La Secţie şi la Celular - 1

Pentru convalescenţă şi supraveghere de foşti tuberculoşi activi am fost mutaţi pe Secţie, într-o cameră mare, cu paturi suprapuse, dar tot cu cearceaf şi pernă, ca la spital. Arăt aici că pe Celular nu sunt perne, fiecare doarme cu capul pe schimbul de rezervă, ori pe haine, dacă e mai cald, ori pune sub saltea încălţămintea ca să înalţe căpătâiul saltelei.

Am fost dus cu Petrică Matei şi Lică Rosei. Aici am dat peste alţi oameni bolnavi, socotiţi cronici. Un caz aparte a fost nea Gică Ionescu, poreclit, pe Celular, Papagalul pentru apendicele său olfactiv, mare şi coroiat ca pliscul noului său naş. Acesta se găsea într-o stare de prostraţie cu adinamie totală. Zăcea în pat fără să răspundă la provocări verbale, cu privirea pierdută, ochii înfundaţi în orbite, cu ţesutul celular subcutanat aproape total redus. De mâncat, mânca ce-i dădea un îngrijitor voluntar din cameră, un fost maistru de la Câmpina, Petrescu. Dar suferea şi de o entero-colită cronică, avea câteva scaune de fermentaţie pe zi cu emisiuni spontane şi necontrolate, murdărind de câteva ori pe zi patul. Petrescu îl ţinea fără indispensabili, căci i se urase tot spălând ce murdărea nea Gică de câteva ori pe zi. Era un sacrificiu din partea maistrului şi cum acesta fusese de curând arestat, era pătruns de lupta de clasă, îi spunea bolnavului, dar mai mult pentru noi, căci acesta nu înţelegea: Măi Gică, ai tu noroc că eşti muncitor de-ai mei, căci altfel te-ar mânca viermii.

Nea Gică Papagalul fusese muncitor la Griviţa CER. înainte de a deveni această Roşie. Tatăl său fusese juristconsult şef al P.T.T.-ului şi nu ştiu motivele pentru care amândoi fraţii (căci nea Gică mai avea un frate tot muncitor) nu" au învăţat mai multă carte. Toate astea nu le-am aflat acum căci nu era în stare să spună nimic, ci peste un an, când ne-am întâlnit în altă Secţie unde au fost strânşi toţi tuberculoşii Aiudului. Prin convieţuirea cu noi şi mai ales în condiţiile debilitării organismului prin scaunele frecvente, s-a procopsit şi cu un pui de oftică. Dar când l-am reîntâlnit, era perfect lucid, însă nu-şi mai aducea aminte nimic din cele petrecute în camera de pe Secţie, lipsindu-i din memorie o parte din viaţă, cât a vegetat.

Petrescu fiind curând mutat, s-a ocupat de nea Gică un om mai în vârstă decât noi, cu vreo 15 -20 ani, cam de-o vârstă cu bolnavul. Avea în jur de 50 -55 de ani. Îl chema Stoian (regret mult că nu am reţinut şi prenumele exact al acestui om, Gheorghe?). Acesta fusese oltean cam din acei din prima categorie cuprinsă de mine în gluma cu Piringiu, a plecat de bunăvoie de acasă la 12 ani. Era dârz, muncitor, tenace, harnic, întreprinzător. A trecut în viaţă prin nenumărate meserii, începând cu cea de zarzavagiu cu cobiliţa, de călăreţ la caii de la tramvai, factor poştal, hamal în gară, conţopist şi nu mai ştiu câte altele până a ajuns să termine Academia Comercilă. Pe când 1-a arestat, deţinea un depozit de medicamente. Era pios, rămăsese cu sufletul curat, cu care plecase desculţ de acasă, ca să câştige o pâine şi viaţa.

De nea Gică s-a apropiat din dragoste de om, refuzându-ne pe noi, care eram mai tineri, căci voia el să ajute pe fratele căzut în nenorocire, în mentalitatea ţurcano-piteşteană aceasta ar fi fost o manifestare politică, dar nea Stoian ştia şi Biblia cu pildele ei şi legile omeniei.

A plecat şi samariteanul şi am rămas eu să-1 îngrijesc, cu vocaţia profesională şi deontologică. Treaba nu era chiar simplă, căci manipularea frecventă a bolnavului şi a patului, impregnau mâinile cu miros pătrunzător de indol şi de scatol. Spălarea cu săpun nu îndepărta mirosul şi deodorantele încă nu se inventaseră, dar sa mai ajungă până la noi. Când apropiam lingura de mâncare de gură, mâna exhala odorile ei. Era riscul meseriei.

Dar bolnavul nostru mai avea şi manifestări psihice anormale, de autosatisfacţie sexuală, repetată în mod necontrolat sub pătură, de câteva ori pe zi, până la epuizare.

I-am relatat doctoriţei Balea starea bolnavului, dar în loc să-1 interneze în spital pentru starea aproape de marasm în care se găsea 1-a băgat în cameră de neuropsihici, care se găsea tot pe Secţie, în fundul coridorului nostru.

Aici se găsea printre alţii şi Petrică Ţoţea, un fost învăţător din Teleorman. Acesta în timpul „rebeliunii" dezarmase jandarmii din sat iar pe şeful de post îl închisese într-un coteţ. Pentru această „ crimă odioasă" a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică (ori poate la mutică silnică pe viaţă, nu mai reţin). Făcea deci puşcărie de 20 de ani, iar acum fusese internat în această cameră pentru dese crize delirante. Spuneau cei care stătuseră cu el că avea destule perioade de luciditate, aşa cum este boala sa. Odată le-ar fi spus unor colegi de cameră care stăteau cuminţi, dar au fost internaţi aici ca şi cei de la Poiana Mare (voi reveni la un caz Turtureanu): Hai măi fraţilor să mai facem ceva pe perete că o să vină politrucii ţi o să ne scoată de aici, că ne-am făcut sănătoşi.

