Până la
plecarea în vacanţa mare a anului 1942, mai erau doar câteva zile, consacrate
întrecerilor sportive. Participam ca simplu spectator. Terenul de sport al
Liceului Moise Nicoară era înconjurat de gură-cască. Printre ei şi eu. Prezenţă
fizică doar. Gândurile îmi erau cine ştie la ce, cine ştie unde, când un coleg
de clasă, vădit stânjenit, mă cheamă deoparte, "în şcoală e percheziţie.
Te caută Siguranţa." "Pe mine?" "Da". Cât voi fi tăcut
după această veste neaşteptată, nu ştiu. Ce voi fi gândit? Probabil, nimic, de
vreme ce, într-un târziu, de unul singur, m-am îndreptat spre internat.
Precauţie? De unde. Nu cunoşteam nimic despre aşa ceva, nimic despre felul cum
trebuiesc înfruntaţi oprimatorii. Mai mult, aveam senzaţia ciudată că ceva mă
poartă înspre ei, în mod inexorabil. Clasa îmi era la etajul I. Am urcat
scările, prin spate, am străbătut coridoarele pustii, am intrat. În încăpere,
nimeni. De bună seamă, sunt la dormitoare. Să-i caut, să nu-i caut? Mă apropii
de bancă, mă aşez. Surpriză. În pupitru, câteva broşuri incriminatorii. Nu le
lăsasem acolo. De aparţinut, îmi aparţineau. Le aveam însă în infirmerie,
printre alte cărţi, neinterzise, unde, de câteva zile şi dormeam, în aceeaşi
încăpere cu Ilie Crişan, colegul meu de bancă, uns infirmier din mila nu ştiu
cui. Eu credeam că el nu ştie de existenţa lor. Se vede însă că ştia şi că, din
prudenţă, îmi vine greu să cred că a făcut-o cu premeditare, pentru a nu fi
găsite în infirmeria lui, când şi-a dat seama ce se întâmplă, mi le-a introdus
în pupitru. Pentru ce nu le-a ascuns în altă parte? Nu ştiu, nu vreau să ştiu.
Şi, acum ce să fac? Pericolul era iminent. Am avut totuşi prezenţă de spirit şi
le-am strămutat, la rându-mi, în pupitrul unei bănci neocupate, cu doar câteva
secunde înainte ca agenţii, însoţiţi de unul dintre pedagogi, să intre.
"Cum te numeşti?" "Viorel Gheorghiţă." "E banca
ta?Deschide-o!" Deschid. Ei controlează. Nimic compromiţător. În alte
bănci nu mai caută. Fără a fi prea duri, îmi cer să îi urmez.
Siguranţa
îşi avea birourile în cadrul Chesturii, în plin centru, deasupra restaurantului
"Mureşul" de azi. Sunt condus direct în unul din birouri, unde, un
comisar înalt, după ce mă măsoară din creştet până-n tălpi, iară prea multă
introducere, intră în subiect, "Ce ai vorbit în după-amiaza zilei de
...?" Ridic din umeri. Mă gândesc. Ce să fi vorbit? De toate şi nimic. În
spatele anchetatorului, o oglindă imensă. în spatele meu, alta. Pereţii
încăperii, tapetaţi cu mătase. De ce m-au aşezat între oglinzi? Ce urmăresc?
"Te întreb, încă o dată, în după-masa zilei ... ce ai vorbit?"
"E greu să-mi aduc aminte."."Despre Conducătorul Statului şi
despre Horia Sima ce ai vorbit?" Răsuflu uşurat. Nu mă întreabă despre
colegi, nu mă întreabă, cel puţin deocamdată, despre Mănunchiul de Prieteni,
despre ... Răspund fără să şovăi. Discuţia avusese loc, şi socotind-o firească
o relatez, convins fiind că va rămâne fără consecinţe. Nu am înjurat pe nimeni,
nu am acuzat şi nu am apărat pe nimeni, mi-am exprimat nedumeririle, atâta tot.
Şi apoi, în perioada guvernării legionare, eu nu am făcut parte din Frăţiile
de Cruce.
Comisarul
pare că mă înţelege. Nu m-a bruscat, nu m-a ameninţat, nu a insistat, mi-a
cerut doar să relatez, în scris, cele, petrecute, ceea ce am şi făcut.
Între timp
se înserase. Mă aşteptam să-mi dea drumul. Nu a făcut-o. M-a lăsat, în schimb,
singur, în birou, fără nici un fel de explicaţie sau atenţionare, până pe la
orele douăzeci şi două, când, mă pomenesc faţă în faţă cu domnul
Director Dr. Caius Lepa. Nu mi-a zis nimic. Îmi adusese ceva de mâncare, o
perină şi o pătură. Mi le-a lăsat şi s-a retras, urmat de comisar.
