Liber, după 16 ani
Aiud, 25
iunie, 1964. După şaisprezece ani de detenţie neîntreruptă, în sfârşit, liber,
aşezat pe o bancă, aştept sosirea trenului. Alături, câţiva foşti deţinuţi,
unii cunoscuţi, alţii nu, aşteaptă şi ei. În curând ne vom despărţi. Şi, iată,
nimeni nu întreabă nimic.
În
compartiment, lume pestriţă. Privesc prin geamul murdar, un peisaj în mişcare,
încercând să mă sustrag curiozităţii călătorilor. Cu neputinţă. Bocancii, ca ai
vânătorilor de munte, hainele, din pătură de lână în patru iţe, ţesută în casă,
părul tuns şi căciula, în plină vară, nu îngăduie nici un dubiu. Ştiu cu toţii
de unde vin. Şi nimeni nu întreabă nimic.
Să fie ora
cinci, după-masa. Am ajuns. Coboară
lume destulă. Cobor şi eu. În faţă, gara, aceeaşi. În spate Dealul Boilor şi
Dealul Cremănoasa, pleşuve. Crişul Alb... şerpuieşte. Mă simt moleşit. Grăbiţi,
oamenii mă ocolesc. Nu cunosc, nu recunosc, nu mă cunoaşte, nu mă recunoaşte
nimeni. Drumul până acasă e scurt, două-trei sute de metri. Uliţa, schimbată.
Au dezrădăcinat frasinii. "Viorel!" Ivită de nu ştiu unde, o femeie
mă prinde de braţ. "Aşadar, nu m-am înşelat. Mă grăbesc să o previn pe
mătuşa." Îmi era verişoară primară. Şi nu m-a întrebat nimic.
Curtea, aşa
cum am lăsat-o. Vite, în bătătură, nu mai sunt. Prundişul e năpădit de iarbă.
Păsările se vor fi ascuns prin cotloane, din cauza căldurii. Nu-mi sare în
piept nici un câine, care să schelăie a întrebare. Urc cele câteva trepte de
piatră, abia acum gândindu-mă la mama. Să nu o doboare emoţia. Doamne fereşte!
Florile de cercei şi muşcate mă îndeamnă. Deschid uşa precaut. În bucătărie
(tindă), semiîntuneric. Miroase a răcoare, a curat. O întrezăresc prin
deschizătura uşii dintre camere. E limpede că abia s-a deşteptat. Nu o ştiam
cu obiceiul de a se odihni după-masă. Verişoara, alături. Sprijinită de trupul
ei firav, o fetiţă neuro-handicapată, fiica uneia dintre surorile mele, despre
a cărei existenţă nu apucasem să aflu. Intru. Se apropie şi mama, cu un vădit
efort de stăpânire. Mă îmbrăţişează şi plânge, un plâns liniştit. Puternică
fire. De întrebat, nu m-a întrebat nimic.
La fel a
fost şi întâlnirea cu tata. Vestit de nu ştiu cine, a venit într-un suflet, din
ţarină. M-a sărutat, lăcrimând. Şi iarăşi nici o întrebare. După cină, în
schimb, ca şi cum cei şaisprezece ani de absenţă ar fi fost condensaţi într-o
singură zi, îmi spune doar atât: "Să ţi se facă patul. Te du, te
odihneşte, că mâine, în zori, vom merge la coasă. Ne zoreşte otava".
Surprinzătoare reînodare a firului.
Şi aşa a şi
fost. A doua zi, la locul ce se cheamă Gregoş, tata coseşte, eu împrăştii
brazdele sau le întorc pe cele cosite anterior. Alături, un alt consătean, taie
şi el iarbă. ."Merge treaba, merge?" E tot ce a avut de spus şi
acest ţăran, atât de asemănător, ca atitudine, cu tata. Se comportă aşa din respect,
din pudoare, din teamă? Copil fiind, îi auzeam povestind dezinvolţi, întâmplări
de pe frontul sau din prizonieratul primului război mondial. Acum, intervalul
de şaisprezece ani e ca şi cum nu ar fi fost. Parcă ne-am văzut ieri, ne vedem
azi, ne vom vedea şi mâine, dacă ne vom vedea. Ne copleşeşte clipa. Viaţa nu
are răgaz. Nu e timp pentru priviri retrospective, exceptând, poate,
sărbătorile, când, tata, copleşit şi el de nu ştiu ce sentimente, cântând
transfigurat priceasna, umplea biserica satului cu amintiri şi ochii
dreptmăritorilor creştini cu lacrimi.
