Întâmplări disparate

 

Anul şcolar 1947-1948 a adus schimbări substanţiale în modul de organizare a activităţii în cadrul Academiei Teolo­gice. Instituţia şi-a redobândit sediul, reuşind, în mare măsură, să şi-1 şi redoteze, aşa că existau condiţii de intrare în normalitate, aceasta însemnând, printre altele, internat obligatoriu pentru toţi studenţii. Nu eră refăcută capela, iar biblioteca, atât cât a mai rămas din ceea ce fusese, era nefuncţională. Intrarea în normalitate mai i însemna şi reactivarea societăţii culturale a studenţilor, "Sfântului Nicolae". S-au făcut alegeri ale comitetului de conducere. La sfatul Părintelui Rector, fiind şi eu ales în comitet, am optat pentru funcţia de bibliotecar, din raţiuni multiple, printre altele şi pentru a-mi putea desfăşura acti­vitatea politică în condiţii de mai multă siguranţă, ferit de prea mulţii ochi curioşi. Biblioteca Academiei Teologice din Arad, anterior anului 1944, era una din bibliotecile mari ale Aradu­lui, şi nu numai ale Aradului, deosebită nu numai prin numărul mare de volume, cât prin raritatea exemplarelor, cum ar fi Palia de la Orăştie. Nu mai vorbesc de manuscrise şi cărţi de teologie în limbi străine. În anul 1944, după 23 august, în urma rechiziţionării localului, pentru a fi transformat în spital de campanie, rusesc, cărţile au fost urcate în podul imobilului. Pe parcursul iernii, pe lângă mobilier, o bună parte din cărţi a fost folosită drept combustibil. Pentru a nu fi în totalitate distruse, când s-a observat primejdia,  cărţile nearse au fost evacuate la Mănăstirea Bodrog. Readuse în anul 1947, zăceau, acum, aruncate în două camere ce comunicau între ele, aruncate care pe unde. Urma ca eu şi colaboratorii mei să le sortăm, să le facem inventarul, să întocmim fişe, să le aşezăm în rafturi. Muncă multă, compensată totuşi, pe de o parte, de însuşi con­tactul cu tomurile, multe, foarte multe cărţi teologice renumite, unele în limba germană, altele în limba franceză, ale unor teo­logi catolici şi protestanţi, pe de alta, de faptul că, dispunând de acel spaţiu în exclusivitate, aveam posibilitatea de a mă întâlni cu cei câţiva camarazi ai grupului studenţesc, în cadrul consfătuirilor noastre săptămânale..

 