El avea dreptate, căci pe Secţie traiul era un pic mai comod, în afară că era camera mai mare, ca diversitate depăşind cu mult monotonia vieţii de celulă, mai era şi permisiunea de a sta şi ziua pe pat. Pereţii camerei lor erau plini de desene şi schiţe pentru oarecare invenţii, iar politrucul care venea întreba totdeauna: Măi Ţoţea, să văd ce-ai mai inventat? Şi Petrică, cel „nebun" îl ducea pe deşteptul de ofiţer care se amuza de invenţiile desenate adesea pentru el. Se prinsese.

Cei din camera asta n-au răbdat mult starea lui Gică Ionescu şi într-o zi, când au fost duşi unii dintre ei la infirmerie, unde era un medic deţinut, Ţoţea 1-a luat în braţe şi 1-a dus plocon: Faceţi cu el ce ştiţi, noi în cameră nu-l mai luăm înapoi. Moare. Cum nu-i bine să te prinzi cu „nebunul", mai ales că avea şi dreptate, dr. Marola, cum îl chema pe medicul deţinut, 1-a reţinut la infirmerie şi a raportat grabnic doctoriţei, care 1-a internat imediat în spital. Mai fusese acolo, căci doar de acolo l-au adus pe Secţie dar acum, la a doua internare s-au ocupat mai bine de el şi l-au întremat. Noi, cei socotiţi întregi la minte, nu am luat atitudinea categorică a celui socotit nebun. Petre Ţoţea s-a dovedit mai bun decât noi, în îngrijirea lui Ionescu. Acesta, după cum am spus, a contractat şi o tuberculoză pulmonară pentru care a fost adus în anul următor la Secţia sanatorială în care ne-am reîntâlnit. Nu ştia nimic de şederea lui cu „nebunii" care i-au salvat viaţa.

Pomenind aici şi pe dr. Marola, nu pot să nu relatez şi un zâmbet medical. Era cernăuţean şi fusese medic militar. Lucrase şi la infirmeria de la mina Baia Sprie, tot ca medic, împreună cu dr. Constantin Veselovschi. Unul fusese în libertate radiolog, celălalt mamoş. Nu se prea înţelegeau şi la dispută unul i-a zis cu dispreţ celuilalt:

- Mai taci, moaşe!

- Tu vorbeşti, măi fotografiile? nu se lăsă nici acela mai prejos. Două specialităţi medicale, văzute reciproc.

Să nu trec peste camera de „ nebuni". Erau băgaţi aici şi bolnavi psihici, reali dar şi anumiţi indezirabili care jenau administraţia prin atitudinea lor. Dintre ei eu l-am cunoscut pe Nicolae Turtureanu, student la Litere şi Filozofie în Bucureşti. Fusese şi acesta refugiat de război la Oraviţa, căci era originar de prin Moldova. De multe ori se plimba singur prin orăşelul nostru, mergea cu paşi mari şi rari. Relaţii nu-şi făcuse aşa de repede. Nu ştiu cum de am făcut cunoştinţă şi mă vizita uneori să-i împrumut vreo carte, căci el venise doar cu puţine lucruri asupra lui. Nu i-am constatat atunci firea intransigentă pe care avea s-o arate la Aiud. Pe atunci era mai tânăr, acum trecuseră anii şi devenise un om neînfricat. Intrase în închisoare cu ultima regrupare a Centrului Studenţesc bucureştean. îmi mai povestise despre el Vasile Boroneanţu, un eminent student de la Istorie-Arheologie (adică asta era specializarea lui istorică). Cu Boroneanţu am stat în celula în care fusesem cu Lică Nedea, dar atunci când am scris capitolul acela nu-mi răsărise în minte şi figura luminoasă a arheologului în devenire, un băiat inteligent, muncitor şi modest, colaborator al prof.Vladimir Dumitrescu. El mi-a povestit cum în epoca rolleristă istoricii mai vechi nici nu mai aveau voie să semneze cu numele lor. Radu Vulpe semna obligatoriu V. Radu, iar Vladimir Dumitrescu, V. Dumitru sau D. Vladimir. Aşa că Boroneanţu mi-a adăugat noi linii la portretul lui Turtureanu.

Până prin 1956 -57 salutam cadrele închisorii cu "bună ziua", salut general la români. Iată însă că au vrut să ni-1 bage pe „zdrastvuitie" (dacă aşa s-o fi scriind, că nu am făcut la şcoală o iotă de rusă) şi ne-au anunţat că suntem obligaţi să salutăm toţi şi pe româneşte cu „să trăiţi", cum salutau altădată în armată cadrele inferioare pe ofiţeri. Socotind că acesta este un salut de jos în sus, căci cel căruia îi spuneai aşa niciodată nu-ţi răspundea la fel, am continuat să salutăm cu "bună ziua ". Atunci au început să ne întoarcă de pe sală, dacă trecând către plimbare nu spuneam „să trăiţi" miliţianului de pe coridor. încet, încet ne-am deprins şi cu această umilire, aşa cum am considerat-o noi.

Salutul este un semn, sau o manifestare de respect reciproc, dar ei adesea nici nu ne răspundeau - încât de multe ori parcă salutam pălăria prinţului din povestea lui Wilhelm Teii. Numai Nicu Turtureanu nu a vrut să le zică „să trăiţi". N-a ieşit la plimbare cu săptămânile, ori cu lunile. Gardienii şi ofiţerii mergeau adesea în celula lui şi-1 zădărau... El le răspundea pe potrivă, demn şi cel puţin ca de la egal la egal.