După doi
ani, m-am căsătorit cu o învăţătoare, fată de chiaburi, aruncată, cu încă trei
fraţi, de puternicii timpului, pe drumuri. După încă un an, s-a născut Ancuţa.
Are azi în jurul a două zeci şi şapte de ani, e medic şi, nici ea, nici
maică-sa, deşi ştiu câte ceva, nu m-au întrebat pe unde am fost şi cum a fost
pe acolo. Nu m-au întrebat nimic. De ce? Poate din respect pentru suferinţă. Să
nu-mi răscolească rănile. Poate. Şi totuşi, de ce?
Întrebare,
s-ar crede, retorică. La urma urmei, faptul de a nu fi fost întrebat,
scutindu-mă de obligaţia de a răspunde, respectiv de a refuza, îmi cădea bine.
Numai că, în ultima vreme, ceea ce nu au făcut cei oarecum îndrituiţi, fac
alţii, alţii care întreabă acuzator: pentru ce tac supravieţuitorii
Infernului, cei trecuţi prin Piteşt, Gherla, Aiud, Baia Sprie, Canal? Pentru ce
nu vorbesc? Se simt vinovaţi? Le este încă teama? Nu realizează, oare, că prin
tăcerea lor fac jocul torţionarilor, netezind calea restauraţiei, oricând
posibile?
Argument
discutabil, nu însă întru totul lipsit de temei. Discutabil, întrucât situează
problema în perspectivă istoric-juridică, în descendenţa memoriei colective, în
afara pătimitorului. Cu temei, pentru că pătimitorul aparţine şi el istoriei,
are, prin urmare, obligaţii ferme faţă de istorie. Aşa stând lucrurile, ce
soluţie poate fi întrevăzută? Una singură: DREAPTA MĂSURA. E ceea ce am
încercat să impun scrisului meu.
Detenţia,
înainte de orice, este o neîntreruptă suferinţă. Obiectiv, această suferinţă
este de neevitat. Subiectiv, ea poate fi respinsă, după cum poate fi şi
asumată. Respingerea echivalează cu un gest absurd, disperat, săvârşit într-o
situaţie fără ieşire. La rândul ei, asumarea e altceva decât o simplă acceptare
a ceva dat, altceva decât împăcarea cu ceva impus din afară, e efortul de
asimilare a suferinţei, efortul de transubstanţiere în propria fiinţă, efortul
de a-i conferi un sens soteriologic plenar. Convingerea că această suferinţă nu
este, nu poate fi lipsită de sens, cu precădere în plan transcendent, dar şi în
cel contingent, e factorul care mi-a salvgardat neprăbuşirea, temeiul
supravieţuirii mele, ca om, atunci şi acum, aici şi acolo. Exhibarea şi, nu mai
puţin, reducerea suferinţei la dimensiunile ei contingente, privarea de
dimensiunile transcendente, prin încercarea de a-i găsi o soluţie juridică,
eventual etică, e lucrul de care mi-e teamă, e motivul pentru care iubesc
tăcerea. Frică de a mărturisi? Câtuşi de puţin. Inconfortul răscolirii
amintirilor? Pudoarea? Dimpotrivă. Suferinţa, în măsura în care este a mea, Ca
amintire, oricât de ciudat ar părea, îmi este chiar reconfortantă.
Reconfortantă, dar şi intransmisibilă, de necomunicat, pa tot ceea ce ţine de
fiinţă, de forul nostru intim încercai ea de a o face ar echivala cu exhibarea,
cu o perversiune, deci.
Nu alta e
atitudinea ce se degajă din testamentul politic al gânditorului mucenic Mircea
Vulcănescu: "Să nu ne răzbunaţi." Să nu ne răzbunaţi, pentru că răzbunarea,
indiferent de felul cum e înţeleasă, ca instituire a dreptăţii, ca înseninare
a conştiinţei, ca restabilire a stării de bine, dată fiind amploarea
suferinţei, nu are cum se împlini. Încercarea, prin urmare, ar fi fără ieşire.
