Unde eşti copilărie...

 

14/27 septembrie, 1922 , Ziua Crucii. În vederile părin­ţilor mei, data în sine era nesemnificativă. Importantă era sărbătoarea, sărbătoarea plenitudinii autumnale, sărbătoarea culegerii prunelor, sărbătoarea suferinţei triumfătoare. În ceea ce mă priveşte, o zi ce s-a dovedit a fi premonitorie, adică a crucii în toată puterea cuvântului. Părinţii, ţărani, mai mult săraci decât mijlocaşi, şi, pe deasupra şi tineri. Tata, 22 de ani, încorporat pentru stagiu; mama, 24 de ani, noră în casa bunicilor, cu grija gospodăriei şi a încă unui copil, sora mea Cornelia, mai mare decât mine cu doi ani. Din acele prime săptămâni şi luni de existenţă, e limpede, nu am cum să am amintiri. Ştiu doar, din spuse, că mama, frântă de oboseală, pe când mă alăpta, stând pe marginea patului, a adormit cu mine la sân şi m-a scăpat din braţe. Am căzut, din fericire fără să mă aleg cu altceva, decât cu spaima şi plânsul. Bunicul meu, în schimb, s-a pornit pe ocară şi insulte, la adresa mamei, acuzând-o, nici mai mult, nici mai puţin, de încercare de pruncucidere. Sărmana mamă. Cred că de atunci s-a aşternut între ea şi bunic o tăcere ostilă şi lungă, atât cât le-a fost şi viaţa. Era, oricum, o lipsă de înţelegere din partea bunicului, dacă nu cumva o defulare. Dragostea faţă de cel dintâi nepot ce va să-i poarte numele, nu era singura explicaţie a exageratei reacţii. Mai erau, din câte îmi dau acum seama, şi resentimente. Venit şi el ginere, în casa părinţilor bunicii, dintr-un sat răzleţ, nu a fost prea bine primit. Motivele nu le cunosc. Cert este că, împreună cu bunica, au părăsit Biserica Ortodoxă, trecând la baptişti. S-au pocăit adică. Pe tata nu l-au putut convinge să-i urmeze. Mai mult, căsătoria tatălui meu, pe placul bunicului lui, pentru bunicii mei a fost un afront, întrucât cununia a avut loc la biserică, iar nunta a fost cu joc şi cântec. Vinovată a fost considerată, evident, mama şi, ca urmare, din când în când i se plătea câte ceva din poliţă. În schimb, înţelegerea dintre părinţi a fost deplină si precumpănitoare în viaţa întregii familii, la care, în timp, s-au mai adăugat încă două suflete, un frate, Ştefan, şi o soră, Florica.

Pentru Cornelia, venirea mea pe lume a fost o bucurie de scurtă durată. Obligată să mă legene, îi încurcam socotelile, îi limitam jocul. Ar fi vrut să se răzbune, dar nu avea cum. Răsturnarea leagănului ar fi fost o soluţie la care, după propriile-i mărturisiri, s-a gândit. Nu ştiu dacă a şi făcut-o. Cert e doar faptul că eu am mai crescut am prins să umblu şi cum eram cam plinuţ, călcam apăsat şi alergam tropăind. Se amuzau, privindu-mă, îndeosebi străinii. În colţul străzii, cale de câteva zeci de metri de la uşa casei noastre, se afla prăvălia unui evreu, Weisberger. Acesta mă chema uneori, mă punea să alerg, mă privea peste ochelari şi, luându-mă în braţe, îmi dăruia câte o bucată de ciocolată, de un leu. O primeam fără să fiu încântat. Din cauza culorii şi a unor asociaţii deza­greabile, nu o gustam Se bucura, în schimb, de ea, sora mea cea mare. Era un mod inconştient de a o recompensa pentru necazurile pricinuite. Nu singurul. După ce am mai crescut; băiat cuminte, prea cuminte spuneau uneori mama şi bunica, îmi organizam jocurile de unul singur, prin curte, prin casă, funcţie de vreme. Sora mea Cornelia legase prietenii cu alte fete din sat şi întârzia, adesea, mult peste ora îngăduită. Drept pedeapsă, tata încuia poarta. Cel care o descuia, pe ascuns, eram eu. Mai mult, dacă tata încerca să o certe, eu, în semn de protest, declaram pe loc greva foamei. Refuzam masa cu o încăpăţânare care îi descumpănea pe ai mei, dovedindu-mă a fi mai puternic, întrucât, în cele din urmă cedau ei.