Reînodând tradiţia, la 6 septembrie 1947, am organizat prima manifestare publică. în program, o conferinţă a subsem­natului "Despre semnificaţia sărbătoririi sfinţilor". Colaboram, de aproape doi ani, la săptămînalul eparhial "Biserica şi şcoala", citeam, prin forţa lucrurilor, şi altceva decât cursurile obligatorii, aşa că am abordat problema, nu ca o predică oarecare, ci ca pe o conferinţă în toată puterea cuvântului, atât în ce priveşte extinderea, cât şi în ce priveşte conţinutul, mizând, printre altele, pe faptul că asistenţa va fi alcătuită din elita intelectuală a oraşului: preoţi, profesori, avocaţi şi bine înţeles, Preasfinţia Sa Episcopul Andrei, împreună cu Consistoriul. La ora stabilită, sala de festivităţi a Academiei era plină. Studenţii, pe podium, aşteptau: Eu, singurul printre ei, în reverendă de împrumut, îmi stăpâneam cu greu emoţiile. La sosirea Episcopului, corul studenţilor izbucneşte: "Pe Stăpânul şi Arhiereul nostru. Doamne păzeşte-1!" Lumea se aşează, festivi­tatea începe. După un cuvânt de bun venit, rostit de preşedin­tele societăţii, o rugăciune cântată şi un imn sau priceasnă, urmez eu. Deşi textul îmi era dactilografiat, din cauza emoţiei, mă poticnesc totuşi. În faţa ochilor, pagina îmi joacă; sala întreagă se leagănă; nu desluşesc literele. Părintele Felea, aflat pe aproape, observă şi, inspirat, pentru a sugera că nesiguran­ţa în care mă aflu se datorează luminii insuficiente, aprinde candelabrul. Clipa de răgaz şi distragere m-a salvat. Eu îmi revin, şi îmi continui lectura, fluent, şi din ce în ce mai sigur, mai convingător. La sfîrşit, aplauze, felicitări, şi nu de circum­stanţă. Reuşisem pur şi simplu să entuziasmez auditoriul, cu o singură excepţie notabilă, aceea a Preasfinţiei Sale, Episcopul Andrei Mager, care, cu nu prea multă vreme în urmă, m-a invi­tat la el, m-a felicitat pentru un articol, "Despre esenţa religiei", publicat în  Biserica şi şcoala, mi-a împrumutat câteva cărţi în limba franceză, semnate de Berdiaev, mi-a făcut chiar unele confidenţe cu privire la ceea ce scrie sau intenţionează să scrie. Era un om cult, doctor de Oxford, inactiv totuşi, în plan teologic. În afara scrisorilor pastorale, din câte ştiu, nu a lăsat în urmă nimic. La încheierea serbării, luînd cuvântul, nu a ezi­tat să ia atitudine faţă de anumite tendinţe teologizante, aluzie la propria-mi conferinţă, nepotrivite cu momentul pe care îl trăim Şi, ca să dea pildă de ce anume trebuie să ne preocupe, ia în mână un coş de nuiele, proaspăt împletit, adică nou nouţ, îl arată publicului şi precizează că a decis, fapt real, ca stu­denţii, viitori preoţi, să deprindă, încă din Academie, meseria de împletitori de coşuri şi chiar de mobilă de grădină. în acest , scop, a angajat un meşter priceput, emigrant rus, cu sânge nobil. El însuşi, arhiereu cum este, ia lecţii practice de împletit coşuri. Scopul? O mai strânsă apropiere, pentru a-i înţelege, de cei ce muncesc din greu, cu "braţele şi, cine ştie, asigurarea unor "mijloace de subzistenţă, în viitor. Surprinderea a fost totală. Am rămas, pur şi simplu, blocat. Abia într-un târziu am încercat să înţeleg ce urmăreşte, fără prea mult succes. Să fie vorba de un anume spirit de prevedere, sau, mai de grabă, de un efort mascat de obţinere a bunăvoinţei noilor autorităţi sau, poate, şi una şi alta? Realizam oricum că mă aflu în faţa unui început de compromis cu Puterea atee, în faţa unui semnal de rău augur. Era, dealtfel, pentru a doua oară când sesizam o atare disponibilitate, din partea ierarhiei noastre bisericeşti.

Cu luni în urmă, în catedrală, asistam la Sfânta Liturghie,  înainte, stătătorul, în scaun. Noi, studenţii, în preajmă, după tipic. în strană şi alături de noi, oameni ce nu erau dintre cei obişnuiţi, oameni străini, identificabili ca atare, după îmbrăcă­minte, dar mai ales după comportarea din timpul serviciului divin. Printre altele, nu îngenunchiau, nu-şi făceau cruce. Indis­cutabil, erau iscoade, iscoade făţişe. Dar pentru ce? Misterul s-a lămurit în momentul în care, Părintele Consilier Turicu urcă la amvon. Impunător, mângâindu-şi barba înspicată, îşi începe cuvântul altfel decât de obicei, adică fără să facă referire la un verset biblic. La Bucureşti, era în curs de judecare procesul Iuliu Maniu. Părintele Consilier, la acest proces se referă, insi­nuând cum că la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Iuliu Maniu a lipsit, sau doar ca ar fi militat pentru autonomia Ardealului, în mod expres, nu 1-a învinuit de înaltă trădare, a sugerat-o doar. Care e adevărul, nu ştiu. Modul în care această faţă bi­sericească a vorbit, de la amvon, a fost însă atât de scandalos, încât, unul din oamenii Puterii, venit să vadă cum se execută o dispoziţie dată, fie ea şi fără nici-un temei legal, nu-şi poate stăpâni nici el dezgustul. L-am auzit limpede, spunând tovară­şului de alături: "Asta ce are de gând, să ajungă vlădică?" Nu cred ca Părintele Turicu să se fi gândit vreodată la aşa ceva.