Până la urmă l-au dus lângă Ţoţea, numai pe cei liberi îi duceau la Poiana Mare, ca să-i înnebunească de tot. Pentru ei, atunci demnitatea era o nebunie. Am mai scris treaba asta cu „să trăiţi" şi fiindcă m-a marcat şi pe mine. Când m-am eliberat am asistat la generalizarea acestui salut, dar aşa cum am ştiut noi, de atunci, un salut ca de la inferior la superior, într-o lume care afişa principiul egalităţii între oameni (ştiu eu şi ce-i ăla egalitarism). Toţi îi ziceau tovarăşului prim - „să trăiţi", dar acesta nu le răspundea la fel. Şi şefii mai mici, tot aşa se purtau cu subalternii lor. La început am continuat cu „buna ziua" cel de altădată, apoi mi-am zis că nu are rost să mai ies din rând pentru un fleac şi am început să zic şi eu "să trăiţi", dar către toată lumea, mare sau mic. Iar dacă mă salutau alţii cu acest salut, iar ca medic mulţi îmi ziceau aşa când intrau în cabinet, apoi le răspundeam şi „dumneavoastră să trăiţi", în amintirea „nebunului" Nicu Turlureanu.

M-am luat cu vorba cu nea Gică, apoi cu Ţoţea şi „nebunii" şi n-am terminat cu sufletele din camera noastră, deşi nu mai reţin pe toată lumea.

Nu l-am uitat pe moşul Golimas - cum îi spuneam noi. Era un bătrânel simpatic, mult mai în etate decât noi, făcuse primul război mondial şi amintirile lui şi le depăna de-atunci. De fel era din Bivolari, sat aproape de Iaşi şi de Prut.

Cum bătrânii povestesc cu lux de amănunte campaniile lor, nici dânsul nu făcea excepţie. Ne spusese că a avut uniformă neagră, iar Rozei râdea că a făcut armata la cioclii, la unităţile de adunarea şi îngroparea celor căzuţi în război. El însă se lăuda că a capturat singur, fără armă, doar cu un sărut, vreo 50 de nemţi. Aceia fuseseră încercuiţi, iar unul dintre ei 1-a găsit pe el şi a venit cu mâinile ridicate. Golimas 1-a sărutat pe inamic, că a văzut că acesta era foarte speriat de noua lui soartă, de captiv. Atunci au răsărit din tufiş şi ceilalţi nemţi, toţi ca primul, cu mâinile ridicate, iar curajosul nostru i-a condus la comandantul său, el făcând pe escorta. Bătrânul povestea teatral, iar Rozei îl tot provoca să povestească, avocatul amuzându-se de scena cu sărutul, pe care bătrânul, prea devreme senilizat, o repeta pentru interlocutor, dând să-1 sărute.

Hazul bătrânului era când povestea cum s-a însurat. Sora sa avea o prietenă în târg la Iaşi, cum zicea el. S-a dus la prietenă şi 1-a luat şi pe alde frate-său cu ea. Dar îl las mai bine pe el să povestească: Eu mă ridicasem de-acum flăcău. Fata era cu stare, avea case mari ca de negustor, dar era urâtă foc. De eram mai mic, ziceam că-i muma pădurii fi o luam din loc. Dar m-a dus cu zăhărelul. S-a scuzat că nu are şerbet şi ne-a pus pe farfurioară câte o bucăţică de zahăr. Eu să nu fi servit, bine era, dar m-a pus păcatul şi l-am mâncat. De unde să ştiu eu că era o făcătură. Că seara, după ce m-am tras la odaia care mi-o pregătise, gazda rămânând să doarmă cu de alde soru-mea, să mai sporovăiască, di'li. cafelele, sting eu lumânarea şi mă culc. Nici n-apucasem să adorm că se deschide încetişor uşa, am auzit-o, dar paşi nu, şi se strecoară cineva, fără a spune vreo vorbă, sub odialul (aşa zic unii moldoveni la cearceaf) meu. Pune mâna pe mine, mă mângâie pe tot trupul şi atunci şi eu ca omu', ca flăcău ce mă găseam, pun şi eu mâna. Când am dat de asprul fetii, mi-am pierdut cumpătul. Apoi am luat-o de nevastă, ce era să fac. Soră-mi îi plăcea, că erau prietene, poate că înadins a vrut să mă însoare cu ea. Păi nu m-a dus cu zăhărelul acela? Eu de nu-l mâneam, bine era. Că era şi mai bătrână şi mai urâtă, cum vă spusei.

Aşa cum era urâtă, el şi-a dus jugul până la capăt. Povestea însă că niciodată nu i-a spus pe nume, iar soţia îl striga Golimas ca pe un oarecine. L-a sprijinit totuşi în gospodărie, căci avea cârciumă şi un mic abator unde tăia animale pentru un negustor din Iaşi. Aşa pirpiriu cum era, moşul nostru se lăuda că în ograda lui îşi câştigau pâinea 80 de oameni, câţi trebăluiau la cele două întreprinderi ale sale.

În mişcarea naţionalistă se băgase din tinereţe, fiind un adept al lui A.C. Cuza. Acum plătea atitudinea de atunci. Lichidarea ultimelor rămăşiţe burghezo-moşiereşti şi fasciste l-a cuprins şi pe el şi era condamnat la 8 sau 9 ani pentru instigaţie.

Între miliţienii de pe Secţie era unul care excela prin răutatea sa deosebită, în comparaţie cu a celorlalţi tovarăşi ai lui, care nici aceia nu erau nişte îngeri. Era un pic mai bătrân, îl chema Nicula şi, în ciuda numelui, era maghiar. O fi fost român deznaţionalizat în anii de asuprire, căci totdeauna renegaţii devin mai şovini. într-o cameră de vizavi de noi era închis şi un invalid de război, căpitanul aviator Matei (Gheorghe?). Nicula aducea o cameră de la plimbare şi trecând pe lângă uşa camerei lui Matei, le-a ciocănit, anunţând plimbarea. A închis camera care se întorsese şi a deschis imediat pe următoarea. în astfel de situaţii, sărea fiecare în bocanci, fără să-i mai lege şi dă-i drumul. Bietul invalid, până să-şi pună proteza, să o lege, ceilalţi ieşiseră iar Nicula a închis uşa. Ajuns la uşa, căpitanul a început să ciocănească în ea, ca să-1 scoată şi pe el. Miliţianul s-a întors şi auzind ce doreşte omul, a deschis iarăşi şi, înjurându-1, a luat hârdăul de murdărie de după uşă şi l-a turnat în capul omului care îşi revendicase şi el dreptul regulamentar la plimbare. Ticălosul a încuiat uşa la loc, iar căpitanul erou, invalid de război, a rămas să-şi scoată de prin buzunare şi de prin cutele hainelor excrementele şi să se spele pe faţă şi pe mâini, dar cum, de unul singur, că doar lighean de spălat nu era.

