Un vis aievea

 

Din câte întoarceri şi reîntoarceri e alcătuită şi viaţa aceasta. Nenumărate. Şi din tot atâtea plecări. Din nou, la :oală, pentru a susţine examenele ultimului an, apoi pe acela diplomă. Acelaşi director, aceeaşi profesori, localul doar schimbat. Vechea şcoală purta încă urmele ultimelor luni de război, timp în care fusese folosită ca spital de campanie, rusesc. Trecutul meu politic nu mai interesa pe nimeni, pe nimeni dintre oamenii cu răspundere. În schimb, foştii mei prieteni m-au înconjurat cu dragoste şi cu un interes sporit. Un singur profesor, vorbind cu mine, părea stânjenit: Damaschin Ioanovici. Nu m-a întrebat pe unde am rătăcit, sau cum a fost se front, sau în temniţă. Îşi făcea doar procese de conştiinţă că nu mi-a notat lucrarea pentru examenul de diplomă, cu notă maximă. "Cuprindea, îmi spunea el, idei deosebite". La oral, de altfel, m-a chestionat asupra aceleiaşi probleme: Eminescu. M-a lăsat să mă desfăşor, apoi m-a oprit: "Te rog repetă". Fără înţeleg ce urmăreşte, mă supun. Îmi stenografia răspunsul.

 

Potrivit legilor, atunci în vigoare, ca absolvent al şcolii normale nu puteam urma cursuri universitare. Puteam, în schimb, să le urmez pe cele ale Academiei Teologice din şcoala absolvită fiind, ea însăşi, confesională. E ceea ce am şi făcut. Nu mai puteam să aştept. Anii pierduţi cu temniţa şi frontul, evenimentele externe şi interne, în plină desfăşurare, neprevăzutul, acţionau asupră-mi ca o somaţie, aşa că m-am înscris.

În aşteptarea deschiderii anului şcolar, acasă, cu ai mei. Peste săptămână, munceam la câmp. Dumineca, îmi întâlneam neamurile, prietenii, cunoscuţii. Am trecut şi pe la Oli  Fizedeanu, vecină şi, într-o anume măsură, rudă. Cânta la pian. Mi s-a părut altfel decât o ştiam, mai necomunicativă, tristă chiar. Pricina, am aflat-o de la sora mea cea mare. Înainte ca războiul să se fi încheiat, prin partea locului, dată fiind mulţimea pădurilor, a fost paraşutat un grup de legionari, sub comanda lui Gligor Cantemir, unul din feciorii preotului din Hălmăgel. Îşi avea unul din adăposturi, undeva în hotarul co­munei Secaş. Din când în când, pentru aprovizionare şi infor­maţii, cobora în sat şi chiar în Gurahonţ, la bunicul domnişoarei Fizedeanu. Oli 1-a cunoscut, s-au îndrăgostit şi, ca urmare a în­ţelegerilor survenite între Nicolae Petraşcu, din partea Mişcării Legionare, şi conducerea Partidului Comunist, el a putut ieşi la lumină, s-au căsătorit punând început unei drame cu bătaie lungă. Pe Cantemir, eu aveam să-1 cunosc ceva mai târziu.

Localul Academiei Teologice din Arad fusese şi el trans­format în spital de campanie, rusesc. Urmările, din cale afară de grave: mobilierul, ars: instalaţiile, distruse: geamurile, sparte; biblioteca, prea târziu evacuată, în  parte, arsă şi ea. Ţineam cursurile pe unde se nimerea: în sala Consiliului Parohial în sala de lectură a Bibliotecii Eparhiale, prin birouri. Contrar tradiţiei, locuiam, tot aşa, care pe unde; eu, în internatul "Casei învăţătorilor", unde îndeplineam şi funcţia de pedagog, alături de unul din colegii mai mari, nu ca vârstă, Bandrabur. Nota dominantă a tot ce se făcea, părea a fi improvizaţia impusă de circumstanţe. Studiam totuşi, cu interesul stârnit de-noutate, Arheologia biblică, Vechiul Testament- Limba ebraică, Istoria filosofiei. Mă împăcăm mai greu cu troparele şi irmoasele celor opt glasuri. Prezenţa la serviciile religioase, zilnice, ca şi la cele de duminecă, era obligatorie; cele câteva ore de stat în picioare, obositoare. Dar şi înălţătoare. Oficiau la Catedrală, preoţi deosebiţi: Părintele Codreanu, Părintele Tudor, Părintele Mihuţ, Părintele Bogdan, însoţiţi adesea de unii din profesori, iar predicile lor, fără exagerare, captivau. Avea fiecare, nu doar domeniul imoral, liturgic, apologetic, dogmatic) ci şi stilul propriu, inconfundabil. Ce să mai spun despre cor? Dirijorul, profesorul de muzică Ioan Lipovan, era, în toată puterea cuvântului, un maestru neodihnit. Abstracţie făcând de studiul propriu-zis, atmosfera, pentru mine, nu era nouă. O cunoşteam, din anii cât am fost elev. Contextul politic, dezlănţuirile imediat-postbelice, îi confereau însă un plus de îngrijorată măreţie, dar vai, mult prea curând, şi de compromisuri, mai mult decât regretabile.

Despre profesori, ce să spun? Ebraica şi Exegeza Vechiului Testament erau predate de Părintele Dr. Gheorghe Popovici, bărbat impunător, în. putere, sfâşiat de o încercare, pe cât de grea, pe atât de absurdă. Cu un an în urmă, în chiar vara în care şi-a luat bacalaureatul, cu notă maximă, unicul copil i s-a înecat în Mureş. Durerea 1-a împins, pe tata, înspre spiritism. Cursurile nu au avut de suferit. Dimpotrivă. Cursul de filosofie era susţinut de Părintele Vintilă Popescu. Oltean, mic de stat, cu studii la Oxford; cu o nevastă înaltă, mai înaltă decât el cu un cap, sportiv, dar fără personalitate. Din curs nu am reţinut mai nimic. Rector, în acest prim an, era Părintele Şiclovan, profesor de Patristică. I se mai spunea şi Şefu, întrucât  ni se adresa una, două, cu apelativul: Şefule! "Unde mi-ai fost, şefule? De ce nu ai învăţat, şefule?" îşi turuia cursul ca o placă de gramofon, cerându-ne, la examene, o reproducere fidelă: "La pagina cutare, şefule, e şi o virgulă". Dacă ai înţeles sau nu câte ceva din problematica expusă, îl interesa prea puţin. Şi ce materie generoasă e această Patristică ... Prea mult, ca rector, nu a rezistat. În anul şcolar următor, a fost înlocuit de Părintele Dr. Ilarion V. Felea, profesor de Teologie fundamentală (Dogmatică şi Apologetică), om cu vederi largi şi multă putere de muncă. Pe Părintele Deheleanu, profesor de Limbă Greacă, Exegeza Noului Testament şi Sectologie, aveam să-1 cunosc mai târziu. Dr. de Strasbourg, riguros, meticulos şi rece, dar şi eficient. Istoria Bisericii şi Dreptul canonic urma să-1 studiez cu Părintele Ageu, tânăr, în curs de afirmare.

