Solia destinului

 

Până la plecarea în vacanţa mare a anului 1942, mai erau doar câteva zile, consacrate întrecerilor sportive. Partici­pam ca simplu spectator. Terenul de sport al Liceului Moise Nicoară era înconjurat de gură-cască. Printre ei şi eu. Prezenţă fizică doar. Gândurile îmi erau cine ştie la ce, cine ştie unde, când un coleg de clasă, vădit stânjenit, mă cheamă deoparte, "în şcoală e percheziţie. Te caută Siguranţa." "Pe mine?" "Da". Cât voi fi tăcut după această veste neaşteptată, nu ştiu. Ce voi fi gândit? Probabil, nimic, de vreme ce, într-un târziu, de unul singur, m-am îndreptat spre internat. Precauţie? De unde. Nu cunoşteam nimic despre aşa ceva, nimic despre felul cum trebuiesc înfruntaţi oprimatorii. Mai mult, aveam senzaţia ciuda­tă că ceva mă poartă înspre ei, în mod inexorabil. Clasa îmi era la etajul I. Am urcat scările, prin spate, am străbătut cori­doarele pustii, am intrat. În încăpere, nimeni. De bună seamă, sunt la dormitoare. Să-i caut, să nu-i caut? Mă apropii de bancă, mă aşez. Surpriză. În pupitru, câteva broşuri incriminatorii. Nu le lăsasem acolo. De aparţinut, îmi aparţineau. Le aveam însă în infirmerie, printre alte cărţi, neinterzise, unde, de câteva zile şi dormeam, în aceeaşi încăpere cu Ilie Crişan, colegul meu de bancă, uns infirmier din mila nu ştiu cui. Eu credeam că el nu ştie de existenţa lor. Se vede însă că ştia şi că, din prudenţă, îmi vine greu să cred că a făcut-o cu premeditare, pentru a nu fi găsite în infirmeria lui, când şi-a dat seama ce se întâmplă, mi le-a introdus în pupitru. Pentru ce nu le-a ascuns în altă parte? Nu ştiu, nu vreau să ştiu. Şi, acum ce să fac? Pericolul era iminent. Am avut totuşi prezenţă de spirit şi le-am strămutat, la rându-mi, în pupitrul unei bănci neocupate, cu doar câteva secunde înainte ca agenţii, însoţiţi de unul dintre pedagogi, să intre. "Cum te numeşti?" "Viorel Gheorghiţă." "E banca ta?Deschide-o!" Deschid. Ei controlează. Nimic compromiţător. În alte bănci nu mai caută. Fără a fi prea duri, îmi cer să îi urmez.

Siguranţa îşi avea birourile în cadrul Chesturii, în plin centru, deasupra restaurantului "Mureşul" de azi. Sunt condus direct în unul din birouri, unde, un comisar înalt, după ce mă măsoară din creştet până-n tălpi, iară prea multă introducere, intră în subiect, "Ce ai vorbit în după-amiaza zilei de ...?" Ridic din umeri. Mă gândesc. Ce să fi vorbit? De toate şi nimic. În spatele anchetatorului, o oglindă imensă. în spatele meu, alta. Pereţii încăperii, tapetaţi cu mătase. De ce m-au aşezat între oglinzi? Ce urmăresc? "Te întreb, încă o dată, în după-masa zi­lei ... ce ai vorbit?" "E greu să-mi aduc aminte."."Despre Condu­cătorul Statului şi despre Horia Sima ce ai vorbit?" Răsuflu uşurat. Nu mă întreabă despre colegi, nu mă întreabă, cel pu­ţin deocamdată, despre Mănunchiul de Prieteni, despre ... Răs­pund fără să şovăi. Discuţia avusese loc, şi socotind-o firească o relatez, convins fiind că va rămâne fără consecinţe. Nu am înjurat pe nimeni, nu am acuzat şi nu am apărat pe nimeni, mi-am exprimat nedumeririle, atâta tot. Şi apoi, în perioada guver­nării legionare, eu nu am făcut parte din Frăţiile de Cruce.

Comisarul pare că mă înţelege. Nu m-a bruscat, nu m-a ameninţat, nu a insistat, mi-a cerut doar să relatez, în scris, cele, petrecute, ceea ce am şi făcut.

Între timp se înserase. Mă aşteptam să-mi dea drumul. Nu a făcut-o. M-a lăsat, în schimb, singur, în birou, fără nici un fel de explicaţie sau atenţionare, până pe la orele douăzeci şi două, când, mă pomenesc faţă în faţă cu domnul Director Dr. Caius Lepa. Nu mi-a zis nimic. Îmi adusese ceva de mâncare, o perină şi o pătură. Mi le-a lăsat şi s-a retras, urmat de comisar.

