Întâmplări disparate
Anul şcolar
1947-1948 a adus schimbări substanţiale în modul de organizare a activităţii în
cadrul Academiei Teologice. Instituţia şi-a redobândit sediul, reuşind, în
mare măsură, să şi-1 şi redoteze, aşa că existau condiţii de intrare în
normalitate, aceasta însemnând, printre altele, internat obligatoriu pentru
toţi studenţii. Nu eră refăcută capela, iar biblioteca, atât cât a mai rămas
din ceea ce fusese, era nefuncţională. Intrarea în normalitate mai i însemna şi
reactivarea societăţii culturale a studenţilor, "Sfântului Nicolae".
S-au făcut alegeri ale comitetului de conducere. La sfatul Părintelui Rector,
fiind şi eu ales în comitet, am optat pentru funcţia de bibliotecar, din
raţiuni multiple, printre altele şi pentru a-mi putea desfăşura activitatea
politică în condiţii de mai multă siguranţă, ferit de prea mulţii ochi curioşi.
Biblioteca Academiei Teologice din Arad, anterior anului 1944, era una din
bibliotecile mari ale Aradului, şi nu numai ale Aradului, deosebită nu numai
prin numărul mare de volume, cât prin raritatea exemplarelor, cum ar fi Palia
de la Orăştie. Nu mai vorbesc de manuscrise şi cărţi de teologie în limbi
străine. În anul 1944, după 23 august, în urma rechiziţionării localului,
pentru a fi transformat în spital de campanie, rusesc, cărţile au fost urcate
în podul imobilului. Pe parcursul iernii, pe lângă mobilier, o bună parte din
cărţi a fost folosită drept combustibil. Pentru a nu fi în totalitate distruse,
când s-a observat primejdia, cărţile
nearse au fost evacuate la Mănăstirea Bodrog. Readuse în anul 1947, zăceau,
acum, aruncate în două camere ce comunicau între ele, aruncate care pe unde.
Urma ca eu şi colaboratorii mei să le sortăm, să le facem inventarul, să
întocmim fişe, să le aşezăm în rafturi. Muncă multă, compensată totuşi, pe de o
parte, de însuşi contactul cu tomurile, multe, foarte multe cărţi teologice
renumite, unele în limba germană, altele în limba franceză, ale unor teologi
catolici şi protestanţi, pe de alta, de faptul că, dispunând de acel spaţiu în
exclusivitate, aveam posibilitatea de a mă întâlni cu cei câţiva camarazi ai
grupului studenţesc, în cadrul consfătuirilor noastre săptămânale..
Reînodând
tradiţia, la 6 septembrie 1947, am organizat prima manifestare publică. în
program, o conferinţă a subsemnatului "Despre semnificaţia sărbătoririi
sfinţilor". Colaboram, de aproape doi ani, la săptămînalul eparhial
"Biserica şi şcoala", citeam, prin forţa lucrurilor, şi altceva decât
cursurile obligatorii, aşa că am abordat problema, nu ca o predică oarecare, ci
ca pe o conferinţă în toată puterea cuvântului, atât în ce priveşte extinderea,
cât şi în ce priveşte conţinutul, mizând, printre altele, pe faptul că
asistenţa va fi alcătuită din elita intelectuală a oraşului: preoţi, profesori,
avocaţi şi bine înţeles, Preasfinţia Sa Episcopul Andrei, împreună cu
Consistoriul. La ora stabilită, sala de festivităţi a Academiei era plină.