Sunt convins că nu a fost ordinul lui Drăghici ori al lui Crăciun dar a fost rodul educaţiei lor turnate în mintea gloatei asmuţită împotriva aşa-zişilor duşmani ai poporului. Şefii lui Nicula îi asigurau impunitatea pentru orice fel de mizerie ne-ar face-o ca să ne cătrănească zilele.

Mă înorc iar în camera noastră, unde îl mai amintesc pe un flăcău tomnatic, Ion Constantinescu. Soarta i-o stricaseră anii cei vitregi şi încurcaţi: stagiul militar, concentrări, război, lagăre şi închisori şi iar lagăr şi iar închisori. După ultima, de după '48, s-a eliberat la vreo câţiva ani. Era din Buzău şi fusese muncitor tâmplar. La a doua arestare de sub comunişti, în 1959, dăi cu toroipanul pe el să recunoască faptul că era şeful organizaţiei clandestine legionare pe judeţ.

- Păcatele mele, povestea el cu năduf, cum să spun ce nu era ? Râdea lumea că am dat în patima comuniştilor şi umblu după măriri. I-auzi, şef de judeţ. Păi am eu mutră?

Era internat cu noi suferind de o tuberculoză a articulaţiei tibio-tarsiene (la gleznă) după o bătaie sau mai multe, cu ranga peste tălpile bocancilor, până s-au desprins acestea de pe căpută şi i-au băgat boala în oase.

La judecată, altă dandana. El a spus judecătorilor că nu este adevărat nimic din ce-a subscris, că a fost silit prin bătaie să semneze. Dar amintitul complet, nu, că să se mai gândească, şi 1-a evacuat din sală pentru meditaţie. L-au dus în altă cameră din subsolul tribunalului şi securiştii anchetatori l-au luat iar la poceală, de ce încurcă socotelile şi nu recunoaşte ce-a semnat (de bună seamă că după ciomăgeala cu descăputatul pingelelor). Readus în instanţă a reproşat judecătorilor că nu l-au trimis la gândire, ci ca să-1 bată iar securiştii şi în tribunal cum o mai făcuseră la sediul lor. Văzând oamenii dreptăţii - cum li se spune judecătorilor - că au de-a face cu „un fanatic", l-au judecat repede şi i-au dat numai 25 de ani pentru organizaţie (iarăşi de unul singur, că nu mai avea pe nimeni în lot).

Acum glumea de toate câte au fost, cu umor şi cu ironie. Glumea despre cele 7 minuni ale Buzăului, de pe vremea aceea, le spunea pe toate, încheind că a şaptea era chiar el, acum în carne şi oase (chiar bolnave) după cele prin câte a trecut.

Glumea şi despre prietenii de prin celule, cum în dorinţa de mai bine, îşi făceau fel de fel de planuri că după eliberare să trăiască mai uşor şi dacă pot, chiar să se pricopsească şi ei, ba cu stupi, („ un stup bun e cât o oaie grasă"), ba cu creşterea intensivă a cartofului (într-o groapă de un metru cub se obţin sute de kilograme de cartofi prin acoperirea succesivă a lăstarilor ieşiţi, până se ajunge la suprafaţă gropii), ba cu porci din rasa Yorck, care la cele trei fătări din an, â câte 8-10 purcei fiecare, îţi umplu ograda.

Şugubăţul zicea că a ales ultima „metodă de pricopseală". A cumpărat din târg o purcică tânără „frumoasă, dar slabă" zicea el (cum o fi fost porcul frumos, dacă-i slab, că doar la animalele astea „frumuseţea " este legată de grăsime?). A pus-o pe boabe şi, după o vreme, mama sa, cu care el îşi făcea gospodăria, îi spune că purcica a mâncat jumătate din coteţ, întreabă el prin târg, pe alţi gospodari, care-i treaba şi a aflat că purcica ar umbla după vier. Dar ce să facă, primăria ţinea animalele de montă tocmai în cealaltă parte a oraşului, unde era şi Salubritatea. A urcat purcica într-o tărăboanţă'(cum îi spunea la roabă) şi a dus-o acolo. Dar, zicea el, după aspectul ei cam puţin arătos, n-a făcut impresie şi nu s-a uitat nici un vier la ea. A dus-o aşa acasă. După câteva zile, mama îi spune că purcica a mâncat şi ce a mai rămas din coteţ. A urcat-o iar în tărăboanţă şi haida-hai, străbate iar oraşul. De data asta, un vier mai tânăr, mai prostănac, s-a legat de ea. A dus-o bucuros acasă, i-a legat la gât o fundă roşie, căci, deh, nuntise, nu, şi se şi vedea pricopsit cu 8 -10 purcei. Când în dimineaţa următoare, nici nu s-a sculat bine, că mama 1-a şi luat repede: Săi, Ioane, că nu-i purcica. Se uită el prin ogradă, dădu şi fuga la vecini. Nu-i. Când se uită şi sub şopron, ce să vezi? Se urcase iar şi singură în tărăboanţă: S-a învăţat, purcica dracului.

Bietul Constantinescu râdea amar de soarta lui şi voia să ne facă şi pe noi să uităm din cele necazuri. Nu se văita, dar şchiopăta rău, şi încheietura era umflată şi de-abia mergea. Dacă spuneam ce ziceau tâlharii de acolo, tot 25 de ani mi-ar fi dat, ori poate mai puţin, dar încaltea scăpăm cu oasele întregi şi cu bocancii pingeliţi, cum spunea glumind, aşa la eliberare ori merg desculţ ori să mă silesc să-mi cumpăr alţii.