În noaptea aceea nu am închis ochii. Parchetul era tare, gândurile, tulburi. De unde au aflat? Şi ce se va alege de mine? Câteva zile înaintea arestării, în clasă, a avut loc un incident, mai exact, un furt. Faptul era de neconceput. Viitori dascăli, viitori educatori să fure? Persoane din afara clasei erau excluse. Hoţul e printre noi şi trebuie descoperit. Nu era doar punctul meu de vedere, era starea de spirit a clasei. În cei şapte ani de când colegii erau împreună, aşa ceva nu se mai întâmplase. Urmărind din aproape în aproape întâmplările, am ajuns la vinovat. Era un coleg, pe nume Georgescu, venit la şcoala noastră, prin transfer disciplinar, abia de un an şi pe care, eu personal, l-am ajutat la învăţătură, nu o dată. A fost sesizată direcţiunea, care a şi procedat la exmatriculare. Drept răzbunare, omul s-a dus la Siguranţă şi a turnat. Ce? Cât? Nu am de unde şti. Consecinţe am avut de tras doar eu, ceea ce, într-un fel m-a şi bucurat, urmările putând fi mult mai grave. A doua zi, am fost pus în libertate, urmând a fi judecat, pentru propagandă în favoarea unui fost partid politic, în stare de libertate.

Vacanţa mare. Acasă, nu am suflat un cuvânt. Greutăţile, în familie, erau şi aşa destule. Cumnatul meu, Herbei Ioan, în urma aşa-zisei rebeliuni, era arestat şi condamnat la 7 ani închisoare. Se afla în penitenciar la Deva, penitenciar rezervat muncitorilor. Tata era concentrat. Întreagă munca, la câmp şi în gospodărie, era pe umerii mamei. Nu altfel au stat lucrurile, pentru ea, în timpul primului război mondial. Eu nu împlinisem încă 19 ani. Fratele meu era cu doi ani mai tânăr. Vrând nevrând, am luat taurul de coarne. Am cosit fânul, am secerat grâul, am cărat paiele, am scuturat prunii, evident, nu singur. Nu mi-a fost deloc uşor. Eram destul de firav şi neprice­put pe deasupra. Agricultura e o îndeletnicire deosebit de complexă, ce nu se rezumă doar la efort fizic. Nu ştiam, spre a da un singur exemplu, să bat coasa. Trebuia să recurg la rude, sau vecini cu pământul. Nu ştiam să aşez fânul în car, să fac un stog, sau o căpiţă. E adevărat, nevoia te învaţă. Numai că preţul, în efort şi timp, e considerabil.

La insistenţele surorii mele, Cornelia, în vara aceasta am mai avut de dat un examen. E vorba de un vorbitor, în condiţii legale, cu Ioan, la Deva. Încărcat cu îmbrăcăminte pentru iarnă, şi mai ales, cu de-ale gurii, am plecat; într-un fel, în necunoscut. Dincolo de Arad, eu nu mai călătorisem. Închisoarea, construcţie veche, situată undeva la poalele dealului cu cetatea, trebuia căutată. Nu existau autobuze, nu aveam bani pentru birja. De la gară, am luat-o pe jos, cu raniţa în spate, cu geamantane în mâini, şi tot întrebând, am ajuns. Oboseală, emoţie. Pătrundeam pentru prima oară într-o închisoare şi gândul la ceea ce s-ar putea să mă aştepte, şi pe mine, cât de curând, mă tot săgeta.

Gardieni, coridoare, grilaje metalice, plase de sârmă împletită. Eu de o parte, cumnatul meu, dincolo. Am predat, mai întâi, cele aduse, la control. L-am privit apoi, cu lacrimi în ochi. "Cum e?" "Bine, mi-a răspuns. Lucrez la atelierul de pantofărie şi timpul trece. Acasă ce mai e nou?" "Tot bine, răspund de data aceasta eu. Cornelia e la noi, stă adică în casa părintească, tata e pe front, undeva în Basarabia, sau Ucraina. Eu, vocea îmi tremură, sper să mă întorc la şcoală". Apoi, doar pentru mine, la şcoală, sau să o iau pe urmele tale. Cu destinul cine se poate lupta?