În noaptea
aceea nu am închis ochii. Parchetul era tare, gândurile, tulburi. De unde au
aflat? Şi ce se va alege de mine? Câteva zile înaintea arestării, în clasă, a
avut loc un incident, mai exact, un furt. Faptul era de neconceput. Viitori
dascăli, viitori educatori să fure? Persoane din afara clasei erau excluse.
Hoţul e printre noi şi trebuie descoperit. Nu era doar punctul meu de vedere, era
starea de spirit a clasei. În cei şapte ani de când colegii erau împreună, aşa
ceva nu se mai întâmplase. Urmărind din aproape în aproape întâmplările, am
ajuns la vinovat. Era un coleg, pe nume Georgescu, venit la şcoala noastră,
prin transfer disciplinar, abia de un an şi pe care, eu personal, l-am ajutat
la învăţătură, nu o dată. A fost sesizată direcţiunea, care a şi procedat la
exmatriculare. Drept răzbunare, omul s-a dus la Siguranţă şi a turnat. Ce? Cât?
Nu am de unde şti. Consecinţe am avut de tras doar eu, ceea ce, într-un fel m-a
şi bucurat, urmările putând fi mult mai grave. A doua zi, am fost pus în
libertate, urmând a fi judecat, pentru propagandă în favoarea unui fost partid
politic, în stare de libertate.
Vacanţa
mare. Acasă, nu am suflat un cuvânt. Greutăţile, în familie, erau şi aşa
destule. Cumnatul meu, Herbei Ioan, în urma aşa-zisei rebeliuni, era arestat şi
condamnat la 7 ani închisoare. Se afla în penitenciar la Deva, penitenciar
rezervat muncitorilor. Tata era concentrat. Întreagă munca, la câmp şi în
gospodărie, era pe umerii mamei. Nu altfel au stat lucrurile, pentru ea, în
timpul primului război mondial. Eu nu împlinisem încă 19 ani. Fratele meu era
cu doi ani mai tânăr. Vrând nevrând, am luat taurul de coarne. Am cosit fânul, am
secerat grâul, am cărat paiele, am scuturat prunii, evident, nu singur. Nu mi-a
fost deloc uşor. Eram destul de firav şi nepriceput pe deasupra. Agricultura e
o îndeletnicire deosebit de complexă, ce nu se rezumă doar la efort fizic. Nu
ştiam, spre a da un singur exemplu, să bat coasa. Trebuia să recurg la rude,
sau vecini cu pământul. Nu ştiam să aşez fânul în car, să fac un stog, sau o
căpiţă. E adevărat, nevoia te învaţă. Numai că preţul, în efort şi timp, e
considerabil.
La
insistenţele surorii mele, Cornelia, în vara aceasta am mai avut de dat un
examen. E vorba de un vorbitor, în condiţii legale, cu Ioan, la Deva. Încărcat
cu îmbrăcăminte pentru iarnă, şi mai ales, cu de-ale gurii, am plecat; într-un
fel, în necunoscut. Dincolo de Arad, eu nu mai călătorisem. Închisoarea,
construcţie veche, situată undeva la poalele dealului cu cetatea, trebuia
căutată. Nu existau autobuze, nu aveam bani pentru birja. De la gară, am luat-o
pe jos, cu raniţa în spate, cu geamantane în mâini, şi tot întrebând, am ajuns.
Oboseală, emoţie. Pătrundeam pentru prima oară într-o închisoare şi gândul la
ceea ce s-ar putea să mă aştepte, şi pe mine, cât de curând, mă tot săgeta.
Gardieni,
coridoare, grilaje metalice, plase de sârmă împletită. Eu de o parte, cumnatul
meu, dincolo. Am predat, mai întâi, cele aduse, la control. L-am privit apoi,
cu lacrimi în ochi. "Cum e?" "Bine, mi-a răspuns. Lucrez la
atelierul de pantofărie şi timpul trece. Acasă ce mai e nou?" "Tot
bine, răspund de data aceasta eu. Cornelia e la noi, stă adică în casa
părintească, tata e pe front, undeva în Basarabia, sau Ucraina. Eu, vocea îmi
tremură, sper să mă întorc la şcoală". Apoi, doar pentru mine, la şcoală,
sau să o iau pe urmele tale. Cu destinul cine se poate lupta?
15
septembrie, 1942. Din nou la şcoala. Numai codirectorul, surprinzător de
binevoitor în seara arestării mele, acum e rece. "Nu te pot înscrie.