Ridicată de bunic şi de tata, casa, din lemn, în formă de L, având două camere înspre stradă, bucătărie şi târnaţ, era socotită a fi mare. Numai că, iarna, când nu se mai dormea în podul grajdului, pe câmp sau în pădure, întreaga familie se îngrămădea într-o singură încăpere, aceeaşi în care, mai bine de două luni, şi cam în aceeaşi vreme, se mai aflau şi războ­iul şi vârtelniţa şi sucala şi pisicile, uneori. Ţesutul, cu tot ceea ce ţine de el, era o îndeletnicire tradiţională, ce nu ne ocolea nici pe noi, copiii. Câte seri târzii nu am moţăit, cu fusul rotindu-mi-se în palme, pe când tata pendula, pentru mine cu o surprinzătoare îndemânare, răşchitorul ?! Câte ţevi, adică mosoare, pentru suveică nu am făcut înainte de a pleca, sau după ce mă întorceam de la şcoală sau, după ce am mai crescut, câte gheme de urzeală sau tramă?! Eram îndemânatic - spuneau ai mei - şi util, în pofida faptului că îndeletnicirile erau considerate a fi femeieşti. Intrau, oricum, în ordinea firească a lucrurilor, asemenea scăldatului de sâmbăta seara, în faţa jarului din soba de tuci, cu uşa deschisă, asemeni mirosului de sarmale, de cartofi copţi in coajă, de castane, coapte şi ele. O agitaţie aparte, alta decât aceea de peste săptămână, se potolea treptat, pentru a face loc zilei de odih­nă, pentru a face loc sărbătorii. Nu-i înţelegeam sensul. Lec­turile bunicii, cu voce tare, din Biblie, mă fascinau, nu însă ca texte sacre, ci ca simple istorisiri, ca simple poveşti. Pacea, în schimb, cobora în sufletul meu de pretutindeni, ca o harismă a însăşi sărbătorii. Şi, această pace ce, pe măsura trecerii anilor, se subţia continuu, era de natură sa împrumute, nu doar fiinţelor, fiinţei mele, ci tuturor lucrurilor, un plus de candoare. Sâmbăta seara, după ce, îmbăiat, îmbrăcam cămaşa de cânepă şi bumbac, ţesută de mama, lumina lămpii cu petrol mi se părea mai calmă, pereţii încăperii, mai albi, fulgii de zăpadă, întrezăriţi printre perdelele ferestrei, mai fascinanţi, mai uşori. Mă bucura sărbătoarea, fără ca totuşi să fiu un prunc credincios, un stăpânit de fervori, poate pentru faptul că religioşi, din cale afară, nu-mi erau nici părinţii. Obiceiurile erau respectate. Lipsea în schimb zelul. Grija zilei de mâine nu lăsa prea mult loc pentru cele duhovniceşti. Sau, poate e mai exact a spune că această grijă, ce acoperea deopotrivă şi pădurea şi holdele şi animalele şi oamenii casei, avea ea însăşi, în sinea ei, o mare doză de spiritualitate şi sacru. Între supranatural şi firesc nu existau limite, nici spaţiu de manevră, nici timp de târguiala. Soarele era sfânt, fărâmitura de pâine era sfântă, răsuflarea boului, la fel. Sărbătorile nu făceau altceva decât să reîmprospăteze sfinţenia aceasta cvasigenerală, sfinţenia întregului cosmos. Natura sfinţită prin om? Omul sfinţit prin natură? Cine să ştie? Ce ştiu e faptul că, de Bobo­tează, praznic împărătesc, prin sau cu nimic mai prejos decât cel al naşterii, sau învierii, în ajun, era aşteptat preotul. Bunica îşi căuta refugiu pe la fraţi. Preotul, crâsnicul şi cântăreţii ajungeau, de obicei, înspre seară. Casa era proaspătă, noi eram primeniţi, focul, în sobă, jucăuş de-a dreptul. Pe masă, darurile pentru preot, cinarul pentru noi, adică un colac mare cu un ou răscopt la mijloc şi cu un număr de coarne, egal cu numărul vitelor din grajd, pe de margini. După sfinţire, aceste coarne erau tăiate de mama şi împărţite animalelor, ca un fel de cuminecătură. Era atât de puternică legătura om-animal, încât tata nu a conceput să vândă, sub nici un motiv şi în nici o împrejurare, vreunul din animalele lui, măcelarilor, un asemenea gest echivalând pentru el cu o omucidere. Excepţie în ce priveşte religiozitatea făcea doar bunica, femeie mică de stat, chibzuită şi deosebit de energică şi ambiţioasă. Nu con­cepea ca cineva din sat să fie mai devreme decât ea în holdă. Ei bine, în timpul iernii, mai ales, obişnuia să ne ia şi pe noi, pe Cornelia şi pe mine, la adunare ( casă de rugă­ciuni ). Acolo era cald, nu ca la biserica ortodoxă, erau scaune pentru toţi participanţii, era muzică instrumentală. Baptiştii obişnuiau apoi să organizeze serbări, în care impli­cau, masiv, copiii. Cu un asemenea prilej mi s-a dat sa învăţ o poezie, religioasă, se înţelege. Urma să fie prima mea ieşire în public, exceptând serbările de la grădiniţă. Lume multă, amo-ţii. Mi-a venit rândul. Am urcat cele câteva trepte, m-am înclinat, şi... vai, încăperea a prins să se legene; să se întunece chiar. Nu mai ştiam începutul, nu mi-l mai aminteam. O clipă mi-a trecut prin minte gândul să mă retrag Nu am avut putere, de parcă aş fi fost bătut în cuie. Încă un efort şi ..."Trâmbiţă cu glas de-aramă,/O auzi iubită mamă/ Şi pe uliţă-nşiraţi/ Vezi mulţimea de soldaţi?". Nu era poezia ce trebuia recitată. În­văţată fără intenţie, de la sora mea, elevă în clasa întâia, sau a doua, care o repeta cu voce tare, mi s-a oferit acum - de către cine? - asemeni unui colac de salvare şi m-am agăţat de ea. O salvare precară însă, întrucât, conducătorul comu­nităţii, pastorul, a avut grijă, chiar dacă părinteşte, să mă mustre: "Ei, nepoate - îmi era unchi - la noi nu asemenea poezii războinice se recită". Am înţeles pe loc gafa. Şi mi-a fost ruşine. Poate că am şi plâns. Nu-mi aduc aminte. Ştiu însă că, potrivit firii oricărui copil, am uitat repede întâmplarea şi am continuat să o însoţesc pe bunica, până într-o zi.