Excesul de zel s-ar putea explica, eventual, prin fire. Grav e însă altceva. Intervenţia, de la înălţimea amvonului, în loc de predică, avea binecuvântarea Arhiereului şi semnificaţia unui gest de obedienţă inadmisibilă, grav gestul şi, vai, câtuşi de puţin izolat. în anul 1948, când cu revenirea Bisericii Greco-catolice la Ortodoxie, lucrurile nu au stat altfel şi nu vor sta altfel nici în continuare, încât devine inevitabilă întrebarea: Compromisul e în firea Bisericii Ortodoxe? Are această Biserică vocaţia mutilării de sine? Nu am eu calitatea să o judec. Nu pot însă nici simula necunoaşterea unor realităţi de care m-am izbit şi care acuză, dacă nu abdicarea, în mod cert o concepţie defetistă, dacă nu chiar duplicitară: "Capul plecat, sabia nu-1 taie", sau "Mielul blând suge la două oi", concepţie care, nu ştiu în ce măsură, e, funciar, a neamului meu, sau a Bisericii lui. Mişcarea Legionară reprezintă ea o excepţie? Şi da, şi nu. Începuturile au fost combative, eroice. Pentru a evita un posibil război civil, Căpitanul, în urma provocărilor de după alegerile din 1937, renunţă la lupta politică, moment ce poate fi socotit de repliere, aceasta ca să se confirme teza "spaţiului mioritic". Numai că replierea, recursul la nonviolenţă, refuzul confruntării, nu e acelaşi lucru cu plecarea capului, întrucât jertfa Căpitanului nu vizează supravieţuirea ci asumarea jertfei depline, ceea ce e cu totul altceva.  

 

Gurahonţ, în vacanţa de Crăciun. 31 decembrie, abdica­rea forţată a regelui Mihai. În ochii oamenilor simpli, îngrijora­re, lacrimi. Evenimentul era inevitabil, aşa că nu m-a surprins. El venea să confirme o supoziţie ceva mai veche. Soarta noastră a fost hotărâtă la Yalta, nu doar de ruşi. Englezii şi americanii, conducătorii lor, sunt la fel de vinovaţi de suferinţele şi de crimele inimaginabile ce vor urma, dacă nu cumva chiar mai vinovaţi. Între Yalta şi tratatul Ribbentrop-Molotov nu văd nici o deosebire. Acelaşi târg mârşav, aceeaşi călcare în picioare a dreptului celuilalt, acelaşi dispreţ. Şi să nu mi se spună că cele întâmplate după, s-ar datora nerespectării, de către ruşi, a ce­lor convenite. E drept, buna credinţă a ruşilor poate fi pusă în discuţie, şi a şi fost, dar numai atunci când cei ce ne-au hotă­rât soarta, au fost interesaţi să o facă. Problema, evident, e complexă. În ce mă priveşte, presupun, sau, mai exact, nu exclud, intenţii iudaice, vindicative, nu naivităţi de genul "Aşa a văzut-o el". Presupun, dar cum să o şi dovedesc, de vreme ce eu însumi, ca atâţia alţii, am sperat, că într-o zi, nu prea înde­părtată, americanii vor veni, nu pentru a ne salva, înscăunarea noii domnii abia începuse, ci pentru a se salva pe ei înşişi. Ruşii dealtfel au avut grijă să nu întindă coarda mult peste cele hotărâte, de comun acord, probabil pentru a nu determina trecerea de la războiul rece, la cel fierbinte, de la războiul de ochii lumii, la cel adevărat.

Aşadar, Regele abdică. Circumstanţele sunt cunoscute. Se cunosc şi urmările. întrebarea mi se pare a fi însă alta. Un rege, oricare ar fi el şi indiferent de împrejurări, are dreptul să abdice? Când o face în mod liber consimţit, da. De vreme ce renunţă de bună voie la statut, cine şi cum să-1 oblige să rămână şi pe mai departe rege? Iniţiativa îi aparţine, gestul îl priveşte doar pe el. Constrâns, oricât de paradoxală ar părea afirmaţia, nu. în caz de naufragiu, ultimul care părăseşte corabia e comandantul. Când e în joc viitorul unui neam, lupţi şi învingi, învingi sau cazi luptând, nu abdici. Tu eşti simbolul, Tu eşti speranţa, şi atât timp cât mai există supuşi care cred în Monarhie şi în virtuţile ei, nu ai acest drept. Eventualele justificări. . . Vorbe. Doar vorbe.

 

În tradiţia Academiei Teologice din Arad se înscriau şi vizite în parohiile de cartier. În postul mare al acestui an, o astfel de vizită s-a consumat în parohia Şega. Dimineaţa, am participat la Sfânta Liturghie. Corul teologilor a dat răspunsu­rile. Unul dintre profesori a rostit predica. După liturghie, stu­denţii, repartizaţi din vreme, pe la enoriaşii cu mai multă dare de mână, i-au însoţit pe aceştia, ca invitaţi, la masă. Urma să ne reîntâlnim din nou, la vecernie, pentru un program coral şi o meditaţie.

