Alături de năpăstuiţi, frate de cruce

 

Vară toridă. În ce mă priveşte, încercam un sentiment nou, ceva între nerăbdare şi teamă. Nerăbdarea de a mă ve­dea, în sfârşit, elev cu drepturi depline, al unei şcoli de presti­giu, şi teama de nou. E drept şcoala normală nu se bucura de aceeaşi consideraţie ca un liceu teoretic; originea elevilor era modestă, perspectivele, limitate. îmi conferea totuşi un statut, în temeiul căruia îmi era îngăduită alăturarea la grupul tinerilor studioşi, din sat şi din împrejurimi. Bujor mă invita acum în fami­lie, doctorul îmi acorda o oarecare atenţie, studenţii, la fel. De la aceştia din urmă am aflat câte ceva şi despre Garda de Fier, destul de puţin însă. O discuţie între Ady, fata doctorului şi Costi Oarcea, student la Academia Comercială, de loc din Valea Mare, un hâtru de excepţie şi admirator al antroposofiei, mi-a reţinut atenţia. Ady susţinea Partidul Naţional Creştin, Costi Oarcea, partidul Totul Pentru Ţară. Mi se părea că vor­besc aceeaşi limbă, că au acelaşi ţel. Şi nu se înţeleau totuşi. De ce?

Mai răsărit ca alte sate, ca reşedinţă de circumscripţie electorală, Gurahonţul cunoştea oarecari frământări politice. Liberalii îl aveau, drept senator, pe Petre Ugliş, învăţător şi folclorist. Ţărăniştii îl aveau pe Ioan Bogdan, om fără o profesiune certă, intelectual totuşi. Îl pasiona arheologia. Partidul Naţional Creştin, pe medicul satului, Dr. Teodor Babuţia. Deşi cei mai activi, legionarii nu ştiu pe cine aveau în frunte. Cuibul era alcătuit din meseriaşi şi ţărani. Aveau un sediu, unde se adunau, săptămânal, pentru şedinţe. I-am auzit cântând, i-am văzut lucrând, i-am surprins, prin soţii mai ales, ca stâlpi ai Bisericii. Dar numai atât. Aparent, intelectualii lipseau, ca şi studenţii de altfel. Aveam să aflu, în chiar această vară, că lucrurile nu stăteau chiar aşa. Avocatul Dr. Aurel Oarcea, tatăl lui Bujor, directorul băncii "Crişana", pe nume Nişca şi chiar preotul paroh, Bulz, nu erau străini. Dr. Ilie Haiduc, fiu al satului şi director în conducerea centrală a societăţii "Mica", îi cerceta şi el din când în când.

Nu îmi aduc aminte, acum, de la cine am primit, în vara aceea, "Pentru Legionari", de la domnul Dr. Oarcea, sau de la domnul Nişca. Am citit cartea pe nerăsuflate. M-a impresionat în mod cu totul şi cu totul deosebit. Întâmplări dramatice, expunere simplă, fără dedesubturi, fără artificii stilistice, imposibil de contestat. M-am entuziasmat, m-am revoltat, am plâns. De înregimentat, nu m-am înregimentat, poate şi pentru faptul că nu mi-a cerut-o nimeni.

 

La mijlocul lunii septembrie începeau şcolile. Cam în ace­eaşi vreme se culegeau şi prunele. Aveam şi noi o plantaţie, mică, în câmp, la Văleşti, după numele străbunicului, Valea Adam. Drumul până în poiană nu era uşor. Boii, trăgând carul, urcau panta dealului cu o reală încordare, pe măsura riscului. În urmă, tata, mama, bunica şi noi, copiii. Când am ajuns, roua era ridicată. Tata a început să scuture prunii, să-i bată cu ruda, noi, sa culegem în coşuri, prunele căzute pe iarbă şi să le transportăm la căzile rămase în car. Boii, desjugaţi, păşteau prin prejmă. Munca nu era prea uşoară. Eu, mai ales, culegeam, cu oarecare îndemânare, dar şi absent întrucâtva. A doua zi urma să plec la şcoală, departe de casă, urma să locuiesc la internat. Experienţa din anul cât am fost la Baia de Criş, nu era încurajatoare. Şi totuşi...

Prunii, sădiţi de străbunicul meu Valea Adam, erau acum bătrâni. Trunchiul le era acoperit de muşchi şi licheni, iar unele crengi erau uscate. Prunele, crandane, rotunde, vineţii, parcă brumate, îşi păstrau însă dulceaţa, nu se sălbăticiseră. Cu pâine, mi se păreau un deliciu. Până să se însereze, nu mai era mult. Din orbitor, soarele devenise un imens disc roşu. Nici pruni de scuturat nu mai erau, doar unul, doi, pe la vârfuri. Şi, ca niciodată, eu, care nu eram un căţărător, spre a grăbi lucrul, mă urc în prun, pentru a-i scutura crengile neaccesibile de jos. Creanga de sub picioare a cedat însă şi plutind cu ea, m-am pomenit culcat pe spate, cu mari dificultăţi de respiraţie, în cele din urmă, mi-am revenit, reuşind să ajung acasă, teafăr. Un simplu accident? Probabil. Bunica însă, care nu vedea cu ochi buni dezrădăcinarea mea, adică plecarea la şcoală, mi-a spus în taină: "Nu, nu e o întâmplare, e un semn".

 

Şcoala Normală Dimitrie Ţichindeal din Arad, instituţie românească, veche, printre cele mai vechi din câte ne-au rămas, înfiinţată pe la 1812, sub denumirea de Preparandie, îşi avea acum localul pe Bulevardul General Dragalina, un fel de bulevard al şcolilor, în vecinătatea râului Mureş. Clădirea, cu demisol, parter şi două etaje, în formă de T, cu aspect monu­mental, beneficia, printre altele, şi de un ambient deosebit: în faţă, un parc îngrijit, cu brazi argintii, pruni roşii, castani şi flori, în dreapta şi stânga, spaţii largi, cu rol de curte şi terenuri de joacă, în spate, o deschidere în adâncime, .prelungită până sub digul apei. Cele câteva clădiri, numai parter, ca Şcoala de Aplicaţie sau Atelierul de lucru manual, nu erau de natură să adumbrească marele corp; şi nici chiar Teatrul de Vară, existent, la acea dată, în apropiere, nu era stânjenitor.

Am fost, oricum, impresionat. Veneam de la ţară, eram timid şi stângaci. Imaginea Liceului Avram Iancu, din Brad, cunoscut mie, era de natură să atenueze impactul. Numai că, acum, circumstanţele erau diferite. Mă copleşea, nu doar măreţia, ci şi necunoscutul, iar, pe deasupra, element surpriză, mai trebuia să mă supun şi unor teste, unul de limba română, de scriere ortografică mai exact, altul, de muzică, nu cunoştinţe, aptitudini. La ortografie eram departe de a fi strălucit. Ureche muzicală, modestă. Motive de îngrijorare, prin urmare, aveam. S-a întâmplat însă că directorul şcolii, Dr. Caius Lepa, să-şi reamintească ştersul meu chip, de pe vremea când făcea parte din comisia de examinare a elevilor particulari, ai Liceului Avram Iancu şi să intervină ca testele să fie o simplă formalitate. Am fost admis, cu şanse de a obţine şi o bursă, cu începere din trimestrul II. Am fost condus la dormitor şi prezentat colegilor, de pedagog. Prin regulament, toţi elevii şcolilor normale erau interni, supuşi adică unei discipline de tip aproape militar. Printre colegi, nici o cunoştinţă. Unul singur era din Brusturescu, un cătun al satului Zimbru, copleşit de pădurea ce acoperea poalele muntelui Moma, pe nume Dan Crăciun. S-a apropiat de mine, fiindu-mi de folos. Prieteni cu adevărat nu am devenit însă.