 

15 septembrie, 1942. Din nou la şcoala. Numai codirec­torul, surprinzător de binevoitor în seara arestării mele, acum e rece. "Nu te pot înscrie. Trebuie să aşteptăm procesul. Şi nici în internat eu nu te pot primi". Nu prevăzusem dificultăţile. Şi ce să fac acum? Să mă întorc acasă? în nici un caz. Nu cunoşteam apoi nici data exactă a procesului. Într-o zi, pe la mijlocul lui octombrie. M-am consultat cu Ilisie Cosma, elev la, Moise Nicoară. De origine, făgărăşan. Blond, spălăcit. Locuia la un unchi, medic. Ca unul care avea relaţii, necunoscute mie, m-a pus în legătură cu un legionar, mai în vârstă, pentru a vedea dacă nu e cazul să plec peste hotare. Locuia într-un apartament frumos, undeva pe malul Mureşului. I-am relatat cazul. "Nu e deosebit de greu, mi-a spus, numai că, odată apucat pe acest drum, nu ştii nici unde vei ajunge, nici dacă te vei mai întoarce": Vorbea de închisoare. "Cât despre plecare, ce să-ţi spun. Veştile sunt proaste. Nemţii ne sunt ostili. Cei plecaţi sunt internaţi în lagăre". Aşa stând lucrurile, am renunţat. Voi aştepta procesul. Dar unde?

Ilisie mi-a rezolvat, tot el problema. Descurcăreţ şi bun. M-a dus, undeva în Cartierul Funcţionarilor, la o doamnă în vârstă, pe nume Moga. Avea o casă modestă: hol, bucătărie, dormitor. Şi nici măcar nu era singură. Îl găzduia şi pe Hedeş Traian, legionar cu vechi state, bolnav de tubrculoză, boală contractată în lagăre şi închisori. M-a primit cu bunăvoinţă. Eu mă obligam, în schimb, să-i sap grădina.

 

Cu o săptămână înainte de proces, am făcut primul meu drum la Timişoara, pentru a lua contact cu un avocat dispus să apere cauze politice, în faţa Tribunalului Militar. Asemenea avocaţi erau puţini şi în vremea aceea. M-a primit în halat de casă. I-am relatat întâmplările, stând în picioare. A acceptat cazul, mi-a cerut să semnez împuternicirea şi am plecat fără a discuta nimic despre onorar.

L-am revăzut pe culoarele tribunalului, înainte de proces. Erau cu mine şi câţiva colegi, chemaţi ca martori. Printre ei, Blaj Ioan şi Tudor Valeriu. "Am studiat dosarul mi-a spus el. Nu va fi uşor. Voi vedea ce se poate face."

Dezbaterea a fost scurtă. Am recunoscut că discuţia cu pricina a avut loc. Nu am recunoscut intenţia de a face propagandă vreunui fost partid politic, cum susţinea procurorul. Martorii, în marea lor majoritate, m-au confirmat. Singur Tudor Valeriu, fiul unui funcţionar judecătoresc, din Hălmagiu, m-a acuzat. Delatorul nu s-a prezentat. Intervenţia avocatului s-a redus la a cere clemenţă. La ultimul cuvânt, eu nu am vorbit. Sentinţa s-a pronunţat pe loc: 6 luni închisoare corecţională.

 

Fără a mi se mai permite să iau legătura cu cineva, am fost ridicat din sala de judecată, de către un plutonier, pentru încarcerare: în afara hainelor obişnuite, nu aveam asupra mea nimic, nici chiar acte. Pătrundeam în necunoscut, singur, temă­tor, dar şi mândru. Cu numai câteva ore înainte, în drum spre Tribunal, de-a lungul străzii Popa Şapcă, asemeni unei plăci de patefon ce mi se învârtea în creier, îmi răsuna obsesiv, în urechi, uvertura "Pe o piaţă persană" de Ketelbey. În temeiul căror asociaţii, nu-mi dau seama. Păşind acum spre grefa închisorii, obsesia reizbucneşte cu zarva, cu foşgăiala, cu unduirea sonoră a cântecului îmblânzitorului de şerpi. Să fie vorba de vreo analogie, de vreun simbol? Lumea pestriţă a unei închisori poate fi asemănată cu îmbulzeala de pe întinsul unei pieţe orientale? Dar şerpii? Ce simbolizează şerpii? Şi cum sunt îmblânzitorii? Prostii. Realitatea e alta şi aveam să o cunosc dintr-o clipă în alta.

La grefă, un caporal în termen îmi ia amprentele, îmi trece numele în catastife. Operaţia e de rutină şi nu are nimic ostentativ. Sunt condus apoi la etaj, într-o cameră, nu prea mare, rezervată subofiţerilor. De-a lungul unuia din pereţi, priciul simplu, doar scânduri fără rogojini. În fund, fereastra, cu gratiile de rigoare. Cercevele duble, între ele, pachete cu alimente primite din afară. Mă întâmpină doi, trei subofiţeri ce îşi aşteaptă procesul. Cum mă numesc? De unde sunt? Sunt condamnat, sau nu? Pentru ce? Răspund succint, îmi caut un loc pe prici, apoi mă cufund în tăcere. Nu îndrăznesc să pun, la rându-mi, întrebări. Sunt un copil. Ei, oameni în vârstă. Ce şi mai ales cum să-i întreb?