Studenţii, pe podium, aşteptau: Eu, singurul printre ei, în reverendă de
împrumut, îmi stăpâneam cu greu emoţiile. La sosirea Episcopului, corul
studenţilor izbucneşte: "Pe Stăpânul şi Arhiereul nostru. Doamne
păzeşte-1!" Lumea se aşează, festivitatea începe. După un cuvânt de bun
venit, rostit de preşedintele societăţii, o rugăciune cântată şi un imn sau
priceasnă, urmez eu. Deşi textul îmi era dactilografiat, din cauza emoţiei, mă
poticnesc totuşi. În faţa ochilor, pagina îmi joacă; sala întreagă se leagănă;
nu desluşesc literele. Părintele Felea, aflat pe aproape, observă şi, inspirat,
pentru a sugera că nesiguranţa în care mă aflu se datorează luminii
insuficiente, aprinde candelabrul. Clipa de răgaz şi distragere m-a salvat. Eu
îmi revin, şi îmi continui lectura, fluent, şi din ce în ce mai sigur, mai
convingător. La sfîrşit, aplauze, felicitări, şi nu de circumstanţă. Reuşisem
pur şi simplu să entuziasmez auditoriul, cu o singură excepţie notabilă, aceea
a Preasfinţiei Sale, Episcopul Andrei Mager, care, cu nu prea multă vreme în
urmă, m-a invitat la el, m-a felicitat pentru un articol, "Despre esenţa
religiei", publicat în Biserica şi
şcoala, mi-a împrumutat câteva cărţi în limba franceză, semnate de Berdiaev,
mi-a făcut chiar unele confidenţe cu privire la ceea ce scrie sau intenţionează
să scrie. Era un om cult, doctor de Oxford, inactiv totuşi, în plan teologic.
În afara scrisorilor pastorale, din câte ştiu, nu a lăsat în urmă nimic. La
încheierea serbării, luînd cuvântul, nu a ezitat să ia atitudine faţă de
anumite tendinţe teologizante, aluzie la propria-mi conferinţă,
nepotrivite cu momentul pe care îl trăim Şi, ca să dea pildă de ce anume
trebuie să ne preocupe, ia în mână un coş de nuiele, proaspăt împletit, adică
nou nouţ, îl arată publicului şi precizează că a decis, fapt real, ca studenţii,
viitori preoţi, să deprindă, încă din Academie, meseria de împletitori de
coşuri şi chiar de mobilă de grădină. în acest , scop, a angajat un meşter
priceput, emigrant rus, cu sânge nobil. El însuşi, arhiereu cum este, ia lecţii
practice de împletit coşuri. Scopul? O mai strânsă apropiere, pentru a-i înţelege,
de cei ce muncesc din greu, cu "braţele şi, cine ştie, asigurarea unor
"mijloace de subzistenţă, în viitor. Surprinderea a fost totală. Am rămas,
pur şi simplu, blocat. Abia într-un târziu am încercat să înţeleg ce urmăreşte,
fără prea mult succes. Să fie vorba de un anume spirit de prevedere, sau, mai
de grabă, de un efort mascat de obţinere a bunăvoinţei noilor autorităţi sau,
poate, şi una şi alta? Realizam oricum că mă aflu în faţa unui început de
compromis cu Puterea atee, în faţa unui semnal de rău augur. Era, dealtfel,
pentru a doua oară când sesizam o atare disponibilitate, din partea ierarhiei
noastre bisericeşti.
Cu luni în
urmă, în catedrală, asistam la Sfânta Liturghie, înainte, stătătorul, în scaun. Noi, studenţii, în preajmă, după
tipic. în strană şi alături de noi, oameni ce nu erau dintre cei obişnuiţi,
oameni străini, identificabili ca atare, după îmbrăcăminte, dar mai ales după
comportarea din timpul serviciului divin. Printre altele, nu îngenunchiau,
nu-şi făceau cruce. Indiscutabil, erau iscoade, iscoade făţişe. Dar pentru ce?