Într-o altă perspectivă, anul 1946 a fost unul al manifestaţiilor promonarhice, anul grevei studenţeşti, declanşată la Cluj, sub conducerea călugărului, student la medicină, Valeriu Anania, şi, nu în ultimul rând, anul reînodării firului întrerupt, cu aproximativ doi ani în urmă. Nefiind un centru universitar, Aradul nu s-a resimţit de pe urma grevei studenţeşti. E drept, am fost căutat de Nicolae Velin, fost coleg de clasă la Şcoala Normală, student acum la Academia Teologică din Timişoara. Pledoaria lui pentru intrarea noastră în grevă, nu m-a convins. Nu pentru că din principiu aş fi fost împotrivă, ci, pentru simplul fapt că, în circumstanţele date, în Arad, acest fapt era cu neputinţă. Numărul studenţilor teologi era de câteva zeci. Numărul celor care, simţind şi gândind ca mine, ar fi fost dispuşi să mă urmeze, restrâns şi el. Nici nu apucasem, dealtfel, sa ne cunoaştem bine şi cu atât mai puţin, să avem încredere, unii în alţii. Bej Teodor, implicat în activităţi de rezistenţă, alături de grupul "bătrânilor", condus de Gabriel Bălănescu, avea dispoziţie să ne evite. Câmpeanu, Stoicescu, Brandabur, Popovici şi cu mine, alcătuiam tot grupul. Cum ne-am identificat, e aproape un mister, pentru că nimeni nu a ieşit în faţă să-şi decline public simţămintele, nimeni nu s-ă bătut cu pumnul în piept, strigând, în gura mare, cine e şi ce a fost, şi nici în şoaptă, nu şi-a deconspirat nimeni legământul. Şi totuşi ne-am descoperit, şi, pentru că eram singurul care am pătimit, am fost recunoscut şef. Nu-mi place cuvântul, dar altul care să circumscrie natura raporturilor dintre mine şi camarazii mei, nu am. O primă întâlnire, prietenească, s-a consumat la mănăstirea Hodoş Bodrog, pe sub sălciile ce străjuiesc apele râului Mureş, simplu, cu un ritual minim şi cuvinte frăţeşti. Problemele mari, problemele politice nu erau, nemijlocit, ale noastre. Un proiect minim, privind activitatea, mai exact viaţa noastră în viitorul imediat: dragostea dintre noi, corectitudinea, extinderea, dacă e cazul, şi, deocamdată, atât. Din motive tactice apoi, adică de prudenţă, am considerat necesar să previn deconspirarea. La Timişoara, la Cluj, situaţia era alta. Acolo organizaţiile studenţeşti, legionare, erau bine structurate. Participarea lor, deşi discretă, a fost decisivă. Şi consider că Valeriu Anania şi locotenenţii care l-au secundat în timpul acelei bătălii, au obligaţia morală ca, măcar acum, să dezvăluie adevărul cu privire la iniţiativa, la gradul de implicare şi participare a studenţilor legionari la evenimentele amintite. Nu de alta, dar prea suntem ocultaţi, cu bună ştiinţă, ca şi cum nu am fi existat. Istoria, dacă e istorie, măcar o dată să fie dreaptă şi cu noi.

 

Examenele, primele examene de nivel universitar, s-au desfăşurat fără, probleme. În vacanţă, sper să nu greşesc, l-am cunoscut, în sfârşit, pe Gligor Cantemir. În casă la Oli? Înainte, după oficializarea ieşirii la lumină a legionarilor paraşutaţi? Fapt fără importanţă. Bărbat înalt, colţuros, grav. încercările prin care a trecut explică unda de îngândurare ce nu-l părăsea niciodată. Puţin comunicativ. La rândul meu, din motive lesne de înţeles, şi eu, puţin insistent. Am reuşit totuşi, atunci şi pe parcurs, să culeg unele informaţii. A părăsit ţara, prin Iugoslavia, după 21 ianuarie 1941. O scurtă perioadă a fost liber, apoi a fost internat în lagăr la Buchenwald. Au urmat: frământările interne, bombardamentul, Guvernul de la Viena, eliberarea, paraşutarea. Cu ce scop? Pentru a organiza lupta de partizani, în spatele frontului, în cazul în care contraofensiva germană ar fi reuşit să oprească, apoi să respingă ofensiva rusească. Nu a fost să fie aşa. Noile arme, V-urile şi bomba atomică nu au fost finalizate. Atunci? Se mai spera totuşi ca o contraofensivă, fie ea şi temporară, să determine debarcarea aliaţilor în Balcani şi, în felul acesta, să se prevină ocuparea spaţiului românesc de către ruşi. Târgul de la  Ialta nu era cunoscut. Nu încă. Aş fi fost ispitit apoi, să-i cer părerea despre înţelegerea intervenită între Nicolae Petraşcu, pe de o parte, şi Teohari Georgescu - Ana Pauker, pe de alta. A fost bine? A fost rău? Mă refer, la înţelegere. Nu ştiu. Ceea ce ştiu e că, la nivelul meu de activitate, această înţelegere, dacă a existat, nu a însemnat nimic. Şi nici la nivelul de activitate al lui Gligor Cantemir care, deşi nu-şi mai ducea viaţa în clandestinitate, un an-doi, până la arestare, ba se va şi că­sători, căsătorie din care i se va naşte un copil, pe care nu-1 va vedea decât după 16 ani, va rămâne în aceeaşi stare de maximă veghe. Înţelegerea? O mişcare tactică, mi s-a spus mai târziu, un armistiţiu, pentru adunarea morţilor de pe câmpul de luptă. În nici un caz o capitulare, o abandonare a idealurilor, o pactizare cu inamicul. În nici un caz.

 

Dumineca, după-masă, în vizită, vărul meu Cornel. După un an de apostolat într-o comună de munte, era dezamăgit. Oamenii, cumsecade, dar săraci. Salariul, de mizerie. Imposibil de trăit din el. Imposibil de continuat aşa. Şi ce e de făcut? Simplu, îmi spune el. Mergem la Bucureşti, pentru a susţine un examen global de diferenţă. Vom fi declaraţi absolvenţi de liceu, vom susţine bacalaureatul şi ne vom înscrie, încă în toamna acestui an, la o facultate oarecare, ne vom crea un alt rost. Frumos spus, dar cum? Un asemenea examen se cere pregătit, altfel vom cheltui timp şi bani, de pomană. Nici o problemă. Crezi că alţii sunt mai pregătiţi? Intervine şi tata. "E bine să încerci". El fiind cel care plăteşte drumul şi ce cheltuieli se vor mai ivi, am acceptat.

Drumul până la Bucureşti l-am făcut cu personalul. Aglo­meraţie, geamuri sparte, promiscuitate. Ajunşi, am tras la "Casa învăţătorului", pe strada "Sfinţii Apostoli". La Ministerul învăţă­mântului Public, tov. ministru Mironescu Mera, social democrat, îşi oblojea partizanii. Eram şi noi consideraţi, din oficiu, social democraţi. Am obţinut aprobările fără probleme. La "Casa învăţătorului", dute-vino, căldură şi ploşniţe. Pentru a putea cât de cât dormi, am schimbat patul cu o masă de lemn, aflată în curte. Examenele au fost, prestate în cadrul "Colegiului Sfântul Sava". Făceam zilnic drumul "Podul Izvor",  "Catedrala Sfântul Iosif" trecând prin Cişmigiu. Îmi făcea plăcere. Materiile: franceza, latina, cultura elenă. Comportarea, aşa şi aşa, exceptând "cultura elenă", unde am excelat. Profesorul, tânăr, a ţinut să mă cunoască personal şi să mă felicite. După o săptămână, m-am reîntors acasă, absolvent al "Colegiului".

Bacalaureatul s-a consumat şi el, în aceeaşi toamnă, tot la Bucureşti, în cadrul Liceului Gheorghe Lazăr. Materii multe, profesori diverşi. Subiectele, la Limba Română, au fost, la alegere; 1./ "Şcoala Ardeleană" şi "2./ "Ţăranul în literatura română". Primul, bine circumscris. Al doilea, vast, generos. Am optat pentru al doilea subiect. Îmi va permite, îmi ziceam eu, o abordare personală. Mi-am scris lucrarea cu spor. Recitind-o, m-am declarat, în sinea mea, mulţumit. După predare, pe coridor, o colegă mă interpelează. Când a aflat răspunsul, şi-a muşcat buzele: "Aţi greşit!" "Pentru ce?" "Pentru că o cunosc. Doamna profesoară nu are înţelegere pentru abordările personale şi nici pentru ţărani. Va aprecia că aţi bătut câmpii." Am schiţat un gest de împotrivire. "Degeaba vă supăraţi. Veţi vedea că am dreptate." Şi am văzut. Nota 7. Finalul, în schimb, a fost neaşteptat. La oral, nota maximă. Pe centru, locul unu. Consecinţele: fără a abandona teologia, m-am înscris, în toamna acelui an, la "Facultatea de litere şi filosofie" a Universităţii din Cluj, evident, cu aprobarea Părintelui Rector Ilarion V. Felea. La Cluj, frecvenţa nu era obligatorie, aşa că am convenit să mă împart. Vor suferi studiile? Într-o anumită măsură, probabil că da. Activitatea mea politică, în mod sigur va suferi.