Trebuie să aşteptăm procesul. Şi nici în internat eu nu te pot primi". Nu
prevăzusem dificultăţile. Şi ce să fac acum? Să mă întorc acasă? în nici un
caz. Nu cunoşteam apoi nici data exactă a procesului. Într-o zi, pe la mijlocul
lui octombrie. M-am consultat cu Ilisie Cosma, elev la, Moise Nicoară. De
origine, făgărăşan. Blond, spălăcit. Locuia la un unchi, medic. Ca unul care
avea relaţii, necunoscute mie, m-a pus în legătură cu un legionar, mai în
vârstă, pentru a vedea dacă nu e cazul să plec peste hotare. Locuia într-un
apartament frumos, undeva pe malul Mureşului. I-am relatat cazul. "Nu e
deosebit de greu, mi-a spus, numai că, odată apucat pe acest drum, nu ştii nici
unde vei ajunge, nici dacă te vei mai întoarce": Vorbea de închisoare.
"Cât despre plecare, ce să-ţi spun. Veştile sunt proaste. Nemţii ne sunt
ostili. Cei plecaţi sunt internaţi în lagăre". Aşa stând lucrurile, am
renunţat. Voi aştepta procesul. Dar unde?
Ilisie mi-a
rezolvat, tot el problema. Descurcăreţ şi bun. M-a dus, undeva în Cartierul
Funcţionarilor, la o doamnă în vârstă, pe nume Moga. Avea o casă modestă: hol,
bucătărie, dormitor. Şi nici măcar nu era singură. Îl găzduia şi pe Hedeş
Traian, legionar cu vechi state, bolnav de tubrculoză, boală contractată în
lagăre şi închisori. M-a primit cu bunăvoinţă. Eu mă obligam, în schimb, să-i
sap grădina.
Cu o
săptămână înainte de proces, am făcut primul meu drum la Timişoara, pentru a
lua contact cu un avocat dispus să apere cauze politice, în faţa Tribunalului
Militar. Asemenea avocaţi erau puţini şi în vremea aceea. M-a primit în halat
de casă. I-am relatat întâmplările, stând în picioare. A acceptat cazul, mi-a
cerut să semnez împuternicirea şi am plecat fără a discuta nimic despre onorar.
L-am revăzut
pe culoarele tribunalului, înainte de proces. Erau cu mine şi câţiva colegi,
chemaţi ca martori. Printre ei, Blaj Ioan şi Tudor Valeriu. "Am studiat
dosarul mi-a spus el. Nu va fi uşor. Voi vedea ce se poate face."
Dezbaterea a
fost scurtă. Am recunoscut că discuţia cu pricina a avut loc. Nu am recunoscut
intenţia de a face propagandă vreunui fost partid politic, cum susţinea
procurorul. Martorii, în marea lor majoritate, m-au confirmat. Singur Tudor
Valeriu, fiul unui funcţionar judecătoresc, din Hălmagiu, m-a acuzat. Delatorul
nu s-a prezentat. Intervenţia avocatului s-a redus la a cere clemenţă. La
ultimul cuvânt, eu nu am vorbit. Sentinţa s-a pronunţat pe loc: 6 luni închisoare
corecţională.
Fără a mi se
mai permite să iau legătura cu cineva, am fost ridicat din sala de judecată, de
către un plutonier, pentru încarcerare: în afara hainelor obişnuite, nu aveam
asupra mea nimic, nici chiar acte. Pătrundeam în necunoscut, singur, temător,
dar şi mândru. Cu numai câteva ore înainte, în drum spre Tribunal, de-a lungul
străzii Popa Şapcă, asemeni unei plăci de patefon ce mi se învârtea în creier,
îmi răsuna obsesiv, în urechi, uvertura "Pe o piaţă persană" de
Ketelbey. În temeiul căror asociaţii, nu-mi dau seama. Păşind acum spre grefa
închisorii, obsesia reizbucneşte cu zarva, cu foşgăiala, cu unduirea sonoră a
cântecului îmblânzitorului de şerpi. Să fie vorba de vreo analogie, de vreun
simbol? Lumea pestriţă a unei închisori poate fi asemănată cu îmbulzeala de pe
întinsul unei pieţe orientale? Dar şerpii? Ce simbolizează şerpii? Şi cum sunt
îmblânzitorii? Prostii. Realitatea e alta şi aveam să o cunosc dintr-o clipă în
alta.
La grefă, un
caporal în termen îmi ia amprentele, îmi trece numele în catastife. Operaţia e
de rutină şi nu are nimic ostentativ. Sunt condus apoi la etaj, într-o cameră,
nu prea mare, rezervată subofiţerilor. De-a lungul unuia din pereţi, priciul
simplu, doar scânduri fără rogojini. În fund, fereastra, cu gratiile de
rigoare. Cercevele duble, între ele, pachete cu alimente primite din afară. Mă
întâmpină doi, trei subofiţeri ce îşi aşteaptă procesul. Cum mă numesc? De unde
sunt? Sunt condamnat, sau nu? Pentru ce? Răspund succint, îmi caut un loc pe
prici, apoi mă cufund în tăcere. Nu îndrăznesc să pun, la rându-mi, întrebări.