Era iarnă. Pentru a aduna banii necesari reparării case: de rugăciuni, fraţii au organizat o serbare cu tombolă. Obiec­tele puse în joc, constând din feţe de masă, ştergare, batiste, lucrate în casă, erau frumoase Şi multe. Un bilet de participare la tragere costa zece lei. Bani nu aveam. Nici bunica. Priveam, la cei ce se înghesuiau să cumpere, cu oarecare tristeţe, dacă nu chiar cu un sentiment de frustrare. Ar fi fost, poate, mai bine să nu fi fost de faţă. Iată însă că cineva, care mi-a intuit frământarea, mă cheamă la el şi îmi oferă banii necesari pentru a cumpăra unul sau două bilete. Mecanismul tragerii, în sine, nu mi-1 mai amintesc. Ştiu doar că biletele erau puse într-o căciulă neagră şi că eu, ca cel mai tânăr din întreaga adunare, urma să le extrag, cu mâna, unul câte unul: X,Y,Z şi gata. Gata fără ca pe vreunul din biletele extrase să figureze şi numele meu. Din ochi mi se prelingeau lacrimi. Ca să mă liniştească, acelaşi bărbat şi, pe lângă el, şi bunica, mi-au făgăduit solemn că, peste o săptămână, sau două, o să-mi dăruiască şi mie "Cuvânt de aur". Ce anume urma să fie acel "Cuvânt de aur", cum anume va să arate, nu realizam Presupuneam doar că e vorba de ceva extrem de preţios şi faptul acesta, în acelaşi timp, m-a liniştit şi mi-a stârnit nerăbdarea. În sfârşit, a sosit şi sorocul şi mi s-a dat, mie şi altor copii, o fascicolă subţire, cu extrase din Biblie. Cum însă nu ştiam să citesc, dezamăgirea a fost totală. Mă aşteptam la un obiect de aur şi mi s-a oferit hârtie. Aş fi vrut să protestez, dar cum? Rămâne cert doar faptul că, începând din seara aceea, la adunare, spre disperarea bunicii, eu nu am mai fost. Mai mult, am eliminat atunci, inconştient poate, odată şi pentru totdeauna, din ecuaţia vieţii mele, termenul noroc. "Dar pe cel de fatalitate? în elaborările mele ideatice, nu am operat cu el. Calcule de perspectivă, sau scenarii de acţiune, în care să-1 includ, nu mi-am făcut. I-am simţit în schimb prezenţa, în mod paradoxal, ca pe o somaţie perpetuă, post factum, de unde absenţa sentimentului tragic, la un om a cărui existenţă a fost efectiv tragică. Destinul nu mi-a bătut nici discret, nici insistent la uşă. Mi-a pătruns în casă pe nesimţite, ca să-şi descopere chipul doar la plecare; nu însă fără a lăsa să se înţeleagă, vai, că se va reîntoarce iar şi iar. "Reacţii specific rustice, prilejuite de permanenţa unor rânduieli sinonime cu firea? Se prea poate. Numai că satul în care m-am născut, numit - nu ştiu prea bine de ce - Gurahonţ , aşezat în valea Crişului Alb, ca într-un fund de căldare, înconjurat din aproape toate părţile de dealuri împădurite, ferit de bătaia vânturilor dezlănţuite, ca şi de excesele frigului, nu e un sat chiar ca toate celelalte. De la simplă aşezare de iobagi, pe o moşie săracă, sau de gonaci ocazionali, pe terenurile de vânătoare ale nu ştiu căror prinţi sau împăraţi habsburgici , fără să crească prea mult, el s-a schimbat în timp. A fost mai întâi strămutat de pe un dâmb, pe altul, din raţiuni economice. A fost apoi, cu acelaşi prilej, sistematizat. Străzile drepte, în pantă uşoară, paralele şi perpendiculare unele pe altele, par desenate pe planşetă. Ca urmare a construirii unei căi ferate, ce îl leagă de Arad, a fost îmbogăţit apoi cu o gară impunătoare şi alte câteva construcţii cu aspect urban. Au apărut şi câteva fabrici: una de cherestea şi mobilă - în vremea copilăriei mele, în ruină - alta, de ciment - dărâmată şi aceasta între cele două războaie mondiale - alta, de spirt. Meseriaşii, străini, maghiari şi nemţi, comercianţii de tot felul, în exclusivitate evrei, şi, nu în ultimul rând, intelectuali modeşti, funcţionari şi liber-profesionişti, cu un. cuvânt burghezia, înfiripată ca urmare a începutului de industrializare, a rămas şi după ce iniţiativele au început a păli. A rămas pentru că, spre Gurahonţ, gravitau atunci şi mai gravitează încă, dinspre toate punctele cardinale, o mulţime de sate, unele mai modeste, altele cu mult mai mari şi mai prospere. Lunea, zi de piaţă, nu mai vorbesc de târgurile zise de ţară, satul devenea literalmente neîncăpător. Limbajul nearticulat al animalelor de tot felul, aduse spre vânzare, clincătul clopoţeilor de pe harnaşamentele cailor prinşi la căruţe, cântecul tânguitor al câte unui cerşetor, forfota mulţimii, belşugul produselor, mirosul de pâine proaspătă şi friptură, de ardei gras, de busuioc şi canapăr, şi, mai presus de toate, preumblarea visătoare a tinerilor, băieţi şi fete, în haine de sărbătoare, se îngemănau, de fiecare dată, într-un spectacol unic, un fel de paradă. Componenta strict economică a manifestării era vădit subordonată celei sărbătoreşti. Prilej de destindere, prilej de cunoaştere, prilej de satisfacere a unor dorinţe difuze, a unor orgolii nevinovate, a unor patimi politice chiar. In mod precumpănitor, panorama era ţărănească. Nu lipseau însă nici domnii: învăţători şi preoţi, notari şi doctori, studenţi şi elevi, o lume oarecum paralelă, cu trăsături distincte, preocupată de salvgardarea statutului propriu. Locul de întâlnire al domnilor era Casina; al domnişoarelor şi domnişorilor, casa vreunui elev, sau student, din sat.