Un vis nevisat, pe cale să se înfăptuiască. Atmosferă universitară, mari personalităţi culturale, biblioteci, conferinţe, simpozioane, idei. Voi face faţă? Mă simţeam neînsemnat, mă simţeam sărac, nu doar în ceea ce priveşte resursele materiale şi cele spirituale: recent întors de pe front, student la o Academie Teologică, oarecare, necunoscător temeinic de limbi străine, lecturi puţine. O anumită predispoziţie spre abstracţiuni şi rigoare, o putere de judecată, să zicem, remarcabilă, probabil că aveam. Era însă de ajuns? Apoi, ce putea să însemne interesul pentru filosofie? Altceva decât temelia unei Profesiuni? Oricum, perspectiva întâlnirii cu Lucian Blaga mă intimida: prea mare, el, eu, prea neînsemnat.

Primele luări de contact cu oraşul, nu cu Universitatea, au fost descurajante. "Casa învăţătorului" în care, şi aici, locuiam, deprimantă, ca o cazarmă abia recucerită; frigul, frig; hrana, mai săracă şi mai tulbure decât o supă spartană. Ce să mai vorbesc de faptul că, privitul pe fereastră îmi oferea panorama unui cartier de cocioabe şi prostituate. Universitatea, în schimb, impunătoare. Îmi lipseau însă prietenii. Prin Ovidiu Cotruş i-am cunoscut, curând, pe Radu Enescu, pe Ion Maxim, pe Liviu Birăescu, Encica, Ioanichie Olteanu, Ştefan Augustin Doinaş, Fraian Bara ş.a.md. Pe Ilie Măduţa ca şi pe Puiu Cotruş îl cunoşteam de la Arad. Pe Romulus Munteanu, de la Bucureşti, în timpul examenelor de diferenţă. Cunoştinţele nu înseamnă însă, neapărat, şi prietenie. Cercul era totuşi distinct şi diferit, a orientare ideologică, de membrii grupului U.T.C.-iştilor înregimentaţi, gen Ciobanu (monument de incultură şi agresivitate), Roth (dandi în travesti proletar, universitar în revenire), Toma George Maiorescu (alias Maier, arivist, încă modest, cu gesturi timide) sau Ivan Deneş (inteligenţă labilă, ce va cădea repede, dar tot în picioare). Cunoştinţele mele, cele noi îndeosebi, aveau apoi un statut. Eu, o simplă recomandare unui prieten, comun, cu fire de boem. Pentru a-mi putea definitiva opţiunile, am audiat, o bucată de vreme, pe toţi profesorii facultăţii. Am rămas apoi cu D.D.  Roşca, Lucian Blaga, Liviu Rusu, şi din când în când, Ştefănescu Goangă şi Nicolae Mărgineanu. Motivul? Interesul pentru cursurile preda­te: Filosofia Elenă, Istoria Filosofiei, Filosofia Culturii, Estetica, de o parte, autoritatea profesorilor, pe de alta. Concizia, claritatea şi eleganţa discursului lui D.D.  Roşca, fascinau.

Climatul de libertate emulativă a seminariilor lui, descătuşa energii intelectuale nebănuite, în foarte mulţi dintre noi. Con­fruntările percutau în sfere studenţeşti largi, ba şi în sfere extrauniversitare, soldându-se cu o afluenţă de public ce făcea ca Amfiteatrul Pârvan să devină neîncăpător. Lucian Blaga era cu totul altfel, un virtuoz al scrisului, nu al oralităţii, un estet al expresiei, dar şi al arhitecturilor ideatice. Cucerea prin noutate. Altfel, din cauza monotoniei rostirii, îl urmăream greu. Făceam uneori efort, din respect pentru gânditor, să nu aţipesc. Altfel era şi Liviu Rusu. În timpul expunerilor, ardea pur şi simplu. Nu m-a cucerit prin idei, ci prin intensitatea participării, prin îmbujorare. Ştefănescu Goangă, limpede, precis, accesibil, altfel de cum, din motive lesne de înţeles, mi l-am imaginat ani în şir, înalt, negru, uscat. Nu-i puteam intui senzualitatea. Ştiam că asupra lui s-a tras. Ştiam că atentatului i s-a dat o interpretare politică, deşi realitatea era alta. Profesorul, când i se năzărea, condiţiona acordarea examenului, era vorba de studente, de acceptarea căderii la pat. Atentatorul era fratele unei studente, ce s-a încăpăţânat să-1 refuze. Faptul că a fost şi legionar, dacă a fost, nu ştiu, a fost o simplă întâmplare. În ce mă priveşte, îmi era greu să recunosc în el neomul, pentru că. de vreme ce a recurs, dacă a recurs, la un asemenea şantaj, provocând, pe deasupra şi sacrificarea unei vieţi tinere, ca urmare a distorsionării procesului, nu putea fi considerat om. Profesorul de şcoală nemţească, era în vârstă, era potolit, îngrijorat poate, întrucât steaua partidului din care a făcut parte, cel liberal, era pe cale să apună. Ce simţeam eu faţă de el, el nu avea de unde să ştie. La examen, susţinut în scris, calificativul a fost, lucru destul de rar la Goangă, "foarte bine".

Am frecventat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj, cu intermitenţă, începând din trimestrul II, anul 1946, până în primăvara anului 1948. Momentele, pentru mine, semnificative, ale acestui periplu, au fost numeroase şi de neuitat, întrucât, prin ele, am ajuns, mai puţin să cunosc, mai mult să mă cunosc; nu să îmi schimb şi traiectoria.

Venisem, de data aceasta, la Cluj, nu atât pentru a audia cursuri, cât pentru a-mi susţine prima lucrare de seminar, în cadrul cursului de Istorie a filosofiei. Subiectul, ceva în legătură cu principiul identităţii, ca şi data susţinerii, îmi fuseseră fixate, în absenţă, şi comunicate, de Puiu Cotruş. D.D.  Roşca nu mă cunoştea, eu neasistând până la acea dată, la o altă asemenea lucrare, motiv pentru care, atunci când scadenţa a sosit, profe­sorul m-a întâmpinat cu o oarecare neîncredere. Şi nu fără temei. Eram mai vârstnic decât colegii mei, nu mă văzuse la cursuri nici o dată, nu mă auzise vorbind şi, pe deasupra, eram îmbrăcat altfel decât Un intelectual: costum moţesc, din pănură în patru iţe, purtat în închisoare, în iama anului 1942-1943, bocanci de vânător, cumpăraţi de ocazie, pulover de lână, albastru, palton de stofă Scherg, nepotrivit cu restul ţinutei, şi căciulă ţărănească, dreaptă ca un turn de biserică. "Eşti îmbrăcat aşa cum vorbeşti, aşa cum te mişti printre noi, adică stângaci", îmi zicea adeseori Puiu. Şi avea dreptate. O anume timiditate (reacţie psihologică) şi un anume complex (reacţie morală) mă stăpâneau. Cunoşteam povestea unui oarecare orb, infirmitate dobândită pe front, ajuns, în cele din urmă, asistent universitar, căruia profesorul, la cea dintâi întâlnire, i-a aruncat în obraz jignirea de a se fi înscris ca student, pentru a fi promovat din milă, starea în care se află nepermiţându-i un studiu real. Pentru nimic în lume nu aş fi vrut să mi se poată reproşa o atare intenţie. Din război eu nu m-am întors nici infirm şi nici cu aură de erou.

