Vară toridă. În ce mă priveşte, încercam un sentiment nou, ceva între nerăbdare şi teamă. Nerăbdarea de a mă vedea, în sfârşit, elev cu drepturi depline, al unei şcoli de prestigiu, şi teama de nou. E drept şcoala normală nu se bucura de aceeaşi consideraţie ca un liceu teoretic; originea elevilor era modestă, perspectivele, limitate. îmi conferea totuşi un statut, în temeiul căruia îmi era îngăduită alăturarea la grupul tinerilor studioşi, din sat şi din împrejurimi. Bujor mă invita acum în familie, doctorul îmi acorda o oarecare atenţie, studenţii, la fel. De la aceştia din urmă am aflat câte ceva şi despre Garda de Fier, destul de puţin însă. O discuţie între Ady, fata doctorului şi Costi Oarcea, student la Academia Comercială, de loc din Valea Mare, un hâtru de excepţie şi admirator al antroposofiei, mi-a reţinut atenţia. Ady susţinea Partidul Naţional Creştin, Costi Oarcea, partidul Totul Pentru Ţară. Mi se părea că vorbesc aceeaşi limbă, că au acelaşi ţel. Şi nu se înţeleau totuşi. De ce?
Mai răsărit
ca alte sate, ca reşedinţă de circumscripţie electorală, Gurahonţul cunoştea
oarecari frământări politice. Liberalii îl aveau, drept senator, pe Petre
Ugliş, învăţător şi folclorist. Ţărăniştii îl aveau pe Ioan Bogdan, om fără o
profesiune certă, intelectual totuşi. Îl pasiona arheologia. Partidul Naţional
Creştin, pe medicul satului, Dr. Teodor Babuţia. Deşi cei mai activi,
legionarii nu ştiu pe cine aveau în frunte. Cuibul era alcătuit din meseriaşi
şi ţărani. Aveau un sediu, unde se adunau, săptămânal, pentru şedinţe. I-am
auzit cântând, i-am văzut lucrând, i-am surprins, prin soţii mai ales, ca
stâlpi ai Bisericii. Dar numai atât. Aparent, intelectualii lipseau, ca şi
studenţii de altfel. Aveam să aflu, în chiar această vară, că lucrurile nu
stăteau chiar aşa. Avocatul Dr. Aurel Oarcea, tatăl lui Bujor, directorul
băncii "Crişana", pe nume Nişca şi chiar preotul paroh, Bulz, nu erau
străini. Dr. Ilie Haiduc, fiu al satului şi director în conducerea centrală a
societăţii "Mica", îi cerceta şi el din când în când.
Nu îmi aduc
aminte, acum, de la cine am primit, în vara aceea, "Pentru
Legionari", de la domnul Dr. Oarcea, sau de la domnul Nişca. Am citit
cartea pe nerăsuflate. M-a impresionat în mod cu totul şi cu totul deosebit.
Întâmplări dramatice, expunere simplă, fără dedesubturi, fără artificii
stilistice, imposibil de contestat. M-am entuziasmat, m-am revoltat, am plâns.
De înregimentat, nu m-am înregimentat, poate şi pentru faptul că nu mi-a
cerut-o nimeni.
La mijlocul
lunii septembrie începeau şcolile. Cam în aceeaşi vreme se culegeau şi
prunele. Aveam şi noi o plantaţie, mică, în câmp, la Văleşti, după numele
străbunicului, Valea Adam. Drumul până în poiană nu era uşor. Boii, trăgând
carul, urcau panta dealului cu o reală încordare, pe măsura riscului. În urmă,
tata, mama, bunica şi noi, copiii. Când am ajuns, roua era ridicată. Tata a
început să scuture prunii, să-i bată cu ruda, noi, sa culegem în coşuri,
prunele căzute pe iarbă şi să le transportăm la căzile rămase în car. Boii,
desjugaţi, păşteau prin prejmă. Munca nu era prea uşoară. Eu, mai ales,
culegeam, cu oarecare îndemânare, dar şi absent întrucâtva. A doua zi urma să
plec la şcoală, departe de casă, urma să locuiesc la internat. Experienţa din
anul cât am fost la Baia de Criş, nu era încurajatoare. Şi totuşi...
Prunii,
sădiţi de străbunicul meu Valea Adam, erau acum bătrâni. Trunchiul le era
acoperit de muşchi şi licheni, iar unele crengi erau uscate. Prunele, crandane,
rotunde, vineţii, parcă brumate, îşi păstrau însă dulceaţa, nu se
sălbăticiseră. Cu pâine, mi se păreau un deliciu. Până să se însereze, nu mai
era mult. Din orbitor, soarele devenise un imens disc roşu. Nici pruni de
scuturat nu mai erau, doar unul, doi, pe la vârfuri. Şi, ca niciodată, eu, care
nu eram un căţărător, spre a grăbi lucrul, mă urc în prun, pentru a-i scutura
crengile neaccesibile de jos. Creanga de sub picioare a cedat însă şi plutind
cu ea, m-am pomenit culcat pe spate, cu mari dificultăţi de respiraţie, în cele
din urmă, mi-am revenit, reuşind să ajung acasă, teafăr. Un simplu accident?
Probabil. Bunica însă, care nu vedea cu ochi buni dezrădăcinarea mea, adică
plecarea la şcoală, mi-a spus în taină: "Nu, nu e o întâmplare, e un
semn".
Şcoala
Normală Dimitrie Ţichindeal din Arad, instituţie românească, veche, printre
cele mai vechi din câte ne-au rămas, înfiinţată pe la 1812, sub denumirea de
Preparandie, îşi avea acum localul pe Bulevardul General Dragalina, un fel de
bulevard al şcolilor, în vecinătatea râului Mureş. Clădirea, cu demisol, parter
şi două etaje, în formă de T, cu aspect monumental, beneficia, printre altele,
şi de un ambient deosebit: în faţă, un parc îngrijit, cu brazi argintii, pruni
roşii, castani şi flori, în dreapta şi stânga, spaţii largi, cu rol de curte şi
terenuri de joacă, în spate, o deschidere în adâncime, .prelungită până sub
digul apei. Cele câteva clădiri, numai parter, ca Şcoala de Aplicaţie sau
Atelierul de lucru manual, nu erau de natură să adumbrească marele corp; şi
nici chiar Teatrul de Vară, existent, la acea dată, în apropiere, nu era
stânjenitor.
Am fost,
oricum, impresionat. Veneam de la ţară, eram timid şi stângaci. Imaginea
Liceului Avram Iancu, din Brad, cunoscut mie, era de natură să atenueze
impactul. Numai că, acum, circumstanţele erau diferite. Mă copleşea, nu doar
măreţia, ci şi necunoscutul, iar, pe deasupra, element surpriză, mai trebuia să
mă supun şi unor teste, unul de limba română, de scriere ortografică mai exact,
altul, de muzică, nu cunoştinţe, aptitudini. La ortografie eram departe de a fi
strălucit. Ureche muzicală, modestă. Motive de îngrijorare, prin urmare, aveam.
S-a întâmplat însă că directorul şcolii, Dr. Caius Lepa, să-şi reamintească
ştersul meu chip, de pe vremea când făcea parte din comisia de examinare a
elevilor particulari, ai Liceului Avram Iancu şi să intervină ca testele să fie
o simplă formalitate. Am fost admis, cu şanse de a obţine şi o bursă, cu
începere din trimestrul II. Am fost condus la dormitor şi prezentat colegilor,
de pedagog. Prin regulament, toţi elevii şcolilor normale erau interni, supuşi
adică unei discipline de tip aproape militar. Printre colegi, nici o
cunoştinţă. Unul singur era din Brusturescu, un cătun al satului Zimbru,
copleşit de pădurea ce acoperea poalele muntelui Moma, pe nume Dan Crăciun. S-a
apropiat de mine, fiindu-mi de folos. Prieteni cu adevărat nu am devenit însă.