Ion Constantinescu glumea şi pe seama condiţiilor noastre. Când aşteptam ori când venea mâncarea, niciodată nu-i spunea aşa, îi zicea ori „potol", ca cei de la dreptul comun, ori „moral" cum îi ziceau politicii. Fie că mâncarea era bună, fie că era rea, se vedea în asta tot o expresie politică. Dacă era bună: Aha, le este frică de noi, ne iau cu binişorul. Dacă era proastă: Aha, strâng şurubul, se tem de noi. Fără discuţie că mâncarea ne ţinea „moralul", de unde -numele. Dar „hoţii" (cei de la comun) covârşiţi de influenţa ţigănească, au început să-i spună „ haleală" (de fapt la orice mâncare, nu numai la cea din hârdău). încât hâtrul nostru povestea că un direcipr de pe unde trecuse el, venit în inspecţie a întrebat: Cum îi haleala? Mişto, domnule director, i-a răspuns pe aceeaşi limbă buzoianul nostru.

Am stat în camera asta câteva luni de zile, apoi considerându-ne sănătoşi am fost luaţi şi trimişi pe Celular. Dar pe mine m-au băgat singur în cameră, la parter, în ultima celulă de pe scurta stângă. Nu mi-am dat seama de unde să mi se fi tras această izolare, de la ultima cameră, ori de dinainte de internarea în spital. Am rămas singur, fără ortac, vreo şase luni de zile. Scoteam din gură numai o propoziţiune, de două ori pe zi: Să trăiţi, domnule (gradu) la camera 19 - efectiv un deţinut.

Ca să-mi treacă de urât am început să fac muzică la propriu. învăţasem în aceşti ani o mulţime de cântece. Mi le-am ordonat în memorie pe anumite grupuri, romanţe, arii celebre, cântece pe texte de poeţii noştri mai renumiţi. Ştiam vreo 11 pe texte de Coşbuc şi câte 8 după Eminescu şi Goga. Desigur că nu puteam cânta cu vocea, este de spus că şi acest lucru ne era interzis de paznici, deşi noi îl mai făceam cu acelaşi risc al pedepsirii. Acum însă mă mulţumeam să repet, ori fredonat foarte, foarte încet, dar mai ales în gând, tot repertoriul cunoscut. De la o vreme mi-am zis ce-ar fi să încerc să compun şi eu, fără pretenţii, numai pentru trecerea timpului. La versificat mă mai pricepeam eu ceva, dar la muzică nu fusesem prea tare în liceu, deşi beneficiasem de un bun auz muzical. Profesorul nostru, altminteri un renumit culegător de folclor bănăţean şi compozitor de muzică corală (să se scuze inevitabila cacofonie), Nicolae Lighezan, nu insistase nici la solfegii nici la puţinele noţiuni de armonie prevăzute în manual. Din cinci scânduri de podele am imaginat un portativ (podelele din cameră aveau fiecare lăţimea unei palme). Creta a fost uşor suplinită de o bucăţică de moloz desprinsă cu lingura dintr-un colţ. Nu notam decât înălţimea notelor, fără durată, fără game, diezi ori bemoli. Notam aşa, ca să ţin minte mai uşor, dar tot memoria era baza. Am compus câteva tangouri. Nu ştiam că afară le-a trecut moda şi de fapt nici nu mă interesa ce cântă alţii, eu făceam ce făceam pentru sufletul meu. Am ticluit şi cuvintele potrivite. Când m-am eliberat, le-am cântat acasă alor mei, nu am avut pretenţii publicitare, deşi cei care le-au auzit spuneau că nu m-aş face de ruşine cu ele în public. Un tangou îl făcusem pentru o fată care îmi fusese dragă. O chema Stela. Refrenul era o chemare: Stela, luceafăr nou a răsărit/ Şi stele una câte una apar pe cer./ Stela, dar numai tu n-ai mai venit/Deşi eu te aştept într-una/ Căci tot mai sper... Şi aşa mai departe. De fapt eu plecasem, ea nu mă mai aştepta şi eu tot speram.

După mulţi ani de la eliberare, aşteptam la o ocazie. Ea a trecut cu maşina, cu soţul la volan, m-a cunoscut şi a oprit să mă ia. Trăia în alt oraş, n-am mai recunoscut-o după cei treizeci şi cinci de ani câţi trecuseră de la despărţire. La o alta întâlnire, tot la o călătorie - ne nimerisem în acelaşi autobuz -, fiind acum singură, i-am spus de cântecul pe care i-1 făcusem şi că soţia mea îl aprecia. Ea s-a mirat cum de i l-am cântat soţiei, dacă era făcut pentru alta şi i-am răspuns că atât eu, cât şi soţia mea, nu suntem geloşi pe amintirile frumoase ale celuilalt.

Am făcut şi cântece populare, unul pe poezia Rea de plată a lui Coşbuc şi mai multe pe texte proprii. Două le-a cântat soţia în public. Ea era educatoare în satul în care eu am ajuns medic şi participa cu corul satului la o serbare. Avea o voce plăcută şi le-a cântat ca solistă. în program nu s-au cunoscut ca făcând notă aparte, se încadrau perfect în folclorul local.

