Sunt arestat

Mai, 1948. La nivelul meu de percepere nimic deosebit. Reintrarea legionarilor în clandestinitate era un indiciu ce nu mă privea neapărat, activitatea noastră, a frăţiilor de cruce, nedesfăşurându-se, nici până acum, la lumina zilei. Tocmai mă întorceam de la o întâlnire cu unul dintre şefii de unitate, să fi fost ora 15, când Petru Lupşa mă atenţionează: "Au venit doi civili, probabil de la Siguranţă, şi l-au ridicat, în mod discret, pe Crăciun". Oprea Crăciun era adjunctul meu. Nu m-am pierdut. Am intrat în viitoarea bibliotecă, am trimis după încă doi, trei camarazi şi am încercat să analizăm situaţia: Dacă e arestat e semn că siguranţa cunoaşte unele lucruri. De unde? Pentru ce l-au ridicat pe el şi numai pe el? Oricum, unele măsuri se impun. Dacă îl vor supune torturii, e puţin probabil că va reuşi să reziste. Va vorbi. Prin urmare, ameninţarea pluteşte deasupra noastră, a tuturora. Ce-i de făcut? Să plecăm imediat, cu toţii, din Arad şi să ne ascundem? Să ne retragem în munţi? Să aşteptăm derularea? A ne ascunde, fiecare pe cont propriu, pare a fi o soluţie. Întrebarea e cât timp vom putea rămâne ascunşi? Dar dacă alarma e falsă? Ne deconspirăm singuri. Să ne retragem în grup? Unde? Noi nu suntem pregătiţi pentru o rezistenţă armată. Nu avem arme, nu ne pricepem, nu avem un plan. Pentru legionarii aflaţi deja în munţi, am fi o povară. Atunci, să aşteptăm? Ne vor ridica, pe toţi, ca din oală. Cum să prevenim măcar generalizarea răului? Ce să le spunem, dacă se va mai putea, mănunchiurilor de pe lângă licee? Timp de prea multe discuţii nu mai era. Am decis, în cele din urmă, ca măcar eu să dispar, pentru a rupe legătura ierarhică. Am predat, prin urmare, cotizaţiile, am stabilit un mod de eventuală comunicare şi am plecat cu ceea ce era pe mine.

Noaptea am petrecut-o la un unchi, acelaşi om de serviciu la Primărie. Locuia acum într-un subsol o cameră şi bucătărie, cu întreaga familie; oameni simpli, soţia de origine maghiară, cu mult bun simţ, gata oricând să te ajute, fără să cumpănească riscurile. A doua zi am ieşit în oraş, pentru a culege informaţii. Întâmplător am întâlnit un coleg, Mircea Moldovan, care, fără să mă ocolească, îmi spune: "Azi noapte au înconjurat clădirea Academiei, au pătruns în dormitoare, au făcut percheziţie, au răvăşit totul, cu furie, i-au arestat pe Bej Gheorghe, Balint Petru, Lupşa Petru şi Nedescu Emil, adică pe toţi. Faptul că nu te-au găsit i-a scos din minţi. S-au retras spre dimineaţă, lăsând un om de-al lor, să supravegheze telefonul rectoratului. Am fost anchetat şi eu şi Oană Dragosin şi, probabil, şi alţi colegi. Vroiau informaţii care să le ofere şansa de a te descoperi." Ne-am despărţit, mulţumindu-i. După mulţi ani, întâlnindu-1 pe Oană Dragosin, în parohia lui, Cioara, fără să i-o cer, a simţit nevoia să-mi spună că a semnat un angajament faţă de Rafila, şeful Siguranţei şi mai apoi al Securităţii judeţului Arad, prin care se obliga să-1 informeze de îndată ce va afla ceva în legătură cu mine. Nu a fost cazul, întrucât eu am părăsit oraşul la câteva zile după descindere. A venit tata, mi-a adus haine ţărăneşti, am luat trenul electric până la Pâncota, pentru a ocoli gara mare pe care o socoteam supravegheată, am luat apoi personalul de Brad, până la Bârsa. Drumul de la Bârsa la Gurahonţ l-am făcut pe jos. Am ajuns noaptea. Ploua mărunt. Vremea era deosebit de rece. Am ocolit satul şi am ajuns la via unei rude, singura în hotar. În coliba acestei vii am rămas în noaptea şi în ziua următoare. În a doua noapte, tot cu tata, am luat drumul spre Trihonţ, unde, în inima pădurii, locuia un pădurar, leat cu el. Casa, un fel de canton, avea o cameră rezervată şefilor veniţi în inspecţie, sau la vânătoare. Evenimentul avea loc rar, la câte doi, trei ani o dată, aşa că puteam rămâne, fără prea multe griji. Eram ud leoarcă. În cameră era plăcut şi cald. Omul nu a aşteptat explicaţii. A înţeles. M-am dezbrăcat, am pus hainele la uscat şi pentru că eram încă vânăt am gustat un pahar de vinars. Pădurarul locuia cu soţia, avea în leagăn o fetiţă, şi aştepta feciorul, femeia fiindu-i însărcinată. Am remarcat aceasta ceva mai târziu. În cele din urmă, m-a cuprins oboseala, m-am despărţit de tata şi m-am culcat până a doua zi. M-a trezit soţia pădurarului, oferindu-mi o ceaşcă de lapte cald.