Adaptarea a
fost dificilă. Colegii râdeau de accentul meu rustic, glumeau, mai ales, pe
seama tendinţei de a utiliza vocala "a" în loc de "ă",
"ma duc" în loc de "mă duc", în vreme ce profesorii,
necunoscându-mă, mă provocau la răspuns aproape oră de oră. Mai-mai să ajung la
concluzia că mă persecută. Mă oboseau apoi drumurile lungi, lungi de câţiva
buni kilometri, până la ferma şcolii şi înapoi, unde, chipurile, făceam
practică agricolă, sub conducerea unui grădinar de origine bulgară, surdo-mut.
Si câte alte lucruri nu mă oboseau. M-am adaptat totuşi şi, în cele din urmă,
am reuşit chiar să mă şi impun, la fizică îndeosebi. Profesorul Carol Wizsmeg
m-a îndrăgit. Mă invita în laborator, mă antrena, alături de el, în fel şi fel
de experienţe; ori de câte ori vreun profesor, sau conferenţiar, avea nevoie să
recurgă la proiecţii, eram operator din oficiu. După ani, am ajuns şi la
discuţii politice, lucru ieşit din comun, la acea vreme, în şcoală, fiind
interzise, nu doar politica, ci şi citirea ziarelor. Pe americani şi englezi îi
ura. De elogiat, nu elogia pe nimeni. Avea percepţia clară a ceea ce înseamnă
concernul industrial, monopolul, interesele economice. Considera războiul o
consecinţă firească , a conflictelor de interese economice şi nimic altceva,
iar politica, o prostituată guralivă. Aprecia elevii după capacitatea lor de
judecată, nu după ţinerea de minte. "Memorie, ne spunea adesea, au şi
maimuţele şi papagalii". Reţin, în această ordine de idei, o întâmplare ce
şi azi mă amuză. Spre sfârşitul trimestrului I. Teză la chimia organică. Din,
generaţie în generaţie, subiectul, cunoscut: Fenolii. Ca urmare, unii din
colegi, cei mai mulţi, memorizează. Câţiva, mai îndrăzneţi, îşi scriu lucrarea
anticipat, urmând ca, în timpul orei, să înlocuiască doar caietele. Acţiunea,
reuşită. Bucurie mare, până săptămâna următoare când, profesorul, având
caietele alături de catalog, intră în clasă. În loc de bună ziua, o remarcă în
doi peri: "Hoţul neprins, negustor cinstit". Pe feţele elevilor,
îngrijorare. Se împart caietele. X? Nota 10. Y? Nota 9. Şi aşa până la Z.
Îngrijoraţii se luminează. Sunt strigat şi eu. Nota 8, cea mai mică.
"Numai 8? pare mirat profesorul. Şi acum, domnişorilor, poftim la răspuns:
X, Y..... Z, întreaga clasă, cu excepţia mea. Câte o întrebare din toată
materia predată, una, dar bună". Răspunsurile, ezitante, dacă nu anapoda.
În catalog, 1 şi 2. Se schiţează proteste: "Domnule profesor, eu am învăţat!".
"Şi ce notă ai primit?" "10" "Atunci ce mai
doreşti?". A rămas cu totul surprins, nemaiştiind ce să creadă, când a
aflat de preocupările mele literar-filosofice. Şi era un om care cultiva
muzica. "Aşa ceva nu e posibil" a încercat să mă convingă el.
"Tu eşti făcut pentru ştiinţă, nu pentru bătut apa în piuă şi nici pentru
poveşti cu Ştefan cel Mare". Numai că nu a fost să fie aşa.
Şi cu profesorul de limba franceză, Veselie,
m-am înţeles bine. Nu pentru că eram un talent, nici vorbă, mă descurcam destul
de greu la lucrările scrise, ci pentru curajul de a aborda textele citite în
mod analitic şi personal. În ochii lui discernământul prevala asupra
cunoştinţelor. Din păcate, a fost concentrat, a fost trimis pe front şi nu s-a
mai întors.
Profesorul
de limba română, Traian Mager, Ţapul, cum era poreclit, mă simpatiza şi el. Îmi
aprecia compunerile şi nu s-a sfiit să-mi ofere, cu delicateţe, una din
lucrările sale, "Ţinutul Hălmagiului", o monografie pe care,
potrivit celor scrise, o dorea continuată de mine. L-am dezamăgit. La sugestia
lui, am întreprins totuşi o acţiune susţinută de colectare de informaţii
privind onomastica şi toponimia, pe aria judeţului Arad. Volumul datelor culese
a fost considerabil. Ajutat şi de colegul meu de bancă, Ilie Crişan, care
publicase deja câteva articole, având caracter istoric, în ziarul
"Ştirea", am încercat sistematizarea lui, după criterii de mine
imaginate, discutabile deci; am încercat să trag şi unele concluzii. Evenimente
neprevăzute m-au pus însă în imposibilitate să continui, şi toată munca aceasta
s-a risipit.
Merită acest om şi alte menţiuni. Originar de
prin părţile Hălmagiului, adică moţ, îşi iubea munţii aproape cu patimă. în
apropierea vârfului Găina îşi construise o cabană. Îşi petrecea în ea verile.
Colinda prin împrejurimi, bea cafea pregătită turceşte, vorbea cu oamenii. Nu
ştiu dacă, înaintea lui, a mai fost cineva care să lupte, ca el, împotriva
defrişării pădurilor. A intuit pericolul, 1-a descris, a strâns documente, în
speţă fotografii, a cheltuit energie şi bani pentru sensibilizarea oamenilor
preocupaţi de viitorul acestui neam, pentru stigmatizarea acelora care
consideră pădurea drept marfă destinată îmbogăţirii proprii, conducându-se după
principiul: "După mine, potopul".
Profesor de
matematică, în aceşti primi ani de şcoală normală, l-am avut pe Adam Dragoş.
Moţ la origine, şi el, ca şi Traian Mager, fost ofiţer în armata naţională a
Transilvaniei, omul care a oprit înaintarea trenului blindat a lui Bela Kun, în
faţa tunelului de la Ciuci. Vârfurile de astăzi. Adam Dragoş era un profesor
sever. Nu agrea fotbaliştii. Să nu te fi văzut în cămaşă, ca bocanci şi în
pantaloni scurţi, că aveai de tras ponoase. "Fătu meu, capu-i făcut să
gândeşti, nu să dai cu el după minge. Rostul lui nu e să ţină loc de picioare,
aşa că te du, fătu meu la loc şi învaţă. În catalog, nota 4". Era sever şi
la examenele de diplomă, de la care era nelipsit, datorită gradului didactic
şi vârstei. Sever, dar, într-un anume fel, şi părtinitor. Ţinea mult ca primul
clasificat, pe centru, să fie unul din elevii lui. Dacă lucrurile nu ieşeau
aşa, ridica ştacheta, anume pentru a pune în dificultate candidaţii veniţi de
la alte şcoli. Şi nici să-i fie respins vreunul din proprii lui candidaţi, nu
concepea. Patriotism local. În ce mă priveşte, mă socotea un elev bun. Bun, nu
foarte bun. La examenul de sfârşit de an, ultimul, întrucât în anii ce au
urmat, s-a renunţat la el, răspunsurile mele l-au descumpănit. "Ai răspuns
prea frumos ca să nu-ţi mai pun şi alte întrebări". Şi mi-a mai pus, şi am
răspuns corect, şi m-a notat cu 10 lucru, pentru el, cu totul neobişnuit.