Misterul s-a lămurit în momentul în care, Părintele Consilier Turicu urcă la
amvon. Impunător, mângâindu-şi barba înspicată, îşi începe cuvântul altfel
decât de obicei, adică fără să facă referire la un verset biblic. La Bucureşti,
era în curs de judecare procesul Iuliu Maniu. Părintele Consilier, la acest
proces se referă, insinuând cum că la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Iuliu
Maniu a lipsit, sau doar ca ar fi militat pentru autonomia Ardealului, în mod
expres, nu 1-a învinuit de înaltă trădare, a sugerat-o doar. Care e adevărul,
nu ştiu. Modul în care această faţă bisericească a vorbit, de la amvon, a fost
însă atât de scandalos, încât, unul din oamenii Puterii, venit să vadă cum se
execută o dispoziţie dată, fie ea şi fără nici-un temei legal, nu-şi poate
stăpâni nici el dezgustul. L-am auzit limpede, spunând tovarăşului de alături:
"Asta ce are de gând, să ajungă vlădică?" Nu cred ca Părintele Turicu
să se fi gândit vreodată la aşa ceva.
Excesul de
zel s-ar putea explica, eventual, prin fire. Grav e însă altceva. Intervenţia,
de la înălţimea amvonului, în loc de predică, avea binecuvântarea Arhiereului
şi semnificaţia unui gest de obedienţă inadmisibilă, grav gestul şi, vai,
câtuşi de puţin izolat. în anul 1948, când cu revenirea Bisericii
Greco-catolice la Ortodoxie, lucrurile nu au stat altfel şi nu vor sta altfel
nici în continuare, încât devine inevitabilă întrebarea: Compromisul e în
firea Bisericii Ortodoxe? Are această Biserică vocaţia mutilării de sine? Nu
am eu calitatea să o judec. Nu pot însă nici simula necunoaşterea unor
realităţi de care m-am izbit şi care acuză, dacă nu abdicarea, în mod cert o
concepţie defetistă, dacă nu chiar duplicitară: "Capul plecat, sabia nu-1
taie", sau "Mielul blând suge la două oi", concepţie care, nu
ştiu în ce măsură, e, funciar, a neamului meu, sau a Bisericii lui. Mişcarea
Legionară reprezintă ea o excepţie? Şi da, şi nu. Începuturile au fost
combative, eroice. Pentru a evita un posibil război civil, Căpitanul, în urma
provocărilor de după alegerile din 1937, renunţă la lupta politică, moment ce
poate fi socotit de repliere, aceasta ca să se confirme teza "spaţiului
mioritic". Numai că replierea, recursul la nonviolenţă, refuzul
confruntării, nu e acelaşi lucru cu plecarea capului, întrucât jertfa
Căpitanului nu vizează supravieţuirea ci asumarea jertfei depline, ceea ce e cu
totul altceva.
Gurahonţ, în
vacanţa de Crăciun. 31 decembrie, abdicarea forţată a regelui Mihai. În ochii
oamenilor simpli, îngrijorare, lacrimi. Evenimentul era inevitabil, aşa că nu
m-a surprins. El venea să confirme o supoziţie ceva mai veche. Soarta noastră a
fost hotărâtă la Yalta, nu doar de ruşi. Englezii şi americanii, conducătorii
lor, sunt la fel de vinovaţi de suferinţele şi de crimele inimaginabile ce vor
urma, dacă nu cumva chiar mai vinovaţi. Între Yalta şi tratatul
Ribbentrop-Molotov nu văd nici o deosebire. Acelaşi târg mârşav, aceeaşi
călcare în picioare a dreptului celuilalt, acelaşi dispreţ. Şi să nu mi se
spună că cele întâmplate după, s-ar datora nerespectării, de către ruşi, a celor
convenite. E drept, buna credinţă a ruşilor poate fi pusă în discuţie, şi a şi
fost, dar numai atunci când cei ce ne-au hotărât soarta, au fost interesaţi să
o facă. Problema, evident, e complexă. În ce mă priveşte, presupun, sau, mai
exact, nu exclud, intenţii iudaice, vindicative, nu naivităţi de genul
"Aşa a văzut-o el". Presupun, dar cum să o şi dovedesc, de vreme ce
eu însumi, ca atâţia alţii, am sperat, că într-o zi, nu prea îndepărtată,
americanii vor veni, nu pentru a ne salva, înscăunarea noii domnii abia
începuse, ci pentru a se salva pe ei înşişi. Ruşii dealtfel au avut grijă să nu
întindă coarda mult peste cele hotărâte, de comun acord, probabil pentru a nu
determina trecerea de la războiul rece, la cel fierbinte, de la războiul de
ochii lumii, la cel adevărat.