Adaptarea a fost dificilă. Colegii râdeau de accentul meu rustic, glumeau, mai ales, pe seama tendinţei de a utiliza vocala "a" în loc de "ă", "ma duc" în loc de "mă duc", în vreme ce profesorii, necunoscându-mă, mă provocau la răspuns aproape oră de oră. Mai-mai să ajung la concluzia că mă persecută. Mă oboseau apoi drumurile lungi, lungi de câţiva buni kilometri, până la ferma şcolii şi înapoi, unde, chipurile, făceam practică agricolă, sub conducerea unui grădinar de origine bulgară, surdo-mut. Si câte alte lucruri nu mă oboseau. M-am adaptat totuşi şi, în cele din urmă, am reuşit chiar să mă şi impun, la fizică îndeosebi. Profesorul Carol Wizsmeg m-a îndrăgit. Mă invita în laborator, mă antrena, alături de el, în fel şi fel de experienţe; ori de câte ori vreun profesor, sau conferenţiar, avea nevoie să recurgă la proiecţii, eram operator din oficiu. După ani, am ajuns şi la discuţii politice, lucru ieşit din comun, la acea vreme, în şcoală, fiind interzise, nu doar politica, ci şi citirea ziarelor. Pe americani şi englezi îi ura. De elogiat, nu elogia pe nimeni. Avea percepţia clară a ceea ce înseamnă concernul industrial, monopolul, interesele economice. Considera războiul o consecinţă firească , a conflictelor de interese economice şi nimic altceva, iar politica, o prostituată guralivă. Aprecia elevii după capacitatea lor de judecată, nu după ţinerea de minte. "Memorie, ne spunea adesea, au şi maimuţele şi papagalii". Reţin, în această ordine de idei, o întâmplare ce şi azi mă amuză. Spre sfârşitul trimestrului I. Teză la chimia organică. Din, generaţie în generaţie, subiectul, cunoscut: Fenolii. Ca urmare, unii din colegi, cei mai mulţi, memorizează. Câţiva, mai îndrăzneţi, îşi scriu lucrarea anticipat, urmând ca, în timpul orei, să înlocuiască doar caietele. Acţiunea, reuşită. Bucurie mare, până săptămâna următoare când, profesorul, având caietele alături de catalog, intră în clasă. În loc de bună ziua, o remarcă în doi peri: "Hoţul neprins, negustor cinstit". Pe feţele elevilor, îngrijorare. Se împart caietele. X? Nota 10. Y? Nota 9. Şi aşa până la Z. Îngrijoraţii se luminează. Sunt strigat şi eu. Nota 8, cea mai mică. "Numai 8? pare mirat profesorul. Şi acum, domnişorilor, poftim la răspuns: X, Y..... Z, întreaga clasă, cu excepţia mea. Câte o întrebare din toată materia predată, una, dar bună". Răspunsurile, ezitante, dacă nu anapoda. În catalog, 1 şi 2. Se schiţează proteste: "Domnule profesor, eu am învăţat!". "Şi ce notă ai primit?" "10" "Atunci ce mai doreşti?". A rămas cu totul surprins, nemaiştiind ce să creadă, când a aflat de preocupările mele literar-filosofice. Şi era un om care cultiva muzica. "Aşa ceva nu e posibil" a încercat să mă convingă el. "Tu eşti făcut pentru ştiinţă, nu pentru bătut apa în piuă şi nici pentru poveşti cu Ştefan cel Mare". Numai că nu a fost să fie aşa.

 Şi cu profesorul de limba franceză, Veselie, m-am înţeles bine. Nu pentru că eram un talent, nici vorbă, mă descurcam destul de greu la lucrările scrise, ci pentru curajul de a aborda textele citite în mod analitic şi personal. În ochii lui discernământul prevala asupra cunoştinţelor. Din păcate, a fost concentrat, a fost trimis pe front şi nu s-a mai întors.

Profesorul de limba română, Traian Mager, Ţapul, cum era poreclit, mă simpatiza şi el. Îmi aprecia compunerile şi nu s-a sfiit să-mi ofere, cu delicateţe, una din lucrările sale, "Ţinu­tul Hălmagiului", o monografie pe care, potrivit celor scrise, o dorea continuată de mine. L-am dezamăgit. La sugestia lui, am întreprins totuşi o acţiune susţinută de colectare de informaţii privind onomastica şi toponimia, pe aria judeţului Arad. Volumul datelor culese a fost considerabil. Ajutat şi de colegul meu de bancă, Ilie Crişan, care publicase deja câteva articole, având caracter istoric, în ziarul "Ştirea", am încercat sistematizarea lui, după criterii de mine imaginate, discutabile deci; am încercat să trag şi unele concluzii. Evenimente neprevăzute m-au pus însă în imposibilitate să continui, şi toată munca aceasta s-a risipit.

 Merită acest om şi alte menţiuni. Originar de prin părţile Hălmagiului, adică moţ, îşi iubea munţii aproape cu patimă. în apropierea vârfului Găina îşi construise o cabană. Îşi petrecea în ea verile. Colinda prin împrejurimi, bea cafea pregătită turceşte, vorbea cu oamenii. Nu ştiu dacă, înaintea lui, a mai fost cineva care să lupte, ca el, împotriva defrişării pădurilor. A intuit pericolul, 1-a descris, a strâns documente, în speţă fotografii, a cheltuit energie şi bani pentru sensibilizarea oamenilor preocupaţi de viitorul acestui neam, pentru stigmatizarea acelora care consideră pădurea drept marfă destinată îmbogăţirii proprii, conducându-se după principiul: "După mine, potopul".

Profesor de matematică, în aceşti primi ani de şcoală normală, l-am avut pe Adam Dragoş. Moţ la origine, şi el, ca şi Traian Mager, fost ofiţer în armata naţională a Transilvaniei, omul care a oprit înaintarea trenului blindat a lui Bela Kun, în faţa tunelului de la Ciuci. Vârfurile de astăzi. Adam Dragoş era un profesor sever. Nu agrea fotbaliştii. Să nu te fi văzut în cămaşă, ca bocanci şi în pantaloni scurţi, că aveai de tras ponoase. "Fătu meu, capu-i făcut să gândeşti, nu să dai cu el după minge. Rostul lui nu e să ţină loc de picioare, aşa că te du, fătu meu la loc şi învaţă. În catalog, nota 4". Era sever şi la examenele de diplomă, de la care era nelipsit, datorită gradu­lui didactic şi vârstei. Sever, dar, într-un anume fel, şi părtinitor. Ţinea mult ca primul clasificat, pe centru, să fie unul din elevii lui. Dacă lucrurile nu ieşeau aşa, ridica ştacheta, anume pentru a pune în dificultate candidaţii veniţi de la alte şcoli. Şi nici să-i fie respins vreunul din proprii lui candidaţi, nu concepea. Patriotism local. În ce mă priveşte, mă socotea un elev bun. Bun, nu foarte bun. La examenul de sfârşit de an, ultimul, întrucât în anii ce au urmat, s-a renunţat la el, răspunsurile mele l-au descumpănit. "Ai răspuns prea frumos ca să nu-ţi mai pun şi alte întrebări". Şi mi-a mai pus, şi am răspuns corect, şi m-a notat cu 10 lucru, pentru el, cu totul neobişnuit.