A doua zi, un nou deţinut. Tot elev. E din Arad şi a fost condamnat la câteva luni, pentru tentativă de trecere fraudu­loasă a frontierei. Nu vorbeşte. Stă pe prici de când a intrat şi plânge. Eu nu am plâns. E deprimat, aş vrea să-1 ajut şi nu ştiu cum. Voi încerca mâine. Demoralizarea lui mă tulbură şi pe mine. Mâine. Numai că acel mâine nu a mai venit, eu fiind mutat într-o altă celulă, asemănătoare, situata la acelaşi nivel, oarecum simetric. Aici, lume multă. Preoţi. Mai ales preoţi sârbi, din Timişoara şi împrejurimi, în frunte cu protopopul Costici. Au fost arestaţi sub învinuirea de a fi constituit o organizaţie antinemţească, pentru sprijinirea partizanilor din ţara vecină, alţii decât cei ai lui Tito. Principalul acuzat, Costid Nemania, fiul protopopului, doctor de Oxford, profesor de economie politică la Universitatea din Belgrad. Bărbat frumos, bărbat comunicativ. Deşi locuia într-o altă celulă, venea zilnic să-şi vadă părintele. Ne-am cunoscut, ne-am apropiat chiar. Deşi diferenţa de vârstă şi pregătire era considerabilă, discuţiile, pe teme politice, s-au înfiripat. Părea preocupat de un singur lucru, grupul să nu fie predat, pentru a fi reanchetat şi judecat de nemţi. Din partea nemţilor, exista o asemenea cerere. Auto­rităţile române nu au cedat. Cedarea ar fi însemnat sfârşitul. Erau optimişti. Primeau pachete, zilnic şi cântau aproape tot timpul, de unul singur, sau în cor, cântece populare. Am apucat să discut cu profesorul Costici şi probleme ceva mai delicate. Ba convins că nemţii pierd războiul şi că acţiunea grupului lor va binemerita de la patrie. Eu eram mai sceptic. Nu excludeam victoria aliaţilor, intuiam, în schimb, dezastrul ce va urma acestei victorii, pentru noi românii, dar şi pentru sârbi. Avea în englezi o încredere nelimitată, pe care eu nu o aveam. Şi timpul mi-a dat dreptate mie. Nemţii au pierdut războiul. La rândul lor, englezii au trădat, optând pentru Tito, nu pentru monarhia Karageorgevitch. Ca urmare, victoria aliaţilor a însemnat pentru Costici Nemania şi grupul lui sfârşitul. Au fost executaţi ca trădători. Ironie? Ingratitudine? Destin? Greu de priceput.

Cele aproape trei luni petrecute la închisoarea militară din Timişoara, au însemnat pentru mine o experienţă deosebit de bogată. în cameră cu mine; mai erau şi doi inspectori financiari, trimişi în judecată pentru mită. Unul dintre ei era oltean, era oacheş şi purta, aşa cum îi stă bine unui inspector, o manta de piele şi mănuşi îmblănite. Relaţiile mele cu ei erau minime. Nu aveam nimic în comun, nimic de împărtăşit. Erau frecventaţi, în schimb de un tânăr, dintr-o altă celulă, apropiată, faţa de care eu aveam oarecare compasiune, nu îndeajuns de justificată. În realitate nu îl cunoşteam. Dar o aveam. Într-o seară, între inspector şi tânăr izbucneşte un scandal "Mi-ai furat mănuşile", ridică inspectorul tonul. Tânărul neagă. ."De nu mi le restitui, te fac praf!" Tânărul continuă să nege. Inspectorul insistă, îl prinde de guler şi-l scutură bine. Lumea din jur tace. Tac şi eu o bucată de vreme, apoi intervin. "Cu ce drept îl acuzaţi pe om de furt? Aveţi vreo dovadă?" "Dovadă? Am fler. Şi nu înţeleg de ce te amesteci?" "Pentru ca omul e nevinovat." Aşa credeam şi, în sinea mea, eram revoltat. "Nevinovat? Dar acestea ce sunt?" îmi arată mănuşile. Când, cum, unde le avea ascunse? Inspectorul îi arde câteva palme şi îi arată uşa. "Marş!" Privesc năuc. Obrajii îmi ard de parcă eu aş fi primit palmele: "Domnule ... cum l-o fi chemând, vă rog să mă iertaţi. Am fost convins că omul n-are nici o vină." "Ehe, îmi întoarce el vorba, câţi ca alde ăsta nu am întâlnit în viaţa mea! Eşti încă tânăr, şi e bine să nu te încrezi în oameni. Sunt răi." Eu nu-i puteam vedea aşa, nu-i puteam vedea decât buni.