Aşadar,
Regele abdică. Circumstanţele sunt cunoscute. Se cunosc şi urmările. întrebarea
mi se pare a fi însă alta. Un rege, oricare ar fi el şi indiferent de
împrejurări, are dreptul să abdice? Când o face în mod liber consimţit, da. De
vreme ce renunţă de bună voie la statut, cine şi cum să-1 oblige să rămână şi
pe mai departe rege? Iniţiativa îi aparţine, gestul îl priveşte doar pe el.
Constrâns, oricât de paradoxală ar părea afirmaţia, nu. în caz de naufragiu,
ultimul care părăseşte corabia e comandantul. Când e în joc viitorul unui neam,
lupţi şi învingi, învingi sau cazi luptând, nu abdici. Tu eşti simbolul, Tu
eşti speranţa, şi atât timp cât mai există supuşi care cred în Monarhie şi în
virtuţile ei, nu ai acest drept. Eventualele justificări. . . Vorbe. Doar
vorbe.
În tradiţia
Academiei Teologice din Arad se înscriau şi vizite în parohiile de cartier. În
postul mare al acestui an, o astfel de vizită s-a consumat în parohia Şega.
Dimineaţa, am participat la Sfânta Liturghie. Corul teologilor a dat răspunsurile.
Unul dintre profesori a rostit predica. După liturghie, studenţii, repartizaţi
din vreme, pe la enoriaşii cu mai multă dare de mână, i-au însoţit pe aceştia,
ca invitaţi, la masă. Urma să ne reîntâlnim din nou, la vecernie, pentru un
program coral şi o meditaţie.
Repartizarea
oaspeţilor pe la familiile enoriaşilor nu era întru totul întâmplătoare. Ea era
făcută cu ajutorul unor studenţi din cartier, după criterii de ei ştiute.
Printre acestea, erau de luat în seamă
şi facilitări de cunoştinţe, cu fete de măritat. Nu era cazul meu, aşa că am
nimerit la o familie modestă, de pe strada U.T.A. Omul, maistru de întreţinere,
la aceeaşi uzină. Soţia, casnică. Nu aveau copii. Apartamentul, modest. Am
servit masa în bucătărie, o masă îndestulătoare, specifică unei zile de
sărbătoare, nu însă de post. Fac precizarea întrucât, unul din camarazii mei,
student în anul ultim, a pretins gazdelor mâncare de post, fapt ce m-a scandalizat
pur şi simplu. Oamenii fac sacrificii, pentru a te primi ca pe un oaspete ales
şi tu nu găseşti altceva mai bun de făcut decât să-i jigneşti. Nu-i contest prietenului meu buna credinţă. Ad
literam, postul e post. Spiritul e totuşi altul. Păcatul jignirii unui om e cel
puţin la fel de grav ca păcatul nesocotirii unei porunci bisericeşti, poruncă
ce, dacă e bine înţeleasă, nici măcar nesocotită nu e. Când te afli în casa
unui om străin, spune Scriptura, şi o spune şi bunul simţ, mănânci ce ţi se pune
pe masă, întrucât păcatul nu rezidă în ceea ce intră, ci în ceea ce iese din
gură. Asupra bunului simţ, ca factor
moderator al exceselor, chiar al acelora ce izvorăsc din marile virtuţi
teologice, Biserica a insistat prea puţin. Unii mistici, identificându-o cu
dreapta măsură, au făcut-o totuşi.