Din aceeaşi generaţie de profesori ardeleni, promovaţi dintre absolvenţii Preparandiei, adică dintre învăţători, făcea parte şi profesorul de ştiinţe naturale (ştiinţe ale naturii), Făicaş, dacă îmi aduc bine aminte. Calibrul lui nu era însă acelaşi. Ca pregătire, modest, ca om, fără ambiţii, uneori chiar penibil. Elevii, mai exigenţi decât lasă să se înţeleagă, l-au catalogat repede şi-l provocau la discuţii, cărora nu le făcea faţă. Şi nici să se eschiveze nu era în stare. Temele preferate: neconcordanţa dintre punctele de vedere ale ştiinţelor materialist-pozitiviste (cosmogonie, evoluţionism) şi religie. Programa trebuia respectată; religia, nu trebuia infirmată, era materie de studiu. Pe deasupra, Şcoala Normală din Arad era patronată de Episcopia Ortodoxă, fiind continuatoarea directă a Preparandiei. Şi pentru că o conciliere a divergenţelor nu-i era profesorului la îndemână, îşi încheia contribuţia, invariabil, cu versurile lui Coşbuc: "Nu cerceta aceste legi, că eşti nebun de le-nţelegi", făcându-se că nu înţelegea faptul, sau poate chiar nu-1 înţelegea, că pe noi, elevii, nu ne interesa înţelegerea, ci pierderea timpului şi evitarea răspunsurilor.

La sfârşitul anului, rezultate satisfăcătoare, la unele materii, chiar bune. Eram bursier, aveam un statut. Rezultate mai modeste am obţinut la dexterităţi. La educaţie fizică, la lucru manual, la muzică şi vioară, la caligrafie chiar, nu şi la desen; nu depăşeam mediocritatea de aur. Dar nici probleme deosebite nu am avut, aşa că mă puteam considera, în sinea mea, mulţumit.

 Anul, din punct de vedere politic, era însă, nu doar frământat, era sângeros. De perceput, atunci, nu l-am perceput ca atare. În internat nu se vehiculau ştiri, nu se citeau ziare. Revista "GÂNDIREA" îmi era însă la îndemână. Biblioteca şcolii o avea abonată. Dacă a existat sau nu vreun Mănunchi de prieteni în şcoală, nu ştiu. Nu mi-a solicitat nimeni consimţământul, şi nici nu am remarcat, printre colegi, vreo activitate de acest fel. Vacanţele nu mi-au prilejuit, nici ele, un plus de infor­mare. Alegerile din decembrie, 1937, mi s-au părut un fel de spectacol carnavalesc. Nu le-am surprins importanţa. Instaurarea dictaturii regale m-a lăsat indiferent. Asasinatele din noiembrie, 1938, asasinarea lui A. Călinescu, represiunea care a urmat, mi-au rămas străine, nu mă priveau, până în septembrie, 1940, când Radio Bod a prins să transmită cântece legionare. Părinţii mei nu aveau receptor, şi nici vecinii. De când cu tensiunile premergătoare începerii celui de al doilea război mondial, obişnuiam să ascult (să ascultăm, noi, elevii) radio B.B.C., în familia de negustor a unei prietene. Acolo am auzit cântecele, am auzit noutăţile, am comentat şi ne-am entuziasmai fără să ne dăm prea bine seama ce se petrece şi ce ne aşteaptă. După puţine zile de altfel, am şi plecat la şcoală, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Starea colegilor mei nu părea să fie nici ea alta. Atâta doar că aceşti colegi erau acum mult mai numeroşi. Elevii şcolilor normale de băieţi din Oradea, câţi reuşiseră să se refugieze, erau şi ei cu noi. Ne-am cunoscut, ne-am împrietenit am gustat tristeţea, ne-am lăsat pătrunşi de un sentiment nou: compătimirea. Cei mai mulţi dintre colegii noi, îşi lăsaseră părinţii şi fraţii dincolo. Cu elevii s-au refugiat şi câţiva profesori, puţini. Damaschin Ioanovici era unul, profesor de română, om răvăşit de întrebări existenţiale, cum altul n-am mai întâlnit. Fusese hărăzit demnităţii episcopale. Avea studii de filosofie, studii de teologie, studii lingvistice. A renunţat. Nu s-a simţit vrednic, avea îndoieli, nu ştiu. Acum era căsătorit, avea un copil, un fenomen în ale modelajului, şi era într-o continua căutare. Lecţiile lui nu erau lecţii, ci cazne spirituale, sfâşieri ale unei conştiinţe mereu nemulţumite de ce şi cât cuprinde. Lecţiile, înainte de a viza elevii, îl vizau pe el, pe profesor, motiv pentru care agrea dialogul şi nu se sfia să ţină seama şi de ce gândeam noi. Nu o dată îşi nota, conştiincios, punctele de vedere ale elevilor interlocutori.

Una din acuzele ce i se aduc Comandantului Mişcării Legionare, Horea Sima, este aceea că, după 6 septembrie, 1940, a deschis larg porţile Mişcării tuturor chemaţilor şi nechemaţilor. Cât de adevărată este învinuirea, nu ştiu. Ştiu însă că, în cazul Frăţiilor de Cruce, nu poate fi vorba de aşa ceva. Statul era Stat Naţional Legionar. Şi totuşi, presiuni pen­tru încadrarea noastră politică, în şcoală, nu s-au făcut. Nu se puteau face, întrucât ar fi contravenit principiilor de bază ale organizaţiei: "Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli". Credinţa nelimitată e semn de graţie, nu de convingere indusă, de graţie şi de libertate deplină. O adeziune smulsă e exact contrariul. E drept, profesorul de muzică, Ion Lipovan, în cadrul orelor de cor, a pregătit cu noi câteva cântece legionare. Doar atât. Circulau apoi, printre elevi, unele broşuri cuprinzând, relatări de istorie recentă, teze şi idei specifice. Iniţiativa aparţinea însă inşilor, distribuirea făcându-se pe bază de prietenii. Mi-am dat seama, relativ repede, că există în şcoală şi chiar în clasă, mănunchiuri de prieteni, printre colegii veniţi de la Oradea, îndeosebi. Activitatea lor se menţinea însă într-un cadru cvasi ezoteric. Erau discreţi. Ştiam totuşi că în fruntea lor, la nivel de şcoală, se afla Ion Petrugan, elev in clasa a 8-a şi că, din când în când, acesta părăsea internatul, în scopuri doar de el ştiute. Mai multă, agitaţie mi se părea că poate fi sesizată în oraş. Se organizau serbări, cu scopul colectării de bani pentru Ajutorul Legionar, pe scena Palatului Cultural, cu public numeros şi duh patriotic. Tineri în cămăşi verzi, încremeniţi, asemeni soldaţilor din garda regală, străjuiau intrarea în sală şi urnele de colectare a banilor. Îi vedeam pentru prima dată în uniformă şi nu pot spune că nu m-au impresionat, ca de altfel întreaga manifestare. Sentimentele îmi erau totuşi confuze. Uniformele, disciplina, îmi stârneau, de obicei, compătimire, îmi induceau senzaţia de ceva oprimant. Pe de altă parte, surprindeam şi accente ostentative, surprindeam orgolii, cu aura de dispreţ a celui ce are puterea, a aceluia ce se simte bine la comandă. Mă înşelam, poate. Oamenii în uniformă nu vor fi fost chiar aşa. Îi cunoşteam prea puţin şi e posibil să le fi atribuit atitudini ce nu le erau proprii. Se poate. Atunci însă, eu aşa i-am perceput şi nu m-am sfiit să le-o şi spun. O serbare asemănătoare urma să fie organizată şi în cadrul şcolii noastre, înaintea plecării în vacanţa de iarnă. Prea puţin numeroşi, organizatorii s-au văzut puşi în situaţia de a recurge şi la bunăvoinţa elevilor neînregimentaţi. Am fost solicitat să rostesc şi eu câteva cuvinte, despre tinereţe, despre tineret, despre sensurile idealurilor lui. Pentru o mai temeinică abordare, mi s-au oferit şi câteva broşuri. Le-am citit cu interes, părându-mi-se întru totul convingătoare. La redactarea textului, impresiile mai vechi şi-au spus şi ele cuvântul. Remarcam adică o anume neconcordanţă între ideal şt real, anticipam un anume pericol. Conştient de faptul că rezervele mele s-ar putea să deranjeze, am cerut ca cele scrise de mine să fie citite de cineva. Când mi s-au restituit hârtiile, pasaje întregi, şi nu puţine, erau subliniate cu cerneală roşie. De reproşat, nu mi s-a reproşat nimic. Am socotit totuşi că nu mai e cazul să citesc, i-am comunicat solicitantului părerea şi nu s-a împotrivit. Câteva luni mai târziu, când totul era de domeniul trecutului, colegul, pentru că îmi era coleg, mi-a spus-o fără ocol: "Noi, fraţii de cruce, am avut faţă de tine rezerve. Prea eşti iscoditor. Te preocupă filozofia. Pe noi ne interesau mai mult oamenii de acţiune, oamenii faptelor, ceea ce, după părerea mea, tu nu eşti".