La puţină vreme, altă întâmplare. Deşi camera era ticsită, a mai fost adus peste noi un medic, ofiţer. Purta încă uniforma şi gradul. Era abătut şi vădit stânjenit. Stânjenit de noi, stânjenit de soldatul planton la uşă. Se plimba de colo până colo, deşi loc nu prea era, şi-şi ştergea ochii cu batista. Ca de obicei, sârbii cântau. Părintele Costici încearcă sâ-1 liniştească. "Domnule căpitan ..." "Vă mulţumesc pentru înţelegere. Dar, orice mi-aţi spune, eu ştiu un lucru. Dumneavoastră vă aflaţi aici pentru un crez, pentru o cauză. Sunteţi deţinuţi politici. Eu, şi nu numai eu, pentru tot felul de hoţii. Nu e acelaşi lucru. Vina dumneavoastră, mâine, se va preschimba în merit. Vina noastră va rămâne vină." Logica era perfectă. Aşa am crezut şi eu, zeci de ani, şi mai cred încă. Mai cred, pentru simplul fapt că istoria continuă să rămână absurdă. Nu şi pentru domnii inspectori, care nu au timp pentru asemenea procese de conştiinţă.

 

 O dată pe săptămână, deţinuţii aveau dreptul la vorbitor. Se ţinea în curte, pe serii şi fără o supraveghere deosebită.

Între timp, reuşisem să-mi anunţ familia şi aşteptam şi eu evenimentul cu oarecare nerăbdare. El s-a produs. A venit ma­ma, cu sora mea, Cornelia. Extraordinară femeie, mama. Şi-a stăpânit durerea cu o putere ieşită din comun. Şi era doar începutul. Nu m-a întrebat nimic, nu m-a mustrat în nici un fel. A primit tot timpul loviturile soartei, şi nu au fost puţine, şi nici uşoare nu au fost, asemeni unui personaj de tragedie antică. Mi-a adus de ale gurii şi, în mod neaşteptat, un costum din pătură de lână, în patru iţe, ţesută în casă şi trecută prin piuă. Pantaloni bufanţi, cum nu se mai poartă astăzi, haină la doi nasturi, ciorapi de lână, lungi şi albi, croşetaţi noaptea, căciulă şi palton. Iama ce prinsese a-şi anunţa iminenta sosire, nu avea decât să vină. Prin grija mamei, eram pregătit. Era să uit. Mi-a adus şi o cergă. Costumul, mai mult ţărănesc, l-am îmbră­cat acolo şi atunci, de faţă cu lumea. întors în celulă, mai să nu mai fiu recunoscut. Nu mai eram elevul în uniformă. Eram, ce? Nici eu nu mai ştiu. Nu bănuiam, oricum, că vor urma mulţi ani de temniţă, în care, costumul acela îmi va fi singurul lucru credincios. În vara anului 1964 m-am întors acasă, după aproape 16 ani de detenţie, venind de la Aiud, îmbrăcat tot cu el.

 

La aproximativ două săptămâni de la încarcerare, sunt chemat de comandantul închisorii, un locotenent coleric, la grefă. "Cum te cheamă? Ce pregătire ai? La cât eşti condamnat şi pentru ce?" Răspund laconic şi cu oarecare teamă. Ce o fi vrând? "începând chiar de acum, vei lucra la grefă. Îl ajuţi pe domnul caporal." Locotenentul pleacă, eu rămân, caporalul neamţ din Reşiţa, mă introduce în probleme. Voi înregistra noii veniţi, le voi lua amprentele, voi ţine evidenţa.