Cantonul era într-o poiană. Nu departe, o grădină de legume şi câţiva pomi fructiferi. Sub un cireş, câţiva stupi primitivi, adică în coşniţe. La o margine a poienii, un grajd. Pădurarul avea vite frumoase şi o slugă, un om surdomut, care se ocupa de ele. Începusem să mă obişnuiesc. Mă gândeam tot mai rar la cele întâmplate, la copiii mei, acum arestaţi. Vremea s-a îndreptat şi ea. Nemaifiind obligat să stau în casă, cărţi nu aveam, m-am apucat de treabă: să tai un lemn, să întorc fânul, să smulg o buruiană. Simţeam nevoia de a fi util, de a nu fi o povară, fapt cu neputinţă de realizat. Ai mei, săptămână de săptămână, îmi aduceau de-ale gurii, îmi aduceau lenjerie curată. Greul şi hărţuiala nu începuseră încă. Situaţia mea apoi era, întrucâtva, ciudată. Nu aveam asupra mea nici măcar o armă albă, şi mă consideram luptător. Ce fel de luptător? Prietenii mei, în închisoare; eu, liber, în inima unei păduri îmbietoare la tihnă. Şi ce vor fi gândind? Că i-am părăsit, salvându-mă de unul singur. Gândul acesta mă rodea şi nu o dată aş fi vrut să mă predau. Dar, oare, predarea sau prinderea mea le va fi de folos? Va fi ea altceva decât scăpărarea unui orgoliu? E mai importantă continuarea luptei, fără doar şi poate. Numai că eu nu luptam. Deocamdată. Aşteptam, oricum, o precipitare a evenimentelor, speram în izbucnirea unui conflict, presupuneam o implicarea a noastră şi aşteptam dispoziţii. Gligor era la curent cu cele întâmplate, la fel Cojocaru, aşa că alegerea mea, zic eu, a fost corectă.

Îl însoţeam, uneori, pe pădurar, în drumurile lui prin pădure. Nu m-a întrebat niciodată nimic, privitor la cauza urmăririi mele. Îmi povestea, în schimb, întâmplări cu sălbăticiuni, mistreţi, căprioare, lupi, mai rar cu oameni surprinşi furând lemne sau făcând braconaj. Ascultam, uneori cu interes, alteori din obligaţie, pentru a nu-1 jigni, deşi cele povestite puteau constitui puncte de plecare şi chiar substanţă pentru eventuale scrieri literare. Îmi relata şi unele ciudăţenii despre bureţi şi ierburi. Ajunşi apoi în preajma câte unui izvor, aşa, pe la amiâză aprindeam focul, frigeam slănină, ne dăruiam somnului. Frumoasă viaţă. Puţinătatea pretenţiilor era o bogăţie pe care numai acolo am înţeles-o.

Alteori, rămas singur, "acasă", mă abandonam visului. Sunt clipele când, întins la soare, sau răpit în văzduhul albastru, am reînceput să potrivesc; din nou, cuvinte, să încropesc melodii: "Scuturate petale de floare aprinsă" cu altă semnificaţie decît evaziunea. Orizontul meu nu era de temniţă, chiar dacă eram urmărit. Era totuşi unul al inactivităţii, şi inactivitatea are în sine ceva de închisoare, ceva ce nu poate fi compensat de liniştea şi măreţia pădurii, cu toate câte locuiesc întrânsa.