Sunt un copil. Ei, oameni în vârstă. Ce şi mai ales cum să-i întreb?
A doua zi,
un nou deţinut. Tot elev. E din Arad şi a fost condamnat la câteva luni, pentru
tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Nu vorbeşte. Stă pe prici de
când a intrat şi plânge. Eu nu am plâns. E deprimat, aş vrea să-1 ajut şi nu
ştiu cum. Voi încerca mâine. Demoralizarea lui mă tulbură şi pe mine. Mâine.
Numai că acel mâine nu a mai venit, eu fiind mutat într-o altă celulă,
asemănătoare, situata la acelaşi nivel, oarecum simetric. Aici, lume multă.
Preoţi. Mai ales preoţi sârbi, din Timişoara şi împrejurimi, în frunte cu
protopopul Costici. Au fost arestaţi sub învinuirea de a fi constituit o
organizaţie antinemţească, pentru sprijinirea partizanilor din ţara vecină,
alţii decât cei ai lui Tito. Principalul acuzat, Costid Nemania, fiul
protopopului, doctor de Oxford, profesor de economie politică la Universitatea
din Belgrad. Bărbat frumos, bărbat comunicativ. Deşi locuia într-o altă celulă,
venea zilnic să-şi vadă părintele. Ne-am cunoscut, ne-am apropiat chiar. Deşi
diferenţa de vârstă şi pregătire era considerabilă, discuţiile, pe teme
politice, s-au înfiripat. Părea preocupat de un singur lucru, grupul să nu fie
predat, pentru a fi reanchetat şi judecat de nemţi. Din partea nemţilor, exista
o asemenea cerere. Autorităţile române nu au cedat. Cedarea ar fi însemnat
sfârşitul. Erau optimişti. Primeau pachete, zilnic şi cântau aproape tot
timpul, de unul singur, sau în cor, cântece populare. Am apucat să discut cu
profesorul Costici şi probleme ceva mai delicate. Ba convins că nemţii pierd
războiul şi că acţiunea grupului lor va binemerita de la patrie. Eu eram mai
sceptic. Nu excludeam victoria aliaţilor, intuiam, în schimb, dezastrul ce va
urma acestei victorii, pentru noi românii, dar şi pentru sârbi. Avea în englezi
o încredere nelimitată, pe care eu nu o aveam. Şi timpul mi-a dat dreptate mie.
Nemţii au pierdut războiul. La rândul lor, englezii au trădat, optând pentru
Tito, nu pentru monarhia Karageorgevitch. Ca urmare, victoria aliaţilor a
însemnat pentru Costici Nemania şi grupul lui sfârşitul. Au fost executaţi ca
trădători. Ironie? Ingratitudine? Destin? Greu de priceput.
Cele aproape
trei luni petrecute la închisoarea militară din Timişoara, au însemnat pentru
mine o experienţă deosebit de bogată. în cameră cu mine; mai erau şi doi
inspectori financiari, trimişi în judecată pentru mită. Unul dintre ei era
oltean, era oacheş şi purta, aşa cum îi stă bine unui inspector, o manta de
piele şi mănuşi îmblănite. Relaţiile mele cu ei erau minime. Nu aveam nimic în
comun, nimic de împărtăşit. Erau frecventaţi, în schimb de un tânăr, dintr-o
altă celulă, apropiată, faţa de care eu aveam oarecare compasiune, nu îndeajuns
de justificată. În realitate nu îl cunoşteam. Dar o aveam. Într-o seară, între
inspector şi tânăr izbucneşte un scandal "Mi-ai furat mănuşile",
ridică inspectorul tonul. Tânărul neagă. ."De nu mi le restitui, te fac
praf!" Tânărul continuă să nege. Inspectorul insistă, îl prinde de guler
şi-l scutură bine. Lumea din jur tace. Tac şi eu o bucată de vreme, apoi
intervin. "Cu ce drept îl acuzaţi pe om de furt? Aveţi vreo dovadă?"
"Dovadă? Am fler. Şi nu înţeleg de ce te amesteci?" "Pentru ca
omul e nevinovat." Aşa credeam şi, în sinea mea, eram revoltat.
"Nevinovat? Dar acestea ce sunt?" îmi arată mănuşile. Când, cum, unde
le avea ascunse? Inspectorul îi arde câteva palme şi îi arată uşa.
"Marş!" Privesc năuc. Obrajii îmi ard de parcă eu aş fi primit palmele:
"Domnule ... cum l-o fi chemând, vă rog să mă iertaţi. Am fost convins că
omul n-are nici o vină." "Ehe, îmi întoarce el vorba, câţi ca alde
ăsta nu am întâlnit în viaţa mea! Eşti încă tânăr, şi e bine să nu te încrezi
în oameni. Sunt răi." Eu nu-i puteam vedea aşa, nu-i puteam vedea decât
buni.