M-am înţeles bine cu domnul caporal. Zilele îmi erau pline, noutăţile nu lipseau, mâncarea, ca pentru un oro care munceşte: fasole, multă fasole şi bună. Dizgraţioase erau doar "goangele" de bucătărie, "şvabii" cum li se mai spune, mari, brun-roşcaţi şi fără de număr. Luam masa în bucătărie şi nu aveam, cum să le evit. La început mi-a fost silă, pe urmă ... Se obişnuieşte omul cu orice. M-am obişnuit şi eu. Mai mult, detenţia însăşi mi se părea plăcută, ca toamna aceea târzie şi calmă. Biroul grefei, curtea, celula, ce numai celulă nu era. Accesul în curte, deosebit de lejer, era prilej, nu numai de a sta la soare, ci-şi de a cunoaşte lume. Condamnaţi politici, eu şi încă un student, Silviu Roşu, din Oraviţa, scund, uscat, ţigănos, bănăţean adică. Ne-am împrietenit repede. Lucru de neimaginat câţiva ani mai târziu, caporalul ne-a şi fotografiat, în faţa unui foişor cu sentinela în exerciţiul funcţiunii. Fotogra­fia mi-a parvenit şi am păstrat-o multă vreme, acasă, alături de alte asemenea amintiri, mai puţin periculoase. Aşa, păstrez încă, înrămat şi pus pe perete, un crochiu de portret, executat în aceeaşi perioadă, în aceeaşi închisoare, de socialistul Romatka din Reşiţa. A fost arestat, împreună cu un grup de muncitori, pe la sfârşitul anului 1942. Ancheta a fost dură. Tri­miterea în judecată, o uşurare. Le-am făcut formele de încarce­rare, surprins de numărul mare al membrilor lotului, ca şi de demoralizarea unora dintre ei. Au fost cazaţi într-o aripă izolată a închisorii, şi nu beneficiau de regimul blând, aplicat celorlalţi deţinuţi. Dar nici terorizaţi nu erau. Interesul meu faţa de ei era deosebit. Anticomunismul meu. era teoretic. Faţă de oameni încercam un sentiment de compasiune. Asociaţi comunismului, aveam acum prilejul de a-i cunoaşte nemijlocit. Am riscat prin urmare şi, întruna din zile, nu fără teama de-a putea fi surprins de comandant, plantoanele nu constituiau un pericol, m-am strecurat şi le-am făcut o vizită, vizită repetată de altfel. Am fost acceptat fără suspiciuni, lucru de neconceput în închisorile comuniste. Celula, scundă, întunecoasă, lejera rezervată în exclusivitate. Ei, tolăniţi pe priciuri. În ferestre, pachete cu de-ale gurii. Am fost şi eu servit. Din abundenţa şi calitatea bucatelor nu transpare mizeria muncitorului crunt exploatat Şi eram în plin război. Pe pereţi, haine atârnate în cuie, instrumente muzicale, alte obiecte. Aveau hârtie, aveau creioane, negre şi colorate şi ce nu mai aveau? Chiar şi bună dispoziţie. Comunicarea s-a înfiripat repede. Povestea mea era scurtă. A lor? Erau necesare câteva precizări. Le-a făcut, în calitate de fost lider sindical, acum şef de lot, el, Romatka. Caporalul pretindea că-1 cunoaşte. A lucrat şi el în cadrul aceleiaşi uzine şi-1 ştie: "om căruia nu-i place lucrul, toată viaţa s-a îndeletnicit cu promisiuni sindicale, câţiva creduli l-au ur­mat muncitorii, cei mai mulţi, nu". Evident, nu i-am spus ce mi se spusese. L-am lăsat să se dezvăluie el. "Mai întâi află că noi nu suntem comunişti. Socialiştii sunt altceva. Noi nu suntem nici naţional-socialişti. Noi suntem o organizaţie muncitorească, un partid vechi, ce urmăreşte apărarea intereselor tuturor muncitorilor". I-am spus şi eu câte ceva despre Mişcarea Legionară. Discuţia a evoluat apoi, înspre domenii de pură cultură, eu rămânând surprins de faptul că omul îl citise, şi încă în original, pe Nietzsche. I-am spus că Nietzsche e un fel de părinte spiritual al Naţional-Socialismului german. M-a contrazis. Îl admira şi-i admira "supraomul". Era convins, apoi că nemţii vor pierde războiul. Eu, dimpotrivă. Dreptate a avut el, până la un punct. I-am spus şi lui ce-i spusesem lui Costici Nemania. Dacă ruşii, câştigă războiul, de noi va fi rău. Ne vor ocupa, ne vor dispersa, ne vor bolşeviza. A încercat să mă convingă de contrariul. De data aceasta dreptate am avut eu. L-am reîntâlnit pe Romatka, la Aiud, câţiva ani mai târziu. Fidel lui Titel Petrescu, a fost din nou arestat şi condamnat, de data aceasta de avangarda clasei muncitoare. Dialogul între noi nu s-a mai legat. Erau altele circumstanţele, era alta puşcăria. Co­muniştii nu repetau greşelile burgheziei. Ştiau cum să-şi trateze adversarii. După puţine zile de la această reîntâlnire, lucram în fabrică, Romatka a dispărut. Am aflat mai târziu, că a fost dus în U.R.S.S., de unde s-a reîntors în ţară, lămurit a fost apoi graţiat şi uns redactor la Neuer Weg. E tot ce ştiu despre el. De la Silviu Roşu am aflat câte ceva şi despre legionarii aflaţi în Germania. Printre ei şi propriul lui frate, Nicolae Roşu. Una din cărţile, publicate de acesta îmi era cunoscută. Tot de la el am aflat detalii în legătură cu evenimentele care au premers schimbarea de la 6 septembrie 1940, ca şi in legătură cu abdicarea regelui Carol al II-lea. Informaţii complementare, uneori contradictorii, pentru mine imposibil de verificat în cameră, un sârb, impiegat de mişcare. În staţia de frontieră Stamora Moraviţa, până la arestare, îmi vorbise despre felul cum trenul regal a fost urmărit de legionari, şi-şi asuma meritul de a le fi zădărnicit încercarea de a-1 opri şi percheziţiona. Contrar normelor tehnice de exploatare, contrar chiar dispoziţiilor primite, din proprie iniţiativă, a pus semnalul pe verde şi trenul a trecut frontiera în plină viteză, nu fără riscuri. Am aflat ulterior că Antonescu ar fi cerut legionarilor să oprească trenul, întrucât, regele, potrivnic înţelegerilor avute cu Generalul, a încărcat valori patrimoniale. Cine ştie care e adevărul? Impiegatul pretinde totuşi că a fost felicitat, dacă nu şi recompensat, pentru iniţiativa avută, de chiar, Şeful Statului. Să fie vorba de duplicitate? Probabil că da. Sau, poate că nu am priceput eu bine. Poate că felicitările şi recompensa să fi venit din partea regelui.

