoşi aici, dintre care reţin numai pe avocatul Brutus Popovici (nea Bubu, cum îi spuneau cunoscuţii de aici şi cei din sat). Avocatul era invalid de război, lipsindu-i o mână şi fiindu-i scurtat un picior, şchiopătând bine la mers.

Comuna lor era de oameni gospodari, situată în lunca râului Caras. Oameni harnici şi înclinaţi spre cultură. Corul lor, „ Doinitorii Carasului", luase locul întâi pe ţară la o întrecere de dinainte de război. Dintre ţăranii de aici se ridicaseră trei cunoscuţi compozitori de muzică de cor şi dirijori, între care unul fusese Guga Vidu. Acesta câştigase la rândul lui concursul pentru muzica imnului societăţii naţionale „ Cultul Patriei", pe cuvintele cunoscutului poet naţionalist Vasile Militaru. Cuvintele ultimei strofe erau un motto, sau mai bine zis o deviză a satului lor, care la orice emulare ori serbare îşi deschidea programul cu lucrarea dirijorului lor: „ Pe cei cu suflete deşarte / Să-i alungăm neîncetat./ Să dăm neghina la o parte / Şi să rămână grâu curat".

Aceşti ţărani nu voiau să primească noua viaţă colhoznică. Ei aveau rânduiala lor, mai bună. Securitateaa încropit cu ei două loturi, la 40 de oameni au fost ridicaţi, jumătate naţional-ţărănişti, conduşi de un fost student, Aurel Mioc, osândit la 25 de ani de muncă silnică, şi o jumătate legionară, fiindcă l-au pus organizator pe un ţăran de seama mea, Ion Frăţilă, care în toamna 1940 făcuse timp de trei luni de zile parte din Frăţiile de Cruce săteşti - avea atunci 17 ani. Vreme de aproape 20 de ani nu avusese nici o legătură politică şi acum iată colorând un întreg lot de ţărani anticolectivişti cu fostul lui trecut din adolescenţă. Nea Bubu era fiul preotului din sat, un om învăţat, doctor în teologie şi fost profesor de latină. Cum tânărul de altă dată, Frăţilă, acum mergea des pe la preot, căci era cristănuş, cum se spune frumos la noi în Banat de slavonescul ţârcovnic ori grecescul paracliser, securiştii l-au băgat şi pe fiul preotului, pe nea Bubu, în lot, lui dându-i-se o pedeapsă mai mare decât ţăranilor.

Precum criminaliştii se conduc după dictonul „cherchez la femme", aşa şi Securitatea era obsedată de alt dicton, „căutaţi intelectualul". Ei ziceau că doar intelectualii sunt la baza tuturor neajunsurilor lor, cum să se răscoale clasa muncitoare, ar fi fost o aberaţie, aşa că bietul Brutus Popovici a ajuns conducătorul spiritual al celui de-al doilea lot de mârcinenţi (cum li se spunea locuitorilor din acel sat), condamnaţi toţi la pedepse foarte mari.

Iată-1 pe nea Bubu condamnat ca fascist, el care era mutilat, cum am descris, din războiul contra nemţilor, pentru dezroBiroa plaiurilor natale. Afirmaţie literalmente adevărată, căci fusese rănit în luptele de la Bozovici, la 48 de km de Oraviţa. Cei care îl condamnaseră, securiştii şi judecătorii care au dat sentinţa ce au dat, ce au sacrificat ei personal în lupta contra fascismului? Nu le-a fost ruşine să condamne pe un erou, rămas toată viaţa un handicapat, pentru că a luptat direct, nu cu vorba, pentru ţara lui?

Unde mai pui condiţiile umilitoare la care a fost supus prin infirmitatea sa. Am spus că nu aveam hârtie igienică şi ne spălam la spate cu apă, după folosirea closetului. Dar acest om fără un braţ, cum putea să-şi toarne apa şi să se spele cu o singură mână? în cel mai penibil moment al zilei, când fiecare om se închide singur ori se retrage după un gard sau o şură, el trebuia să roage pe altul să-1 ajute. De fapt nu ne ruga, căci singuri ne ofeream, scutindu-1 de umilinţa pe care i-o da infirmitatea sa de erou.

Nea Bubu îmi vorbea cu dragoste şi respect de soţia sa, învăţătoare în sat la ei. Aceasta era născută în Macedonia bulgărească şi mama ei fusese învăţătoare la şcoala românească din Sofia. Era soţie şi mamă devotată, cu un deosebit simţ al familiei, cum îl au femeile din ramura sau „ tribul" nostru macedonean.

- Măi Ioane, îmi zicea el, când te vei căsători, să-ţi dea Dumnezeu o soţie cum am avut parte eu (în paranteză, recunosc că mi-a dat aşa cum mi-a dorit el).

Într-o zi însă îl cheamă la grefă şi cu deosebita satisfacţie pe care o aveau în astfel de ocazii, îi pun în faţă sentinţa de divorţ. Nefericita mamă şi soţie, pusă în dilema de a alege între soarta copiilor lor care trebuiau daţi la şcoli mai mari şi li se puneau piedici din cauză că erau fiii „banditului", şi între rana sufletească provocată soţului iubit, a ales sacrificarea soţului. Dar i-a rămas credincioasă în casa lor şi copiii au mers mai departe, băiatul a ieşit inginer, iar fata economistă. Când s-a eliberat, familia s-a reîntregit, printr-o recăsătorie care a pus capăt divorţului formal.

Problema aceasta a copiilor celor condamnaţi este încă una din monstruozităţile regimului comunist, izvorâtă din lupta de clasă. Ea a durat până la prăbuşirea regimului. Era la Aiud un tehnician hunedorean, pe nume Simeria, s-a cerut la raportul comandantului, apoi a făcut greva foamei, căci a auzit de la nişte noi arestaţi că fiul său, bun la carte, nu a fost admis în învăţământul superior din cauză că tatăl era condamnat politic. în câte feluri ne-au lovit? Nu s-au mulţumit numai cu distrugerea noastră, au lovit şi familiile, cu o răzbunare parcă izvorâtă din Cartea Esterei.

Auzisem că în fabrică s-a reluat munca şi cu participarea deţinuţilor politici. Favorul acesta al scoaterii la muncă se plătea cu reeducarea. Exact cum ni se oferea nouă la Piteşti, ca un miraj, după chinurile demascărilor, aici ispita venea după ani lungi de regim strict Celular. N-a mai fost nevoie de bâtă. S-a organizat munca de club şi şefii de dormitoare au devenit primii reeducaţi. De fapt, invers, primii reeducaţi erau puşi şefi de dormitoare şi se ocupau de ceilalţi, să-i supravegheze şi să-i reeduce. Ce simplu a mers! De ce n-or fi făcut aşa şi în 1951?

Dintre aceşti şefi reeducatori, eu avusesem „fericirea" să stau cu doi din ei în celulă mai înainte: prof. univ. dr. ing. Cristea Marinescu şi învăţătorul Ştefan A. Minea, fără a-1 mai socoti pe părintele Valeriu Anania.