La puţină
vreme, altă întâmplare. Deşi camera era ticsită, a mai fost adus peste noi un
medic, ofiţer. Purta încă uniforma şi gradul. Era abătut şi vădit stânjenit.
Stânjenit de noi, stânjenit de soldatul planton la uşă. Se plimba de colo până
colo, deşi loc nu prea era, şi-şi ştergea ochii cu batista. Ca de obicei,
sârbii cântau. Părintele Costici încearcă sâ-1 liniştească. "Domnule
căpitan ..." "Vă mulţumesc pentru înţelegere. Dar, orice mi-aţi
spune, eu ştiu un lucru. Dumneavoastră vă aflaţi aici pentru un crez, pentru o
cauză. Sunteţi deţinuţi politici. Eu, şi nu numai eu, pentru tot felul de
hoţii. Nu e acelaşi lucru. Vina dumneavoastră, mâine, se va preschimba în
merit. Vina noastră va rămâne vină." Logica era perfectă. Aşa am crezut şi
eu, zeci de ani, şi mai cred încă. Mai cred, pentru simplul fapt că istoria
continuă să rămână absurdă. Nu şi pentru domnii inspectori, care nu au timp
pentru asemenea procese de conştiinţă.
O dată pe săptămână, deţinuţii aveau dreptul
la vorbitor. Se ţinea în curte, pe serii şi fără o supraveghere deosebită.
Între timp,
reuşisem să-mi anunţ familia şi aşteptam şi eu evenimentul cu oarecare
nerăbdare. El s-a produs. A venit mama, cu sora mea, Cornelia. Extraordinară
femeie, mama. Şi-a stăpânit durerea cu o putere ieşită din comun. Şi era doar
începutul. Nu m-a întrebat nimic, nu m-a mustrat în nici un fel. A primit tot
timpul loviturile soartei, şi nu au fost puţine, şi nici uşoare nu au fost,
asemeni unui personaj de tragedie antică. Mi-a adus de ale gurii şi, în mod
neaşteptat, un costum din pătură de lână, în patru iţe, ţesută în casă şi
trecută prin piuă. Pantaloni bufanţi, cum nu se mai poartă astăzi, haină la doi
nasturi, ciorapi de lână, lungi şi albi, croşetaţi noaptea, căciulă şi palton.
Iama ce prinsese a-şi anunţa iminenta sosire, nu avea decât să vină. Prin grija
mamei, eram pregătit. Era să uit. Mi-a adus şi o cergă. Costumul, mai mult
ţărănesc, l-am îmbrăcat acolo şi atunci, de faţă cu lumea. întors în celulă, mai
să nu mai fiu recunoscut. Nu mai eram elevul în uniformă. Eram, ce? Nici
eu nu mai ştiu. Nu bănuiam, oricum, că vor urma mulţi ani de temniţă, în care,
costumul acela îmi va fi singurul lucru credincios. În vara anului 1964 m-am
întors acasă, după aproape 16 ani de detenţie, venind de la Aiud, îmbrăcat tot
cu el.
La
aproximativ două săptămâni de la încarcerare, sunt chemat de comandantul
închisorii, un locotenent coleric, la grefă. "Cum te cheamă? Ce pregătire
ai? La cât eşti condamnat şi pentru ce?" Răspund laconic şi cu oarecare
teamă. Ce o fi vrând? "începând chiar de acum, vei lucra la grefă. Îl
ajuţi pe domnul caporal." Locotenentul pleacă, eu rămân, caporalul neamţ
din Reşiţa, mă introduce în probleme. Voi înregistra noii veniţi, le voi lua
amprentele, voi ţine evidenţa.
M-am înţeles
bine cu domnul caporal. Zilele îmi erau pline, noutăţile nu lipseau, mâncarea,
ca pentru un oro care munceşte: fasole, multă fasole şi bună. Dizgraţioase erau
doar "goangele" de bucătărie, "şvabii" cum li se mai spune,
mari, brun-roşcaţi şi fără de număr. Luam masa în bucătărie şi nu aveam, cum să
le evit. La început mi-a fost silă, pe urmă ... Se obişnuieşte omul cu orice.
M-am obişnuit şi eu. Mai mult, detenţia însăşi mi se părea plăcută, ca toamna
aceea târzie şi calmă. Biroul grefei, curtea, celula, ce numai celulă nu era.