 

Toamna a fost frumoasă şi lungă. Starea mea sufletească, excelentă. Nici un reproş, nici un regret. Mai mult, aveam senzaţia ca sunt pe cale de a deveni om important. Purtam doar discuţii cu profesori universitari, cu preoţi, cu lideri sindicali şi nu de circumstanţă. Aşa, cel puţin, credeam eu. Simţeam nevoia chiar să şi scriu. Gândul că se găsesc oameni care să mă asculte şi chiar să mă citească, îmi făcea bine. Înainte de arestare, Grupul 70, Arad, edita o revistă, e drept, scrisă cu mâna. Contribuţia mea, fragmente de roman. Aş fi vrut sa continui şi în noile condiţii, dar cum? Hârtia se putea rezolva. Creion, aveam. Aveam şi cerneală. Idei? Din plin. Am renunţat deci la proză, pentru scurte eseuri. Eram însă singur. Ei. şi? Am scris şi am reuşit să predau manuscrisul cuiva din afară, cui nu mai ştiu. Eram, oricum, un mare imprudent. Colegul meu, Blaj Ioan, după foarte mulţi ani, mi-a spus-o cu of: "Bine mă, tu pe ce lume trăiai? Să-mi scrii scrisoare de mulţumire şi să mi-o trimiţi cu poşta? Dar dacă ajungea la Siguranţă? Eram în plin război. Cenzura era cenzură, iar tu te aruncai singur în gura lupului şi-i mai aruncai şi pe alţii". Avea dreptate. O spun acum. Atunci însă, impulsurile, în felul lor curate, nu întrezăreau primejdia. Mă simţeam bine şi speram ca întreaga pedeapsă s-o ispăşesc aşa. Trecuse de altfel Crăciunul, iar asprimea iernii nu mă pătrunsese încă. Regretam doar faptul că nu mi-am întâlnit prietenii arestaţi, în grup, câteva luni mai devreme.

Din păcate, lucrurile s-au petrecut altfel. La începutul lunii ianuarie am fost transferat, pentru executarea pedepsei, la penitenciarul din Arad, poate şi pentru că aparţineam, ca origine, judeţului. M-am despărţit de prieteni cu o clară părere de rău. Arad. Cum va fi la Arad?