De Crăciun am fost numai cu amintirile mele. Cu colindele din folclorul de acasă şi cel din închisori, inclusiv cu cel făcut de mine la • Piteşti, după Linu-i lin şi iarăşi lin. Atunci mi s-a părut că refrenul din colindul de pe la noi. Pleacă Lina la fântână, Dăliană fata dalba, păstrează un nume străvechi de fată. Dăliana nu este alta decât Diana, zeiţa vânătorii şi a fecioriei. Fata dalbă din colindă. Nu Măria ori Ileana, nume răspândite la români, ci Dăliana - Diana păstrat din vremile străbune numai în colind, ca o dovadă a vechimii şi a cântecului şi a neamului nostru. M-am hotărât la acel Crăciun că, de voi avea vreodată o fetiţă, să-i pun nume Dăliana. Eu sunt tradiţionalist şi mi s-a părut că acest prenume din străvechiul folclor bănăţean este minunat. Mi-am ţinut hotărârea de atunci şi fetiţa mea, născută la doi ani după eliberare, în 1965, am botezat-o aşa, Dăliana, fără alt prenume. Dar sărbătorile Crăciunului ţin mai multe zile, timp am avut şi am mai făcut un cântec de Ziua cea Sfântă, mai bine zis pentru Seara cea Mare. Am făcut şi o melodie, pe măsura colindelor: Seară Sfântă, Seară Mare /Si senină, de Ajun./ Pe la casa noastră oare / Când mai vine Moş Crăciun ?/ Că sunt ani de când în zare /Pruncii cântă în zadar/Si că-n orice sărbătoare / Mama plânge. Plânge iar./ Moş Crăciune, Moş Crăciune,/ Du sfârşitul suferinţii/Şiseninul sărbătorii,/Pruncilor ce-şiplâng părinţii, /Mamelor ce-şi plâng feciorii./ Şi din tainica-ţi desagă / Ce-o purtai în alte daţi/ Să-ţi reverşi pe ţara-ntreagă / Darul sfintei libertăţi.

Dar la muza cea mare, care face poezii din carte, n-am făcut apel. Mi s-a părut întotdeauna că am prea puţin har pentru aşa ceva. M-am distrat cu o pastişă după Rapsodia de toamnă a lui Topârceanu, intitulată de mine Parodia de vară. Cele peste 100 de strofe pot fi tot atâtea catrene: Prin parfumuri, mai vestite / Au ajuns garoafele,/ Răsfăţate şi iubite/Ca dactilografele. Sau: Din tulpina muşatină /Toate romanitele/ în halate de lumină / Fac pe doctoriţele.

Luam la rând Hori, zarzavaturi, gâze şi m-am distrat căutând rime şi imagini: Şi mai zice Bob Negară / Ce ca şi tăciunii e,/ Că duduia Primăvară /se mărita-n iunie. Sau: Fiindcă Mac, îl ştiţi, băiatul / Cel cu ten ca zorile,/ A fugit la câmp, ingratul / îndrăgind Cicorile/ Şi spunând că ele tot i-s /Pururi în memorie,/Le-a lăsat un Myosotis /Proba iluzorie.

Puteam să stau de unul singur, fără plictiseală, multă vreme, am găsit antidotul, dar cel care m-a izolat, a scontat demenţa. A crezut că îmi comprim stările sufleteşti şi apoi voi exploda, să ştie el ce-am gândit. După aceste şase luni, care nici nu ştiu cât de repede au trecut, mi-a băgat în cameră un învăţător, Bărbulescu, din Vâlcea, crezând că voi revărsa tot ce-am gândit şi-mi voi da în petic. Am vorbit fără ascunzişuri tot ce am socotit eu că nu mă implică prea mult, dar face parte din crezul meu.« într-o zi i-am spus că ni s-a luat până şi numele ţării. România păstrându-se doar ca adjectiv, în Republica Populară Română. De ce bulgarii au putut să-i zică ţării lor Republica Populară Bulgaria, păstrând substantivul naţional. Atunci Bărbulescu a izbucnit, situându-se de partea celor criticaţi: Măi, toate le vedeţi, din toate faceţi o vină. Dar am avut dreptate şi peste patru ani au revenit la numele istoric, chiar dacă nu i-a lăsat inima să nu pună în faţă şi un adjectiv ,, social istă".

Mi-a părut rău de acest om. în tinereţea sa fusese învăţător misionar. Să mă explic. După Unirea din 1918 era nevoie de mulţi învăţători români în satele din Ardeal. Şcolile Normale au scos multă vreme învăţători cu 6 clase (când liceul avea 7 ani). La vârsta de 17 ani a plecat în Secuime să ajute la instruirea şi la trezirea naţională a românilor de acolo, pe care îi chema Cojocar, Hotar sau Palacintar, dar nu ştiau o boabă românească, fiind deznaţionalizaţi mulţi dintre ei chiar la începutul acestui secol. Funcţionase din 1927 pe Valea Nirajului, la Miercurea Nirajului şi la Bilbor, sub munte. Reuşise să înveţe româneşte mulţi copii ai căror părinţi fuseseră deznaţionalizaţi, iar pe unul mai silitor 1-a trimis pe cheltuiala lui să înveţe la Şcoala Normală, ca să vină învăţător în locul său. Regreta că la refugiul din 1940 s-a dat totul peste cap, autorităţile maghiare revenite punând un deosebit accent pe cei care îi scăpaseră din mână şi au revenit la obârşia lor românească. El se refugiase atunci, dar după 1945 a revenit în aceleaşi locuri.

În 1959 a priceput că este urmărit, dar nu ştia de ce. Nu făcuse nimic împotriva noului regim. S-a dus la Tg.Murcş socotind că, fiind oraş mai mare, mai uşor îşi pierde urma. Şi totuşi, cum mergea pe stradă, aude o voce de femeie, care mergea în spatele său, întrebându-1 cu accent maghiar: Unde merge învăţătorul?

Spaima i-a trecut repede, când a recunoscut în persoana carc-1 acostase pe una din fostele sale eleve, fostă pe rând unguroaică, româncă şi din 1940 iar unguroaică. Ileana redevenise Ilonka şi era femeie de serviciu la un liceu maghiar. Bărbatul care o însoţea era soţul său, era maghiar şi lucra ca tâmplar la acelaşi liceu. El le-a îndrugat o poveste, că este şomer şi că a venit la Târgu Mureş să-şi caute serviciu. N-a putut scăpa de insistenţele fostei eleve, care acum având o mică gospodărie îl chema să şadă la ei până şi-o găsi un rost. Fata păstrase sentimente de dragoste şi de respect faţă de fostul ei dascăl şi acum, ca unguroaică, nu păstra nici un resentiment faţă de cel care îi arătase că ea este româncă, după originea şi legea sa. Nu toţi oamenii pun preţ pe naţionalitatea lor.