 

Acasă, în vacanţă, surpriză. Tata fusese numit primar. Politică nu a făcut. Nu a nutrit nici ambiţii de afirmare publică. Pentru a-preveni neînţelegeri generate de orgolii, doctorul Oarcea 1-a socotit ca cel mai indicat. Faptul că a acceptat, m-a surprins. În urma alegerilor din 1937, sătenii au încercat să-1 impună. Se bucura de foarte multă preţuire. Un frate al mamei, primar liberal, a reacţionat, jignindu-1. A părăsit adunarea, şi de atunci, a refuzat, cu încăpăţânare, orice implicare politică, până acum, după cum a refuzat şi împăcarea. Cu ţâfnosul lui cumnat, nu a mai vorbit. Mamei nu i-a cerut să-i urmeze exemplul. Şi-a hotărât singură atitudinea şi nur pot să nu remarc înţelepciunea, măsura şi bunul simţ de care ea a dat dovadă. Tristeţea, ca să nu zic dezgustul, de pe obrazul tatălui meu, din seara incidentului cu unchiul, mi-a rămas în memorie vreme îndelungată. Mi-am amintit-o şi în timpul vacanţei acesteia. Am evitat totuşi orice discuţie cu ei în legătură cu noua lui calitate.

 

La şcoală, după reîntoarcerea din vacanţă, la nivelul meu de percepere, nimic deosebit. Cursurile erau cursuri, în vreme ce activitatea politică era restrânsă la cercul iniţiaţilor. Circulau totuşi unele informaţii având pentru mine un oarecare caracter senzaţional. "Ştii că Octavian Goga a fost mason? A fost surprins, de unul din partizanii lui, la un banchet oferit de Loja arădeană, în cinstea lui, în unul din saloanele discrete ale hotelului Crucea Albă". O parte dintre masonii arădeni ne erau cunoscuţi. Printre ei, directorul Liceului Comercial, de băieţi, profesorul Suciu. "Am stat o noapte întreagă la pândă şi l-am văzut intrând". Loja îşi "avea Templul peste drum de Şcoala Normală. Ferestrele celor mai multe clase şi dormitoare se deschideau înspre el. O expoziţie de obiecte rituale, acum, putea fi vizitată în chiar sala mare a lui. Despre directorul nostru, Dr. Caius Lepe, nu ştiam mare lucru. E, nu e mason? Membru al Clubului Rotari era în mod sigur. Ceea ce nu ştiam noi era hramul acestui club care. ba era, ba nu era masonic. Caius Lepa, de altfel, fusese şi schimbat din funcţie, de o manieră ciudată însă, fusese schimbat fără ca noi, elevii, să ştim.

Un eveniment deosebit a fost, pentru noi, trecerea prin gara Arad a Generalului Ion Antonescu, la reîntoarcerea din Germania, unde fusese în vizită. L-au întâmpinat, în afara autorităţilor locale, elevii tuturor şcolilor din municipiu. E singura dată când l-am văzut, destul de aproape. Scund, roşcovan, obosit. L-am auzit şi vorbind. "Am fost, am discutat, am primit asigurări că problema Ardealului nu e definitiv tranşată". / Nu au lipsit nici uralele. Pe peron erau şi mulţi legionari, în uniformă. Nu am sesizat vreo animozitate, deşi, până la 21 ianuarie, 1941, mai erau doar câteva zile.

Aşa-zisa "rebeliune", pentru mine, nu a existat. Convulsiunile din oraş, câte au fost, nu s-au făcut simţite în şcoală decât post festum. Caius Lepa a redevenit director, Petrugan şi-a reluat locul în bancă, opiniile critice s-au înteţit. Fraţii de cruce, câţi erau, s-au retras în ei înşişi. învinuirile rămâneau fără răspuns.

 

De acasă, veşti triste. Cumnatul meu, Herbei Ioan a fost arestat. Tata nu a avut neplăceri. Evreii, şi nu erau puţini în sat, nu au avut a-i reproşa nimic. Au mai fost arestaţi şi... O nouă prigoană deci. Pentru ce, nu puteam înţelege. în fond, eram un naiv, cu reacţii emoţionale, gata să mă implic ori de câte ori se săvârşeşte o nedreptate, or ceea ce a urmat zilelor acelora mi se părea a fi o nouă şi strigătoare la cer nedreptate. Detaliile nu mă interesau. Oamenii erau acuzaţi, ba de rebeliune, ba de trădare de ţară şi neam, oameni ce, cu doar câteva zile în urmă, fuseseră declaraţi eroi, oameni care au luptat, ani în şir, suferind nespus pentru credinţa lor, pentru ţara lor, pentru neamul lor românesc, oameni dintre care, mulţi, erau de mult oale şi ulcele, morţii nefiind nici ei cruţaţi, ci ucişi, pentru a câta oară? Nedreptatea mi se părea scandaloasă, dar şi de neînţeles. Nu aveam temei să pun sub semn de întrebare nici buna credinţă a Generalului Antonescu. Impulsul de solidarizare cu cel sau cei ce mie mi se păreau nedreptăţiţi, în cele din urmă, a fost mai puternic şi astfel, destinul meu a fost pecetluit.