În ce mă priveşte, nu aveam nimic de salvgardat; de cucerit, eventual, da, dacă poate fi vorba de aşa ceva în cazul unui copil cu o voinţă nu tocmai fermă. Contextul specific m-a marcat totuşi. Pe uliţa copilăriei mele, uliţa principală a satului, uliţa preumblărilor duminecale, între biserică şi gară, singura gospodărie ţărănească era aceea a părinţilor mei, în rest, instituţii ca primăria, ocolul silvic, secţia de întreţinere LII, dacă îmi aduc bine aminte, prăvălii, cafenele, ateliere de mici meşteşugari: frizeri, croitori, pantofari. Cum a rezistat, nu ştiu. Ştiu însă că ţâţa se bucura de un respect aparte din partea acestor oameni cu pantaloni şi încălţări de piele, ştiu că, toamna, târziu - la Gurahonţ toamnele sunt deosebit de lungi şi frumoase - când tata îşi cobora vitele de la pădure, se întreceau să i le admire, ştiu că, la concertele ocazionale, era singurul ţăran invitat, şi mai ştiu că eu priveam cu oarecare jind odraslele acestei burghezii mărunte, plimbându-se, în serile de vară, pe lângă uriaşii frasini ce străjuiau strada, în ritmul unei muzici de taraf ţigănesc. Cu jind, pentru că intuiam dincolo o altă viaţă. Nu că în casa părinţilor mei mi-ar fi lipsit ceva esenţial. Cele ale gurii, dacă nu prisoseau, nu ne lăsau nici de izbelişte: Laptele era lapte, porcii, porci, păsările, păsări; produsele din grădină, slavă Domnului, erau şi de vânzare. Nici pâinea nu lipsea, chiar dacă era mai neagră decât cea a brutarului. Cornuri cu unt, nu făcea mama. Pizărăii ei nu erau însă nici ei de lepădat. Într-un singur an, vremea ploioasă a compromis recolta de grâu a satului. Ni se punea deci pe masă, alături de pâine, şi mălai galben ca aurul şi dulce. Cu iaurt era un adevărat deliciu. Eu însă îl respingeam, dintr-un fel de prejudecată, ca simbol al sărăciei, al unei sărăcii de care ţăranilor locului le era ruşine. Fructe, exceptând prunele, nu prea avea tata. Avea în schimb bunicul după mamă, bunicul şi unchii. Mergeam la el, duminecă de duminecă aproape. Locuia într-o casă veche, la marginea satului, împreună cu doi feciori, cu nurorile şi nepoţii. În grădiniţa de flori, dinspre stradă, un iorgovan imens mi. se părea a fi mereu în floare. În spatele casei, livada: meri, peri, pruni, cireşi şi unul sau doi scoruşi. Intram în curte, urcam panta, apoi scara sau treptele de lemn, intram în tindă, în fapt bucătărie cu vatră şi cuptor de copt pâine, printre puţinele din sat de care-mi aduc aminte. Mătuşile găteau pe pirostrii sau în oale mari, de lut, aşezate în jurul flacărei. La mijlocul încăperii, destul de întunecoasă, o masă rotundă şi joasă mă aştepta, ne aştepta, anume. Pe masă, un singur blid şi linguri de lemn. Noi, nepoţii, ne aşezam pe scăunele şi sorbeam pe nerăsuflate bucatele, chiar dacă nu eram flămânzi. Ceremonia, prea des repetată, devenise obişnuinţă. Şi noi, copiii, ne simţeam din cale afară de bine, mai ales dacă, bunicul, săltându-ne pe genunchi, ne mai oferea şi o bucată de zahăr, semn că în dimineaţa acelei zile golise şi el câteva păhărele de vinars întors.

De îmbrăcat, ce să mai zic, eram îmbrăcaţi. Haine făcute în casă: cămaşă şi izmene de bumbac, lucrate de mama, şubă croită şi cusută de moşu, căciulă, laibăr, bocanci sau opinci, cumpărate la târg. Rămân uimit şi astăzi de felul cum reuşea mama să ne primenească, duminecă de duminecă, pe toţi ai casei. Alb imaculat, prospeţime şi mult, foarte mult bun gust. Dar tot atât de multă zbatere şi chiar încrâncenare, încrâncenare tăcută. Eu nu mi-am auzit părinţii blestemând, plângându-se de lipsa rostului. În sinea lor împăcaţi, munceau enorm în perspectivă, urma să fac şi eu acelaşi lucru şi, parcă, nu mă împăcăm cu gândul, poate şi din cauza alcătuirii mele, de pe acum firavă.

De ce aşa şi nu altfel, ca Bujor, pruncul notarului, spre exemplu? Împlinisem trei ani, mergeam la grădiniţă, mă împrietenisem cu Bujor, dar mă jucam mai mult cu fetele. Îmi lipsea îndrăzneala, dacă nu cumva şi vigoarea necesară dezlănţuirii. Pâinea mea cu magiun era bună. Cornul lui cu unt, lăcomos. De cerut vreun dumicat, nu i-am cerut niciodată. El avea apoi sanie metalică. A mea era din lemn cioplit, nu suferea comparaţie. Mergeam la pârtie cu a lui. Eram bine primit, dar ca al doilea. Apoi, el purta bundă, avea mănuşi călduroase şi şoşoni. Şuba mea şi cojocul mă protejau şi ele. Opincile, în schimb, mi se umpleau de zăpadă, obielele se umezeau şi mă pătrundea frigul. Mănuşi nu aveam, circulaţia periferică îmi era deficitară, aşa mi-a şi rămas toată viaţa, vineţeam şi răbdam stăpânit de sentimente confuze.

Vara, curtea şi acareturile primăriei ne ofereau condiţii de joacă deosebite. Veneam aproape zilnic, veneam şi aşteptam ca el să coboare. Eu, mereu al doilea, mereu aşteptând bunăvoinţa unei lumi ce nu era a mea. O singură dată s-a întâmplat ca şi eu să fiu aşteptat. Bujor s-a îmbolnăvit de pojar. O săptămână nu ne-am văzut. Se pare că îmi simţea lipsa. Am fost chemat, şi am intrat, pentru prima dată, în casa părinţilor lui, cu un alt sentiment decât acela al pruncului care aşteaptă.

Primii ani de şcoală i-am făcut împreună. Şi ceea ce mi se pare demn de reţinut e faptul că, în ceea ce priveşte relaţiile mele cu lumea, anii aceştia nu au adus nici o schimbare. Dimpotrivă, polarizarea ţăran-domn dobândea consistenţă cu fiecare nouă zi, şi-mi inculca frustrarea. Ca dascăl, în anii aceia, l-am avut pe Savu Dorea, bărbat frumos, în pofida cheliei totale, cu ochi pătrunzători şi mustăcioară, îmbrăcat după moda anilor 1900, cu redingotă şi steif, pedant, rezonabil, dar şi sever. Îşi făcea meseria cu multă dăruire, îmbinând savant nuiaua cu recompensele. Era necăsătorit şi-şi cheltuia o parte din venituri pe ilustrate şi dulciuri pentru noi. Un răspuns bun, o bomboană, un abţibild, o ilustrată, după caz. Trofeul cel mai râvnit de noi, băieţii, era automobilul. Nu l-am obţinut niciodată, deşi eram socotit un elev bun. Bun, îndeosebi la socoată. Cititul cu voce tare nu-mi era pe plac. În ce priveşte scrisul, aveam tăbliţa denivelată, iar mai târziu, caietele de calitate proastă: sugeau cerneala. Şi totuşi, din a doua jumătate a clasei a doua, am început să citesc poveşti. E drept, prea mult răgaz pentru asemenea desfătări nu am avut. În gospodărie erau de făcut zilnic, treburi ce nu sufereau amânare. Interesul nu mi s-a potolit însă şi am a-i mulţumi pentru aceasta unei femei neştiutoare de carte, pe nume Constanţa, care, în timp ce o ajuta pe mama la culesul cânepii, la meritat sau tors, nu înceta să-mi recite întâmplări din viaţa procletului Păcală.