Repartizarea oaspeţilor pe la familiile enoriaşilor nu era întru totul întâmplătoare. Ea era făcută cu ajutorul unor studenţi din cartier, după criterii de ei ştiute. Printre  acestea, erau de luat în seamă şi facilitări de cunoştinţe, cu fete de măritat. Nu era cazul meu, aşa că am nimerit la o familie modestă, de pe strada U.T.A. Omul, maistru de întreţinere, la aceeaşi uzină. Soţia, casnică. Nu aveau copii. Apartamentul, modest. Am servit masa în bucătărie, o masă îndestulătoare, specifică unei zile de sărbătoare, nu însă de post. Fac precizarea întrucât, unul din camarazii mei, student în anul ultim, a pretins gazdelor mâncare de post, fapt ce m-a scandalizat pur şi simplu. Oamenii fac sacrificii, pentru a te primi ca pe un oaspete ales şi tu nu găseşti altceva mai bun de făcut decât să-i jigneşti. Nu-i  contest prietenului meu buna credinţă. Ad literam, postul e post. Spiritul e totuşi altul. Păcatul jignirii unui om e cel puţin la fel de grav ca păcatul nesocotirii unei porunci bisericeşti, poruncă ce, dacă e bine înţeleasă, nici măcar nesocotită nu e. Când te afli în casa unui om străin, spune Scriptura, şi o spune şi bunul simţ, mănânci ce ţi se pune pe masă, întrucât păcatul nu rezidă în ceea ce intră, ci în ceea ce iese din gură. Asupra  bunului simţ, ca factor moderator al exceselor, chiar al acelora ce izvorăsc din marile virtuţi teologice, Biserica a insistat prea puţin. Unii mistici, identificându-o cu dreapta măsură, au făcut-o totuşi.

Pe parcursul mesei, am mai şi vorbit câte ceva. Am aflat astfel că omul meu, în anul 1918, a făcut parte din armata lui Bela Kun. După lichidarea acesteia, a fost arestat, judecat şi condamnat la nu ştiu câţi ani de închisoare. Din pedeapsă, a executat puţin, în condiţii deosebit de binevoitoare. Graţierea a survenit curând, aşa că a reuşit să-şi facă un rost, de care e mulţumit. Până prin 1945, nu a avut nici un necaz, ca urmare a ceea ce fusese. Trecerea armatelor sovietice prin Arad, neoco-lindu-1, i-au deschis în schimb ochii. Vizitat de câţiva soldaţi, în stare nu tocmai trează, s-a pomenit făcut "burjui", şi tratat în consecinţă. Curând apoi i s-a cerut să se înscrie în partid. A refuzat.

 

Trimestrul doi, 1947, s-a scurs fără evenimente deosebite.  În Săptămâna Mare, mijloc de aprilie, am organizat totuşi o ie­şire, cu o parte din studenţi şi elevii la Feredeu, lângă localita­tea Covăsânţ. Petrică Cojocaru, şeful meu ierarhic, student la Politehnica din Timişoara, vroia să ne cunoască. Nu ne văzusem încă. O parte din băieţi, care mai fuseseră la Feredeu, izvor în inima pădurii, cu un schit alături şi câteva chilii pentru călugări, erau plecaţi de dimineaţă. Eu, cu Petru Lupşa şi nu mai ştiu cu cine, am aşteptat oaspetele, urmând să plecăm după-masă. Ne-am întâlnit; potrivit unui consemn, în faţa gării, ne-am cunoscut după semne prestabilite, am luat trenul electric de Ghioroc, am coborât în halta Covăsânţ şi am apucat-o, printre vii, spre vârful dealului. Se lăsa seara. Vremea era rece. A prins chiar să ningă. Am mers cât am mers şi am socotit că ar fi fost cazul să ajungem. Nu a fost aşa. Am rătăcit drumul şi, în cele din urmă, întunericul fiind deosebit, am decis să aşteptăm zorile. Aveam asupra noastră şi câte o pătură. Ne-am învelit, care cum; şi am aşteptat. De aţipit, nici vorbă. La revărsatul zorilor, am remarcat că nu eram prea departe de ţintă.