 

Prima bancă a rândului din mijloc era ocupată de Daraban Pavel şi Pantiş Crăciun, doi colegi veniţi de la Oradea. Elevi buni. Apropiaţi între ei, fapt cât se poate de firesc, reci faţă de noi, arădenii, care în ochii lor ne bucuram, nu doar de avantajul de a fi acasă, ci şi de acela de a fi avuţi. Pâinea noastră li se părea a fi mai albă, strugurii şi merele noastre mai dulci, afumăturile, mai ispititoare. Eram, prin urmare, de invidiat. Nu era şi cazul meu care, din acest punct de ve­dere, mă asemănăm mai degrabă cu ei, decât cu arădenii din podgorie, sau de la pustă, în clasă majoritari. În timpul celor câteva luni de guvernare legionară, Pantiş Crăciun fusese activ. Nu ştiam dacă a avut sau nu vreo funcţie. De aparţinut, în mod neîndoios, a aparţinut Frăţiilor de Cruce. După 23 ianuarie, 1941, devine tăcut. Limbut nu fusese niciodată. O anume îngrijorare părea să-1 stăpânească. Ba, într-o zi, l-am surprins chiar plângând. Avea în faţă o scrisoare, pe care o tot împătura şi despătură, fără să o şi citească. Mi-am dat seama că ceva ş-a întâmplat şi am încercat să-i vorbesc. Îi murise ma­ma, ţărancă, rămasă undeva într-un sat bihorean din "Ardealul de nord". Fusese înhumată înainte ca mesajul să-i parvină. Şi chiar dacă i-ar fi parvenit la timp, tot nu s-ar fi putut duce. În ce mă priveşte, aşa a început o prietenie ce va evolua, în cele din urmă, înspre o angajare politică. Pantiş Crăciun mă va pregăti să devin, la început prieten, mai apoi frate de cruce. Mă va pregăti, e un fel de a spune. Începuturile Mişcării Legionare le cunoşteam, ca şi el. Citisem "Pentru Legionari". Prin el am ajuns să citesc însă şi alte cărţi de istorie şi doctrină legionară: "Cranii de lemn", de Ion Moţa; "Crez de generaţie", de Vasile Marin; "Îndreptarul F.D.C", de Gh. Istrate; "Îndemn la simplitate", de Ernest Bernea; "Roza vânturilor", de Nae Ionescu; "Eroism", de P.S.S. Ioan Suciu ş.a.m.d. Şi tot datorită lui am ajuns să cunosc emoţiile comuniunii spirituale. Pe parcurs, drumurile noastre s-au despărţit. A reuşit să ocolească detenţia. Ca notar (secretar comunal), a fost un dur. În cele din urmă, a reuşit să fugă în străinătate. Acum, când scriu, nu mai ştiu despre el nimic.

 

Iunie, 1941, spre sfârşit, în vacanţă. Mă aflam, împreună cu Bujor, la gară. Din trenul sosit de la Brad, coboară Lungu Ion, elev şi el, ca şi noi. Ne cunoşteam de mai multă vreme, el fiind de loc din Valea Mare. Brunet, talentat, plin de sine. Mi-a citit într-o după-amiază, dintr-un caiet câteva pagini cu însemnări ce se voiau năucitoare. Avea omul nerv şi lecturi vaste. Reţin şi azi apologia spiritului de aventură spirituală, reţin imaginea supraomului care, din chiar ştreangul spânzurătorii, sfidează pigmeii, dispreţuieşte oamenii de rând. Coboară, doar pentru a schimba câteva vorbe cu noi, şi Bog­dan Eugen, băiatul şefului haltei Bonţeşti. Staţionarea trenului era de peste 10 minute, aşa că vreme de vorbă era. Prea multe gânduri sau impresii nu am apucat să schimbăm însă. S-a apropiat de noi şeful postului de jandarmi şi ne-a poftit, pe toţi patru, la primărie, fără să prezinte (să aibă) mandat, fără să-şi motiveze gestul în vreun fel. Abuz calificat. L-a chemat, pentru acoperire, şi pe primar, un ţăran cumsecade, Hord Trif, rudă cu părinţii mei, prin alianţă. Pentru acoperire, în vederea unei anchete. Ce anchetă, nu ştiu, întrucât cele discutate de noi, în gară, nu aveau nimic de-a face cu politica. Nu a apucat însă să ne pună nici o întrebare, că a sosit dr. Oarcea, tatăl lui Bujor. Ce a vorbit cu şeful de post, nu ştiu. Principalul e ca ni s-a dat drumul şi că, în naivitatea noastră, pe drum, ne amuzam de cele întâmplate. Singur Eugen era ceva mai abătut, mărturisindu-ne că a avut noroc. Asupra lui se găseau tipărituri incri­minatorii. A avut, am avut noroc, o dată. Dar a doua, a treia oară vom mai avea? Alte asemenea incidente, în vara aceea nu au mai avut loc. Nu am ocolit întâlnirile, obişnuitele întâlniri de lunea, dar nici nu le-am căutat. De altfel, lucrul la câmp nu­mi îngăduia nici el prea multe asemenea ifose domneşti.

Spre sfârşitul verii apoi, s-a îmbolnăvit mama. Cărau, fânul. Tata, sus, pe căpiţă. Mama îi arunca fânul, din car. Mun­că obositoare; altă dată făcută de cumnatul meu, care, acum, era la închisoare. A transpirat, de bună seamă, a învăluit-o o boare de vânt şi a căzut la pat, cu febră mare. Doctorul Babuţia a consultat-o fără să poată pune un diagnostic. Drept tratament, comprese cu apă stătută. Efectul, nul. Câteva nopţi am vegheat-o cutremurat de teamă, de teama pierderii. Viaţa noastră, fără ea, nu ar fi fost cu putinţă. Nu eram mici, ne era însă atât de consubstanţială încât nu ne puteam concepe existenţa fără ea. În disperare de cauză, tata a cerut medicului de circumscripţie ca mama să fie consultată şi de un alt medic. Au fost solicitate, telefonic, serviciile directorului spitalului din Ineu, Dr. Balag. L-am aşteptat la gară, l-am condus acasă, a consultat-o, a schimbat câteva cuvinte cu doctorul Babuţia şi a decretat; pneumonie fibrinoasă, adică fără apă, de unde dificultatea punerii diagnosticului. A scris apoi o reţetă pentru Prontozil, o sulfamidă roşie, medicament recent pus în circulaţie, întâmplarea a făcut sâ-1 găsesc. I l-a administrat personal, şi cu efect miraculos de-a dreptul, în câteva ore temperatura a scă­zut, starea generală s-a ameliorat şi, treptat, mama şi-a revenit de-a binelea. A rămas, în schimb, cu o predispoziţie spre tuberculoză. Din când în când boala îşi făcea simţită ameninţarea. Nu însă de o manieră îngrijorătoare. Va mai munci ani mulţi, pentru ca, în cele din urmă, să cadă răpusă, tot de o pneumonie, la vârsta de 75 de ani.