Sala nr. 1, de la etajul 1, unde urma să-mi susţin referatul, era plină. Elegant, ca întotdeauna, cu faţa rotundă, închipuită, parcă,  de Rubens, cu nelipsitu-i ceas extraplat. D.D. Roşca salută, se îndreaptă spre catedră, cercetează sala, întreabă: "Referentul a venit?" Mă ridic, vizibil stânjenit, stângaci. "Poftim." Am înţeles că trebuie să ies la catedră. Ezit. Invitaţia e repetată. Urc. După ce mă măsoară, continuă: "Nu v-am văzut pe la cursuri". Încerc să explic: "Studiez şi teologia..Sunt obligat să mă împart." În sfârşit: "Care vă este subiectul?" Răspund. "Şi de ce bibliografie v-aţi folosit?" Realizez neîncrederea. Aproa­pe că regret faptul de a mă fi hazardat. Îmi pierd prezenţa de spirit şi, în loc să citez autorii şi cărţile consultate, consemnate în, finalul lucrării, răspund pur şi simplu anapoda: "Istoria  filosofiei a lui Jules Payot". Stupoare. În sală, zâmbete. De Jules Payot citisem, într-un alt context, o cu totul altă carte: Educaţia voinţei. Mi-am dat seama de eroare. Istoria filosofiei cu prici­na era scrisă de Janet şi Seailles şi nu constituia o carte de referinţă. Nici un motiv aşadar, ca profesorul să-şi facă iluzii. O oră de seminar ratată. "Vă ascultăm ...totuşi , un totuşi nerostit, dar evident, o concesie in extremis. Încep să citesc, poticnit, apoi, din ce în ce mai aproape de firesc. Mă încurajează atenţia, binevoitoare, sau nu, a auditoriului care, pentru a mă putea urmări, este obligat să se concentreze. O mărturiseşte chiar D.D.  Roşca, la sfârşitul discuţiilor care au urmat: "A fost o lucrare dificilă. Pentru a o putea urmări, până şi pentru mine, a fost necesar un efort deosebit." A fost şi un succes? Fiind vorba de un început, da. Dintr-un necunoscut, am devenit, oricum, un semn de întrebare şi, implicit, o curiozitate. Relatând întâmpla­rea în "Luceafărul", anul XI, nr. 46(342), 16 noiembrie, 1968, articolul "Lucian Blaga - profesorul", articol reprodus în volumul "Meditaţii critice" Editura Minerva, Bucureşti, 1983, pag. 512, Ovidiu Cotruş modifică unele date, situând evenimentul într-un alt seminar, cel de Filosofia culturii. L-am întrebat, de ce? Mi-a răspuns: "Esenţialul a rămas neschimbat. Ştiu bine apoi, ce gândea şi Lucian Blaga despre tine, mai bine decât mulţi alţii." Faptul că eram student şi la teologie, a stârnit apoi şi el, un oarecare interes, mai puţin pentru problematică în sine, cât pentru eventualele confruntări interconfesionale. La Cluj, pe lângă Episcopia ortodoxă, păstorită de P.S. Episcop Nicolae Colan, funcţiona şi Episcopia; greco-catolică, păstorită de P.S. Episcop Iuliu Hosu. Personalităţi puternice, se bucurau, deopo­trivă, de consideraţia mediului universitar, profesori şi studenţi, pentru modul exemplar în care au colaborat, înainte, în timpul şi după ocupaţia hortistă. Ceea ce nu înseamnă că, în plan teoretic, adepţii celor două culte nu-şi aveau controversele lor. Şi, cum unul din studenţii buni ai anului patru, pe nume Găzdac, era absolvent al Academiei Teologice Greco-catolice din Blaj, colegii doreau, încercau chiar, să provoace o aseme­nea confruntare. Nu m-am lăsat antrenat, după cum nu am ocolit nici interferenţele cu teologia, fapt ce, în sine, conferea discuţiilor o notă de inedit. Un singur exemplu. In vara anului următor, eram de pe acum un student cunoscut, cu examenele luate în mod strălucit, solicitat oră de oră, am susţinut un nou referat, "Despre categorii", capitol al unui "Dicţionar de filosofie" proiectat de Profesor. Lucrările se desfăşurau acum în "Amfiteatrul Pârvan", neîncăpător şi acesta. Veneau studenţi de pe la toate facultăţile. Veneau şi neuniversitari, mulţi cu riscul de a sta în picioare. Caracterul elevat, dar, mai ales liber al discuţiilor, opera ca un magnet. Ideologia partidului unic era în ofensivă, or, aici, în această insulă de intelectualitate, se rezista, încă. Proseminarul de marxism, organizat şi condus de Pavel Apostol, alias Erdely, asistent impus Profesorului şi redactor şef al oficiosului comunist, local, nu-şi arăta încă roadele. Lectura referatului a durat două ore. Discuţiile, ca urmare, au fost amânate pentru săptămâna următoare, timp în care impresiile participanţilor s-au clarificat. La  câteva zile după, în drum spre casă, m-a oprit un coleg, Lungu Alexandru, dacă reţin bine numele, un vlăjgan lung de-a binelea, student pierdut în masa anonimilor, ca să-mi spună că în cadrul unui grup alcătuit din studenţii marxişti, condus de Petru Apostol şi de colegul meu Roth, i s-a trasat sarcina ca el, cu prilejul discuţiilor pe marginea referatului meu, să mă acuze, printre altele, de idealism, propensiuni metafizice, eresuri teologal-mistice, dar că, în sinea lui nefiind de acord, va pretexta o îmbolnăvire şi nu va fi prezent. Am reţinut faptul. Era primul semn al unei răfuieli cu urmări imprevizibile.

La discuţii şi mai multă lume. La catedră, eu singur. În prima bancă, D.D. Roşca. Cuvinte de preţuire, puţine. Liviu Birăescu vorbeşte, ca de obicei, mult. Reţin o singură observaţie: "Nu e compatibilă, apropierea lui Nicolai Hartmann, de Maxim Mărturisitorul", primul, un mare gânditor, întemeietor al  ontologiei critice", al doilea, un mistic oarecare. Puiu Cotruş, tot ca de obicei, tace. Alte intervenţii, ale prietenilor, îmi scapă. Reţin, în schimb, atacul concentric, pregătit cu grijă. Începutul îl face Toma George Maiorescu (alias Maier), urmând pas cu pas indicaţiile: idealism, metafizică, ideologie burgheză, mistică, iraţionalism, decadenţă. Argumente? Câteva citate din Marx, din Lenin şi Stalin. Continuă Ciobanu, din relatările celor care îl cunoşteau, o brută care, pentru a converti oamenii la P.M.R., nu ezita să recurgă la tortură. Mă acuză, spre amuzamentul sălii, că l-am făcut pe Hegel idealist, când de fapt el e dialec­tician. Sinteza e operată, concluziile sunt trase de Roth şi cu aceasta se consumă şi cea de a doua parte a seminarului.