Pe parcursul
mesei, am mai şi vorbit câte ceva. Am aflat astfel că omul meu, în anul 1918, a
făcut parte din armata lui Bela Kun. După lichidarea acesteia, a fost arestat,
judecat şi condamnat la nu ştiu câţi ani de închisoare. Din pedeapsă, a
executat puţin, în condiţii deosebit de binevoitoare. Graţierea a survenit
curând, aşa că a reuşit să-şi facă un rost, de care e mulţumit. Până prin 1945,
nu a avut nici un necaz, ca urmare a ceea ce fusese. Trecerea armatelor
sovietice prin Arad, neoco-lindu-1, i-au deschis în schimb ochii. Vizitat de
câţiva soldaţi, în stare nu tocmai trează, s-a pomenit făcut
"burjui", şi tratat în consecinţă. Curând apoi i s-a cerut să se
înscrie în partid. A refuzat.
Trimestrul
doi, 1947, s-a scurs fără evenimente deosebite. În Săptămâna Mare, mijloc de aprilie, am organizat totuşi o ieşire,
cu o parte din studenţi şi elevii la Feredeu, lângă localitatea Covăsânţ.
Petrică Cojocaru, şeful meu ierarhic, student la Politehnica din Timişoara,
vroia să ne cunoască. Nu ne văzusem încă. O parte din băieţi, care mai fuseseră
la Feredeu, izvor în inima pădurii, cu un schit alături şi câteva chilii pentru
călugări, erau plecaţi de dimineaţă. Eu, cu Petru Lupşa şi nu mai ştiu cu cine,
am aşteptat oaspetele, urmând să plecăm după-masă. Ne-am întâlnit; potrivit
unui consemn, în faţa gării, ne-am cunoscut după semne prestabilite, am luat
trenul electric de Ghioroc, am coborât în halta Covăsânţ şi am apucat-o,
printre vii, spre vârful dealului. Se lăsa seara. Vremea era rece. A prins
chiar să ningă. Am mers cât am mers şi am socotit că ar fi fost cazul să
ajungem. Nu a fost aşa. Am rătăcit drumul şi, în cele din urmă, întunericul
fiind deosebit, am decis să aşteptăm zorile. Aveam asupra noastră şi câte o
pătură. Ne-am învelit, care cum; şi am aşteptat. De aţipit, nici vorbă. La
revărsatul zorilor, am remarcat că nu eram prea departe de ţintă.
Programul
era, aş zice eu, lejer. Un parastas pentru morţii noştri şi o şedinţă
obişnuită, cu accent pe lămurirea rostului a ceea ce facem. Să ne cunoaştem noi
înşine, să ne cunoaştem şi între noi. Nimic: deosebit aşadar. Şi totuşi, acest
eveniment va constitui, în mai mare măsură decât altele, asemănătoare, cap de
acuzare în procesul de mai târziu.
Paştile
anului 1947, a doua zi seara. Nu departe de casa părinţilor, mei, locuia, pe
chirie, învăţătorul meu, Savu Dorea. Singur, îmbătrânit, sărac, fără prieteni.
Pensia unui fost dascăl, în vremea aceea, era derizorie, nu însemna mai nimic.
Am vorbit cu ai mei şi am hotărât să-1 invitam la cină. Om mândru fiind, nu
eram sigur că o să şi accepte. În cele din urmă, a venit. Cina, ca de
sărbătoare. A gustat puţin, a vorbit şi mai puţin, până într-un anumit moment.
Îi citeam în ochi o vagă frământare şi nu înţelegeam ce s-ar putea să fie.