 

15 septembrie, 1941. Din nou la şcoală. Debutul, de rău augur. Şcolii i se atribuie, de către Primăria Municipiului, tere­nul din imediata vecinătate nordică, terenul fostului teatru de vară, acum dărâmat. Condiţia era ca terenul să fie împrejmuit, dărâmăturile nivelate. Foarte bine, dar cum? Simplu. Prin munca voluntară a elevilor. Zis şi făcut. Practica agricolă, practică agricola, munca voluntară, muncă, oboseala, oboseală, iar timp, pentru învăţat şi pentru a mai şi citi câte ceva, defel. Nemulţumirea elevilor era generală. Cine să protesteze însă. Cârteam doar între noi, până într-o zi, când ne-am decis să ne adresăm ministerului, printr-un memoriu. L-am întocmit eu, l-au corectat alţii, l-am semnat toţi, mai puţin doi colegi: Tudor Eugen - ajuns între timp inspector municipal - şi Tatu Cornel, despre care nu mai ştiu nimic, şi i-am dat drumul. Când şi cum a aflat directorul de ispravă, nu ştiu. Mi-am dat însă seama că ştie de faptul că la fiecare ora de geografie mă striga la răs­puns şi mă trimitea la loc, fără să mă întrebe ceva, cu preci­zarea: "Nu, nu, cu domnul Gheorghiţă nu stau de vorbă". Mi-a încheiat situaţia trimestrială fără să am nici un răspuns, doar cu nota obţinută la teză. Între timp, profesorul Irimescu, deţinea şi funcţia de subdirector şi locuia cu noi în internat, m-a atenţionat asupra faptului că memoriul a fost restituit de către Minister, Direcţiunii şcolii, ca acesta să decidă. Eventuala mea eliminare presupunea însă o hotărâre a Consiliului Profesoral. Relaţiile directorului cu profesorii nu erau însă dintre cele mai bune. Memoriul, apoi, era fundamentat aşa că nu a fost pus în discuţie. A mai intervenit şi un fapt neprevăzut. Din ordin ministerial, înainte de a pleca în vacanţă, trebuia să fie comemorat cronicarul Miron Costin. Elevii Şcolii Normale aveau o societate pentru literatură şi o alta, religioasă. În cadrul acestora, activitatea era intensă, în perioada de iarnă, mai ales. Apucasem să mă afirm în amândouă societăţile. In cea literară, am citit poezii. Succesul de public a fost considerabil. Criticii în schimb, Lucian Emandi îndeosebi, mai mare decât mine cu doi, trei ani şi semnatar al unui volum de versuri, bine primit, m-a scuturat zdravăn. Păcatul? Influenţa poetului Octavian Goga. Şi în cadrul societăţii Sfântul Gheorghe apucasem să mă remarc. Am fost ales să reprezint Şcoala la un concurs pe oraş. Subiectul: "Despre curaj". Concurenţii: Constantinescu, alias Paul Everac de mai târziu, din partea Liceului Moise Nicoară, Petru Pecican, din partea Liceului Comercial de Băieţi şi nu mai ştiu cine. Lucrarea lui Paul Everac, abstractă, concisă, preţioasă. Succes de public, modest. Liceul Moise Nicoară mai avea un reprezentant, pe Ovidiu Cotruş. Nu a citit. În schimb, Părintele Ilarion V. Felea, redactor la revista "Biserica şi Şcoala", i-a publicat lucrarea, ceea ce , cu ale noastre nu s-a întâmplat. Lucrarea lui Petru Pecican, nu mai ştiu cum a fost. Despre lucrarea mea nu doresc să vorbesc. Ea a atras însă atenţia profesorului meu de română, Damaschin Ioanovici, care, entuziasmat fiind, nu exagerez făcând această afirmaţie, nici nu încerc să-mi arog merite, Doamne fereşte, m-a rugat să pregătesc eu evocarea lui Miron Costin, deşi eram elev în clasa a şaptea abia. Citisem recent "Eroii" lui Thomas Carlyle. Sub influenţa acestui neoromantic, sub influenţa noului meu angajament şi, poate, şi cu o oarecare notă, de originalitate, am scris evocarea. În cadrul şedinţei solemne, elevi şi cadre didactice, efectul, a fost deosebit. Profesorul de română, care cunoştea textul, s-a simţit obligat să intervină, dar nu pentru a întregi imaginea comemoratului, ci pentru a-şi mărturisi entuziasmul. M-au felicitat toţi profesorii care erau de faţă, în cele din urmă, m-a felicitat şi directorul şi m-a rugat să trec pe la cabinetul domniei sale, ceea ce am şi făcut.

Pătrundeam pentru prima oară în această încăpere, aflată la parter, în imediata vecinătate a secretariatului. În spatele unui birou masiv, sculptat, directorul mă aştepta şezând pe un scaun cu speteaza înaltă, cu aspect de tron voievodal. "Ia loc". M-am aşezat pe singurul scaun liber, aflat destul de aproape, fără să rostesc cuvenitul mulţumesc. Eram emoţionat. "E cazul, continuă el, să ne împăcăm". Îmi venea greu să cred că ceea ce aud e aievea. Cum adică să ne împăcăm? De când această relaţie amicală? Prin urmare, tac. "Răspunde-mi totuşi, ce te-a făcut să scrii memoriul? "Starea de încordare nervoasă în care mă aflam, în care ne aflam. " Se poate. Voi nu ştiaţi însă că nu aveam altă soluţie. Terenul a fost atribuit Şcolii condiţionat şi nu vroiam, sub nici-un motiv, ca Şcoala să-1 piardă. Ar fi existat însă şi o altă soluţie. Tu eşti o pasăre rară, un corb alb. Pentru ce nu ai venit la mine? Ţi-aş fi creat condiţii să citeşti, să scrii. Te-aş îi scutit de corvoadă." "Colegii ce ar fi zis?" "Colegii? L-ai citit pe Friedrich Nietzsche?" "Chiar dacă nu în totalitate, l-am citit." "Gândeşte-te atunci la teoria elitelor libere, lipsite de prejudecăţi şi nu uita că tu nu eşti ca toţi ceilalţi". Am plecat uluit. Lecţia era dostoievskiană, mirosea a Raskolnikof; dacă nu prin îndemn la crimă, prin dispreţ faţă de semeni şi mă tulbura prin amoralitate. Colegilor, curioşi, în mod firesc, le-am spus doar că supărarea prilejuită de memoriu, în timpul acestei întrevederi, a fost stinsă. Şi într-adevăr, următoarele două trimestre au decurs fără probleme.