 

După o săptămână urmează răspunsurile mele. Observaţia ridicată de Liviu Birăescu e uşor de rezolvat. Eu constat, simplu, că într-o anume problemă, Nicolai Hartmann exprimă un punct de vedere asemănător cu unul exprimat, cu secole în urmă, de Maxim Mărturisitorul. Asemănarea rezultă clar din alăturarea textelor pe care le citez. Or, e limpede că Maxim Mărturisitorul nu putea fi influenţat de Nicolai Hartmann, în vreme ce Nicolai Hartmann putea, fără ca influenţa să fie obligatorie. Problema, dealtfel, nu e aceea a influenţei, ci aceea a coincidenţei. D.D.  Roşca nu exclude nici influenţa. "în mediile universitare germane, atestă el, scrierile patristice erau cunoscute". Gazul Ciobanu vădea de departe incompetenţa. Nu era nimic de răspuns. Dintre replicile date lui Toma George Maiorescu şi colegului meu Roth, menţionez una singură: "Eu mi-am susţinut punctul de vedere cu argumente  logice, respectând o metodologie consacrată. Combaterea s-ar fi cuvenit să fie făcută în aceeaşi manieră, prin  recurs la acelaşi gen de argumente, cele logice. Recursul la citatul intangibil, la afirmaţia tabu, la autoritatea omului politic, echivalează cu punerea pumnului în gură." D.D.  Roşca a intervenit, spre satisfacţia mea, cu tact, dar corect: "Indiferent de divergenţa punctelor de vedere, felul în care discuţiile s-au purtat, dovedeşte, nu, doar calitatea intelectuală a interlocutorilor, ci  şi nivelul, cu nimic sub cel al Sorbonei, sau al Academiei Franceze, la care se poartă aceste discuţii, singurul  lucru esenţial."Dacă cineva consideră afirmaţiile acestea exagerate, îl priveşte. De, făcut, ele au fost făcute însă, răspicat, şi nu o singură dată. Au fost făcute în plin seminar, au fost făcute şi numai faţă de mine. La  cerere, îl însoţeam uneori pe Profesor spre casă: Vroia să afle cât mai multe date despre mine. De unde sunt? Cum de aşa târziu m-am înscris la facultate? De când mă preocupă filosofia? Dacă l-am cunoscut pe Costache Oprişan, care 1-a surprins prin amploarea informaţiei şi prin perspicacitate? Ce intenţionez să fac după terminarea studiilor? Mi-a mărturisit  apoi că intenţionează să poarte o discuţie cu P.S. Episcop Colan, în sensul obţinerii unei burse, pentru mine, la una din-universităţile străine. Pierdea din vedere faptul că eu studiam teologia la Arad, nu la Cluj. Am vorbit despre această, să-i zic propunere, doar cu Puiu Cotruş. Răspunsul lui, precipitat, a fost însoţit de un zâmbet ce se voia dovada nesurprinderii: D.D.  Roşca nu ştie ceea ce noi ştim. Gândindu-mă la interesul  manifestat şi pentru Costache Oprişan, presupun că s-ar putea, totuşi, să bănuiască. Oricum, D.D.  Roşca te poate ajuta. Sunt  convins că e mason. Are, prin urmare, relaţii şi modalităţi de a o face. Tu, în schimb, eşti antimason, aşa că mă întreb, de se va pune în mod real problema, ce vei face? Vei accepta? Întrebare retorică, întrebare prematură. În fapt, Puiu nu aştepta din parte-mi nici un răspuns.

 

Interesul studenţilor, din întreaga universitate, pentru seminariile profesorului D.D.  Roşca, nu viza doar natura discuţiilor, cât modul de desfăşurare a lor, atmosfera; nu era un interes deosebit pentru filosofie în sine, cât pentru conotaţia politică, presupus a subzista îndărătul ideilor vehiculate. Se asista la o competiţie, nu tocmai sportivă şi, ca în orice competiţie, existau învinşi,  existau învingători, existau mize ale simpatizanţilor, constituite efectiv. Că societatea românească se găsea într-o cumplită încleştare, la o răscruce a existenţei sale, nu se îndoia nimeni. Că noi, tinerii - îmi îngădui să vorbesc în numele lor - aveam de ales, pentru noi, ne era limpede. Greu era ce şi cum să alegem, întrucât am fi vrut ca alegerea să fie şi pe măsura conştiinţei noastre şi cu şanse de reuşită. Perspectiva oferita de puterea instalată la Bucureşti de armata sovietică, nu ne era pe plac. Nu eram comunişti. S-ar putea însă ca acest comunism sa triumfe. Şi atunci? Atunci alegerea nu mai era între ceea ce se cuvine şi ceea ce nu se cuvine, ci între eventualitatea de a fi învins sau învingător, între a te opune sau nu agresiunii. În contextul unui război, fie el şi disimulat, ca cel în curs de desfăşurare, o bătălie ca aceea a unor discuţii de seminar, nu însemna mare lucru. Dar nici de dispreţuit nu era. În marile confruntări, adeseori hotărâtoare sunt detaliile, lucrurile aparent neînsemnate. Or, faptul acesta, consilierii noii puteri îl ştiau, iar noi, tinerii, îl intuiam şi noi, dovadă cele ce urmează.

La foarte puţine zile după confruntarea din Amfiteatrul Pârvan, un articol apărut în oficiosul partidului comunist din  Cluj, sub o semnătură oarecare, dezlănţuie atacul, atacul poli­tic. Nu se puneau în discuţie idei, nu se recurgea la argumente specifice, se incriminau atitudini. La seminariile profesorului D.D.  Roşca, reacţiunea burghezo-moşierească, simţind că i se apropie sfârşitul încearcă o ultimă zvârcolire. Atacul e virulent, e ameninţător, e suburban: oricum, de rău augur, mai ales ca redactorul şef al ziarului nu era altul decât Pavel Apostol, asis­tentul lui D.D. A încercat acesta să se dezvinovăţească, pretin­zând că totul s-a desfăşurat fără ca el să ştie, asigurându-l pe Profesor că n-o să se mai repete, dar cine să-1 creadă? D.D.  Roşca dealtfel, a doua zi, ne-a chemat la el în cabinet pe Radu Enescu, Ovidiu Cotruş, Traian Bara, Ion Maxim, adică pe cei câţiva studenţi a căror opinii îi erau cunoscute, pentru a ne ruga să ţinem seama de semnalul transmis de putere, prin acel atac deschis. "Nu vă cer să vă deziceţi, nu vă cer să îmbrăţişaţi marxism-leninismul sau să vă ajustaţi convingerile, funcţie de împrejurări, vă sfătuiesc doar, ca în discuţii, să adoptaţi, atunci când şi în măsura în care e posibil, o atitudine binevoitoare". Invitaţie la compromis aşadar, e drept, discretă. Invitaţie totuşi.

Am părăsit cabinetul îngrijorat. Nu mă încumetam să judec atitudinea profesorului meu. Atitudinea mea mi-o vroiam clarificată. Dar cum ? Să accept compromisul, nu mă gândeam. Eram angajat într-o luptă, nu doar de idei, o luptă ce nu îngăduia, în nici un fel, compromisul. Sau-sau. Nu exista cale de mijloc. în lupta aceasta, apoi, nu eram singur. Ca urmare, nu aveam voie nici să mă expun. Soluţia întrevăzută era să părăsesc Clujul şi să mă reîntorc la Arad, ceea ce am şi făcut, nu fără o reală strângere de inimă. Presimţeam că o fac pentru mulţi, pentru foarte mulţi ani, şi că ceea ce fac, ceea ce părăsesc, nu e un oraş, nu e o facultate, ci un capitol de viaţă, mai mult virtual. în puţinul timp petrecut la Cluj, întrezărisem ceva ce ar fi putut să fie. De acest ceva urma să mă despart, văi, aşa de curînd.