Şcoala nu era cine ştie cât de departe. Urcam strada până la primul colţ, o apucam spre dreapta, treceam de poştă, şi, peste drum, tot în colţ, era clădirea, cu o singură sală de curs, cu locuinţa domnului învăţător, curtea şi o grădină mare, neaccesibilă noua. În imediata vecinătate, casele a două fami­lii înrudite, de evrei. Urmare a atâtor zilnice treceri, ajunsesem să-i cunosc, fără să fi schimbat cu ei o vorbă şi să le intuiesc decăderea. Erau doi bătrâni uscaţi, îmbrăcaţi în caftane, purtând cipilici tradiţionale, cu bărbi albe şi lungi ce nu au cunoscut foarfecă sau briciul, cu perciunii aşişderea, stând pe bancă, în faţa fostelor lor dughene şi pufăind din nişte pipe cu camişe din cale afară de lungi, înconjuraţi, uneori, de nepoţi sau strănepoţi murdari şi , pentru mine, ciudaţi, din pricina părului cârlionţat ce le flanca urechile clăpăuge, asemeni unor lujere desfrunzite. Prin urmare, nu toţi evreii huzureau. Vecinii mei, negustori activi, deşi ortodocşi şi ei, arătau altfel. Tinerii mai ales, care, zilnic, în timpul verii, când soarele se pregătea de scăpătat, ieşeau, împreună cu alţi conaţionali, de aceeaşi condiţie, să joace tenis. Eu culegeam mingi. Cei câţiva bănuţi primiţi drept plată, îmi prindeau bine. Într-un anume sens mă şi umileau însă, atenţionând, fără să vrea, asupra condiţiei mele de fost, prezent şi poate viitor iobag, condiţie care, aparent, pe sătenii din generaţia tatălui meu îi lăsa indiferenţi. Aparent, pentru că încrâncenarea lor, voinţa lor de a prospera, dove­dea, în ultimă instanţă, contrariul. De a prospera prin muncă, firesc, treptat, nu prin convulsii şi redistribuiri de mijloace şi bunuri. Instinctul de proprietate, acest atât de hulit instinct, puternic în rândul ţăranilor de pe la noi, era, în acelaşi timp, şi garantul unui spirit, de dreptate deosebit de intransigent. Ceea ce este al meu, nu poate fi şi al altuia. Dar şi ceea ce este al altuia, nu doresc şi nu poate să-mi aparţină. Raportul între proprietar şi bun e de consubstanţialitate şi acest fapt explică preeminenţa dreptăţii în scara lor de valori. E şi motivul pentru care, îi am în vedere pe proprii mei părinţi, ei nu au cunoscut invidia, sau ura. Depozitele şi prăvălia evreului vecin, fuseseră ridicate pe jumătatea de grădină a străbunicului meu, Valea Adam, vândută, spunea bunica, la beţie. Faptul nu a fost totuşi motiv de înveninară. Dimpotrivă, şi străbunicul, şi bunicul, şi tata îndeplineau pentru negustor şi oficiul de cărăuşi, fără a fi dependenţi, fără a fi slugarnici. Cele câteva zeci de lei primiţi din când în când, le prindeau şi lor bine, mai ales că serviciile prestate nu prejudiciau în nici un fel activitatea în gospodărie şi apoi, dacă le lipsea ceva părinţilor mei, le lipseau banii. Reţin imaginea aparte a lumânărilor ce, în fiecare vineri seara, după răsăritul stelelor, ardeau în fiecare casă evreiască. Începea sabatul. Şi cum pe uliţa noastră, familiile de evrei ortodocşi erau numeroase, el reuşea să răzbată prin ferestrele caselor şi să răspândească în noapte un aer de sărbătoare arhaică, amestec ciudat de taine şi năluci. Mă furişam printre ele, când fascinat, când stânjenit. Mi se releva, oricum, o lume care, fără a-mi fi neapărat ostilă, nu se lăsa penetrată defel. O lume închisă. Va mai trece mult timp până să descopăr, până să-i descopăr şi o altă faţă.

Cu Petre Ugliş, cel de al doilea dascăl în clasa a treia, prea multă carte nu am făcut. Omul era absorbit de politică. Şcoala era un fel de a cincea roată la căruţa domniei sale, ceea ce nouă, copiilor, ne convenea. Nu însă şi acelor părinţi, nu puţini, care intenţionau să-şi trimită odraslele la şcoli mai înalte. Aşa se face că, intervenind pe la inspectorat, au obţinut, pentru noul an şcolar, un post şi o învăţătoare, Zenobia Agrima, aceasta cu totul şi cu totul remarcabilă. Rezultatele - eram acum în clasa a patra - nu s-au lăsat aşteptate. Cu puţine zile înaintea vacanţei mari, o inspecţie ministerială venea să le confirme. Ce nu reuşiseră elevii din clasa a şaptea, a domnului Petre Ugliş, am reuşit eu. E vorba de rezolvarea unei probleme de aritmetică. Bucuria nu mi-a fost însă pe măsură. Bujor, dar nu numai el, cercul de prieteni, firesc, se lărgise, urma să plece la liceu. Şi, nu atât sentimentul despărţirii, cât senzaţia că lumea după care, în mod inconştient, jinduiam, acum se îndepărtează, mă întrista. Mă întrista nespus. Aşteptam parcă, descumpănit, ca, între chemările pădurii, cu bucuriile şi mizeria vieţii simple, şi fascinaţia rafinamentului cvasicitadin, altcineva să decidă. Instinctul îmi era prea slab, eram prea nevolnic pen­tru a mă lega de condiţia tatălui meu, de condiţia bunicului meu, cu toate că păstram, ca pe un bun de neuitat, amintirea izvoarelor, freamătul plopilor, liniştea poienii cu nuci şi, îndeosebi, transparenţa tăriei, pe întinsul căreia începusem a desluşi, una câte una, constelaţiile. Dezlănţuirea stihiilor, stâr­nind norul morţii, îmi revela sublimul. Istoria apoi mi se desco­perea şi ea, nu ca răbufnire a mulţimii căreia îi aparţineam funciar ci ca gest al eroilor. Prima mea călătorie cu trenul a fost la Ţebea, cu prilejul dezvelirii bustului lui Avram Iancu.