Accesul în curte, deosebit de lejer, era prilej, nu numai de a sta la soare,
ci-şi de a cunoaşte lume. Condamnaţi politici, eu şi încă un student, Silviu
Roşu, din Oraviţa, scund, uscat, ţigănos, bănăţean adică. Ne-am împrietenit
repede. Lucru de neimaginat câţiva ani mai târziu, caporalul ne-a şi
fotografiat, în faţa unui foişor cu sentinela în exerciţiul funcţiunii. Fotografia
mi-a parvenit şi am păstrat-o multă vreme, acasă, alături de alte asemenea
amintiri, mai puţin periculoase. Aşa, păstrez încă, înrămat şi pus pe perete,
un crochiu de portret, executat în aceeaşi perioadă, în aceeaşi închisoare, de
socialistul Romatka din Reşiţa. A fost arestat, împreună cu un grup de
muncitori, pe la sfârşitul anului 1942. Ancheta a fost dură. Trimiterea în
judecată, o uşurare. Le-am făcut formele de încarcerare, surprins de numărul
mare al membrilor lotului, ca şi de demoralizarea unora dintre ei. Au fost
cazaţi într-o aripă izolată a închisorii, şi nu beneficiau de regimul blând,
aplicat celorlalţi deţinuţi. Dar nici terorizaţi nu erau. Interesul meu faţa de
ei era deosebit. Anticomunismul meu. era teoretic. Faţă de oameni încercam un
sentiment de compasiune. Asociaţi comunismului, aveam acum prilejul de a-i
cunoaşte nemijlocit. Am riscat prin urmare şi, întruna din zile, nu fără teama
de-a putea fi surprins de comandant, plantoanele nu constituiau un pericol,
m-am strecurat şi le-am făcut o vizită, vizită repetată de altfel. Am fost
acceptat fără suspiciuni, lucru de neconceput în închisorile comuniste. Celula,
scundă, întunecoasă, lejera rezervată în exclusivitate. Ei, tolăniţi pe
priciuri. În ferestre, pachete cu de-ale gurii. Am fost şi eu servit. Din
abundenţa şi calitatea bucatelor nu transpare mizeria muncitorului crunt
exploatat Şi eram în plin război. Pe pereţi, haine atârnate în cuie,
instrumente muzicale, alte obiecte. Aveau hârtie, aveau creioane, negre şi
colorate şi ce nu mai aveau? Chiar şi bună dispoziţie. Comunicarea s-a
înfiripat repede. Povestea mea era scurtă. A lor? Erau necesare câteva
precizări. Le-a făcut, în calitate de fost lider sindical, acum şef de lot, el,
Romatka. Caporalul pretindea că-1 cunoaşte. A lucrat şi el în cadrul aceleiaşi
uzine şi-1 ştie: "om căruia nu-i place lucrul, toată viaţa s-a
îndeletnicit cu promisiuni sindicale, câţiva creduli l-au urmat muncitorii,
cei mai mulţi, nu". Evident, nu i-am spus ce mi se spusese. L-am lăsat să
se dezvăluie el. "Mai întâi află că noi nu suntem comunişti. Socialiştii
sunt altceva. Noi nu suntem nici naţional-socialişti. Noi suntem o organizaţie
muncitorească, un partid vechi, ce urmăreşte apărarea intereselor tuturor
muncitorilor". I-am spus şi eu câte ceva despre Mişcarea Legionară.
Discuţia a evoluat apoi, înspre domenii de pură cultură, eu rămânând surprins
de faptul că omul îl citise, şi încă în original, pe Nietzsche. I-am spus că
Nietzsche e un fel de părinte spiritual al Naţional-Socialismului german. M-a
contrazis. Îl admira şi-i admira "supraomul". Era convins, apoi că
nemţii vor pierde războiul. Eu, dimpotrivă. Dreptate a avut el, până la un
punct. I-am spus şi lui ce-i spusesem lui Costici Nemania. Dacă ruşii, câştigă
războiul, de noi va fi rău. Ne vor ocupa, ne vor dispersa, ne vor bolşeviza. A
încercat să mă convingă de contrariul. De data aceasta dreptate am avut eu.
L-am reîntâlnit pe Romatka, la Aiud, câţiva ani mai târziu. Fidel lui Titel
Petrescu, a fost din nou arestat şi condamnat, de data aceasta de avangarda
clasei muncitoare. Dialogul între noi nu s-a mai legat. Erau altele
circumstanţele, era alta puşcăria. Comuniştii nu repetau greşelile burgheziei.
Ştiau cum să-şi trateze adversarii. După puţine zile de la această reîntâlnire,
lucram în fabrică, Romatka a dispărut. Am aflat mai târziu, că a fost dus în
U.R.S.S., de unde s-a reîntors în ţară, lămurit a fost apoi graţiat şi uns
redactor la Neuer Weg. E tot ce ştiu despre el. De la Silviu Roşu am aflat câte
ceva şi despre legionarii aflaţi în Germania. Printre ei şi propriul lui frate,
Nicolae Roşu. Una din cărţile, publicate de acesta îmi era cunoscută. Tot de la
el am aflat detalii în legătură cu evenimentele care au premers schimbarea de
la 6 septembrie 1940, ca şi in legătură cu abdicarea regelui Carol al II-lea.