Programul era, aş zice eu, lejer. Un parastas pentru morţii noştri şi o şedinţă obişnuită, cu accent pe lămurirea rostului a ceea ce facem. Să ne cunoaştem noi înşine, să ne cunoaştem şi între noi. Nimic: deosebit aşadar. Şi totuşi, acest eveniment va constitui, în mai mare măsură decât altele, asemănătoare, cap de acuzare în procesul de mai târziu.

 

Paştile anului 1947, a doua zi seara. Nu departe de casa părinţilor, mei, locuia, pe chirie, învăţătorul meu, Savu Dorea. Singur, îmbătrânit, sărac, fără prieteni. Pensia unui fost dascăl, în vremea aceea, era derizorie, nu însemna mai nimic. Am vorbit cu ai mei şi am hotărât să-1 invitam la cină. Om mândru fiind, nu eram sigur că o să şi accepte. În cele din urmă, a venit. Cina, ca de sărbătoare. A gustat puţin, a vorbit şi mai puţin, până într-un anumit moment. Îi citeam în ochi o vagă frământare şi nu înţelegeam ce s-ar putea să fie. Insist să mai servească, o prăjitură, un pahar de vin. Drept răspuns, îmi ia palma mâinii drepte între palmele lui, apoi începe: "Nu la mân­care îmi este gândul acum. Mi-ai fost elev şi unde eşti tu astăzi! Iau revista - este vorba de Biserica şi Şcoala, el fiind şi consili­er eparhial şi prieten cu vlădica - citesc cele scrise, pentru a înţelege recurg adeseori la dicţionar, şi după ce-mi sunt toate limpezi, îl caut pe doctor - e vorba de Dr. Babuţea - sau pe Pă­rintele Bulz, să le arăt, ca şi ei să se bucure de marile tale reu­şite. Mă simţeam şi emoţionat şi stânjenit. "Regret că nu m-am ocupat îndeajuns de cultivarea urechii tale muzicale". Nu eram un afon total. Dar nici un virtuoz nu eram îmi lipsea, îndeosebi, memoria muzicală, şi într-o anume măsură, şi vocea, ceea ce, pentru un viitor preot, era un handicap. În Transilvania, preoţii

nu erau numiţi, erau aleşi de credincioşi, criteriul fiind, cel mai adesea, vocea, felul cum ştie să servească, prestanţa şi cântul. Aveam, prin urmare, puţine şanse să apuc o parohie bună. Cum însă eu mă vedeam mai mult teolog, decât preot paroh, nu aveam motive de îngrijorare. Am încercat să explic învăţăto­rului meu acest lucru. M-a întrerupt. "De fapt, altceva doresc eu să-ţi spun în această seară". S-a ridicat de la masă, a plecat ochii, să nu-i surprind lacrimile şi a rostit precipitat: "Fereşte-te de femei!" A ţâşnit apoi ca din ţeava de puşcă. Nici vorbă să mai apuc să-1 conduc. Era atâta obidă în spusa lui şi atâta părere de râu, răscolită. Fusese, în tinereţea lui un bărbat fru­mos. Nu s-a ferit de ispită şi nu a apucat să-şi întemeieze o fa­milie. Trăgea acum consecinţele şi, în dragostea lui pentru un fost elev, s-a simţit dator să mă prevină. Câtă deosebire între el şi celălalt dascăl al meu. Petre Ugliş, senator liberal! L-a sfătuit pe tata să mă facă învăţător, promiţându-i tot sprijinul. Cum tata nu a priceput că promisiunea e un mod de a cere, am rămas cu ea. Savu Dorea, în schimb, a venit la Arad cu mine, fără ca cineva să i-o ceară, pentru a pune o vorbă bună pe lângă doi profesori, foşti colegi de-ai lui, care urmau să-mi testeze cunoştinţele. Asemenea oameni nu pot fi uitaţi.

 