Câmpul dintre linia ferată şi dealul bisericii cu cimitirul şi stră­vechiul gorun, era o mare de oameni. Dincolo, ceilalţi, mult mai puţini, aleşii. Discursurile m-au lăsat rece. Corurile, poeziile recitate, mi se păreau o suflare de vânt în frunzele plopilor. Defilarea liceenilor din Brad, în ritmul marşului lui Iancu, intonat de fanfara minerilor de la Gurabarza, rupea zăgazurile neastâmpărului din adânc. Marşul lor l-aş fi vrut marşul meu, înspre o ţintă ce nu-mi era limpede câtuşi de puţin, dar care, eram convins că este, de vreme ce sunt licee menite să deschi­dă drumul înspre ea. Numai că ... ei cu ale lor, eu cu ale mele. Trebuia să mă resemnez şi am şi făcut-o muncind la câmp toată vara, vara anului aceluia şi vara anului următor, ca elev în clasa a cincea primară, despărţit de prieteni, mulţi, puţini câţi erau, şi neîmprietenit cu cei rămaşi la coarnele plugului ca mine, printre altele şi pentru faptul că aceştia erau puţini. A mai intervenit, apoi o experienţă, pe cât de inedită pentru mine, pe atât de acaparatoare. Ispitit de un câştig făgăduit sau, doar incapabil de a rezista stăruinţei, am acceptat oferta unui agent oarecare, să cresc viermi de mătase. Oamenilor din partea locului le era necunoscută o asemenea îndeletnicire. Mă lansam deci într-un fel de aventură. Amestecul inerent de îngrijorări şi speranţe, de joc şi efort conjugat, îmi făcea însă bine, nu îmi mai lăsa răgaz pentru degustarea tristeţii. În câteva zile, cele două sau trei degetare de ouă, mai mărunte ca macul, s-au preschimbat în mii de viermişori, nu tocmai plăcuţi la vedere. Mă uimea pofta lor de mâncare, dusă până dincolo de nesaţ. Foşgăiala şi ronţăitul, amplificate cu fiecare zi, mă urmăreau pretutindeni, asemenea unei obsesii Mă sculam dimineaţa devreme, întindeam pasul până la Glemee, loc unde, de o parte şi de alta a unui drum de câmp, erau duzi, asemeni unui gard viu. Culegeam frunza, având grijă să nu fie umedă, o aduceam acasă, o presarăm peste viermi şi priveam cum o devoră. Azi, mâine, poimâine, mai nesătui cu fiecare zi. Numai că, într-o dimineaţă, stupoare. Viermii mei, la distribuirea frunzelor, rămân insensibili. Par adormiţi. Unii, morţi de-a binelea. "S-au îmbolnăvit", îşi dă cu părerea bunica. "O să avem ce plăti". Caut agentul sericicol, îi povestesc şi răsuflu uşurat. Era vorba, nu de boală, ci de năpârlire, fenomen absolut normal. Treziţi din somn, scăpaţi-de corsetul propriilor piei, devin din nou greu de săturat. Şi nu mai găseam nici frunză. Doar în faţa casei unui cumnat al tatălui meu, Pavălu Huţului, predicatorul comunităţii baptiste, de care am mai vorbit, doi duzi, nu prea bătrâni, tunşi cu grijă, pentru, ce, nu ştiu, etalau coroane din ramuri fragede, cu frunze verzi şi nefiresc de mari. Spornice prin urmare. Nu am stat mult pe gânduri. Am urcat, mi-am umplut sacul şi am şters-o. Scandalul care a urmat a zădărnicit şi ultima speranţă a bunicii de a mă converti la propria-i credinţă.

Aşadar muncă, păreri de rău, tristeţe. Până într-o zi când, în drum spre casă, alături de tata, am observat pe zidul primăriei un prospect al Şcolii Inferioare de Arte şi Meserii din Baia de Criş. L-am citit şi, spre surprinderea mea, tata, căruia tristeţea mea nu i-a scăpat, s-a decis să încerce. Mama nu ş-a opus. Socoata era simplă. Doi băieţi şi două fete, la cât pământ avea tata, eram prea mulţi. Pentru cel puţin unul dintre noi trebuiau căutate alte rosturi. Bunica, în schimb, vedea lucrurile altfel. De ce să mă îndepărtez eu de casă? Nu ar fi mai nimerit să intru ucenic la unul din frizeri? Aveam doi, în imediata vecinătate. Meserie uşoară, meserie curată. Tata a plecat totuşi la Baia de Criş şi m-a înscris.

 