"Domnule Viorel, aş vrea să vă rog ceva.". Era femeia pădurarului, cu o coşniţă goală într-o mînă, cu un smoc, de nu ştiu ce buruiană, în cealaltă. "Spuneţi." "Un stup e pe cale să roiască şi singură nu-1 pot prinde. Sunteţi bun să-mi daţi o mână de ajutor?" "Şi ce trebuie să fac ?" "Să luaţi coşniţa asta, eu am frecat-o pe dinlăuntru cu buruiana asta mirositoare, să vă apropiaţi de piersicul acela, în care e roiul, cel ce pleacă, şi să scuturaţi cu putere. O să vedeţi cum albinele se vor aduna în coşniţă. în acest timp eu voi afuma vechiul stup." "Şi dacă mă înţeapă?" "Vă îmbrobodiţi faţa cu năframa aceasta. Dacă se întâmplă totuşi, lăsaţi coşniţa jos şi vă retrageţi încet, cât mai încet, spre norul meu de fum" Am procedat întocmai. Piersicul a fost însă mai rigid decât mă aşteptam, şi nu s-a prea clătinat. Roiul a prins să se agite, dar nu să şi cadă, ghem, în coşniţa mea. Am mai încercat o dată, apoi, în urma unor înţepături, am lăsat coşniţa jos şi m-am retras dezamăgit .Nu-s bun de nici o treabă. O dată m-a rugat femeia, să-i fac un serviciu şi cu ce s-a ales? Gonite de fum, albinele s-au desprins totuşi şi, una cîte una, în cele din urmă au intrat în noua lor casă. Puteam prin urmare să-mi văd de cele câteva înţepături usturătoare.

Aflu de la fratele meu că, din podul unui vecin, gospodăria părinţilor mei e supravegheată ziua şi noaptea. Părinţii şi el, fratele, nu au fost însă, până în prezent, anchetaţi. Mă întreb, până când? Trebuia apoi să am în vedere şi neprevăzutul, să mă gândesc la o eventuală întâlnire cu oameni a căror hram să nu-1 cunosc, la intemperii, la iarna ce vine. M-am hotărât, prin urmare, să caut un loc ferit şi să-mi fac o colibă, un adăpost. Am început lucrul. Greutăţile s-au iscat însă repede şi au devenit, în timp scurt pentru puterile mele, insurmontabile, în cele din urmă, am abandonat, nu doar lucrul ci şi ideea de a ierna în pădure, şi m-am întors în sat, la un unchi; în alte sate, la rude ceva mai îndepărtate, şi pe la cunoscuţi de încredere. Oamenii, femeile îndeosebi, de felul lor săritori şi discreţi, nu realizau riscurile pe care şi le asumă, nu aveau timp, să se gândească la ele, ştiau doar că trebuie să-1 ajute pe cel ajuns în necaz, poate şi pentru că sperau şi ei, ca şi mine, că starea aceasta de confruntări şi anormalitate nu va dura.

Adăpostirea în sat comporta unele neajunsuri. Nu mă puteam deplasa. Eram condamnat la imobilitate şi la lipsă de orizont, în sens propriu. Şansele de a fi descoperit erau sensibil mai mari. Aveam, în schimb, posibilităţi de informare sporite, precum şi posibilităţi de lectură. Cu soarele mă întâlneam rar. Cu stelele, aproape în fiecare seară. Nu au lipsit nici întâmplările pe muchie de cuţit. Aşa, într-o după-masă întreagă, am fost obligat să stau, cu sufletul la gură, întrucât, alături de încăperea în care mă aflam, şeful de post se cinstea cu propria mea gazdă şi nu mai catadicsea să plece. Am urmărit apoi, ore în şir, comportarea unei familii de feline. Trei pisoi, nedeprinşi cu vânatul, se jucau împreună. Unul, aşezat în interiorul unei pălării de paie, fără fund, ca într-o cazemată, se lupta cu fraţii lui atacatori, întins pe o laviţă, motanul îi privea nepăsător. După o vreme, apare şi pisica. Avea un şoarece în gură, încă viu. Jocul pisoilor încetează, pentru ca să înceapă cel al pisicii, care, asemeni unui pedagog desăvârşit, le demonstrează elevilor modul cum să vâneze, îndemnându-i să încerce. Aceştia se aproprie de şoricel, se îndepărtează, ezită. Sunt prea cruzi ca să încerce. Plictisită, în cele din urmă, pisica renunţă, îşi ucide victima şi pleacă. Pisoii se reîntorc la jocul lor. Fără să se sinchisească, motanul se ridică, şi el, sare de pe bancă, înhaţă şoarecele şi pleacă, pentru a se ospăta singur. E drept? E nedrept? Oricum, e real. Real şi, într-un fel, reconfortant. Exceptând victima, care nu intră în discuţie, copărtaşii nu cunosc supărarea. În plan uman, lucrurile stau altfel. Victima nu intră în discuţie, în schimb, copărtaşii ajung să se sfâşie, pentru victimă.