Învăţătorul Bărbulescu a stat la ei, dar până la urmă tot a ajuns la Securitate. Toată urmărirea lui plecase din comuna natală, unde funcţionase un timp, după refugiul din Ardeal. Fratele său, cu o măruntă funcţie politică în '40, legase la stâlpul infamiei, fără judecată legală, pe o moaşă comunală de la ei prinsă în repetate rânduri cu avorturi clandestine. Criminala era justiţiabilă, dar profesorul Bărbulescu, fratele, a recurs la justiţia populară, cum mai procedau şi americanii din filmele cu linşajul (numai că la el s-a limitat numai la legarea de un stâlp din mijlocul satului). Duşmăniile iscate l-au dus pe profesor pe front, la insistenţele „istoricilor" din comună şi acolo s-a prăpădit, cum era firesc pentru un legionar cu cazier, tot într-o incursiune la inamic. Iar învăţătorul era acum arestat tot din acele duşmănii, cu pârele care s-au ţinut lanţ. Fireşte că uşor i s-a găsit o încadrare juridică, mai ales ca la Mureş erau şi atâţia securişti maghiari, care nu apreciau prea mult faptele româneşti ale învăţătorului venit din Oltenia. De data asta era acum lângă mine, deşi până la arestare funcţionase conform normativelor I.C.D. (îndrumarea Corpului Didactic).

Nu am stat mult cu omul acesta, căci a fost luat, probabil pentru citirea mea. Nu-i fac nici un reproş, dimpotrivă, am fost bucuros de vorbă cu el şi nu am avut nici un diferend. Dimpotrivă, i-am admirat tinereţea sa generoasă pentru misiunea sa de dascăl de românism.

Am uitat să spun că încă fiind pe Secţie, îmi apăruse în regiunea scalpulo-umerală stângă o tumefacţie fluctuentă, de mărimea unei nuci verzi, cu margini netede şi nedureroasă. Am mers la infirmerie şi am insistat pe lângă doctorul Marola să o puncţioneze, bănuiam că este un abces rece. Puroiul verzui, extras, precum şi caracterul stins al abcesului pledau pentru etiologia bacilară (Koch), chiar în absenţa examenului bacteriologic. Venise între timp şi streptomicina aşa că după evacuarea puroiului doctorul a făcut câteva instilări în cavitate cu soluţie de streptomicina, cu evacuări ca la un lavaj, lăsând apoi in situ (în loc) o parte din medicament.

Încet, încet, s-a stins focarul acesta, tumefacţia cedând complet. Dar tuberculoza este o boală generală a organismului, cu localizări la unul sau mai multe organe. Iată că până acum am avut două localizări din astea, peritonita şi abcesul rece. Cantitatea insuficientă de tuberculostatice ce mi s-a administrat a permis apariţia celei de-a treia localizări. în axila stângă mi-a apărut un nodul mic, sensibil-dureros, delimitat net de ţesuturile din jur, mobil şi cu consistenţă de organ. Era fără doar şi poate un ganglion inflamat, mai mult ca sigur că în cadrul aceleiaşi boli. A început să crească în volum şi să mă jeneze, apoi să se ramolească (să se înmoaie). M-am cerut la vizita medicală şi am primit iar hidrazidă, apoi am fost iar internat în spital, pentru intervenţie chirurgicală. Era în primăvara-vara 1962.

În locul doctorului Popa lucra un alt medic deţinut, dr. Cosma, fost şi acesta asistent la Chirurgia din Cluj. Cu acesta aveam cunoştinţe comune, fiind cu patru ani în urma mea în facultate. Sub anestezie locală a deschis axila, dar nu a reuşit să debrideze ganglionul, căci era târziu şi era aproape de abecedare. Fără voie, 1-a înţepat şi a inundat plaga cu puroi tuberculos.

Asta s-ar fi soldat - înainte de era antibioticelor - mai bine zis a tuberculostaticelor - cu o diseminare rapidă, urmată de o tuberculoză galopantă, cu sfârşit obligatoriu letal.

Ştiam povestea lui Onişor (bată -le focul de prenume, de ce nu le-oi fi reţinut). Acesta se găsea la Gherla, fusese coleg de promoţie cu mine, dar la Iaşi. Era logodit cu o colegă. Aceasta făcuse un abces rece abordabil chirurgical, numai prin laparatomie. Operaţia a făcut-o o somitate, profesorul lor de Chirurgie (din 1947), căci pe lângă faptul că ei erau medicinişti, tatăl lui Onişor era industriaş, dispunând de bani. Profesorul chirurg a înţepat şi el abcesul - ca şi Cosma al meu - inundând cavitatea abdominală cu puroiul tuberculos - revărsat. A urmat o evoluţie rapidă, spre deznodământ. Mihai Lungianu, cel cu care stătusem la Piteşti şi care a fost bun prieten cu ei, povestea că muribunda, conştientă de moartea iminentă, 1-a conjurat pe logodnic, să o uite: Uită-mă, dragă... Şi să-mi promiţi că îţi vei căuta altă prietenă cu care să te căsătoreşti. Dacă n-am putut fi fericiţi amândoi împreună, măcar tu să fii fericit. Uită-mă!

Pe mine mă aştepta soarta acelei colege dacă dr. Balea - medicul şef al închisorii - nu ar fi aprobat 12 grame de streptomicina, precum şi dacă întâmplarea ar fi avut loc cu un an înainte, când încă nu era streptomicina în închisoare şi mai ales când se mai ocupa şi politrucul de medicină. Norocul meu a fost că intrasem deja în altă fază, care începuse deja, şi de care voi vorbi după plecarea din spital.