Insist să mai servească, o prăjitură, un pahar de vin. Drept răspuns, îmi ia
palma mâinii drepte între palmele lui, apoi începe: "Nu la mâncare îmi
este gândul acum. Mi-ai fost elev şi unde eşti tu astăzi! Iau revista - este
vorba de Biserica şi Şcoala, el fiind şi consilier eparhial şi prieten cu
vlădica - citesc cele scrise, pentru a înţelege recurg adeseori la dicţionar,
şi după ce-mi sunt toate limpezi, îl caut pe doctor - e vorba de Dr. Babuţea -
sau pe Părintele Bulz, să le arăt, ca şi ei să se bucure de marile tale reuşite.
Mă simţeam şi emoţionat şi stânjenit. "Regret că nu m-am ocupat îndeajuns
de cultivarea urechii tale muzicale". Nu eram un afon total. Dar nici un
virtuoz nu eram îmi lipsea, îndeosebi, memoria muzicală, şi într-o anume
măsură, şi vocea, ceea ce, pentru un viitor preot, era un handicap. În
Transilvania, preoţii
nu erau numiţi, erau aleşi de
credincioşi, criteriul fiind, cel mai adesea, vocea, felul cum ştie să
servească, prestanţa şi cântul. Aveam, prin urmare, puţine şanse să apuc o
parohie bună. Cum însă eu mă vedeam mai mult teolog, decât preot paroh, nu
aveam motive de îngrijorare. Am încercat să explic învăţătorului meu acest
lucru. M-a întrerupt. "De fapt, altceva doresc eu să-ţi spun în această
seară". S-a ridicat de la masă, a plecat ochii, să nu-i surprind lacrimile
şi a rostit precipitat: "Fereşte-te de femei!" A ţâşnit apoi ca din
ţeava de puşcă. Nici vorbă să mai apuc să-1 conduc. Era atâta obidă în spusa
lui şi atâta părere de râu, răscolită. Fusese, în tinereţea lui un bărbat frumos.
Nu s-a ferit de ispită şi nu a apucat să-şi întemeieze o familie. Trăgea acum
consecinţele şi, în dragostea lui pentru un fost elev, s-a simţit dator să mă
prevină. Câtă deosebire între el şi celălalt dascăl al meu. Petre Ugliş,
senator liberal! L-a sfătuit pe tata să mă facă învăţător, promiţându-i tot
sprijinul. Cum tata nu a priceput că promisiunea e un mod de a cere, am rămas
cu ea. Savu Dorea, în schimb, a venit la Arad cu mine, fără ca cineva să i-o
ceară, pentru a pune o vorbă bună pe lângă doi profesori, foşti colegi de-ai
lui, care urmau să-mi testeze cunoştinţele. Asemenea oameni nu pot fi uitaţi.
O după-masă
de vară, sau, poate, de început de toamnă, nu mai ştiu bine. Singur, pe o
bancă, în parcul Academiei, la umbra unui platan bătrân, citeam, fără să bag de
seamă apropierea Părintelui Felea. "Citeşti?" Surprins, mă precipit.
"Stai jos te rog." şi se aşează lângă mine. Din vorbă în vorbă,
Părintele, apreciind că poate avea încredere deplină în mine, ajunge la subiect:
"De bună seamă, ştii că Nichifor Crainic e urmărit de Siguranţă (nu ştiu
dacă era înfiinţată sau nu securitatea). A fost adăpostit de un preot şi nu
mai poate rămâne. Mâine va sosi la Arad. Rugămintea mea este ca dumneata să-1
conduci la Mănăstirea Bodrog." "Şi unde-1 voi putea întâlni?"
"O să-ţi comunic mâine" Nu a mai făcut-o. Nichifor Crainic, în chiar
acea zi fusese arestat, în casa preotului care-1 găzdui-se. În sinea mea, după
convorbirea cu Părintele Felea, îmi făcusem chiar, iluzii. Îl voi cunoaşte, în
sfârşit, şi pe Nichifor Crainic. Un schimb de idei cu el nu poate să-mi facă decât plăcere, deşi îmi
era cunoscută atitudinea lui, ostilă faţă de Mişcarea Legionara. Nu realizam pe
deplin primejdia pe care o comportă faptul de a fi călăuza unui urmărit
politic. Avea dreptate Părintele Lucaci, duhovnicul călugărilor mănăstirii,
legionar şi el, să mă acuze de imprudenţă. Eram tânăr şi, cu tot războiul prin
care am trecut, nu aveam încă experienţa activităţilor clandestine.