E perioada în care implicarea mea în viaţa mănunchiului, de prieteni a crescut. E perioada în care am cunoscut lume nouă: pe Aurel Suciu, pe Ovidiu Cotruş, pe Ilie Măduţa, pe Ilisie Cosmet pe Ionel Moldovan, pe Ilie Mustea, e, îndeosebi, perioada unor multiple şt aparent, contradictorii chemări. Nu eram omul credinţei nelimitate. Citeam filosofie, împrumutând cărţi din biblioteca Liceului Moise Nicoară, prin mijlocirea lui Ilie Mustea, ascultam poezie recitată cu totul aparte de Puiu Cotruş, care credea în muzica lucrurilor, scriam teatru cu intruziuni freudiene, roman politic, frecventam opera. Teatrul Naţional şi Opera din Cluj se găseau în refugiu la Timişoara şi Arad. Războiul era departe. Adăposturile, sub formă de tranşee săpate prin parcuri, mămăliga obligatorie, de două ori pe săptămână, afişele care îndemnau la tăcere erau tot atâtea semne ale stării excepţionale pe care eu nu o percepeam ca atare. Dar nu numai. Războiul crează victime, războiul răspândeşte suferinţă, suferinţa predispune la reflecţii şi, frecvent, din nevoia de a comunica cu cei dispăruţi, la practici oculte de genul spiritismului. Tata era pe front. Citisem "Sic cogito". A fost, prin urmare, uşor unui coleg mai mic decât mine cu un an, să mă câştige pentru o asemenea experienţă. Biserica nu încuviinţează spiritismul, îl auzisem totuşi, pe chiar Episcopul Andrei, cu doi, trei ani în urmă, vorbind despre atari experienţe, deloc peiorativ, în casa preotului din satul meu, preot care îi era şi cumnat şi care îşi pierduse feciorul, proaspăt inginer de drumuri, răpus de o pneumonie. Întrucât îi curtasem crucea cu prilejul înmormântării, la masa de pomenire de şapte săptămâni, am fost invitat şi eu. Jalea se mai potolise, mesenii discutau despre suflet, despre viaţa de dincolo, despre posibilitatea sau imposibilitatea de a comunica cu morţii. Ca cel mai tânăr, ascultam atent, pentru a reţine. La masă, alături de mine, era Ilie Haiduc, doctor în ştiinţe industriale, numele iui a mai fost amintit, prieten apropiat al decedatului şi virtual ginere al preotului Bulz. Câţiva ani mai târziu am aflat lucruri noi despre moartea inginerului, moarte care nu a fost chiar firească ci, mai degrabă, un fel de sinucidere din dragoste. Tânărul absolvent, bărbat înalt, puternic, aparent domol, s-a îndrăgostit de o femeie. Nu era din partea locului. Trăiau împreună, fără binecuvântarea părinţilor dar, mal ales, fără binecuvântarea unchiului episcop,care îi finanţase studiile. Au avut loc schimburi tari de cuvinte, jigniri şi chiar ameninţări. Tânărul nu a înţeles să renunţe, a plecat la Bucureşti şi, de acolo, în munţi, unde, cu o încrâncenare ieşită din comun, de care numai îndrăgostiţii sunt capabili, a urcat creastă după creastă, până la epuizare. O pneumonie căutată cu tot dinadinsul, apoi o tuberculoză galo­pantă, l-au răpus în doar câteva zile, în chiar inima muntelui. Ilie Haiduc nu ezita să-1 considere vinovat de nenorocire pe scop. Se pare că şi acesta, în forul lui intim, îşi recunoştea păcatul. Cu dragostea unor tineri nu e de glumit. În ce, mă priveşte, eram în afara oricărui pericol de felul acesta. Cărbunii mei mocneau fără străfulgerări şi fără ţintă, mai ales.

Colegul cu pricina se numea Tudor. Pană nu demult, se numise Sârbu. Tatăl lui, plutonierul de jandarmi, Sârbu, a fost asasinul care 1-a strangulat pe Căpitan, asasinat la rândul lui, în ziua de 30 noiembrie, 1940, la Jlavă. Prevenitor, fiul şi-a schimbat numele, cu toate că legionarii nu mai erau la putere, şi nici de suferit de pe urma calităţii de fiu nu a suferit. Formal s-a dezis de tată. Ce simţea în sinea lui, singur el ştia. Cert rămâne faptul că încerca să ia legătura cu el. Ce 1-a determinat să mă implice şi pe mine şi cum de am acceptat, iarăşi nu ştiu. Mă considera el neutru, sau chiar ostil legionarilor? La rândul meu, eram eu atât de curios să aflu amănunte? Şi una şi alta, probabil. Oricum, de urât nu l-am urât. Dimpotrivă, înţelegeam că are un destin ingrat, că suferă moral, fără să aibă vreo vină.

 

Şedinţele aveau loc, la iniţiativa lui, în amfiteatru, după masa de seară, la lumina slabă a unei lumânări. Planşa cu lite­rele alfabetului şi paharul, le aducea el. Uneori în doi, alteori în trei sau patru, ne lăsam conduşi de acel neînsemnat obiect de sticlă, daca nu cumva îl conduceam noi, înmănunchind litere, alcătuind cuvinte şi răspunsuri la întrebări nerostite, gândite doar. Gândite de cine? Răspunsurile cui? Încordarea era remarcabilă nu însă şi teama presupusă de întâlnirea cu necunoscutul, cu stafiile, cu moartea. Spectrul acesteia lipsea, iar sufletele, dacă erau prezente, nu-mi inspirau teamă: Am remarcat apoi, destul de curând, că nu ni se descoperă lucruri deosebite, mai mult, că uneori, răspunsurile sunt cele pe care eu însumi le anticipam. Eram în stare să impun eu răspunsul. Prin urmare, ceea ce se petrece e mai puţin spiritism şi mai multă parapsihologie. Constatarea aceasta m-a deconectat Am mai repetat totuşi experienţa şi într-un alt cerc, în oraş, tot cu elevi. O comunicare primită ne oferea posibilitatea unei verificări. Ni s-a spus anume că X, un cunoscut comun, a fost rănit pe front şi se află, în stare gravă, într-unui din spitalele Aradului. L-am căutat peste tot, şi nu era, motiv pentru care am renunţat definitiv la atari practici. Gustul a ceva nou, dar nedesluşit, începea să mă stăpânească şi nu aveam puterea să mă împotrivesc.

Când mă gândesc, aproape că nu-mi vine să cred cât de multe evenimente încap într-o perioadă relativ scurtă de timp, câte emoţii, câte speranţe şi, vai, câte dezamăgiri. Într-una din seri, Pantiş Crăciun mă anunţă că peste câteva zile doar, urmează să fac legământ, pentru a deveni frate de cruce. Va trebui, prin urmare, să mă pregătesc: post, rugăciune, meditaţii asupra evenimentului. Din mănunchiul de prieteni de pe lângă Şcoala Normală sunt singur ales. Motiv de mândrie, dar şi, de îngândurare. Mă împac destul de greu cu înregimentarea şi ceremonialul. Ipostaza de şef nu mi se părea nici ea mai potrivită. Sunt un socratic, un om de idei, eventual, contemplativ, nu un om de acţiune. Despre refuz, nu poate fi vorba. Mi-ar fi imposibil să mă opun. Presimt Destinul şi mă supun. Ceremonia s-a consumat într-o duminecă, după masa, într-o încăpere modestă, scundă, cu pământ pe jos, undeva la marginea oraşului. De la internat, până acolo, drum lung, fără mijloace de transport în comun. Mărşăluiesc de unul singur şi, pe măsură ce mă apropii, încerc un simţământ nou: riscul. Dar dacă sunt urmărit? Urmărit? Pentru ce? Care e fărădelegea pe care o săvârşesc? "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să, nu-ţi faci ţie chip cioplit nici asemănări ale vreunor lucruri, să nu te închini lor! Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert! Adu-ţi aminte de ziua odihnei! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta! Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu mărturiseşti strâmb! Să nu doreşti nimic din ce este al aproapelui tău!" Care? Nici una. Oamenii însă îşi au poruncile lor, ştiute şi neştiute, şi îşi ascund urâţenia în spatele lor. Se pare că am ajuns. Un plus de încordare şi intru. În tindă, un tânăr. Nu-1 cunosc. În camera de alături, alţi doi, sau trei. Sunt în cămaşă-verde. Mi se dă şi mie una. O îmbrac pentru prima şi ultima oară, şi ceremonia începe. "Tatăl nostru...", câteva întrebări răspunsurile de rigoare, emoţiile, săcuşorul cu pelin şi despărţirea. Câte unul, pentru a nu stârni bănuieli, ne întoarcem la casele noastre.