S-au petrecut acestea în casa unei rude, ceva mai îndepărtate, pe nume Şandru, mai exact, în casa văduvei lui, din satul Musteşti, unde am stat ascuns o bucată de vreme, venind din Secaş, de la vărul tatălui meu, Giorgiţă Sabin.

În circumstanţe asemănătoare, o altă scenă. Prietenul meu, Şerb Ioan, student ca şi mine, la Academia Teologică din Cluj, nu din Arad, care urma să mă găzduiască, în casa părinţilor lui din satul Aciuţa, nu departe de Gurahonţ, locuia la marginea satului. Iustin, călăuza, cunoştea drumul, aşa că totul a decurs fără probleme, până la casa cu pricina. Acolo, un câine ciobănesc, voinic din cale-afară, mi-a barat drumul. Până să vină stăpânul, am făcut cunoştinţă cu frica, un sentiment nou, nu tocmai plăcut. În cele din urmă, câinele a fost potolit, evident de stăpân, iar eu am intrat în curte, am ocolit casa nouă şi am urcat în podul grajdului, noua mea reşedinţă. Veneam tot dintr-un pod, asemănător, cel al unchiului meu, Tripa Iancu, din Gurahonţ. În serile ce au urmat, coboram pentru a mai schimba vorbe, ce altceva?, cu părinţii prietenului meu, oameni cumsecade, trişti însă din cauza pierderii, relativ recente, a unei fiice, de pe urma căreia s-au ales cu o nepoţică, atunci în vârstă de nici trei ani. Am îndrăgit-o şi m-a îndrăgit, deşi regulile conspirativităţii interziceau o asemenea apropiere. Copiii sunt sinceri şi dacă le câştigi încrederea, lucru destul de uşor, spun tot ceea ce ştiu, şi ştiu mai multe decât suntem dispuşi să credem, noi, adulţii.

Câinele ciobănesc mă acceptase şi el. Ei bine, ce suporta acest dulău, din partea fetiţei, e de neînchipuit. Îl călărea, la propriu, îl trăgea de urechi, îi băga pumnul în gura. Orice ar fi făcut fetiţa, suporta fără să mârâie, fără să se sustragă, de parcă ar fi înţeles că e în firea lucrurilor ca ea, fetiţa, să se joace, iar el dulăul, să rabde. Stăpânului, cât e el de stăpân, nu i-ar fi îngăduit-o. Credinţa animalului e nelimitată, dar numai în cadrul firescului.

Cu trecerea lunilor, convingerea că inevitabilul, adică schimbarea, se va produce, începea să cedeze. Ca urmare, încă din timpul verii, am pus problema plecării mele peste hotare. Răspunsul a fost, să mai aştept, întrucât, prezenţa mea s-ar putea să fie necesară în ţară. Într-una din nopţi, mă aflam din nou în Gurahonţ, la unchiul meu, am părăsit ascunzătoarea, pentru a-1 întâlni pe Cojocaru, undeva în drum spre Honţişor. Era abătut. Cu o săptămână în urmă, căutând să mă întâlnească şi atunci, a fost la un pas de cădere. Un consătean de-al meu, zelos din fire, remarcându-1 ca nefiind din partea locului, 1-a dus la post. Avea asupra lui armă (pistol). La post, un sergent major a încercat să clarifice cazul. Un alibi, pregătit din timp, i-a fost salvarea. Sunt cutare, a prezentat o delegaţie, şi mă aflu aici pentru a procura lemne de foc, pentru o întreprindere oarecare. Sergentul major, nu numai că nu a mai insistat, ci, fiind seară, i-a oferit un pat. A plecat a doua zi, fără să mă întâlnească. Ne-am întâlnit acum, abătuţi şi cu speranţe puţine. M-a pus în temă cu noile arestări, operate la Timişoara, şi cu dorinţa şefului regionalei de a prelua eu conducerea Centrului Studenţesc, mai exact a ceea ce a mai rămas din el, după arestările din luna mai. După ce am stabilit un mod de comunicare ceva mai operativă, ne-am despărţit. De întâlnit, nu ne-am mai întâlnit. După nu prea multă vreme, perspectiva asupra evenimentelor în desfăşurare s-a schimbat, iar cei în drept au hotărât ca eu să trec în Yugoslavia, cu toate că nici acolo lucrurile nu erau limpezi. Conflictul Tito-Stalin, respectiv Dej, nu însemna şi bunăvoinţă faţă de fugari. Dimpotrivă.