Răzbunarea e a Domnului. A omului e jertfa răscumpărătoare. Admiţând că ar fi
totuşi posibilă răzbunarea, ea nu ar face decât să răpească suferinţei
calitatea de jertfă, motiv pentru care o resping. Apoi, de virtuţile profilactice
ale memoriei, mă îndoiesc; ceea ce nu înseamnă că pledez pentru uitare. E ca şi
cum aş pleda pentru răzbunare. Şi nu e câtuşi de puţin aşa. Suferinţa apoi,
de-a lungul anilor, nu a fost şi nu e mereu aceeaşi. Atitudinea faţade
suferinţă, în timp, vrând-nevrând, se modifică şi ea. O, de câte ori nu am
socotit şi eu că trebuie să fim răzbunaţi, de câte ori, că nu. Am avut şi
perioade când am încercat, cu tot dinadinsul, să uit, socotind că în acest fel
se vor limpezi lucrurile. Cu existenţa ca spectacol, nu m-am împăcat. Am
înţeles, poate devreme, poate târziu, că odată desprinsă de fiziologic şi chiar
de moral, suferinţa va aparţine adâncului, va deveni sacră. "Nu daţi cele
sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre în faţa porcilor, ca nu
cumva să le calce în picioare şi întorcându-se să vă sfâşie pe voi." Nu e
vorba de nici un dispreţ, animalul fiind şi în mine, ci doar de decenţă, doar
de lucruri ce ţin de lumea cea de taină. Clarificările, apoi, cer şi ele timp.
"Să nu uităm!", repetă obsedant, atâţia preoţi ai memoriei
instituţionalizate. "Să nu uităm!", dar nici să nu umplem, pământul
cu semne îndoielnice, timpul, cu ceremonii făţarnice, cărţile, cu ditirambi şi
rechizitorii viscerale, întrucât, toate acestea alterează şi substanţa şi
sensul memoriei, acela de a zidi lăuntric şi numai după aceea, acela de a fi
avertisment şi pildă.
Să nu uităm.
E o problemă a fiecărui pătimitor, în parte. Să nu uităm, dar nici să nu ne
substituim justiţiei. Procesul comunismului, dacă trebuie făcut, şi trebuie, e
o problemă distinctă, e p altă problemă. Noi nu putem fi judecători în propria
noastră cauză. Cât despre fructificarea, în plan cultural, a experienţei
concentraţionare, ea s-a şi făcut, acolo, în temniţă, şi, probabil, se va mai
face, încă multă vreme, în condiţii de libertate, de către unii dintre cei în
cauză, nu doar din obligaţie, din necesitate, aşa cum se întâmplă cu orice
împlinire. Câţi am ajuns câţi vor ajunge până la capăt, nu ştiu. Mi-e teamă că
mulţi ne vom opri doar la cărţi, adică la jumătatea drumului, riscând o
deturnare de sens. În ce mă priveşte, nădăjduiesc, din toată inima, să nu fie
cazul.
E, poate,
timpul. CITITORULE, să pun mărturisirilor mele capăt. Am creionat un destin ce
nu a fost numai al meu. Mii de alte asemenea vieţi, unele mult mai dramatice,
au ars şi s-au stins, ard şi se sting, sub chiar ochii noştri, fie ignorate,
fie copleşite de învinuirea că au fost ale unor legionari. Ignorate şi
dispreţuite, de cine? De pretinşi democraţi, aflaţi până mai ieri, adică până
în decembrie 1989, în tagma marilor beneficiari ai regimului. În aceasta şi stă
o parte din explicaţia neruşinării lor. S-a mers până acolo, încât, în
articolul 5 al unui Proiect de lege, intitulat "Repunerea în drepturi a
victimelor comunismului", să se prevadă: "Nu sunt considerate
infracţiuni politice şi nu beneficiază de dispoziţiile prezentei legi cei care
au fost condamnaţi ca făcând parte din organizaţii legionare sau organizaţii
de tip fascist indiferent de scopul urmărit prin activitatea desfăşurată
..." Întrucât rădăcinile unei atari atitudini nu au nimic de-a face, nici
cu raţiunea, nici cu morala şi nici cu bunul simţ, seva din care ea se hrăneşte
fiind ura ancestrală, socotesc orice comentariu de prisos. Ştiu, protagoniştii
- şi când spun protagoniştii mă gândesc nu doar la autorii amintitului proiect
- vor nega faptul şi vor recurge, pentru a se justifica, la mai vechile
acuzaţii denigratoare: organizaţie teroristă, organizaţie antisemită,
organizaţie antidemocratică ş.a.m.d. Au şi făcut-o, şi în ţară, şi în
străinătate, motiv pentru care voi adăuga cărţii mele încă un capitol, unul de
analiză şi reflecţii, nu pentru a convinge nişte oameni imuni la adevăr, cât
pentru a-mi linişti propria conştiinţă.
Oricum,
CITITORULE, împotriva judecăţii tale, eu nu voi ridica obiecţii. Mai mult,
afirm, fără falsă modestie, un adevăr de care va trebui să ţii seama: nu eu
sunt modelul comportamentului eroic, aşa cum ar fi fost de cuviinţă, poate.
Eroii luptă şi cad, nu se recunosc învinşi. Eu, fie şi numai temporar, m-am
recunoscut ca atare.
Pentru eventuale
reiterări, cer scuze.