Printre tinerii care au depus legământul odată cu mine, dacă îmi aduc bine aminte, a fost şi Ovidiu Cotruş. Ne cunoşteam mai demult, eram chiar prieteni. Mergeam împreună, adesea, pe strada Episcopiei la Biblioteca Institutului Francez. Pe drum îmi recita versuri, ba din Claudelle, ba din propria-i creaţie, poeme lungi, subsumabile unui singur titlu: muzica lucrurilor. Dezordonat şi vesel, spumos la vorbă şi posesiv, era greu să-ţi înscrii discursul propriu în fluviul discursului lui, pentru a face să se nască dialogul. îmi era drag, din cauza spontaneităţii, a lipsei de prejudecăţi, a spiritului lui boem. Cu el am fost, pentru prima oară în viaţă, într-o grădină de vară, seara, cu un pahar de vin în faţă. Părea a fi un om al casei. Ambianţă romantică. În povestirile lui, vorbea despre sine, ca nici o dată, cu o undă de tristeţe: pierderea mamei, refugiul de la Oradea, lipsa simţului practic; despărţirea de unchi, poetul Aron. În noaptea aceea am rămas la, el. Era singur. Tatăl, profesor de geografie, lipsea. Locuia într-o casă parter, nu departe de grădină, fostă a unchiului. Câteva trepte, o terasă închisă, în formă de L, bucătărie, cămară, dormitor şi două camere cu ferestrele spre stradă. În bucătărie, veselă nespălată; paturile, în dormitor, nefăcute; în prima cameră, un divan nefolosit, patul meu de-o noapte, un birou cu praful de un deget, în spate, o bibliotecă mare, cu ultimele noutăţi editoriale, scaune, tablouri. E camera de lucru a poetului Aron , Cotruş, de pe vremea când locuia în ţară. Alături, prânzătorul, acum un fel de magazie frecventată de şoareci. Pianul soţiei poetului, interpretă celebră în epocă, acoperit şi el de atotprezentul praf. Pe aproape, un cufăr imens, cu toaletele doamnei, cele pentru concerte, o masă, două bufete, totul într-o răvăşeală desăvârşită. Privind, am înţeles ce înseamnă lipsa femeii, după cum am înţeles şi de ce Puiu era atât de dezordonat şi de nonconformist. Dezordonat în viaţa de zi cu zi, nu însă şi în gândire şi în comportamentul etic. Starea de fapt nu-1 descum­pănea. Lucrurile sunt cum sunt şi pace. Cel căruia nu-i convine, să nu-i calce pragul. Am răsfoit cărţi, am schimbat gânduri până târziu, după miezul nopţii, apoi am adormit zicându-mi că, probabil, aşa trebuie să fie poeţii, toţi poeţii, eu nesocotindu-mă ca aparţinând tagmei; prieten, da, prieten ce ştie să asculte. Doar atât.

Avertismentele nu au lipsit. În rândul elevilor de la alte licee s-au operat arestări. Era de aşteptat ca elevii Şcolii Normale să fie şi ei încercaţi. Că nu s-a întâmplat aşa, e foarte bine. Faptul nu scuză totuşi naivitatea. Nu realizam că s-ar putea să fiu urmărit şi că, într-o zi, s-ar putea să fiu ridicat ca din oală. Continuam, oricum, să mă comport ca şi cum nu ş-ar fi întâmplat nimic, să scriu, să-mi frecventez prietenii, să vorbesc îndeosebi. Să vorbesc, ce? Lucruri fără o importanţă aparte, importante doar prin aceea că erau sincere. Gânduri necontrafăcute. Şi câte nu gândeşte un tânăr, despre sine, despre semeni, despre General, despre Comandant? Nu puteam înţelege, îndeosebi, cum un tată, în decurs de numai câteva luni, e capabil să-şi schimbe atitudinea faţă de proprii lui fii declaraţi, nu puteam înţelege violenţa prigoanei dezlănţuite; nu puteam înţelege nici retractarea atâtor declaraţii solemne. Legionarii au fost nişte rebeli. Au încercat să-1 înlăture pe General şi să pună mâna pe putere. Pe care putere? Nu era proclamat, prin Decret Regal, Statul român, Stat Naţional Legionar? Nu guvernau legionarii? Elevii, elevii apoi pentru ce au fost arestaţi? Contrar aparenţelor, lucrurile erau mult mai simple. Duşmanii de azi, duşmanii de ieri erau, în ultimă instanţă aceeaşi. Şi dacă au greşit legionarii cu ceva, atunci au greşit socotind că la 6 septembrie, 1940, ei au preluat efectiv puterea. Oricum, în ce-i priveşte, nedreptatea revenea în forţă şi acest lucru m-a determinat, moral, să fiu alături de ei. S-a petrecut de altfel nu doar cu mine, un lucru ce s-ar putea să pară ciudat; psihologic, explicabil totuşi. Preşedinţia Consiliului de Miniştrii, la începutul anului 1942, publică, fără semnătura vreunui autor, două volume ale unei lucrări pretins documentare, lucrare intitulată "Pe marginea prăpastiei" , 21-23 ianuarie, 1941, distribuită în mod gratuit, prin intermediul a tot felul de instituţii, printre care şi Bisericile. In volumul I al acestei lucrări e prezentată Lovitura de Stat din 6 septembrie, 1940 şi Guvernarea Naţional Legionară, cu toate "crimele" şi "ororile" ei. În volunul II e detaliată aşa-zisa "rebeliune", pregătirea, desfăşurarea, epilogul ei. Scrisă cu scopul evident de a discredita, de a surpa credinţe şi, în cele din urmă, de a justifica represiunea, noua prigoană, cartea e departe de a fi obiectivă. Când am citit-o, nu ştiam ce e aceea dezinformare, trucaj fotografic, delaţiune, poliţie secretă. Din respect pentru litera tipărită, nu m-arh gândit să pun sub semn de întrebare nimic din cele relatate. O nedumerire aveam totuşi. În volumul II, capitolul "Pregătirea rebeliunii", erau anali­zate critic toate, absolut toate conceptele ideologiei legionare, precum şi evenimentele ce-i constituie istoria, vrând parcă să demonstreze că nimic bun nu a existat în viaţa acestei mişcări, că de la bun început ea nu a-fost decât o bandă de asasini şi că singura raţiune de a fi a acestei mişcări a fost aceea de a trăda neamul şi ţara şi de a pregăti şi săvârşi "rebeliunea", ceea ce şi mie, un copil credul, mi se părea absurd. În timpul celor patru luni de guvernare, legionarii au abuzat, au jefuit, au ucis - eu am văzut şi multe alte lucruri, demne de laudă, dar, mă rog, să trecem peste aceasta - cum rămâne cu "morţii", morţii la mormintele cărora, chiar el. Generalul, s-a recules, nu de mult timp, în genunchi? Ei ce vină au? Pentru ce sunt ucişi a doua oară? Idealurile asumate, ieri, cu jurământ, cum au de­venit peste noapte "versete satanice"? Dar copiii, despre care nu se poate spune, că au guvernat, că au abuzat, că s-au răz­vrătit, pentru ce umplu acum închisorile? Ei bine, aceste câteva nedumeriri, citatele privind doctrina incriminată, nedisimularea intenţiilor de denigrare, au făcut ca efectul acestei lucrări să fie exact contrariul celui scontat. Şi eu şi mulţi alţi tineri; citind această carte, am găsit în ea un sprijin indirect, un sprijin prin recul. Aspectele reprobabile ale celor patru luni de guvernare legionară, mi s-au părut copleşite de frumuseţea idealurilor, setea de dreptate, de sublimul jertfirii de sine. Reacţiei iraţională, se va zice, reacţie mistică. Dimpotrivă, raţiunea a fost aceea care a pus în evidenţă incompatibilităţile, nu instinctul. Minciuna a fost descoperită ca minciună, de ea, de raţiune şi de bunul simţ.