Noiembrie, 1948. Vreme rece. În vederea plecării, urma să-1 întâlnesc pe Gligor Cantemir, în comuna Cil, în casa unui ţăran, pe nume Ciucur Ilie. Nu am trecut pe la părinţi, pentru a-mi lua rămas bun. Am plecat fără să-i îmbrăţişez şi fără să încerc a înţelege dacă îi voi mai reîntâlni sau nu vreodată. La întâlnirea cu Gligor erau de faţă şi Bubi Roman, omul de legătură cu Timişoara. Plecăm împreună, într-o altă localitatea, satul Revetiş. În casa unui alt ţăran, Luluşa Ioan, am cinat, supă de fasole cu ceapă coaptă în spuză. Era noapte, târziu şi ne-am lăsat pradă somnului, în aşteptarea plecării la gară. Nu voi uita niciodată aroma muntelui de mere ionatane, mari cum nu am mai văzut, depozitate în una din camerele nefinisate ale casei.

Puţin după miezul nopţii, m-am despărţit de Gligor Cantemir. Împreună cu Bubi Roman şi Luluşa, am plecat la gară. A sosit trenul, o garnitură pentru călători, cu vagoane de marfă. Am urcat, am trecut de Sebiş, gară supravegheată, ne-am despărţit de omul care ne însoţise, adică de Luluşa. Am coborât la Siria. Până la sosirea trenului electric, am trecut pe la învăţătoarea Moldovan. Îşi sărbătorise, sau se pregătea să-şi sărbătorească ziua de naştere. Câteva chiftele, un pahar de vin, un ciorchine de struguri şi iar la drum. Prin Arad am trecut fără incidente. Aş fi fost şi greu de recunoscut, întrucât îmi lăsasem mustaţă. Ajunşi la Timişoara, reamintesc, eram cu Bubi Roman, am tras la Oarcea Bujor, student în ultimul an la Politehnică şi consătean cu mine, prieteni din copilărie. Locuia împreună cu o rudă, muncitor la Uzina Electrică, străin de activitatea noastră politică. Mai mult, era membru proaspăt al P.M.R., situaţie de care Bujor nu era străin. De reţinut faptul că oamenii se hotărau greu să devină membrii. Intuiau oportunitatea. Situaţia internaţională era însă tulbure şi, ca urmare, se temeau. Dar dacă va avea loc o nouă răsturnare? Nu cu prea multă vreme înainte, poetul Ciudan, atunci redactor la oficiosul partidului din Arad, m-a întrebat direct, ce să facă. Nu i-am oferit nici un răspuns. Omul a hotărât singur, şi, în cele din urmă, a ajuns mare.

Cu Bujor nu am discutat mare lucru. Eram obosit, în încăpere, cu tot reşoul aflat în priză, era frig, îngrijorarea mea în creştere. Voi reuşi să ajung dincolo şi, dacă voi reuşi, ce mă aşteaptă? Informaţiile de care dispuneam erau puţine şi nesemnificative, resursele materiale, inexistente, pregătirea acţiunii, insuficientă. De revenire asupra deciziei nu putea fi vorba. Aşa că, a doua zi am urcat în trenul cu destinaţia Râcăşdioara, sud de Oraviţa. Am ajuns seara târziu. În haltă, lume multă, în marea lor majoritate, muncitori navetişti. Potrivit consemnului, mi-am strigat călăuza. Nu am primit răspunsul aşteptat, în sat nu cunoşteam pe nimeni. Curând, în haltă au mai rămas doar patru, cinci oameni, suspecţi, în pofida faptului că erau îmbrăcaţi ţărăneşte. M-am prefăcut că nu-i bag în seamă. Numai că prefăcătoria mea nu rezolva câtuşi de puţin problema. E limpede, călăuza nu a răspuns la consemn. Întrebarea e, pentru ce? S-a îmbolnăvit? A fost obligată să fugă? E arestată? Observ apoi că, pe lângă cei câţiva oameni suspecţi, se mai află în haltă un domn şi o doamnă, oameni mai în vârstă, străini în partea locului, lucru ce se vedea cu ochiul liber, după port şi după mina lor speriată. Ştiam că, odată cu mine, urmau să se refugieze şi un tipograf, din Sibiu, cu soţia. Ei trebuiau să fie. I-am ocolit, preocupat fiind de gândul de a găsi o ieşire. Mă voi reîntoarce la Timişoara, dacă . . . Mi-am scos bilet, am urcat. Vagonul era aproape gol. Doar în faţa mea, un călător cu aspect de cioban, înfăşurat în bundă de oaie ţurcană, se făcea că doarme. La Oraviţa urma să schimb trenul. Pe peron, lume puţină. Rotesc ochii. Observ că pe domnul, presupus tipograf, şi pe soţia lui câţiva agenţi în civil îi întreabă de sănătate. Sunt abordat şi eu de un sergent major, în uniformă. "Aşteptaţi trenul de Timişoara?" Răspund afirmativ. Se preface că e