Amintirile mele în legătură cu Profesorul D.D  Roşca nu se rezumă însă doar la atît. La puţină vreme după susţinerea primului referat, m-am prezentat şi la examene. Cursul predat: Filosofia lui David Hume. Metoda de examinare: orală! Sala, cu public. La întrebările Profesorului, clare, răspunsurile au fost pe măsură. Nici o ezitare, motiv de satisfacţie deci. Numai că Pro­fesorul a socotit altfel. "Domnule coleg - reverenţă germană - aţi răspuns corect la toate întrebările puse. Eu însă am un principiu. Studenţilor pe care nu-i cunosc îndeajuns, a căror activitate, pe parcursul anului, nu mi se pare concludentă, nu le acord nota maximă." Şi era trecut în index calificativul "Bine":

În aceeaşi sesiune, am susţinut examen şi la "Filozofia elenă". Tema: Aristotel. După mai multe întrebări şi răspunsuri, Profesorul exclamă: "Ajunge. Mai sunt şi alţi candidaţi care vor să răspundă." De data aceasta însă, principiul amintit anterior nu a mai operat. Calificativul a fost "F. bine", cu toate că, la una din întrebări am ezitat. Concomitent era chestionat şi un preot greco-catolic, om în vârstă, căruia i-a fost pusă o întrebare mai aparte, cu iz teologic. Răspunsul trimitea, ar fi trebuit să trimită, la Sf. Apostol Pavel, numit de D.D. "Paul". Preotul s-a poticnit. M-am poticnit şi eu, nesesizînd la timp identitatea persoanei vizate. Eram ortodox, obişnuit cu numele Pavel, nu Paul. Profeso­rul a zâmbit şi a continuat examinarea. Am aflat, după, că preotul de lîngă mine a polemizat, cu ani în urmă, cu D.D.  Roşca, pe tema neotomismului lui Jacques Maritain. Fără resentimente, zâmbind, de bună seamă, în sinea lui, D.D. nu a lăsat prin nimic să se creadă că şi-ar mai aduce aminte de polemică şi, mai  ales, de polemist.  

Şi încă o întâmplare. După o oră de curs, pe coridor, în grup, schimbam între noi opinii. D.D. coborând scările, mă roagă să-1 însoţesc. După doar cîţiva paşi, parcurşi în tăcere, mă întreabă direct: "Dumneata frecventezi şi alte cursuri, înţeleg altele decît cele de filozofie?". La ce se va fi referind? Nu ştiam ce să răspund. "Profesorul de literatură comparată, Dumitru Popovici, mi-a cerut referinţe despre dumneata." "L-am audiat într-adevăr, de câteva ori. Un interes, zic eu, legitim, dar nu o pasiune." "Atît am vrut să ştiu". Şi mi-a întins mâna.

Povestea cu Dumitru Popovici e însă ceva, mai lungă, într-una din zile, Romulus Munteanu, pe care l-am mai amintit, student la litere, a insistat să particip la unul din seminarele Profesorului Popovici, motivând cu aceea că referatul "Influenţe filosofice în opera lui Mihai Eminescu" e susţinut de o absol­ventă apreciată şi, pe deasupra, şi nepoată a P.S.S. Episcopul Colan. La câteva prelegeri ale lui D. Popovici, tot despre Eminescu, asistasem. Omul mi s-a părut deosebit, atît prin ceea ce spune, cât, mai ales, prin felul cum spune. Nu-şi privea  auditoriul. Şezând, cu faţa întoarsă, pe jumătate, înspre fereastră, îşi rostea prelegerea răspicat, fluent, un discurs cizelat aşa fel încât nu puteam crede ca nu citeşte un text dinainte scris. Şi totuşi, nu citea. Seminariile lui se desfăşurau după un tipic aparte, pe care eu nu îl cunoşteam. Referentul trebuia să fie student în ultimul an, sau chiar absolvent. Referatului i se contrapunea un coreferat, operă a  altui student,  tot din anul ultim. La discuţii, studenţii din anii I şi II nu participau, nu pentru că le era interzis, ci pentru că le era teamă de replicile severe, usturătoare adesea, ale Profesorului. Acestea toate îmi erau necunoscute.

Am ascultat referatul cu interes. Impresia: un referat documentat, dar nu copleşitor. Coreferatul, în schimb, mi s-a părut de o preţiozitate scandaloasă, zornăitor şi gol. M-a iritat pur şi simplu, determinându-mă să iau hotărârea de a interveni. Numai că, atunci când am cerut cuvântul, Profesorul mi-a rete­zat-o scurt: "Dar dumneata cine eşti?" "Mă numesc Gheorghiţă Viorel, şi sunt student la filosofie." "Ei da - a conchis el ironic -avem nevoie şi de filosofi." Nu m-am pierdut cu firea. Dimpotri­vă, am devenit mai îndrăzneţ, ca să nu zic obraznic. "Nu ştiu dacă aveţi, sau nu, nevoie de filosofi, întrebarea mea este dacă pot sau nu, să vorbesc." Surprins, poate, de impertinen­ţa-mi abia voalată, D. Popovici a cedat: "Poftim, vorbeşte!" După o scurtă punere la punct a coreferentului, am intrat în problema de fond : Eminescu şi Platon. Era citat, în referat, un lung pasaj din G. Călinescu, privind problema în discuţie. "Ei bine - am conchis eu - dacă acest citat e reprodus corect, rezultă că G Călinescu, sau nu 1-a citit pe Platon, sau nu 1-a înţeles" şi am argumentat de ce. Dumitru Popovici m-a privit insistent. Depăşi­sem măsura? Eram convins că am dreptate în ceea ce spusesem şi mi-am continuat argumentaţia. La sfârşit, Profesorul mi-a pus câteva întrebări, şi pentru că ora era înaintată, a amânat con­cluziile. La câteva zile după, Romulus Munteanu mi-a mărturisit că D.P. a fost plăcut impresionat de prestaţia mea, mai ales că nu îl are, câtuşi de puţin, la inimă pe George Călinescu. Invidie? Nu cred. Mai degrabă deosebire de cultură, de mentalitate şi temperament. Dumitru Popovici era ardelean şi, ca atare, avea oroare de improvizaţii.

Trecerea mea "ca o cometă" - ironia aparţine lui Ion Maxim - prin Cluj, a însemnat frecventarea, nu doar a lui D.D.  Roşca, ci, în aceeaşi măsură, a lui Lucian Blaga şi a lui Liviu Rusu. Despre felul cum aceştia îşi predau cursurile, am mai amintit. Mă voi opri deci la alte câteva întâmplări, menite să aducă un spor de cunoaştere a ceea ce aceste mari personalităţi ale culturii noastre au fost.

Primul meu examen la Filosofia culturii. Lucian Blaga obişnuia să predea, în paralel două cursuri. Primul era o relua­re, reluarea unui curs predat cu ani în urmă, tipărit între timp, ca parte a uneia din trilogii, completat eventual, adus la zi. Al doilea avea, în totalitate, caracter inedit, urmând să devină noua carte a gânditorului. Examenul era prestat în scris şi consta din răspunsuri la întrebări extrase din ambele cursuri predate. în mod obişnuit, pentru pregătirea examenelor, stu­denţii recurgeau, în cazul cursului reluat, la cartea tipărită, în cazul cursului inedit, la note. în unele cazuri, cursul inedit era şi el litografiat. Eu însumi voi fi angajat într-o asemenea treabă. Alteori, nu. Revenind la examen, parcurg, întrebările, răspund cu destulă siguranţă, sunt chiar mulţumit. Până la un punct. O întrebare neaşteptată, ultima din cele ce se refereau la primul curs, rămâne fără răspuns. Întoarceri de capete, şuşoteli, agita­ţie. Lucian Blaga observă, zâmbeşte chiar, apoi explică, nu fără o nedisimulată maliţie: "De ce vă agitaţi? Problema a fost trata­tă, în data de ..., ca noutate adăugată cărţii mele." Am înţeles. La respectiva dată, Lucian Blaga vorbise unei săli goale. Studenţii, până la unul, au preferat un conferenţiar din afara Universităţii, a cărui prestaţie, intenţionat sau nu, fusese progra­mată la aceeaşi dată şi oră. Lucian Blaga nu a uitat jignirea şi , ne-a sancţionat ca atare.