Din aceeaşi
generaţie de profesori ardeleni, promovaţi dintre absolvenţii Preparandiei,
adică dintre învăţători, făcea parte şi profesorul de ştiinţe naturale (ştiinţe
ale naturii), Făicaş, dacă îmi aduc bine aminte. Calibrul lui nu era însă
acelaşi. Ca pregătire, modest, ca om, fără ambiţii, uneori chiar penibil.
Elevii, mai exigenţi decât lasă să se înţeleagă, l-au catalogat repede şi-l
provocau la discuţii, cărora nu le făcea faţă. Şi nici să se eschiveze nu era
în stare. Temele preferate: neconcordanţa dintre punctele de vedere ale
ştiinţelor materialist-pozitiviste (cosmogonie, evoluţionism) şi religie.
Programa trebuia respectată; religia, nu trebuia infirmată, era materie de
studiu. Pe deasupra, Şcoala Normală din Arad era patronată de Episcopia
Ortodoxă, fiind continuatoarea directă a Preparandiei. Şi pentru că o
conciliere a divergenţelor nu-i era profesorului la îndemână, îşi încheia
contribuţia, invariabil, cu versurile lui Coşbuc: "Nu cerceta aceste legi,
că eşti nebun de le-nţelegi", făcându-se că nu înţelegea faptul, sau poate
chiar nu-1 înţelegea, că pe noi, elevii, nu ne interesa înţelegerea, ci
pierderea timpului şi evitarea răspunsurilor.
La sfârşitul
anului, rezultate satisfăcătoare, la unele materii, chiar bune. Eram bursier,
aveam un statut. Rezultate mai modeste am obţinut la dexterităţi. La educaţie
fizică, la lucru manual, la muzică şi vioară, la caligrafie chiar, nu şi la
desen; nu depăşeam mediocritatea de aur. Dar nici probleme deosebite nu am
avut, aşa că mă puteam considera, în sinea mea, mulţumit.
Anul, din punct de vedere politic, era însă,
nu doar frământat, era sângeros. De perceput, atunci, nu l-am perceput ca
atare. În internat nu se vehiculau ştiri, nu se citeau ziare. Revista
"GÂNDIREA" îmi era însă la îndemână. Biblioteca şcolii o avea
abonată. Dacă a existat sau nu vreun Mănunchi de prieteni în şcoală, nu
ştiu. Nu mi-a solicitat nimeni consimţământul, şi nici nu am remarcat, printre
colegi, vreo activitate de acest fel. Vacanţele nu mi-au prilejuit, nici ele,
un plus de informare. Alegerile din decembrie, 1937, mi s-au părut un fel de
spectacol carnavalesc. Nu le-am surprins importanţa. Instaurarea dictaturii
regale m-a lăsat indiferent. Asasinatele din noiembrie, 1938, asasinarea lui A.
Călinescu, represiunea care a urmat, mi-au rămas străine, nu mă priveau, până
în septembrie, 1940, când Radio Bod a prins să transmită cântece legionare.
Părinţii mei nu aveau receptor, şi nici vecinii. De când cu tensiunile
premergătoare începerii celui de al doilea război mondial, obişnuiam să ascult
(să ascultăm, noi, elevii) radio B.B.C., în familia de negustor a unei
prietene. Acolo am auzit cântecele, am auzit noutăţile, am comentat şi ne-am
entuziasmai fără să ne dăm prea bine seama ce se petrece şi ce ne aşteaptă.
După puţine zile de altfel, am şi plecat la şcoală, ca şi cum nu s-ar fi
întâmplat nimic.
Starea colegilor mei nu părea să fie nici ea alta. Atâta doar că aceşti colegi erau acum mult mai numeroşi. Elevii şcolilor normale de băieţi din Oradea, câţi reuşiseră să se refugieze, erau şi ei cu noi. Ne-am cunoscut, ne-am împrietenit am gustat tristeţea, ne-am lăsat pătrunşi de un sentiment nou: compătimirea. Cei mai mulţi dintre colegii noi, îşi lăsaseră părinţii şi fraţii dincolo. Cu elevii s-au refugiat şi câţiva profesori, puţini. Damaschin Ioanovici era unul, profesor de română, om răvăşit de întrebări existenţiale, cum altul n-am mai întâlnit. Fusese hărăzit demnităţii episcopale. Avea studii de filosofie, studii de teologie, studii lingvistice. A renunţat. Nu s-a simţit vrednic, avea îndoieli, nu ştiu. Acum era căsătorit, avea un copil, un fenomen în ale modelajului, şi era într-o continua căutare. Lecţiile lui nu erau lecţii, ci cazne spirituale, sfâşieri ale unei conştiinţe mereu nemulţumite de ce şi cât cuprinde. Lecţiile, înainte de a viza elevii, îl vizau pe el, pe profesor, motiv pentru care agrea dialogul şi nu se sfia să ţină seama şi de ce gândeam noi. Nu o dată îşi nota, conştiincios, punctele de vedere ale elevilor interlocutori.
Una din
acuzele ce i se aduc Comandantului Mişcării Legionare, Horea Sima, este aceea
că, după 6 septembrie, 1940, a deschis larg porţile Mişcării tuturor chemaţilor
şi nechemaţilor. Cât de adevărată este învinuirea, nu ştiu. Ştiu însă că, în
cazul Frăţiilor de Cruce, nu poate fi vorba de aşa ceva. Statul era Stat
Naţional Legionar. Şi totuşi, presiuni pentru încadrarea noastră politică, în
şcoală, nu s-au făcut. Nu se puteau face, întrucât ar fi contravenit
principiilor de bază ale organizaţiei: "Să vină în aceste rânduri cel ce
crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli". Credinţa
nelimitată e semn de graţie, nu de convingere indusă, de graţie şi de libertate
deplină. O adeziune smulsă e exact contrariul. E drept, profesorul de muzică,
Ion Lipovan, în cadrul orelor de cor, a pregătit cu noi câteva cântece
legionare. Doar atât. Circulau apoi, printre elevi, unele broşuri cuprinzând,
relatări de istorie recentă, teze şi idei specifice. Iniţiativa aparţinea însă
inşilor, distribuirea făcându-se pe bază de prietenii. Mi-am dat seama, relativ
repede, că există în şcoală şi chiar în clasă, mănunchiuri de prieteni, printre
colegii veniţi de la Oradea, îndeosebi. Activitatea lor se menţinea însă
într-un cadru cvasi ezoteric. Erau discreţi. Ştiam totuşi că în fruntea lor, la
nivel de şcoală, se afla Ion Petrugan, elev in clasa a 8-a şi că, din când în
când, acesta părăsea internatul, în scopuri doar de el ştiute. Mai multă,
agitaţie mi se părea că poate fi sesizată în oraş. Se organizau serbări, cu
scopul colectării de bani pentru Ajutorul Legionar, pe scena Palatului
Cultural, cu public numeros şi duh patriotic. Tineri în cămăşi verzi,
încremeniţi, asemeni soldaţilor din garda regală, străjuiau intrarea în sală şi
urnele de colectare a banilor. Îi vedeam pentru prima dată în uniformă şi nu
pot spune că nu m-au impresionat, ca de altfel întreaga manifestare.
Sentimentele îmi erau totuşi confuze. Uniformele, disciplina, îmi stârneau, de
obicei, compătimire, îmi induceau senzaţia de ceva oprimant. Pe de altă parte,
surprindeam şi accente ostentative, surprindeam orgolii, cu aura de dispreţ a
celui ce are puterea, a aceluia ce se simte bine la comandă. Mă înşelam, poate.