Spitalul era aglomerat, stăteam trei în două paturi, şi se vedea şi din asta că începuse să se acorde o asistenţă medicală mai largă.

Am stat în pat cu secretarul genearal al Ministerului de Finanţe din guvernul legionaro-liberalo-antonescian din sept. 1940. Cu tot efortul meu de memorie, nu-i mai reţin numele întreg - ştiu numai de Georgescu. Ministru plin era un liberal, Mircea Cancicov, fost ministru tot la Finanţe şi în timpul guvernării tătăresciene, până în '37. Povestea că nemţii puseseră mâna pe acţiunile societăţilor petroliere belgiene şi olandeze, după ocuparea acestor ţări din primăvara 1940, sau erau pe cale să pună mâna, ca pe o captură de război. Deşi naţionalizarea era prevăzută în Constituţia din 1923, sub diferite forme era totuşi eludată. Acum se venea cu altă lege, care să elimine posibilităţile de sustragere. Cancicov a plecat la Berlin pentru nişte tratative şi 1-a lăsat pe secretar să publice legea, cât timp era el plecat. Apariţia legii în „Monitor" a produs surescitare la Legaţia germană, şi-au dat seama că era îndreptată împotriva lor. Au venit la Minister şi în lipsa ministrului l-au întrebat indignaţi, pe secretar: Wer hat das getan? Antonescu oder die Legionaren? (Cine a făcut asta, Antonescu sau legionarii?)

Nu ştiau sigur cu cine să se răfuiască. Secretarul - cel care îmi povestea asta acum - fusese legionar şi le-a răspuns că legea s-a făcut potrivit intereselor poporului român. Nu le-a spus că a făcut-o un liberal şi un legionar. Nemţii au plecat glonţ la Antonescu şi au reuşit să se suspende intrarea legii în vigoare. Nu a fost abrogată legal prin alt decret, ei mulţumindu-se şi cu neaplicarea legii.

După plecarea economistului din spital a venit în loc altă personalitate. Un bărbat înalt, gras, pe care îl ştiam după nume, i-am citit cărţile şi o parte din articolele din „Gândirea", dar nu mi-1 închipuisem aşa de mătăhălos. Era doctorul Nicolae Roşu, secretarul de redacţie al „Gândirii", una din cele mai prestigioase reviste de cultură de dinainte de 1944. După semnătură şi după preocupări îl credeam doctor în alte discipline, nu în medicină. De la Oraviţa mea, de unde era să ştiu.

După încetarea apariţiei revistei şi-a reluat activitatea profesională întreruptă şi a ajuns medic la o circumscripţie de pe lângă Buzău. Cu mare greutate i s-a dat şi acest post şi făcea naveta, cale destul de lungă şi obositoare pentru vârsta lui, căci se apropia de 60 de ani.

Cum România trebuia defascizată total, oamenii care au reprezentat ceva trebuiau pedepsiţi. Directorul „Gândirii'', Nichifor Crainic, era închis de mult şi acum îi venise rândul şi secretarului.

Cărţile sale - ale dr. Nicolae Roşu, Orientări în veac şi Dialectica naţionalismului - le aveam şi le citisem cu creionul în mână. Acum, când am ajuns pe acelaşi pat de boală cu autorul lor, nu mai îndrăzneam nici unul să le reluăm, ambianţa camerei nu era favorabilă, omul ferindu-se să vorbească de ele, ca şi când s-ar fi lepădat de opera sa.

Avea o hernie inghinală recidivată şi venise pentru intervenţie chirurgicală. Acum erau scoşi la muncă profesională şi medicii condamnaţi politici, între aceştia găsindu-se şi un fost coleg de-al său de facultate şi bun prieten, doctorul Ghiţă Sârbulescu, medic primar de chirurgie la un spital .din Bucureşti. Deşi recidiva nu impunea urgenţă, prietenul medic 1-a ascultat şi 1-a propus pentru intervenţie. Pacientul urma, cum însuşi îmi mărturisise, să mai profite măcar pentru puţin timp de alimentaţia mai omenească de la spital. Probabil că în viaţa pusese preţ pe asta, după cum o mai arăta încă volumul său corporal.

Urma să fie operat chiar în ziua când eu am plecat din spital. Am auzit apoi că după operaţie s-a lăsat ispitit prea repede de nişte chifteluţe care s-au dat la masa de regim şi a murit în zilele imediat următoare intervenţiei. Cred însă mai de grabă că a fost vorba de un ileus paralitic, complicaţie care-i paşte pe toţi operaţii abdominali (deşi la el nu s-a deschis abdomenul, pentru rezolvarea herniei nefiind necesar aceasta). Dar nu cunosc protocolul operator şi nici foaia de observaţie ulterioară, încât cele de mai sus rămân simple ipoteze. Destul că valorosul om s-a prăpădit. Atunci mi-am amintit ce ne spunea dr. Ion Danicico, chirurgul Oraviţei, pe când îmi făceam stagiile de vară acolo (dânsul a ajuns apoi profesor de chirurgie la Timişoara), că nu poţi garanta nici cea mai mică intervenţie chirurgicală, fiecare om fiind un necunoscut, cu reacţii personale imprevizibile.

Eu stătusem la spital până mi-au scos tubul de drenaj. Acum, cu ajutorul streptomicinei şi al hidrazidei izonicetinice primite, m-am făcut repede bine. Trebuia numai fortificat organismul şi marele meu noroc a fost că tocmai atunci s-a înfiinţat o Secţie cu caracter sanatorial, unde am fost strânşi toţi tuberculoşii Aiudului. Eram cam 260 de oameni, dintr-un total de aproximativ 2.000 de deţinuţi câţi se pare că mai rămăseseră în Aiud. Proporţia bolnavilor şi a convalescenţilor era mai mult decât impresionantă şi acuzatoare în acelaşi timp pentru regimul de exterminare la care fuseserăm supuşi de-a lungul atâtor ani. Atâţia mai scăpasem.