Anul petrecut ca elev al acestei şcoli a fost pentru mine un an greu. Şcoala, amplasată în afara orăşelului, era în curs de construire. Lumea îmi era străină, regulamentul era cazon, mijloacele de influenţare, medievale. De foame, nu am suferit. Frigul în schimb, reactivând o, suferinţă mai veche, potolită de bunica, ba cu spirt camforat, ba cu dogoarea focului, mi-a lins oasele o iarnă întreagă. Cu profesorii m-am împăcat bine. Cu maistrul de atelier, la fel. Nu însă şi cu multele, mult prea mul­tele corvezi. Oricum, nu întrezăream lumea, spre care năzuiam, fără a şti prea bine cum arată. Un accent de noutate ispititoare, exotică aproape, a intervenit totuşi, în ultimul trimestru al anului, sub forma unor manifestări cercetăşeşti: uniformă, exerciţii de orientare, devize magice, perspective, şi tot atâtea dezamăgiri. Mai mult, o întâmplare survenită şi ea, cam în aceeaşi vreme, m-a redus la propria-mi condiţie de copil frustrat. Nu se mai ţineau cursuri. Pentru elevii ultimului an se pregătea o masă festivă: supă, pilaf de orez, prăjitură şi vin. Se organiza totodată şi o serbare câmpenească, un maial într-o poiană aflată nu prea departe de şcoală. Am muncit câteva zile în şir, la amenajarea unei platforme de dans, la amenajarea unui simulacru de amfiteatru pentru fanfară; la tragerea firelor pentru iluminat. Când totul a fost gata, noi, cei mici, am fost poftiţi la cină. Nu însă înainte de a asista la instalarea fanfarei şi la executarea câtorva marşuri, valsuri şi ardelene. Era alcătuită din copii de trupă, mulţi de vârsta mea, îmbrăcaţi în uniforme militare şi supuşi unei discipline cazone. Copiii, în general, se complac în a imita, cu zgomot, milităria. Eu, nu. Aspectul dur, până la absurd, al acestei profesii, rămâne însă nesesizat de ei. Conferă prioritate aparenţelor. Dar eu? Sunt eu altfel? Nu ştiu. Cert îmi este doar faptul că imaginea acestei mici fanfare, suprapusă peste o alta, alcătuită din rezidenţii unui orfelinat maghiar, înregistrată la mine în sat, într-o împrejurare relativ asemănătoare, m-a impresionat până la lacrimi. Îmbujoraţi, gravi, mecanici, poate şi flămânzi, copiii suflau în alămuri, faţă în faţă şi pentru exuberanţa şi buna dispoziţie a celor mai vârstnici şi mai puţin vârstnici. Ce lume răsturnată şi, iarăşi, câte frustrări! În ce măsură şi ei, copiii în cauză, încercau sentimente asemănătoare, iarăşi nu ştiu. S-ar putea ca totul să nu fie decât proiecţia extrovertită a unei sensibilităţi exagerate, reacţiile unui eu ce, neputând să uite, a tot acumulat impresii sumbre.

Să fi avut cinci, şase ani. Într-o după-amiază arămie, de toamnă, a poposit în sat un circ ambulant. Trecând prin apropiere, venind de nu ştiu unde, am văzut căruţele, în piaţa din faţa bisericii, aşezate în formă de careu. La mijloc, câteva femei pregăteau cina: ardei copţi pe jăratic, o noutate pentru mine, reţinută vreme îndelungată, poate şi din cauza fumului şi iute şi cu miros specific. Nu prea departe, bărbaţii, fără cămăşi, ridicau cortul. A doua zi după-masă, fiind duminecă, am venit şi, eu. La intrare, lume destulă, nu însă ţărani. Priveam ceva mai de departe, ferindu-mă, pe cât îmi era cu putinţă, să fiu văzut, de cunoscuţi mai ales. Când s-a făcut linişte, în faţa intrării nemaifiind nimeni, m-am apropiat, am ciulit urechea, am dat ocol cortului. Ajuns din nou acolo de unde plecasem, cineva mă surprinde. Ca şi cum aş fi fost vinovat de ceva anume, în­cerc să mă retrag. Bărbatul, pentru că era un bărbat, mă reţine însă spunându-mi calm: "Vrei să intri? "... "Ştiu că vrei, dar nu ai bani. Hai să cădem la învoială. Vii cu mine, ai să priveşti, ai să asculţi, iar la sfârşit ai să faci şi tu ceva ce îţi voi spune eu. E bine?" Şi fără să aştepte răspunsul mă ia de mână, mă conduce înspre interiorul cortului, dar nu şi spre scaunele care înconjurau, sub formă de amfiteatru, arena, ci undeva in spatele acestora. Dincolo, în centru, ceva se petrecea, de vreme ce publicul ba râdea, ba clămpănea, din palme. Numai că eu, eu nu vedeam nimic. Eram prea scund, în spatele unor bănci sau scaune prea înalte. Cuprins de indignare, de incer­titudine, de teamă, îmi vinea să plâng. "Urmăm noi. Fii gata!" Ridic privirile, şi, în pofida hainelor de măscărici pe care le îmbrăcase şi a tot felul de prafuri şi vopsele sub care îşi ascunsese faţa, l-am recunoscut pe ... şi-am început să tremur. "Nu-ţi fie teamă, mai ales că tu nu ai nimic de făcut". M-a învăluit apoi într-o pătură, m-a luat subsuoară şi a coborât în arenă, îndrugând vrute şi nevrute, despre nu ştiu ce colet pri­mit de el, din America. De înţeles, nu am înţeles nimic. Îmi clăn­ţăneau dinţii, îmi simţeam ochii umezi, mă sufocam. Şi acum, gata. Aruncat cât colo, simt că mă rostogolesc, observ că pătu­ra se derulează şi iată-mă singur, săgetat, din toate părţile, de privirile vesele ale spectatorilor porniţi pe aplauze. Numai că pentru mine, aplauzele acelea erau mai mult decât usturătoare. Plângeam acum de-a binelea, în vreme ce, jur împrejur, ochii, nu vedeam decât ochi, erau numai râs şi destrăbălare, aşa mi se părea. M-am ridicat, mi-am scuturat instinctiv îmbrăcămintea, pentru a îndepărta urmele, talaşul şi praful arenei de circ şi am părăsit incinta asemeni unui şobolan încolţit, hotărât să nu mai văd ţipenie de om. Şi nu atât măscăricii mi-au devenit de atunci insuportabili, cât spectatorii care, fie că nu realizează drama paiaţei, nesurprinzând faţa înlăcrimată a râsului, fie că se complac în a se bucura de suferinţa semenilor, fie ea şi mimată.

 

Din anii copilăriei îmi mai stăruie în memorie şi alte câte­va întîmplări, asemeni unor ferestre deschise înspre propria-mi lume, care era a satului, chiar dacă, trupeşte, eu nu eram făcut pentru ea. Bunicul după tată, cel care locuia împreună cu noi, a cărui nume, Ghiorgiţă, îl purtam, a fost un bărbat frumos şi chiar "schitaş", adică atent cu ţinuta. Sâmbătă de sâmbătă, îşi ungea curelele opincilor cu slănină, de sclipeau cum la altci­neva în sat, eu nu am văzut. Nu l-am apucat lucrând-la câmp.