Oamenii în uniformă nu vor fi fost chiar aşa. Îi cunoşteam prea puţin şi e
posibil să le fi atribuit atitudini ce nu le erau proprii. Se poate. Atunci
însă, eu aşa i-am perceput şi nu m-am sfiit să le-o şi spun. O serbare
asemănătoare urma să fie organizată şi în cadrul şcolii noastre, înaintea plecării
în vacanţa de iarnă. Prea puţin numeroşi, organizatorii s-au văzut puşi în
situaţia de a recurge şi la bunăvoinţa elevilor neînregimentaţi. Am fost
solicitat să rostesc şi eu câteva cuvinte, despre tinereţe, despre tineret,
despre sensurile idealurilor lui. Pentru o mai temeinică abordare, mi s-au
oferit şi câteva broşuri. Le-am citit cu interes, părându-mi-se întru totul
convingătoare. La redactarea textului, impresiile mai vechi şi-au spus şi ele
cuvântul. Remarcam adică o anume neconcordanţă între ideal şt real, anticipam
un anume pericol. Conştient de faptul că rezervele mele s-ar putea să
deranjeze, am cerut ca cele scrise de mine să fie citite de cineva. Când mi
s-au restituit hârtiile, pasaje întregi, şi nu puţine, erau subliniate cu
cerneală roşie. De reproşat, nu mi s-a reproşat nimic. Am socotit totuşi că nu
mai e cazul să citesc, i-am comunicat solicitantului părerea şi nu s-a
împotrivit. Câteva luni mai târziu, când totul era de domeniul trecutului,
colegul, pentru că îmi era coleg, mi-a spus-o fără ocol: "Noi, fraţii de
cruce, am avut faţă de tine rezerve. Prea eşti iscoditor. Te preocupă
filozofia. Pe noi ne interesau mai mult oamenii de acţiune, oamenii faptelor,
ceea ce, după părerea mea, tu nu eşti".
Acasă, în
vacanţă, surpriză. Tata fusese numit primar. Politică nu a făcut. Nu a nutrit
nici ambiţii de afirmare publică. Pentru a-preveni neînţelegeri generate de
orgolii, doctorul Oarcea 1-a socotit ca cel mai indicat. Faptul că a acceptat,
m-a surprins. În urma alegerilor din 1937, sătenii au încercat să-1 impună. Se
bucura de foarte multă preţuire. Un frate al mamei, primar liberal, a
reacţionat, jignindu-1. A părăsit adunarea, şi de atunci, a refuzat, cu
încăpăţânare, orice implicare politică, până acum, după cum a refuzat şi împăcarea.
Cu ţâfnosul lui cumnat, nu a mai vorbit. Mamei nu i-a cerut să-i urmeze
exemplul. Şi-a hotărât singură atitudinea şi nur pot să nu remarc
înţelepciunea, măsura şi bunul simţ de care ea a dat dovadă. Tristeţea, ca să
nu zic dezgustul, de pe obrazul tatălui meu, din seara incidentului cu unchiul,
mi-a rămas în memorie vreme îndelungată. Mi-am amintit-o şi în timpul vacanţei
acesteia. Am evitat totuşi orice discuţie cu ei în legătură cu noua lui
calitate.
La şcoală,
după reîntoarcerea din vacanţă, la nivelul meu de percepere, nimic deosebit.
Cursurile erau cursuri, în vreme ce activitatea politică era restrânsă la
cercul iniţiaţilor. Circulau totuşi unele informaţii având pentru mine un
oarecare caracter senzaţional. "Ştii că Octavian Goga a fost mason? A fost
surprins, de unul din partizanii lui, la un banchet oferit de Loja arădeană, în
cinstea lui, în unul din saloanele discrete ale hotelului Crucea Albă". O
parte dintre masonii arădeni ne erau cunoscuţi. Printre ei, directorul Liceului
Comercial, de băieţi, profesorul Suciu. "Am stat o noapte întreagă la
pândă şi l-am văzut intrând". Loja îşi "avea Templul peste drum de
Şcoala Normală. Ferestrele celor mai multe clase şi dormitoare se deschideau
înspre el. O expoziţie de obiecte rituale, acum, putea fi vizitată în chiar
sala mare a lui. Despre directorul nostru, Dr. Caius Lepe, nu ştiam mare lucru.
E, nu e mason? Membru al Clubului Rotari era în mod sigur. Ceea ce nu ştiam noi
era hramul acestui club care. ba era, ba nu era masonic. Caius Lepa, de altfel,
fusese şi schimbat din funcţie, de o manieră ciudată însă, fusese schimbat fără
ca noi, elevii, să ştim.
Un eveniment
deosebit a fost, pentru noi, trecerea prin gara Arad a Generalului Ion
Antonescu, la reîntoarcerea din Germania, unde fusese în vizită. L-au
întâmpinat, în afara autorităţilor locale, elevii tuturor şcolilor din
municipiu. E singura dată când l-am văzut, destul de aproape. Scund, roşcovan,
obosit. L-am auzit şi vorbind. "Am fost, am discutat, am primit asigurări
că problema Ardealului nu e definitiv tranşată". / Nu au lipsit nici
uralele. Pe peron erau şi mulţi legionari, în uniformă. Nu am sesizat vreo
animozitate, deşi, până la 21 ianuarie, 1941, mai erau doar câteva zile.
Aşa-zisa
"rebeliune", pentru mine, nu a existat. Convulsiunile din oraş, câte
au fost, nu s-au făcut simţite în şcoală decât post festum. Caius Lepa a
redevenit director, Petrugan şi-a reluat locul în bancă, opiniile critice s-au
înteţit. Fraţii de cruce, câţi erau, s-au retras în ei înşişi. învinuirile
rămâneau fără răspuns.
De acasă,
veşti triste. Cumnatul meu, Herbei Ioan a fost arestat. Tata nu a avut
neplăceri. Evreii, şi nu erau puţini în sat, nu au avut a-i reproşa nimic. Au
mai fost arestaţi şi... O nouă prigoană deci. Pentru ce, nu puteam înţelege. în
fond, eram un naiv, cu reacţii emoţionale, gata să mă implic ori de câte ori se
săvârşeşte o nedreptate, or ceea ce a urmat zilelor acelora mi se părea a fi o
nouă şi strigătoare la cer nedreptate. Detaliile nu mă interesau. Oamenii erau
acuzaţi, ba de rebeliune, ba de trădare de ţară şi neam, oameni ce, cu doar
câteva zile în urmă, fuseseră declaraţi eroi, oameni care au luptat, ani în
şir, suferind nespus pentru credinţa lor, pentru ţara lor, pentru neamul lor
românesc, oameni dintre care, mulţi, erau de mult oale şi ulcele, morţii
nefiind nici ei cruţaţi, ci ucişi, pentru a câta oară? Nedreptatea mi se părea
scandaloasă, dar şi de neînţeles. Nu aveam temei să pun sub semn de întrebare
nici buna credinţă a Generalului Antonescu. Impulsul de solidarizare cu cel sau
cei ce mie mi se păreau nedreptăţiţi, în cele din urmă, a fost mai puternic şi
astfel, destinul meu a fost pecetluit.