O după-masă de vară, sau, poate, de început de toamnă, nu mai ştiu bine. Singur, pe o bancă, în parcul Academiei, la umbra unui platan bătrân, citeam, fără să bag de seamă apropierea Părintelui Felea. "Citeşti?" Surprins, mă precipit. "Stai jos te rog." şi se aşează lângă mine. Din vorbă în vorbă, Părintele, apreciind că poate avea încredere deplină în mine, ajunge la subiect: "De bună seamă, ştii că Nichifor Crainic e urmărit de Siguranţă (nu ştiu dacă era înfiinţată sau nu securi­tatea). A fost adăpostit de un preot şi nu mai poate rămâne. Mâine va sosi la Arad. Rugămintea mea este ca dumneata să-1 conduci la Mănăstirea Bodrog." "Şi unde-1 voi putea întâl­ni?" "O să-ţi comunic mâine" Nu a mai făcut-o. Nichifor Crainic, în chiar acea zi fusese arestat, în casa preotului care-1 găzdui-se. În sinea mea, după convorbirea cu Părintele Felea, îmi făcusem chiar, iluzii. Îl voi cunoaşte, în sfârşit, şi pe Nichifor Crainic. Un schimb de idei cu el  nu poate să-mi facă decât plăcere, deşi îmi era cunoscută atitudinea lui, ostilă faţă de Mişcarea Legionara. Nu realizam pe deplin primejdia pe care o comportă faptul de a fi călăuza unui urmărit politic. Avea dreptate Părintele Lucaci, duhovnicul călugărilor mănăstirii, legionar şi el, să mă acuze de imprudenţă. Eram tânăr şi, cu tot războiul prin care am trecut, nu aveam încă experienţa activită­ţilor clandestine.

În vacanţa de vară, o nouă excursie în Munţii Apuseni. Eram acum mai mulţi, ne cunoşteam mai bine. La reîntoarcere ne-am abătut pe la Ţebea, pentru un moment de reculegere, la mormântul lui Avram Iancu. Unul din participanţi, Zeno Oarcea, îşi avea bunica, fostă preoteasă, în sat. Ne-am abătut şi pe la ea, am servit o mămăligă cu brânză şi lapte şi ne-am reîntors acasă. Nu ştiam atunci că doar cu puţine zile înainte, sau după, Costache Oprişan, şeful pe ţară al Frăţiilor de Cruce, s-a aflat, sau se va afla în zonă, pentru a discuta strategia Frăţiilor de Cruce, în noile condiţii. Înţelegerea Petraşcu-Teohari Georgescu, despre care auzisem ceva, nu mai era actuală, legionarii reluându-şi activitatea în clandestinitate.

Până la redeschiderea noului an şcolar, mai erau câteva săptămâni. Unul dintre cele mai puternice mănunchiuri de prieteni, aparţinând Grupului F.D.C Nr. 70, Arad, era cel de pe lângă Liceul Industrial Aurel Vlaicu. Şef: Oprea Teodor. Acesta avea o prietenă, sora unuia dintre camarazi, pe nume Viorica Pârvu, în localitatea Şepreuş. Fata era elevă a unui liceu de fete din Oradea, aşa că de întâlnit se întâlneau doar în vacan­ţe. Numărul membrilor mănunchiurilor de prieteni care locuiau la Şepreuş, sat de câmpie, bogat, era remarcabil, fapt care explică iniţiativa de a ridica o troiţă, în memoria soldaţilor căzuţi în primul şi al doilea război mondial. Troiţa, din lemn, a fost sculptată de Teodor Oprea. Pentru lucrările de instalare, cum ar fi fundaţia de beton, s-au mobilizat mai toţi elevii satu­lui, contribuind cu bani şi muncă. La cererea iniţiatorilor am întocmit un înscris, din care să rezulte autorii, circumstanţele şi scopul. Ei l-au introdus într-o sticlă şi l-au aşezat, în mod discret, la temelia troiţei. Socoteam că va veni o vreme când acest document va atesta cine suntem şi ce am urmărit noi, fraţii de cruce. Şi a dovedit-o, din păcate, mai devreme decât m-aş fi aşteptat, ca document în dosarul de acuzare a Grupului F.D.C. Nr. 70, la procesul din iarna anului 1949.

Pe Gligor Cantemir nu l-am mai întâlnit. A intervenit între noi o înţelegere, el cu ale lui, eu cu ale mele, aceasta pentru un plus de securitate a activităţilor amândurora. Dacă totuşi va fi necesar să ne vedem, va găsi el modalitatea de contactare. Din parte-mi, la fel.

La Arad nu existau cetăţui, organizaţii de femei. Timişoa­ra, în schimb, avea câteva fete, muncitoare se pare, cărora cineva trebuia să le poarte de grijă. Petrică Cojocaru mă roa­gă să iau legătura cu domnişoara Lungu Ana, profesoară la Liceul Ghiba Birta din Arad, dacă reţin bine. Îmi dă şi adresa. De unde o avea, nu ştiu. Domnişoara, în primul an de profeso­rat, locuia într-o cameră închiriată, undeva în apropierea Mureşului. O caut, o întâlnesc, o pun în temă. Acceptă. Până în anul 1964, adică după eliberare, nu ne-am mai văzut.