mulţumit de răspuns şi se retrage. Am timp să arunc o legitimaţie sindicală, falsă, şi diploma de învăţător, aflate asupra mea. Sunt apoi înşfăcat şi eu şi dus la Siguranţa din oraş. Un locotenent, evreu, mă întâmpină, cu un râs sardonic, evident satisfăcut de sine. Avea şi motiv. Operaţiunea reuşise. Şedea ţeapăn, pe scaun, în faţa unui birou, cu picioarele desfăcute şi legăna în mână o cârje groasă, cu luciu şi urme de frânghie. "Tu eşti Gheorghiţă?" Şi fără să aştepte confirmarea, continuă: "Credeai că o să scapi? Banditule, dacă ai şti de când te aştept!" Apoi, către subalternul care mă arestase: "Duceţi-1 la beci!" "Vino!" Pe drum, civilul îmi spune, confidenţial: "Toată noaptea trecută am bătut la ţărani. Acum sunt obosit. Vom vorbi mai multe mâine."

Beciul, un beci neamenajat. Câteva trepte, o uşă metalică, nici o fereastră. Pe jos, nisip. Atmosfera, dacă poate fi vorba de aşa ceva, umedă, îmbâcsită, mirosind puternic a urină şi mucegai. Nu aveam unde să mă aşez, nu aveam cum să aţipesc. Mă munceau gândurile. Ce voi răspunde? Cum voi evita implicarea atâtor oameni care m-au ajutat? Cât timp voi putea refuza orice răspuns? Oricum, un lucru îmi era clar. Omul care urma să mă treacă dincolo, a fost arestat şi a vorbit. Dovada? Faptul că am fost aşteptat la gară şi că mi se cunoştea numele fără ca să fiu legitimat.

Înainte ca eu să ajung la încropirea unui plan de comportare în anchetă, se deschide uşa. "Ieşi!" înţepenit cum eram, mă mişc anevoie, închid pe jumătate ochii. Lumina, nu doar luminează, ea şi orbeşte. Urc apoi treptele şi observ că nu sunt condus spre birouri, ci spre ieşirea din curte. La arestare aveam asupra mea o raniţă, cu un număr oarecare de lucruri personale. O văd în mâinile unui soldat. Mi se pun cătuşe, şi fără nici o altă explicaţie, sunt târât spre ieşire. Mi-am dat seama repede că voi fi transferat la Timişoara, sau la Arad şi că acolo urmează să fiu anchetat

Drumul până la gară l-am parcurs pe jos, cu însoţitorul alături, «avertizat: "Să nu încerci să fugi, că am ordin să trag." Oamenii ne ocoleau sau, când nu aveau încotro, se făceau că nu ne observă. în gară, la fel. în compartiment, singuri. Dacă vreun călător încerca să intre, era somat să caute loc în altă parte. Şi aşa am ajuns la Timişoara.