Prima bancă
a rândului din mijloc era ocupată de Daraban Pavel şi Pantiş Crăciun, doi
colegi veniţi de la Oradea. Elevi buni. Apropiaţi între ei, fapt cât se poate
de firesc, reci faţă de noi, arădenii, care în ochii lor ne bucuram, nu doar de
avantajul de a fi acasă, ci şi de acela de a fi avuţi. Pâinea noastră li se
părea a fi mai albă, strugurii şi merele noastre mai dulci, afumăturile, mai
ispititoare. Eram, prin urmare, de invidiat. Nu era şi cazul meu care, din
acest punct de vedere, mă asemănăm mai degrabă cu ei, decât cu arădenii din
podgorie, sau de la pustă, în clasă majoritari. În timpul celor câteva luni de
guvernare legionară, Pantiş Crăciun fusese activ. Nu ştiam dacă a avut sau nu
vreo funcţie. De aparţinut, în mod neîndoios, a aparţinut Frăţiilor de Cruce.
După 23 ianuarie, 1941, devine tăcut. Limbut nu fusese niciodată. O anume
îngrijorare părea să-1 stăpânească. Ba, într-o zi, l-am surprins chiar
plângând. Avea în faţă o scrisoare, pe care o tot împătura şi despătură, fără
să o şi citească. Mi-am dat seama că ceva ş-a întâmplat şi am încercat să-i
vorbesc. Îi murise mama, ţărancă, rămasă undeva într-un sat bihorean din
"Ardealul de nord". Fusese înhumată înainte ca mesajul să-i parvină.
Şi chiar dacă i-ar fi parvenit la timp, tot nu s-ar fi putut duce. În ce mă
priveşte, aşa a început o prietenie ce va evolua, în cele din urmă, înspre o
angajare politică. Pantiş Crăciun mă va pregăti să devin, la început prieten,
mai apoi frate de cruce. Mă va pregăti, e un fel de a spune.
Începuturile Mişcării Legionare le cunoşteam, ca şi el. Citisem "Pentru
Legionari". Prin el am ajuns să citesc însă şi alte cărţi de istorie şi
doctrină legionară: "Cranii de lemn", de Ion Moţa; "Crez de
generaţie", de Vasile Marin; "Îndreptarul F.D.C", de Gh.
Istrate; "Îndemn la simplitate", de Ernest Bernea; "Roza
vânturilor", de Nae Ionescu; "Eroism", de P.S.S. Ioan Suciu
ş.a.m.d. Şi tot datorită lui am ajuns să cunosc emoţiile comuniunii spirituale.
Pe parcurs, drumurile noastre s-au despărţit. A reuşit să ocolească detenţia.
Ca notar (secretar comunal), a fost un dur. În cele din urmă, a reuşit să fugă
în străinătate. Acum, când scriu, nu mai ştiu despre el nimic.
Iunie, 1941,
spre sfârşit, în vacanţă. Mă aflam, împreună cu Bujor, la gară. Din trenul
sosit de la Brad, coboară Lungu Ion, elev şi el, ca şi noi. Ne cunoşteam de mai
multă vreme, el fiind de loc din Valea Mare. Brunet, talentat, plin de sine. Mi-a
citit într-o după-amiază, dintr-un caiet câteva pagini cu însemnări ce se voiau
năucitoare. Avea omul nerv şi lecturi vaste. Reţin şi azi apologia spiritului
de aventură spirituală, reţin imaginea supraomului care, din chiar ştreangul
spânzurătorii, sfidează pigmeii, dispreţuieşte oamenii de rând. Coboară, doar
pentru a schimba câteva vorbe cu noi, şi Bogdan Eugen, băiatul şefului haltei
Bonţeşti. Staţionarea trenului era de peste 10 minute, aşa că vreme de vorbă
era. Prea multe gânduri sau impresii nu am apucat să schimbăm însă. S-a
apropiat de noi şeful postului de jandarmi şi ne-a poftit, pe toţi patru, la
primărie, fără să prezinte (să aibă) mandat, fără să-şi motiveze gestul în
vreun fel. Abuz calificat. L-a chemat, pentru acoperire, şi pe primar, un ţăran
cumsecade, Hord Trif, rudă cu părinţii mei, prin alianţă. Pentru acoperire, în
vederea unei anchete. Ce anchetă, nu ştiu, întrucât cele discutate de noi, în
gară, nu aveau nimic de-a face cu politica. Nu a apucat însă să ne pună nici o
întrebare, că a sosit dr. Oarcea, tatăl lui Bujor. Ce a vorbit cu şeful de
post, nu ştiu. Principalul e ca ni s-a dat drumul şi că, în naivitatea noastră,
pe drum, ne amuzam de cele întâmplate. Singur Eugen era ceva mai abătut,
mărturisindu-ne că a avut noroc. Asupra lui se găseau tipărituri incriminatorii.
A avut, am avut noroc, o dată. Dar a doua, a treia oară vom mai avea? Alte
asemenea incidente, în vara aceea nu au mai avut loc. Nu am ocolit întâlnirile,
obişnuitele întâlniri de lunea, dar nici nu le-am căutat. De altfel, lucrul la
câmp numi îngăduia nici el prea multe asemenea ifose domneşti.
Spre
sfârşitul verii apoi, s-a îmbolnăvit mama. Cărau, fânul. Tata, sus, pe căpiţă.
Mama îi arunca fânul, din car. Muncă obositoare; altă dată făcută de cumnatul
meu, care, acum, era la închisoare. A transpirat, de bună seamă, a învăluit-o o
boare de vânt şi a căzut la pat, cu febră mare. Doctorul Babuţia a consultat-o
fără să poată pune un diagnostic. Drept tratament, comprese cu apă stătută.
Efectul, nul. Câteva nopţi am vegheat-o cutremurat de teamă, de teama
pierderii. Viaţa noastră, fără ea, nu ar fi fost cu putinţă. Nu eram mici, ne
era însă atât de consubstanţială încât nu ne puteam concepe existenţa fără ea.
În disperare de cauză, tata a cerut medicului de circumscripţie ca mama să fie
consultată şi de un alt medic. Au fost solicitate, telefonic, serviciile
directorului spitalului din Ineu, Dr. Balag. L-am aşteptat la gară, l-am condus
acasă, a consultat-o, a schimbat câteva cuvinte cu doctorul Babuţia şi a
decretat; pneumonie fibrinoasă, adică fără apă, de unde dificultatea punerii
diagnosticului. A scris apoi o reţetă pentru Prontozil, o sulfamidă roşie,
medicament recent pus în circulaţie, întâmplarea a făcut sâ-1 găsesc. I l-a
administrat personal, şi cu efect miraculos de-a dreptul, în câteva ore
temperatura a scăzut, starea generală s-a ameliorat şi, treptat, mama şi-a
revenit de-a binelea. A rămas, în schimb, cu o predispoziţie spre tuberculoză.
Din când în când boala îşi făcea simţită ameninţarea. Nu însă de o manieră
îngrijorătoare. Va mai munci ani mulţi, pentru ca, în cele din urmă, să cadă
răpusă, tot de o pneumonie, la vârsta de 75 de ani.