De când îl ştiu, îl ştiu, vara, păstor, iarna, tăietor de lemne, acasă, nu în pădure, sfărâmător de porumb, ori croitor de şube. De noi, nepoţii, nu era apropiat. Nu-mi amintesc să ne fi ţinut vreodată, pe genunchi, sau să-mi fi adus, din pădure, un pumn de fragi. Ciuperci, da. Le prăjea pe plită, îmbiindu-ne şi pe noi, copiii. Ca urmaş de iobag, tata era proprietar, în devălmăşie, a unor terenuri, zise urbariale, împădurite şi a unor plantaţii de nuci, numite "Poeni". Vitele tinere şi cele sterpe, erau duse, de cu primăvara, în pădure, şi păzite, alternativ, de cei doi bunici, şi nu erau aduse în sat, decât toamna, târziu, frumoase de se uita lumea la ele ca la minune. Dumineca, tata urca la "Poeni", să ducă vitelor tărâţe cu sare. Nu o dată, l-am însoţit şi eu, pentru a învăţa drumul. Ajungeam în zăvoi, ocoleam pădurea, o apucam pe marginea unui pârâu umbros, străjuit de ferigi, urcam pe poteci întortochiate pentru mine. Efort obositor, dar şi fascinant: umbrele, răcoarea, foşnetul, cântecul vreunei păsări, săgeţile de lumină, scăpate printre frunze, movul florilor de spânz, flori în formă de cupă, ferigile, muşchii, susurul apei, totul mi se părea nou, uluitor. Descopeream pădurea, pe dinlăuntru, nu ca peisaj, şi îmi era teamă. Basmele, toate, roiau ameninţător în jurul meu. Lipseau doar zmeii. În sfârşit, iată-ne ajunşi la izvoare, locul unde se adăpau animalele. Până la zăcătoare, locul sau poiana cu nuci, unde mânau peste noapte, şi unde era şi coliba bunicilor, mai era puţin de urcat. Eram aşteptaţi. Fiecare viţel, fiecare junincă, fiecare vacă câştigată (gestantă), şi-a primit raţia, şi-a lins botul, s-a lăsat îmbrăţişată. A îngenunchiat apoi, ca într-o rugă, la umbra nucilor, să rume­ge în linişte. Se spune, în popor, că ochiul stăpânului îngraşe vita. Privind, am avut senzaţia contrarie, că ochiul vitei, umed şi blând, îngraşe stăpânul sau, poate, şi unul şi altul. Bunicul, tata şi eu ne-am aşezat apoi în jurul focului ce mocnea în gura colibei, l-am înviorat, am fript slănină, am băut apă şi am aţipit, vreme de o oră. Ne-au trezit animalele, al căror orologiu biologic indica timpul păşunatului de după prânz. Am mai repetat aventura şi de unul singur. Am dormit cu bunicul, în colibă, câteva nopţi la rând. Era un taciturn, răguşit pe deasupra. Mi-a povestit totuşi, întâmplări cu şerpi surprinşi în colibă, la giobul cu lapte (un fel de putină mică), întâmplări cu mistreţi, mi-a vorbit despre furtuni, trăsnete şi incendii. Acum noaptea era senină, constelaţiile păreau la o aruncătură de piatră; iar eu, eu eram fericit.

 

Să ne reîntoarcem însă la şcoala. Ziua de după maial. În una din sălile de curs, eram toţi elevii. Sunt anunţate rezultatele, se distribuie premii, ni se dau sfaturi. Premiul unu pe şcoală, eu. Ciudat. Nu încerc nici o emoţie. Aştept să se încheie bâlciul, să-mi fac bagajele, să plec. De la şcoală până la gară drumul era destul de lung şi urma să fie parcurs pe jos. O sarcină primită în ultima clipă, o sarcină sau poate, o provocare a destinului, intervine pentru a-mi strica socotelile. Trebuia să duc un suport de lampă electrică până în parcul bisericii romano-catolice, mult dincolo de gară şi nu-mi era deloc uşor. Aveam bagajul propriu, suportul era şi el, nu doar greu, ci şi greu de ţinut în mână, în vreme ce drumul era lung. Am pornit şi pe măsură ce timpul trecea, sporea şi oboseala. La intrarea în oraş, urma să părăsesc şoseaua pentru a o apuca pe strada ce urca spre biserică. Lucru deosebit de rar, în acea vreme, şi prin acele locuri, când să trec strada, m-a surprins o maşină. M-am împiedecat, am căzut şi în afara unei julituri în podul palmei, m-am ales cu suportul de ceramică spart. Acum ce să fac? L-am adunat de pe jos, mi-am continuat drumul şi, spart cum era, l-am lăsat pe o bancă, aşa cum a fost înţelegerea cu profesorul maistru, fără nici o altă explicaţie. Eram oarecum mulţumit că nu l-am întâlnit. Mulţumit şi nu tocmai, întrucât gân­dul, gândul că va trebui totuşi să dau socoteală, la începutul anului şcolar viitor, începea să mă tulbure.

 

Numai că acel început de nou an şcolar, pentru mine nu a mai avut loc. Rezultatele obţinute, premiul unu pe şcoală, pe de o parte, incidentul cu suportul de lampă, pe de altă parte, m-au determinat, în cele din urmă, să încerc marea cu degetul. Pe scurt, am rămas acasă, am parcurs clasele a şasea şi a şap­tea primară, am prestat un examen de diferenţă pentru clasa întâia de liceu şi altele, ca elev particular, pentru clasa a doua, la liceul Avram Iancu din Brad, iar, în toamna anului 1937, m-am înscris, ca elev ordinar, în clasa a treia, la Şcoala Normală Dimitrie Ţichindeal din Arad, aceasta la sfatul învăţătorului meu Savu Dorea. An plin de evenimente, acel an 1937.

Pentru mine, nu atât de plin, cât semnificativ, în sensul că a marcat, nu doar un nou început cât începutul unei noi înţelegeri, începutul unui alt fel de a înţelege lucrurile şi lumea. Aveam 15 ani şi parcă doream, nu atât să ajung ceva, în speţă dascăl, cât să descopăr şi să mă descopăr, mai ales.