Informaţii complementare, uneori contradictorii, pentru mine imposibil de
verificat în cameră, un sârb, impiegat de mişcare. În staţia de frontieră
Stamora Moraviţa, până la arestare, îmi vorbise despre felul cum trenul regal a
fost urmărit de legionari, şi-şi asuma meritul de a le fi zădărnicit încercarea
de a-1 opri şi percheziţiona. Contrar normelor tehnice de exploatare, contrar
chiar dispoziţiilor primite, din proprie iniţiativă, a pus semnalul pe verde şi
trenul a trecut frontiera în plină viteză, nu fără riscuri. Am aflat ulterior
că Antonescu ar fi cerut legionarilor să oprească trenul, întrucât, regele,
potrivnic înţelegerilor avute cu Generalul, a încărcat valori patrimoniale.
Cine ştie care e adevărul? Impiegatul pretinde totuşi că a fost felicitat, dacă
nu şi recompensat, pentru iniţiativa avută, de chiar, Şeful Statului. Să fie
vorba de duplicitate? Probabil că da. Sau, poate că nu am priceput eu bine.
Poate că felicitările şi recompensa să fi venit din partea regelui.
Toamna a
fost frumoasă şi lungă. Starea mea sufletească, excelentă. Nici un reproş, nici
un regret. Mai mult, aveam senzaţia ca sunt pe cale de a deveni om important.
Purtam doar discuţii cu profesori universitari, cu preoţi, cu lideri sindicali
şi nu de circumstanţă. Aşa, cel puţin, credeam eu. Simţeam nevoia chiar să şi
scriu. Gândul că se găsesc oameni care să mă asculte şi chiar să mă citească,
îmi făcea bine. Înainte de arestare, Grupul 70, Arad, edita o revistă, e drept,
scrisă cu mâna. Contribuţia mea, fragmente de roman. Aş fi vrut sa continui şi
în noile condiţii, dar cum? Hârtia se putea rezolva. Creion, aveam. Aveam şi
cerneală. Idei? Din plin. Am renunţat deci la proză, pentru scurte eseuri. Eram
însă singur. Ei. şi? Am scris şi am reuşit să predau manuscrisul cuiva din
afară, cui nu mai ştiu. Eram, oricum, un mare imprudent. Colegul meu, Blaj
Ioan, după foarte mulţi ani, mi-a spus-o cu of: "Bine mă, tu pe ce lume
trăiai? Să-mi scrii scrisoare de mulţumire şi să mi-o trimiţi cu poşta? Dar
dacă ajungea la Siguranţă? Eram în plin război. Cenzura era cenzură, iar tu te
aruncai singur în gura lupului şi-i mai aruncai şi pe alţii". Avea
dreptate. O spun acum. Atunci însă, impulsurile, în felul lor curate, nu
întrezăreau primejdia. Mă simţeam bine şi speram ca întreaga pedeapsă s-o
ispăşesc aşa. Trecuse de altfel Crăciunul, iar asprimea iernii nu mă pătrunsese
încă. Regretam doar faptul că nu mi-am întâlnit prietenii arestaţi, în grup,
câteva luni mai devreme.
Din păcate,
lucrurile s-au petrecut altfel. La începutul lunii ianuarie am fost transferat,
pentru executarea pedepsei, la penitenciarul din Arad, poate şi pentru că
aparţineam, ca origine, judeţului. M-am despărţit de prieteni cu o clară părere
de rău. Arad. Cum va fi la Arad?
La început a
fost destul de greu. Singur, într-o celulă neîncălzită, cu program rigid.