15
septembrie, 1941. Din nou la şcoală. Debutul, de rău augur. Şcolii i se
atribuie, de către Primăria Municipiului, terenul din imediata vecinătate
nordică, terenul fostului teatru de vară, acum dărâmat. Condiţia era ca terenul
să fie împrejmuit, dărâmăturile nivelate. Foarte bine, dar cum? Simplu. Prin
munca voluntară a elevilor. Zis şi făcut. Practica agricolă, practică agricola,
munca voluntară, muncă, oboseala, oboseală, iar timp, pentru învăţat şi pentru
a mai şi citi câte ceva, defel. Nemulţumirea elevilor era generală. Cine să
protesteze însă. Cârteam doar între noi, până într-o zi, când ne-am decis să ne
adresăm ministerului, printr-un memoriu. L-am întocmit eu, l-au corectat alţii,
l-am semnat toţi, mai puţin doi colegi: Tudor Eugen - ajuns între timp
inspector municipal - şi Tatu Cornel, despre care nu mai ştiu nimic, şi i-am
dat drumul. Când şi cum a aflat directorul de ispravă, nu ştiu. Mi-am dat însă
seama că ştie de faptul că la fiecare ora de geografie mă striga la răspuns şi
mă trimitea la loc, fără să mă întrebe ceva, cu precizarea: "Nu, nu, cu
domnul Gheorghiţă nu stau de vorbă". Mi-a încheiat situaţia trimestrială
fără să am nici un răspuns, doar cu nota obţinută la teză. Între timp,
profesorul Irimescu, deţinea şi funcţia de subdirector şi locuia cu noi în
internat, m-a atenţionat asupra faptului că memoriul a fost restituit de către
Minister, Direcţiunii şcolii, ca acesta să decidă. Eventuala mea eliminare
presupunea însă o hotărâre a Consiliului Profesoral. Relaţiile directorului cu
profesorii nu erau însă dintre cele mai bune. Memoriul, apoi, era fundamentat
aşa că nu a fost pus în discuţie. A mai intervenit şi un fapt neprevăzut. Din
ordin ministerial, înainte de a pleca în vacanţă, trebuia să fie comemorat
cronicarul Miron Costin. Elevii Şcolii Normale aveau o societate pentru
literatură şi o alta, religioasă. În cadrul acestora, activitatea era intensă,
în perioada de iarnă, mai ales. Apucasem să mă afirm în amândouă societăţile.
In cea literară, am citit poezii. Succesul de public a fost considerabil.
Criticii în schimb, Lucian Emandi îndeosebi, mai mare decât mine cu doi, trei
ani şi semnatar al unui volum de versuri, bine primit, m-a scuturat zdravăn.
Păcatul? Influenţa poetului Octavian Goga. Şi în cadrul societăţii Sfântul
Gheorghe apucasem să mă remarc. Am fost ales să reprezint Şcoala la un concurs
pe oraş. Subiectul: "Despre curaj". Concurenţii: Constantinescu,
alias Paul Everac de mai târziu, din partea Liceului Moise Nicoară, Petru
Pecican, din partea Liceului Comercial de Băieţi şi nu mai ştiu cine. Lucrarea
lui Paul Everac, abstractă, concisă, preţioasă. Succes de public, modest.
Liceul Moise Nicoară mai avea un reprezentant, pe Ovidiu Cotruş. Nu a citit. În
schimb, Părintele Ilarion V. Felea, redactor la revista "Biserica şi
Şcoala", i-a publicat lucrarea, ceea ce , cu ale noastre nu s-a întâmplat.
Lucrarea lui Petru Pecican, nu mai ştiu cum a fost. Despre lucrarea mea nu
doresc să vorbesc. Ea a atras însă atenţia profesorului meu de română,
Damaschin Ioanovici, care, entuziasmat fiind, nu exagerez făcând această
afirmaţie, nici nu încerc să-mi arog merite, Doamne fereşte, m-a rugat să pregătesc
eu evocarea lui Miron Costin, deşi eram elev în clasa a şaptea abia. Citisem
recent "Eroii" lui Thomas Carlyle. Sub influenţa acestui neoromantic,
sub influenţa noului meu angajament şi, poate, şi cu o oarecare notă, de
originalitate, am scris evocarea. În cadrul şedinţei solemne, elevi şi cadre
didactice, efectul, a fost deosebit. Profesorul de română, care cunoştea
textul, s-a simţit obligat să intervină, dar nu pentru a întregi imaginea
comemoratului, ci pentru a-şi mărturisi entuziasmul. M-au felicitat toţi
profesorii care erau de faţă, în cele din urmă, m-a felicitat şi directorul şi
m-a rugat să trec pe la cabinetul domniei sale, ceea ce am şi făcut.
Pătrundeam
pentru prima oară în această încăpere, aflată la parter, în imediata vecinătate
a secretariatului. În spatele unui birou masiv, sculptat, directorul mă aştepta
şezând pe un scaun cu speteaza înaltă, cu aspect de tron voievodal. "Ia
loc". M-am aşezat pe singurul scaun liber, aflat destul de aproape, fără
să rostesc cuvenitul mulţumesc. Eram emoţionat. "E cazul, continuă el, să
ne împăcăm". Îmi venea greu să cred că ceea ce aud e aievea. Cum adică să
ne împăcăm? De când această relaţie amicală? Prin urmare, tac.
"Răspunde-mi totuşi, ce te-a făcut să scrii memoriul? "Starea
de încordare nervoasă în care mă aflam, în care ne aflam. " Se poate. Voi
nu ştiaţi însă că nu aveam altă soluţie. Terenul a fost atribuit Şcolii
condiţionat şi nu vroiam, sub nici-un motiv, ca Şcoala să-1 piardă. Ar fi
existat însă şi o altă soluţie. Tu eşti o pasăre rară, un corb alb. Pentru ce
nu ai venit la mine? Ţi-aş fi creat condiţii să citeşti, să scrii. Te-aş îi
scutit de corvoadă." "Colegii ce ar fi zis?" "Colegii? L-ai
citit pe Friedrich Nietzsche?" "Chiar dacă nu în totalitate, l-am
citit." "Gândeşte-te atunci la teoria elitelor libere, lipsite de
prejudecăţi şi nu uita că tu nu eşti ca toţi ceilalţi". Am plecat uluit.
Lecţia era dostoievskiană, mirosea a Raskolnikof; dacă nu prin îndemn la crimă,
prin dispreţ faţă de semeni şi mă tulbura prin amoralitate. Colegilor, curioşi,
în mod firesc, le-am spus doar că supărarea prilejuită de memoriu, în
timpul acestei întrevederi, a fost stinsă. Şi într-adevăr, următoarele două
trimestre au decurs fără probleme.
E perioada
în care implicarea mea în viaţa mănunchiului, de prieteni a crescut. E perioada
în care am cunoscut lume nouă: pe Aurel Suciu, pe Ovidiu Cotruş, pe Ilie
Măduţa, pe Ilisie Cosmet pe Ionel Moldovan, pe Ilie Mustea, e, îndeosebi,
perioada unor multiple şt aparent, contradictorii chemări. Nu eram omul credinţei
nelimitate. Citeam filosofie, împrumutând cărţi din biblioteca Liceului Moise
Nicoară, prin mijlocirea lui Ilie Mustea, ascultam poezie recitată cu totul
aparte de Puiu Cotruş, care credea în muzica lucrurilor, scriam teatru cu
intruziuni freudiene, roman politic, frecventam opera. Teatrul Naţional şi
Opera din Cluj se găseau în refugiu la Timişoara şi Arad. Războiul era departe.
Adăposturile, sub formă de tranşee săpate prin parcuri, mămăliga obligatorie,
de două ori pe săptămână, afişele care îndemnau la tăcere erau tot atâtea semne
ale stării excepţionale pe care eu nu o percepeam ca atare. Dar nu numai.
Războiul crează victime, războiul răspândeşte suferinţă, suferinţa predispune
la reflecţii şi, frecvent, din nevoia de a comunica cu cei dispăruţi, la practici
oculte de genul spiritismului. Tata era pe front. Citisem "Sic
cogito". A fost, prin urmare, uşor unui coleg mai mic decât mine cu un an,
să mă câştige pentru o asemenea experienţă. Biserica nu încuviinţează
spiritismul, îl auzisem totuşi, pe chiar Episcopul Andrei, cu doi, trei ani în
urmă, vorbind despre atari experienţe, deloc peiorativ, în casa preotului din
satul meu, preot care îi era şi cumnat şi care îşi pierduse feciorul, proaspăt
inginer de drumuri, răpus de o pneumonie. Întrucât îi curtasem crucea cu
prilejul înmormântării, la masa de pomenire de şapte săptămâni, am fost invitat
şi eu. Jalea se mai potolise, mesenii discutau despre suflet, despre viaţa de
dincolo, despre posibilitatea sau imposibilitatea de a comunica cu morţii. Ca
cel mai tânăr, ascultam atent, pentru a reţine. La masă, alături de
mine, era Ilie Haiduc, doctor în ştiinţe industriale, numele iui a mai fost
amintit, prieten apropiat al decedatului şi virtual ginere al preotului Bulz.