Ovidiu Cotruş mă atenţionase dealtfel. Oamenii mari sunt şi orgolioşi. Lucian Blaga nu suporta minimalizarea. Ca dovadă, mi-a fost amintită polemica purtată cu Părintele Dumitru Stăniloae. El nu suporta apoi, în preajmă-i, personalităţi capabile să-1 eclipseze. Cu nici unui dintre asistenţii lui nu a făcut casă bună. Nu suporta să fie contrazis. Pretindea studen­ţilor să înveţe, nil să gândească. Vorbe. Aveam să mă conving curând că omul nu era chiar aşa şi că o anumită nuanţare se impune. Spre deosebire de seminariile lui D.D., cele ale lui Lucian Blaga erau mai sobre, ca să nu zic mai încorsetate. Unui referat nu-i erau alocate mai mult de două ore, timp în care trebuiau epuizate şi discuţiile. La începutul trimestrului doi, în chiar prima oră, sunt planificat eu. Subiectul: "Criticismul în teologia creştină". La repartizarea lui nu am fost de faţă. Titlul mi-a fost transmis de Puiu, fără nici un fel de explicaţie, cu rugămintea doar de a întocmi, pe lângă "referatul anunţat, încă unul: "Criticismul la Dionisie Areopagitul". Era limpede că subiectul (subiectele) îmi fusese repartizat, mai puţin de Profesor, mai mult de colegi, pe considerentul pregătirii mele teologice. Dealtfel îmi surâdea, şi m-am şi apucat de treabă, în pofida faptului că, în lipsa unor minime pregătiri necesare, îmi era greu să surprind ce anume se urmărea prin atari formulări. "Criticism", un curent de gândire, inaugurat de Kant, potrivit căruia "critica", respectiv analiza valorii şi a limitelor funcţiilor cognitive umane, trebuie considerată ca fiind o disciplină de sine stătătoare, prealabilă oricărei cercetări filosofice. Aşadar, criticism, înainte de criticism, modernism, înainte de modernism, cu mai bine de un mileniu. Investigaţie tentantă şi, în acelaşi timp, temerară, exact ceea ce îi era necesar unui timid, pentru a se arunca în prăpastie.

Înainte ca Profesorul să fi sosit, la capătul scării, în drum spre sala nr. 1, unde urma să aibă loc seminarul, mă întâmpină Puiu. "Blaga m-a întrebat dacă ai sosit şi i-am spus că da. E totul în ordine?" "Este. Referatele sunt la mine. L-am scos pe cel cu Dionisie şi i l-am întins. Nu realizam, în acel moment, că nu-i va putea fi de folos. În bănci, colegii, doar cei de la filosofie. Fără introducere, fără remarci, Lucian Blaga mă invită să încep. Citesc rar, nu fără emoţie, o pagină, două, poate zece, şi sunt oprit. Abia epuizasem partea introductivă. Lucrarea era lungă, iar cele două ore efective, abia dacă ajungeau lecturii. "Din lipsă de timp - îl aud pe Blaga - nu putem continua lectura, aşa că, vă rog domnule coleg, să rezumaţi conţinutul, punând în evidenţă ideile directoare". Ceva nu e în regulă, mi-am zis. Încerc totuşi să rezum, lipsit de exerciţiul oralităţii, o fac stângaci şi confuz, ca orice om surprins de întorsătură.

Discuţii au fost puţine. A vorbit mai mult Lucian Blaga, subliniind faptul ca el a înţeles altceva, atunci când a formulat subiectele, a înţeles o investigare, mai puţin a ideilor şi mai mult a comportamentelor oamenilor de idei; a înţeles o relevare a felului cum impulsul de a-1 critica pe celălalt, se răsfrânge în propriul tău demers, ideatic. La plecare, mi-a cerut totuşi manuscrisul, fapt neobişnuit.

Aşa ceva, la seminariile lui Lucian Blaga nu s-a mai întâmplat. Eram trist, aşteptasem de la acest seminar mult, foarte mult, eram doar în elementul meu, şt când colo, ce a ieşit? Colegii apropiaţi nu ştiau cum să mă încurajeze, mai ales după ce le-am spus că, într-o bună parte a lucrării, luam atitudine critică faţă de chiar unele idei fundamentale ale filosofiei lui. Dat fiind unghiul de abordare a temei, limitele cunoaşterii naturale, referirile la "cenzura transcedentală" ca şi la "matri­cea stilistică" erau inevitabile. Le-am făcut ridicând obiecţii cu privire la pluralitatea matricilor stilistice şi a evoluţiilor lor şi aşteptam acum reacţiile, cu toate că nu aveam certitudinea că, Lucian Blaga, luându-mi manuscrisul, îl va şi citi.

Două săptămâni mai târziu. La sfârşitul ultimei ore de curs, risipeam vorbe, stând în capul scării, Puiu Cotruş, Radu Enescu, Ion Maxim şi de bună seamă şi alţi colegi, ca de obicei. Lucian Blaga, ocolindu-ne, după ce a răspuns la salut, a coborât câteva trepte, apoi s-a oprit, s-a reîntors spre noi şi m-a rugat să-1 însoţesc. Gestul nu era întru totul nou. La Sibiu fiind, obişnuia să invite studenţi la masă. Acum, la Cluj, dată fiind degradarea condiţiilor de viaţă, un asemenea lux nu ştiu să şi-1 mai fi îngăduit. Imagini semnificative: banchet la Sibiu, tocmindu-se cu badea Ion, să cumpere un car de lemne, ori un sac de varză, în una din pieţele Clujului. Evident, m-am supus. O bună bucată de vreme nu a rostit un cuvânt. Apoi, cu vorba lui molcomă, vorbind ca pentru sine, pe stradă, în afara noas­tră, nu mai era nimeni, l-am auzit spunând: "Sunt puţini oamenii care ştiu ce sentimente încearcă un profesor atunci când întâmplarea face să întâlnească un student care să dorească altceva decât o diplomă, un titlu, în temeiul căreia să profeseze şi, profesând, să-şi câştige existenţa. Sunt atât de rari tinerii care cultivă filosof ia din dragoste, determinaţi de o nevoie lăuntrică, irepresibilă. Trec ani până să întâlneşti vreunul, fapt pentru care, atunci când se întâmplă, mă bucur nespus." Sunt eu unul dintre aceia? Răspicat nu mi-a spus-o, lăsându-mă to­tuşi să înţeleg că da. A continuat apoi să mă întrebe de unde sunt, pe unde am colindat, ce planuri am, dacă citesc în limba germană. Şi pentru că eu nu cunoşteam această limbă, a insis­tat să o învăţ cu orice preţ. A adus vorba şi despre lucrarea mea de seminar încercând, nu să o comenteze, să se justifice. "Am intervenit, nu pentru a respecta o uzanţă, ci pentru a preveni posibile neplăceri. Modul de abordare, problematica însăşi, erau potrivnice spiritului, daca se poate spune aşa, pe cale de instaurare în ţara aceasta. Timpul ce se anunţă, nu ne va fi fast." Lucian Blaga, aşadar, se vroia prevenitor. Am mai parcurs câţiva zeci de metri, în deplină tăcere. Marele mut mi se părea acuma Marele trist. Mi-a întins apoi mâna, şi ne-am despărţit, evident tulburaţi, şi unul şi celălalt, de presentimente negre, deşi, eu cel puţin, după o asemenea întâlnire ar fi trebuit să mă bucur. Nu peste prea multe zile, eu voi pleca din Cluj. Împotriva Filosofului se va dezlănţui o campanie de deni­grare. Mi s-a spus fiind la Aiud - cât de adevărată e informaţia, nu ştiu - că însuşi D.D. ar fi luat parte la această campanie, conferenţiind despre "Filosofia lui Lucian Blaga, filosofia crucilor încârligate".