Paznicii, profesionişti, adică răi, nu ca soldaţii în termen. Mâncarea,
proastă. După câteva zile, uşa celulei se deschide şi este introdus un deţinut
nou, un elev de liceu industrial, pe nume Terbancea Zeno. Era arădean, avea o
condamnare de 3 sau 4 luni, frontierist şi, părea să aibă şi relaţii. Familia,
nu el. Cert e că a doua zi chiar, ni se montează in celulă o sobă de tablă, cu
burlanul scos prin geam, şi ni se aduc lemne din exterior, tatăl lui lucra la
Inspectoratul Silvic, şi că, în felul acesta, problema frigului a fost
rezolvată. S-a rezolvat şi problema mâncării. Aveam un unchi, un frate al
mamei, om de serviciu la Primărie, care locuia peste drum de penitenciar: Am
reuşit să le comunic unde mă aflu şi zilnic primeam mâncare calda. Cu cele
sufleteşti stăteam mai rău. Cu Zeno, nu reuşeam să leg o discuţie mai de Doamne
ajută. Dumineca, în schimb, mergeam la capelă. Se oficia liturghia, se
înfiripau relaţii. Aşa am aflat de existenţa câtorva deţinuţi legionari: un
preot, un funcţionar de la telefoane, condamnaţi la ani de temniţă grea. M-au
descoperit repede. Din motive de tact am rămas însă distanţi. În cele din urmă
am ajuns şi la cărţi. Mi le-a adus, la vorbitor, un student de la Academia
Teologică, necunoscut mie: o Istorie a Bisericii Universale, un Tratat de
Teologie Fundamentală şi cam atât. Îndeajuns, dar şi captivant. Cine afirmă că
teologia dogmatică nu te solicită intelectual, e un ignorant. Nu am întâlnit
disciplină a spiritului uman care să solicite, în mai mare măsură, şi mai
riguros, raţiunea. Un exerciţiu logic, mai sever, mal abstract, mai apropiat de
matematică , nu cunosc. Mă pasiona pur şi simplu. Altfel, poate, decât
filosofia propriu-zisă, altfel decât teoriile lui Bergson, decât
conceptele lui "evoluţionism creator", "elan vital",
"durată pură" care îmi erau cunoscute, îmi erau dragi, altfel, deşi
preeminenţa intuiţiei ar fi fost de natură să mi le apropie. În realitate,
subtilităţile raţionamentului algoritmizant nu-mi erau încă proprii, iar
intuiţia vitalului nici atât. Îmi plăcea. Îmi plăcea Bergson, nu în sine, îmi
plăcea pentru gândirea analoagă pe care mi-o sugera, asimilată de mine, nu pe
deplin justificat, cu intuiţia. Eu nu gândeam probleme, nu intuiam soluţii. Le
imaginam uneori. Universul meu era unul emoţional, cu reprezentare logic
vizuală. Nu aparţineam creatorilor de istorie şi nici analiştilor, ci
pătimitorilor, împlinitorilor de destin, în temniţa din Arad mi-am notat
asemenea gânduri, în ideea de a reveni asupra lor mai târziu. Eram, oricum,
subiectul unui proces în desfăşurare, martorul naşterii unei pasiuni ce nu se
va împlini niciodată. Vicisitudinile epocii nu au reuşit să mi-o ucidă, dar
nici să se împlinească, nu i-a fost îngăduit.
Şederea mea
în penitenciarul din Arad nu a totalizat mai mult de două luni. Puţin, pentru a
vorbi de o experienţă marcantă, suficient pentru a mă cutremura. Din când în
când. Aşa, întruna din zile, aflu că mi s-au trimis o pereche, sa. două, de
ciorapi de lână. Nu i-am primit. Fără a spera prea mult, reclam faptul primului
gardian. Plantonul, un evreu încă tânăr, deţinut de drept comun, cel care îmi
aducea zilnic hrana, este strâns cu uşa. Ciorapii apar. Eu însă nu 1-am mai
putut privi în ochi. Hoţ, nehoţ, avusese de suferit fizic, drept urmare a
reclamaţiei mele, şi lucrul acesta mă indispunea. Aflam dealtfel, că în
închisoare se bate, şi nu oricum, cu vergelele şi frânghia udă, pentru te miri
ce; aflam că deţinuţii de drept comun sunt trataţi în mod diferenţiat, în
funcţie de avere sau poziţie socială avută şi că pe seama celor condamnaţi la
moarte, ţigani cei mai mulţi, pentru furt pe timp de camuflaj, se făcea haz.
Înaintea execuţiei cereau alcool şi li se dădea alcool pe săturate. Să nu
realizeze situaţia se zice. Cred mai degrabă că pentru ineditul spectacolului.
Calăii de ce să nu se amuze?
Pe la
jumătatea lunii februarie, Terbancea m-a părăsit. Mi-a fost luată şi soba. Din
nou frig, din nou singur. Aveam în schimb cărţi, iar după câteva zile şi un nou
camarad, Munteanu Gheorghe, din Oraviţa, elev la o şcoală militară de ofiţeri
de rezervă. Era îmbrăcat în uniformă, cu trese de termen redus. Îl cunoştea pe
Silviu Roşu. Ca urmare, ne-am împrietenit repede. Am împărţit mâncarea din
prima zi. După alte câteva zile, am împărţit şi păduchii. S-a jenat să mă pună
în gardă. Şi chiar dacă ar fi făcut-o, condiţii de deparazitare nu erau. Să
ieşim la raport? A fost să fie altfel, în urma unui decret, fără a fi graţiat,
am fost pus în libertate cu obligaţia ca, după o şedere de până la 10 zile
acasă, să mă prezint la Cercul de Recrutare, pentru încorporare. Mi se oferea o
şansă reabilitarea. Cinism sau ironie? Mai aveam de executat mai puţin de 30 de
zile de pedeapsă. De unde se vede că destinul nu poate fi ocolit.