La început a fost destul de greu. Singur, într-o celulă neîncălzită, cu program rigid. Paznicii, profesionişti, adică răi, nu ca soldaţii în termen. Mâncarea, proastă. După câteva zile, uşa celulei se deschide şi este introdus un deţinut nou, un elev de liceu industrial, pe nume Terbancea Zeno. Era arădean, avea o condamnare de 3 sau 4 luni, frontierist şi, părea să ai­bă şi relaţii. Familia, nu el. Cert e că a doua zi chiar, ni se mon­tează in celulă o sobă de tablă, cu burlanul scos prin geam, şi ni se aduc lemne din exterior, tatăl lui lucra la Inspectoratul Sil­vic, şi că, în felul acesta, problema frigului a fost rezolvată. S-a rezolvat şi problema mâncării. Aveam un unchi, un frate al mamei, om de serviciu la Primărie, care locuia peste drum de penitenciar: Am reuşit să le comunic unde mă aflu şi zilnic primeam mâncare calda. Cu cele sufleteşti stăteam mai rău. Cu Zeno, nu reuşeam să leg o discuţie mai de Doamne ajută. Dumineca, în schimb, mergeam la capelă. Se oficia liturghia, se înfiripau relaţii. Aşa am aflat de existenţa câtorva deţinuţi legionari: un preot, un funcţionar de la telefoane, condamnaţi la ani de temniţă grea. M-au descoperit repede. Din motive de tact am rămas însă distanţi. În cele din urmă am ajuns şi la cărţi. Mi le-a adus, la vorbitor, un student de la Academia Teologică, necunoscut mie: o Istorie a Bisericii Universale, un Tratat de Teologie Fundamentală şi cam atât. Îndeajuns, dar şi captivant. Cine afirmă că teologia dogmatică nu te solicită intelectual, e un ignorant. Nu am întâlnit disciplină a spiritului uman care să solicite, în mai mare măsură, şi mai riguros, raţiunea. Un exerciţiu logic, mai sever, mal abstract, mai apropiat de matematică , nu cunosc. Mă pasiona pur şi simplu. Altfel, poate, decât filosofia propriu-zisă, altfel decât teoriile lui Bergson, decât conceptele lui "evoluţionism creator", "elan vital", "durată pură" care îmi erau cunoscute, îmi erau dragi, altfel, deşi preeminenţa intuiţiei ar fi fost de natură să mi le apropie. În realitate, subtilităţile raţionamentului algoritmizant nu-mi erau încă proprii, iar intuiţia vitalului nici atât. Îmi plă­cea. Îmi plăcea Bergson, nu în sine, îmi plăcea pentru gândirea analoagă pe care mi-o sugera, asimilată de mine, nu pe deplin justificat, cu intuiţia. Eu nu gândeam probleme, nu intuiam soluţii. Le imaginam uneori. Universul meu era unul emoţional, cu reprezentare logic vizuală. Nu aparţineam creatorilor de istorie şi nici analiştilor, ci pătimitorilor, împlinitorilor de destin, în temniţa din Arad mi-am notat asemenea gânduri, în ideea de a reveni asupra lor mai târziu. Eram, oricum, subiectul unui proces în desfăşurare, martorul naşterii unei pasiuni ce nu se va împlini niciodată. Vicisitudinile epocii nu au reuşit să mi-o ucidă, dar nici să se împlinească, nu i-a fost îngăduit.

Şederea mea în penitenciarul din Arad nu a totalizat mai mult de două luni. Puţin, pentru a vorbi de o experienţă marcantă, suficient pentru a mă cutremura. Din când în când. Aşa, întruna din zile, aflu că mi s-au trimis o pereche, sa. două, de ciorapi de lână. Nu i-am primit. Fără a spera prea mult, reclam faptul primului gardian. Plantonul, un evreu încă tânăr, deţinut de drept comun, cel care îmi aducea zilnic hrana, este strâns cu uşa. Ciorapii apar. Eu însă nu 1-am mai putut privi în ochi. Hoţ, nehoţ, avusese de suferit fizic, drept urmare a reclamaţiei mele, şi lucrul acesta mă indispunea. Aflam dealtfel, că în închisoare se bate, şi nu oricum, cu vergelele şi frânghia udă, pentru te miri ce; aflam că deţinuţii de drept comun sunt trataţi în mod diferenţiat, în funcţie de avere sau poziţie socială avută şi că pe seama celor condamnaţi la moarte, ţigani cei mai mulţi, pentru furt pe timp de camuflaj, se făcea haz. Înaintea execuţiei cereau alcool şi li se dădea alcool pe săturate. Să nu realizeze situaţia se zice. Cred mai degrabă că pentru ineditul spectacolului. Calăii de ce să nu se amuze?

 

Pe la jumătatea lunii februarie, Terbancea m-a părăsit. Mi-a fost luată şi soba. Din nou frig, din nou singur. Aveam în schimb cărţi, iar după câteva zile şi un nou camarad, Munteanu Gheorghe, din Oraviţa, elev la o şcoală militară de ofiţeri de rezervă. Era îmbrăcat în uniformă, cu trese de termen redus. Îl cunoştea pe Silviu Roşu. Ca urmare, ne-am împrietenit repede. Am împărţit mâncarea din prima zi. După alte câteva zile, am împărţit şi păduchii. S-a jenat să mă pună în gardă. Şi chiar dacă ar fi făcut-o, condiţii de deparazitare nu erau. Să ieşim la raport? A fost să fie altfel, în urma unui decret, fără a fi graţiat, am fost pus în libertate cu obligaţia ca, după o şedere de până la 10 zile acasă, să mă prezint la Cercul de Recrutare, pentru încorporare. Mi se oferea o şansă reabilitarea. Cinism sau ironie? Mai aveam de executat mai puţin de 30 de zile de pedeapsă. De unde se vede că destinul nu poate fi ocolit.