În vacanţa de vară, o nouă excursie în Munţii Apuseni. Eram acum mai mulţi, ne cunoşteam mai bine. La reîntoarcere ne-am abătut pe la Ţebea, pentru un moment de reculegere, la mormântul lui Avram Iancu. Unul din participanţi, Zeno Oarcea, îşi avea bunica, fostă preoteasă, în sat. Ne-am abătut şi pe la ea, am servit o mămăligă cu brânză şi lapte şi ne-am reîntors acasă. Nu ştiam atunci că doar cu puţine zile înainte, sau după, Costache Oprişan, şeful pe ţară al Frăţiilor de Cruce, s-a aflat, sau se va afla în zonă, pentru a discuta strategia Frăţiilor de Cruce, în noile condiţii. Înţelegerea Petraşcu-Teohari Georgescu, despre care auzisem ceva, nu mai era actuală, legionarii reluându-şi activitatea în clandestinitate.
Până la
redeschiderea noului an şcolar, mai erau câteva săptămâni. Unul dintre cele mai
puternice mănunchiuri de prieteni, aparţinând Grupului F.D.C Nr. 70, Arad, era
cel de pe lângă Liceul Industrial Aurel Vlaicu. Şef: Oprea Teodor. Acesta avea
o prietenă, sora unuia dintre camarazi, pe nume Viorica Pârvu, în localitatea
Şepreuş. Fata era elevă a unui liceu de fete din Oradea, aşa că de întâlnit se
întâlneau doar în vacanţe. Numărul membrilor mănunchiurilor de prieteni care
locuiau la Şepreuş, sat de câmpie, bogat, era remarcabil, fapt care explică
iniţiativa de a ridica o troiţă, în memoria soldaţilor căzuţi în primul şi al
doilea război mondial. Troiţa, din lemn, a fost sculptată de Teodor Oprea.
Pentru lucrările de instalare, cum ar fi fundaţia de beton, s-au mobilizat mai
toţi elevii satului, contribuind cu bani şi muncă. La cererea iniţiatorilor am
întocmit un înscris, din care să rezulte autorii, circumstanţele şi scopul. Ei
l-au introdus într-o sticlă şi l-au aşezat, în mod discret, la temelia troiţei.
Socoteam că va veni o vreme când acest document va atesta cine suntem şi ce am
urmărit noi, fraţii de cruce. Şi a dovedit-o, din păcate, mai devreme decât
m-aş fi aşteptat, ca document în dosarul de acuzare a Grupului F.D.C. Nr. 70,
la procesul din iarna anului 1949.
Pe Gligor
Cantemir nu l-am mai întâlnit. A intervenit între noi o înţelegere, el cu ale
lui, eu cu ale mele, aceasta pentru un plus de securitate a activităţilor
amândurora. Dacă totuşi va fi necesar să ne vedem, va găsi el modalitatea de
contactare. Din parte-mi, la fel.
La Arad nu existau cetăţui, organizaţii de femei. Timişoara, în schimb, avea câteva fete, muncitoare se pare, cărora cineva trebuia să le poarte de grijă. Petrică Cojocaru mă roagă să iau legătura cu domnişoara Lungu Ana, profesoară la Liceul Ghiba Birta din Arad, dacă reţin bine. Îmi dă şi adresa. De unde o avea, nu ştiu. Domnişoara, în primul an de profesorat, locuia într-o cameră închiriată, undeva în apropierea Mureşului. O caut, o întâlnesc, o pun în temă. Acceptă. Până în anul 1964, adică după eliberare, nu ne-am mai văzut.