 Pentru a nu fi nedrept, trebuie să amintesc unele lucruri şi despre Liviu Rusu, ale cărui prelegeri despre estetică le-am urmărit cu interes. Vorbea frumos - am mai spus-o - vorbea cu patos, vorbea ca nimeni altul, fiind convingător, nu atât prin argumentul nud, cât prin elocinţă. Legate de seminariile lui, două întâmplări. Referent, adică referentă, o colegă, numele nu i-1 mai reţin, nemţoaică, de undeva de prin preajma Sibiului, dacă nu cumva chiar din Sibiu, fiică a unui industriaş. Subiectul, unul oarecare. Realizarea, comună, nici mai bună, nici mai rea decât a atâtor altora. La discuţii, colegul meu, Ion Maxim, având, încă la vremea aceea, două cărţi publicate, nuvele fantastice, admirator al profesorului şi scriitorului Victor Papilian, se ridică şi, cu zîmbetu-i caracteristic şi limba-i otrăvită, fără să analizeze referatul, desfiinţează literalmente protagonista. "Ce caută femeile la facultatea de filozofie? Chiar nu-şi dau seama că nu e pentru ele?". Fata începe să plângă, asistentul Sârbu, care conducea seminarul, încearcă să intervină, asistenţa murmură. Se scoală atunci, în faţa mea, tot o nemţoai­că, mică de stat, inteligentă foc, îndrăzneaţă, şi mi-1 pune la punct pe Ion al meu, de o manieră ce nu a mai lăsat loc la nici o replică. Aceasta,  ca să se adeverească spusa că, omul găseşte, ceea ce caută.

La o altă oră de seminar, a vorbit Radu Enescu, elegant, doct, preţios. La discuţii, a luat atitudine potrivnică, colegul nostru, Roth, în apărare, am intervenit eu. Discuţiile între mine şi Roth s-au prelungit vreme de două şedinţe, fără ca vreunul dintre noi să cedeze. în cele din urmă, Liviu Rusu pune capăt gâlcevei, concluzionînd: "Divergenţele sunt doar aparente. Domnul Gheorghiţă şi Domnul Roth, ori cât de ciudat vi s-ar părea, se află de aceeaşi parte a baricadei." A zâmbit Roth, am zâmbit eu, au zâmbit colegii şi, nu mă îndoiesc, în sinea lui a zîmbit şi Liviu Rusu. Eu şi viitorul profesor universitar de. marxism-leninism, de aceeaşi parte a baricadei...

  În legătură cu Liviu Rusu se mai cuvin amintite "audiţiile muzicale" de sâmbăta. E omul care a sădit în sufletul meu şi nu numai, ci şi în al multor altora, gustul pentru muzica simfonică. Sâmbătă de sâmbătă, sala mare a "Colegiului Academic" era neîncăpătoare. Muzica, aleasă; comentariile, pe măsură.

Clujul. Din multele amintiri ce se vor consemnate mă voi opri doar la două.

În sala de consiliu a primăriei, o sală veche, aveau loc întâlnirile "Cenaclului studenţesc" de pe lângă "Fundaţiile regale". Cine m-a invitat, nu mai ştiu. în nici un caz, acela nu a fost Puiu. Protagonist, un student ardelean, la prima-lui ieşire în agora, cu o proză, mi s-a părut mia remarcabilă, ceva în genul nuvelelor lui Pavel Dan. La discuţii, Ivan Deneş atacă virulent, dar nejustificat. Intimidată de necruţarea şi aparenta competenţă a vorbitoriului, indiscutabil, om inteligent, asistenţa tace. Se comitea o nedreptate, prin urmare, nu puteam ramîne indiferent. Am cerut cuvîntul şi am luat atitudine combătând, punct cu punct, acuzaţiile domnului Deneş, surprins eu însumi de îndrăzneală, întrucât nu m-am considerat niciodată critic  literar. Atuul meu? Nu altul decît bunul simţ. Asupra asistenţei  efectul a fost neaşteptat. Sala a izbucnit în aplauze. Şi, ca sur­priza să fie totală, Ivan Deneş a luat din nou cuvîntul, m-a felicitat, s-a declarat de acord cu cele spuse de mine, şi mi-a propus o întâlnire în scopul adâncirii cunoaşterii reciproce. La scurt timp însă, Ivan Deneş a fost exmatriculat pentru uz de fals - se spune că nu avea bacalaureatul - şi a părăsit Clujul, schimbându-1 cu Bucureştiul unde problema diplomei false nu s-a mai pus, aşa că nu l-am mai întâlnit. L-am întâlnit în schimb pe tânărul student scriitor. Trăia modest, ca protejat al parohiei greco-catolice, fiindu-i cantor.

Cea de a doua întâmplare îl are ca protagonist pe Ion Lungu, prietenul meu din Valea Mare. Recent întors din U.R.S.S., unde fusese trimis la studii, proaspăt căsătorit, vorbind cu un acuzat accent rusesc, de parcă nu ar fi fost niciodată român, Ion Lungu lucra ca redactor la oficiosul P.M.R. din Cluj, sub directa coordonare a lui Pavel Apostol. De citit, eu nu-i citeam ziarul. Am făcut-o atunci, la insistenţa unui prieten. Pe prima pagină, un titlu cu litere de-o şchioapă: "Ana noastră" în conti­nuare, o îngrămădire de superlative, metafore şi supralicitări de-a dreptul scandaloase, privindu-o pe Ana Pauker. Semnat, Ion Lungu. L-am întâlnit întâmplător. "Cum e cu putinţă. Ioane?" Se aştepta să-1 întreb şi mi-a servit un răspuns năucitor: "Foarte simplu. Fiind obligat să scriu despre, - obligat de cine? - m-am gândit să o fac de o aşa manieră încât să nu pot fi crezut." Ne-am despărţit fără nici un alt comentariu, în ce mă priveşte, cu un gust amar, întrucât în anii 1940 - 1941, Ion Lungu făcuse parte din Grupul F.D.C. de pe lângă Liceul Avram Iancu din Brad.

În preajma Paştilor anului 1948 am părăsit Clujul, cu oarecare părere de rău, şi nu mai puţin, cu un ghimpe în suflet. Mă reintorceam la Arad, la studiile de teologie, la activitatea cu fraţii mei de cruce. Or ghimpele tocmai acesta era: îmi este mai de folos, mie şi neamului meu, Mişcării chiar, această împărţire a efortului între studiu şi activitatea, să zic politică, sau ar fi mai bine să mă consacru exclusiv studiului? Nu să părăsesc Mişcarea, ci să rămîn un simplu soldat, fără nici un fel de alte răspunderi, cel puţin deocamdată? Altfel spus, care îmi este cu adevărat menirea? Întrebarea mi se părea legitimă, printre altele, şi pentru faptul că, trupeşte vorbind, nu aveam structură de luptător. În vara anului 1947, şeful de atunci al  Frăţiilor de Cruce pe ţară, Ion Sado van, m-a convocat la o întâlnire pe Retezat. Eu însumi organizasem excursii, cu elevii mei, pe muntele Găina, pe Curcubăta, la Peştera Scărişoara, la casa memorială a lui Avram Iancu din Vidra de Sus, un test de rezistenţă, pe care l-am trecut, e drept, dar nu în mod strălucit ci, cum s-ar zice, la limită. Retezatul nu era însă Biharia. M-am hazardat totuşi, luîndu-1 cu mine şi pe Oprea Crăciun. Cu Sadovan ne-am întâlnit undeva, într-un sat de munte, bănăţean, probabil Teregova. Am urcat culmile, până la o stână, unde ne-am odihnit, bucurându-ne,  pe lângă gustarea specifică, şi de câte o felie de lubeniţă zemoasă şi dulce. Pentru mine efor­tul a fost însă prea mare şi, spre ruşinea mea, am căzut, fiind obligat să mă întorc din drum. A fost momentul când mi-am dat , seama că nu sunt un om de tranşee. Prin urmare, încă o dată, care îmi este cu adevărat menirea? Răspunsul, nu va întârzia.