Câţiva ani mai târziu am aflat lucruri noi despre moartea inginerului, moarte
care nu a fost chiar firească ci, mai degrabă, un fel de sinucidere din
dragoste. Tânărul absolvent, bărbat înalt, puternic, aparent domol, s-a
îndrăgostit de o femeie. Nu era din partea locului. Trăiau împreună, fără binecuvântarea
părinţilor dar, mal ales, fără binecuvântarea unchiului episcop,care îi
finanţase studiile. Au avut loc schimburi tari de cuvinte, jigniri şi chiar
ameninţări. Tânărul nu a înţeles să renunţe, a plecat la Bucureşti şi, de
acolo, în munţi, unde, cu o încrâncenare ieşită din comun, de care numai
îndrăgostiţii sunt capabili, a urcat creastă după creastă, până la epuizare. O
pneumonie căutată cu tot dinadinsul, apoi o tuberculoză galopantă, l-au răpus
în doar câteva zile, în chiar inima muntelui. Ilie Haiduc nu ezita să-1
considere vinovat de nenorocire pe scop. Se pare că şi acesta, în forul lui
intim, îşi recunoştea păcatul. Cu dragostea unor tineri nu e de glumit. În ce,
mă priveşte, eram în afara oricărui pericol de felul acesta. Cărbunii mei mocneau
fără străfulgerări şi fără ţintă, mai ales.
Colegul cu
pricina se numea Tudor. Pană nu demult, se numise Sârbu. Tatăl lui, plutonierul
de jandarmi, Sârbu, a fost asasinul care 1-a strangulat pe Căpitan, asasinat la
rândul lui, în ziua de 30 noiembrie, 1940, la Jlavă. Prevenitor, fiul şi-a
schimbat numele, cu toate că legionarii nu mai erau la putere, şi nici de
suferit de pe urma calităţii de fiu nu a suferit. Formal s-a dezis de tată. Ce
simţea în sinea lui, singur el ştia. Cert rămâne faptul că încerca să ia
legătura cu el. Ce 1-a determinat să mă implice şi pe mine şi cum de am
acceptat, iarăşi nu ştiu. Mă considera el neutru, sau chiar ostil legionarilor?
La rândul meu, eram eu atât de curios să aflu amănunte? Şi una şi alta,
probabil. Oricum, de urât nu l-am urât. Dimpotrivă, înţelegeam că are un destin
ingrat, că suferă moral, fără să aibă vreo vină.
Şedinţele
aveau loc, la iniţiativa lui, în amfiteatru, după masa de seară, la lumina
slabă a unei lumânări. Planşa cu literele alfabetului şi paharul, le aducea
el. Uneori în doi, alteori în trei sau patru, ne lăsam conduşi de acel
neînsemnat obiect de sticlă, daca nu cumva îl conduceam noi, înmănunchind
litere, alcătuind cuvinte şi răspunsuri la întrebări nerostite, gândite doar.
Gândite de cine? Răspunsurile cui? Încordarea era remarcabilă nu însă şi teama
presupusă de întâlnirea cu necunoscutul, cu stafiile, cu moartea. Spectrul
acesteia lipsea, iar sufletele, dacă erau prezente, nu-mi inspirau teamă: Am
remarcat apoi, destul de curând, că nu ni se descoperă lucruri deosebite, mai
mult, că uneori, răspunsurile sunt cele pe care eu însumi le anticipam. Eram în
stare să impun eu răspunsul. Prin urmare, ceea ce se petrece e mai puţin
spiritism şi mai multă parapsihologie. Constatarea aceasta m-a deconectat Am
mai repetat totuşi experienţa şi într-un alt cerc, în oraş, tot cu elevi. O
comunicare primită ne oferea posibilitatea unei verificări. Ni s-a spus anume
că X, un cunoscut comun, a fost rănit pe front şi se află, în stare gravă,
într-unui din spitalele Aradului. L-am căutat peste tot, şi nu era, motiv
pentru care am renunţat definitiv la atari practici. Gustul a ceva nou, dar
nedesluşit, începea să mă stăpânească şi nu aveam puterea să mă împotrivesc.
Când mă
gândesc, aproape că nu-mi vine să cred cât de multe evenimente încap
într-o perioadă relativ scurtă de timp, câte emoţii, câte speranţe şi, vai,
câte dezamăgiri. Într-una din seri, Pantiş Crăciun mă anunţă că peste câteva
zile doar, urmează să fac legământ, pentru a deveni frate de cruce. Va trebui,
prin urmare, să mă pregătesc: post, rugăciune, meditaţii asupra evenimentului.
Din mănunchiul de prieteni de pe lângă Şcoala Normală sunt singur ales. Motiv
de mândrie, dar şi, de îngândurare. Mă împac destul de greu cu înregimentarea
şi ceremonialul. Ipostaza de şef nu mi se părea nici ea mai potrivită. Sunt un
socratic, un om de idei, eventual, contemplativ, nu un om de acţiune. Despre
refuz, nu poate fi vorba. Mi-ar fi imposibil să mă opun. Presimt Destinul şi mă
supun. Ceremonia s-a consumat într-o duminecă, după masa, într-o încăpere
modestă, scundă, cu pământ pe jos, undeva la marginea oraşului. De la internat,
până acolo, drum lung, fără mijloace de transport în comun. Mărşăluiesc de unul
singur şi, pe măsură ce mă apropii, încerc un simţământ nou: riscul. Dar dacă
sunt urmărit? Urmărit? Pentru ce? Care e fărădelegea pe care o săvârşesc?
"Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să,
nu-ţi faci ţie chip cioplit nici asemănări ale vreunor lucruri, să nu te
închini lor! Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert! Adu-ţi aminte
de ziua odihnei! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta! Să nu ucizi! Să nu fii
desfrânat! Să nu furi! Să nu mărturiseşti strâmb! Să nu doreşti nimic din ce
este al aproapelui tău!" Care? Nici una. Oamenii însă îşi au poruncile
lor, ştiute şi neştiute, şi îşi ascund urâţenia în spatele lor. Se pare că am
ajuns. Un plus de încordare şi intru. În tindă, un tânăr. Nu-1 cunosc. În
camera de alături, alţi doi, sau trei. Sunt în cămaşă-verde. Mi se dă şi mie
una. O îmbrac pentru prima şi ultima oară, şi ceremonia începe. "Tatăl
nostru...", câteva întrebări răspunsurile de rigoare, emoţiile, săcuşorul
cu pelin şi despărţirea. Câte unul, pentru a nu stârni bănuieli, ne întoarcem
la casele noastre.