Formalităţile de predare s-au desfăşurat fără probleme. Un plic, o măsurare din priviri, un schimb de vorbe şoptite, încarcerarea, asemenea. Predarea bagajului, fără întocmirea vreunui act, fapt care a permis sustragerea unei truse de bărbierit, lucruri mai de preţ neavând. Percheziţia corporală, la piele, dar fără brutalităţi. Au urmat amprentele. Celula în care am fost apoi condus, la subsolul clădirii, era îndeajuns de mare şi, pe deasupra, tixită de lume. Un preot mi-a oferit un loc, pe prici, alături de sine. La inevitabilele întrebări: "Ce se mai aude? Pentru ce aţi fost arestat? Vin americanii?" am răspuns cu precauţie, monosilabic mai mult. După nici zece minute, sunt scos din celulă, mi se pun ochelarii de tablă, şi sunt condus, pe căi întortocheate, într-o anume încăpere. Mi se scot ochelarii, în faţa mea, doi civili de vârstă mijlocie. I-am identificat mai târziu ca fiind ofiţerii Steiner, evreu, şi Bugarsky, sârb. Alături, două birouri masive, cu furnirul scorojit, la o relativ mică distanţă unul de altul. "Descalţă-te!" Bănuiam ce urmează şi mi se pare ciudat că m-am supus. "Stai jos!" Cum în încăpere nu era nici un scaun, am ezitat. "Ce aia mă-tii, nu înţelegi?" O lovitură puternică, în ceafă, mă trânteşte la podea. Mi se pun apoi cătuşele la mâini, sunt somat să-mi cuprind genunchii, mi se introduce ranga, mi se îndeasă ciorapii în gură, sunt ridicat şi aşezat cu ranga sprijinită pe cele două birouri şi tortura începe, fără să mi se pună nici o singură întrebare. Primele lovituri mi s-au părut, cât de cât, suportabile. Pe măsură ce se înmulţeau, creştea şi durerea. Am încercat, la început, să-mi stăpânesc urletul. De la o vreme am cedat, dar degeaba. Aveam în gură ciorapii. Urletul devenea geamăt mocnit. În cameră era apoi şi un aparat de radio asurzitor. Banditule, vorbeşti?" Să fi vrut şi nu puteam răspunde. Într-un târziu, după ce torţionarii, cu mânecile suflecate, transpiraseră de-a binelea, se deschide uşa. Intră un maior, în uniformă (Moiş, şeful Siguranţei judeţului Timiş). "A vorbit?" Nu am auzit ce i-au răspuns. "Dezlegaţi-1!" M-au dezlegat, mi-au scos cătuşele. De încălţat, nu m-am putut încălţa. M-am ridicat cu greu. Dispreţuitoare, privirile maiorului mă urmăreau. "Şi zici că nu vrei să vorbeşti, banditule! Ce ştii de Oarcea?" Şi fără să aştepte vreun răspuns, mă pălmuieşte zdravăn. La cea de a doua sau a treia lovitură, mă năpădeşte sângele. Alături era o baie, un lavoar. "Spală-te!" O fac tremurând. "Haide!" Cu fiecare pas, mi se înfigeau cuie în tălpile picioarelor. Spre surprinderea mea, sunt condus, nu la biroul de anchetă, ci în celulă.

Arestaţii mă privesc, aşa mi s-a părut mie, cu înţelegere. Mă compătimesc. Au trecut, cel puţin unii, prin asemenea situaţii, îşi reamintesc şi se cutremură. Acelaşi preot, prevenitor, mă sfătuieşte să-mi oblojesc picioarele în cârpe ude. Uşa se deschide însă din nou, sunt chemat şi condus spre curte. În mers, sunt întrebat, aşa, în treacăt, dacă îl cunosc pe Oarcea Bujor. Răspund afirmativ: "Suntem consăteni". În curte, o maşină. Urc. Alături, maiorul. Noapte. Oraşul, luminat slab. Unde mă vor duce? Străzile îmi sunt necunoscute. O frână bruscă. Ne oprim. La lumina farurilor, recunosc locuinţa în care dormisem cu două zile în urmă. "Aici locuieşte?" "Cine?" Faci pe nebunul? De ce eşti prost? Nu vezi că ştim totul?" Veţi fi ştiind, dar nu chiar totul, am gândit în sinea mea. Adresa era însă exactă, şi nu de la mine o ştiau. Bujor şi vărul lui în clipa aceea erau, probabil, arestaţi. Şi totuşi, de ce m-au adus? Le va fi lipsit certitudinea? Au vrut să mă folosească drept scut viu? Oricum, operaţiunea era îndeplinită, aşa că, după puţină vreme, eram din nou în arest.

A doua zi, comisarul Mareş, din vechea Siguranţă, m-a luat în primire şi, cu mâinile în cătuşe, cu o maşină neagră, m-a transportat la Arad.