Printre
tinerii care au depus legământul odată cu mine, dacă îmi aduc bine aminte, a
fost şi Ovidiu Cotruş. Ne cunoşteam mai demult, eram chiar prieteni. Mergeam
împreună, adesea, pe strada Episcopiei la Biblioteca Institutului Francez. Pe
drum îmi recita versuri, ba din Claudelle, ba din propria-i creaţie, poeme
lungi, subsumabile unui singur titlu: muzica lucrurilor. Dezordonat şi vesel,
spumos la vorbă şi posesiv, era greu să-ţi înscrii discursul propriu în fluviul
discursului lui, pentru a face să se nască dialogul. îmi era drag, din cauza
spontaneităţii, a lipsei de prejudecăţi, a spiritului lui boem. Cu el am fost,
pentru prima oară în viaţă, într-o grădină de vară, seara, cu un pahar de vin
în faţă. Părea a fi un om al casei. Ambianţă romantică. În povestirile lui,
vorbea despre sine, ca nici o dată, cu o undă de tristeţe: pierderea mamei,
refugiul de la Oradea, lipsa simţului practic; despărţirea de unchi, poetul
Aron. În noaptea aceea am rămas la, el. Era singur. Tatăl, profesor de
geografie, lipsea. Locuia într-o casă parter, nu departe de grădină, fostă a
unchiului. Câteva trepte, o terasă închisă, în formă de L, bucătărie, cămară,
dormitor şi două camere cu ferestrele spre stradă. În bucătărie, veselă
nespălată; paturile, în dormitor, nefăcute; în prima cameră, un divan
nefolosit, patul meu de-o noapte, un birou cu praful de un deget, în spate, o
bibliotecă mare, cu ultimele noutăţi editoriale, scaune, tablouri. E camera de
lucru a poetului Aron , Cotruş, de pe vremea când locuia în ţară. Alături, prânzătorul,
acum un fel de magazie frecventată de şoareci. Pianul soţiei poetului,
interpretă celebră în epocă, acoperit şi el de atotprezentul praf. Pe aproape,
un cufăr imens, cu toaletele doamnei, cele pentru concerte, o masă, două
bufete, totul într-o răvăşeală desăvârşită. Privind, am înţeles ce înseamnă
lipsa femeii, după cum am înţeles şi de ce Puiu era atât de dezordonat şi de
nonconformist. Dezordonat în viaţa de zi cu zi, nu însă şi în gândire şi în
comportamentul etic. Starea de fapt nu-1 descumpănea. Lucrurile sunt cum sunt
şi pace. Cel căruia nu-i convine, să nu-i calce pragul. Am răsfoit cărţi, am
schimbat gânduri până târziu, după miezul nopţii, apoi am adormit zicându-mi
că, probabil, aşa trebuie să fie poeţii, toţi poeţii, eu nesocotindu-mă ca aparţinând
tagmei; prieten, da, prieten ce ştie să asculte. Doar atât.
Avertismentele
nu au lipsit. În rândul elevilor de la alte licee s-au operat arestări. Era de
aşteptat ca elevii Şcolii Normale să fie şi ei încercaţi. Că nu s-a întâmplat
aşa, e foarte bine. Faptul nu scuză totuşi naivitatea. Nu realizam că s-ar
putea să fiu urmărit şi că, într-o zi, s-ar putea să fiu ridicat ca din oală.
Continuam, oricum, să mă comport ca şi cum nu ş-ar fi întâmplat nimic, să
scriu, să-mi frecventez prietenii, să vorbesc îndeosebi. Să vorbesc, ce?
Lucruri fără o importanţă aparte, importante doar prin aceea că erau sincere.
Gânduri necontrafăcute. Şi câte nu gândeşte un tânăr, despre sine, despre
semeni, despre General, despre Comandant? Nu puteam înţelege, îndeosebi, cum un
tată, în decurs de numai câteva luni, e capabil să-şi schimbe atitudinea faţă
de proprii lui fii declaraţi, nu puteam înţelege violenţa prigoanei
dezlănţuite; nu puteam înţelege nici retractarea atâtor declaraţii solemne.
Legionarii au fost nişte rebeli. Au încercat să-1 înlăture pe General şi să
pună mâna pe putere. Pe care putere? Nu era proclamat, prin Decret Regal,
Statul român, Stat Naţional Legionar? Nu guvernau legionarii? Elevii, elevii
apoi pentru ce au fost arestaţi? Contrar aparenţelor, lucrurile erau mult mai
simple. Duşmanii de azi, duşmanii de ieri erau, în ultimă instanţă aceeaşi. Şi
dacă au greşit legionarii cu ceva, atunci au greşit socotind că la 6
septembrie, 1940, ei au preluat efectiv puterea. Oricum, în ce-i priveşte,
nedreptatea revenea în forţă şi acest lucru m-a determinat, moral, să fiu
alături de ei. S-a petrecut de altfel nu doar cu mine, un lucru ce s-ar putea
să pară ciudat; psihologic, explicabil totuşi. Preşedinţia Consiliului de
Miniştrii, la începutul anului 1942, publică, fără semnătura vreunui autor,
două volume ale unei lucrări pretins documentare, lucrare intitulată "Pe
marginea prăpastiei" , 21-23 ianuarie, 1941, distribuită în mod gratuit,
prin intermediul a tot felul de instituţii, printre care şi Bisericile. In volumul
I al acestei lucrări e prezentată Lovitura de Stat din 6 septembrie,
1940 şi Guvernarea Naţional Legionară, cu toate "crimele" şi
"ororile" ei. În volunul II e detaliată aşa-zisa
"rebeliune", pregătirea, desfăşurarea, epilogul ei. Scrisă cu scopul
evident de a discredita, de a surpa credinţe şi, în cele din urmă, de a
justifica represiunea, noua prigoană, cartea e departe de a fi obiectivă. Când
am citit-o, nu ştiam ce e aceea dezinformare, trucaj fotografic, delaţiune,
poliţie secretă. Din respect pentru litera tipărită, nu m-arh gândit să pun sub
semn de întrebare nimic din cele relatate. O nedumerire aveam totuşi. În
volumul II, capitolul "Pregătirea rebeliunii", erau analizate critic
toate, absolut toate conceptele ideologiei legionare, precum şi evenimentele
ce-i constituie istoria, vrând parcă să demonstreze că nimic bun nu a existat
în viaţa acestei mişcări, că de la bun început ea nu a-fost decât o bandă de
asasini şi că singura raţiune de a fi a acestei mişcări a fost aceea de a trăda
neamul şi ţara şi de a pregăti şi săvârşi "rebeliunea", ceea ce şi
mie, un copil credul, mi se părea absurd. În timpul celor patru luni de
guvernare, legionarii au abuzat, au jefuit, au ucis - eu am văzut şi multe alte
lucruri, demne de laudă, dar, mă rog, să trecem peste aceasta - cum rămâne cu
"morţii", morţii la mormintele cărora, chiar el. Generalul, s-a
recules, nu de mult timp, în genunchi? Ei ce vină au? Pentru ce sunt ucişi a
doua oară? Idealurile asumate, ieri, cu jurământ, cum au devenit peste noapte
"versete satanice"? Dar copiii, despre care nu se poate spune, că au
guvernat, că au abuzat, că s-au răzvrătit, pentru ce umplu acum închisorile?
Ei bine, aceste câteva nedumeriri, citatele privind doctrina incriminată,
nedisimularea intenţiilor de denigrare, au făcut ca efectul acestei lucrări să
fie exact contrariul celui scontat. Şi eu şi mulţi alţi tineri; citind această
carte, am găsit în ea un sprijin indirect, un sprijin prin recul. Aspectele
reprobabile ale celor patru luni de guvernare legionară, mi s-au părut
copleşite de frumuseţea idealurilor, setea de dreptate, de sublimul jertfirii de
sine. Reacţiei iraţională, se va zice, reacţie mistică. Dimpotrivă, raţiunea a
fost aceea care a pus în evidenţă incompatibilităţile, nu instinctul. Minciuna
a fost descoperită ca minciună, de ea, de raţiune şi de bunul simţ.