Liber, după 16 ani

 

Aiud, 25 iunie, 1964. După şaisprezece ani de detenţie neîntreruptă, în sfârşit, liber, aşezat pe o bancă, aştept sosirea trenului. Alături, câţiva foşti deţinuţi, unii cunoscuţi, alţii nu, aşteaptă şi ei. În curând ne vom despărţi. Şi, iată, nimeni nu întreabă nimic.

În compartiment, lume pestriţă. Privesc prin geamul mur­dar, un peisaj în mişcare, încercând să mă sustrag curiozităţii călătorilor. Cu neputinţă. Bocancii, ca ai vânătorilor de munte, hainele, din pătură de lână în patru iţe, ţesută în casă, părul tuns şi căciula, în plină vară, nu îngăduie nici un dubiu. Ştiu cu toţii de unde vin. Şi nimeni nu întreabă nimic.

Să fie ora cinci, după-masa.  Am ajuns. Coboară lume destulă. Cobor şi eu. În faţă, gara, aceeaşi. În spate Dealul Boilor şi Dealul Cremănoasa, pleşuve. Crişul Alb... şerpuieşte. Mă simt moleşit. Grăbiţi, oamenii mă ocolesc. Nu cunosc, nu recunosc, nu mă cunoaşte, nu mă recunoaşte nimeni. Drumul până acasă e scurt, două-trei sute de metri. Uliţa, schimbată. Au dezrădăcinat frasinii. "Viorel!" Ivită de nu ştiu unde, o feme­ie mă prinde de braţ. "Aşadar, nu m-am înşelat. Mă grăbesc să o previn pe mătuşa." Îmi era verişoară primară. Şi nu m-a întrebat nimic.  

Curtea, aşa cum am lăsat-o. Vite, în bătătură, nu mai sunt. Prundişul e năpădit de iarbă. Păsările se vor fi ascuns prin cotloane, din cauza căldurii. Nu-mi sare în piept nici un câine, care să schelăie a întrebare. Urc cele câteva trepte de piatră, abia acum gândindu-mă la mama. Să nu o doboare emoţia. Doamne fereşte! Florile de cercei şi muşcate mă îndeamnă. Deschid uşa precaut. În bucătărie (tindă), semiîntu­neric. Miroase a răcoare, a curat. O întrezăresc prin deschiză­tura uşii dintre camere. E limpede că abia s-a deşteptat. Nu o ştiam cu obiceiul de a se odihni după-masă. Verişoara, alături. Sprijinită de trupul ei firav, o fetiţă neuro-handicapată, fiica uneia dintre surorile mele, despre a cărei existenţă nu apuca­sem să aflu. Intru. Se apropie şi mama, cu un vădit efort de stăpânire. Mă îmbrăţişează şi plânge, un plâns liniştit. Puternică fire. De întrebat, nu m-a întrebat nimic.

La fel a fost şi întâlnirea cu tata. Vestit de nu ştiu cine, a venit într-un suflet, din ţarină. M-a sărutat, lăcrimând. Şi iarăşi nici o întrebare. După cină, în schimb, ca şi cum cei şaispreze­ce ani de absenţă ar fi fost condensaţi într-o singură zi, îmi spune doar atât: "Să ţi se facă patul. Te du, te odihneşte, că mâine, în zori, vom merge la coasă. Ne zoreşte otava". Surprinzătoare reînodare a firului.

Şi aşa a şi fost. A doua zi, la locul ce se cheamă Gregoş, tata coseşte, eu împrăştii brazdele sau le întorc pe cele cosite anterior. Alături, un alt consătean, taie şi el iarbă. ."Mer­ge treaba, merge?" E tot ce a avut de spus şi acest ţăran, atât de asemănător, ca atitudine, cu tata. Se comportă aşa din res­pect, din pudoare, din teamă? Copil fiind, îi auzeam povestind dezinvolţi, întâmplări de pe frontul sau din prizonieratul primu­lui război mondial. Acum, intervalul de şaisprezece ani e ca şi cum nu ar fi fost. Parcă ne-am văzut ieri, ne vedem azi, ne vom vedea şi mâine, dacă ne vom vedea. Ne copleşeşte clipa. Viaţa nu are răgaz. Nu e timp pentru priviri retrospective, exceptând, poate, sărbătorile, când, tata, copleşit şi el de nu ştiu ce sentimente, cântând transfigurat priceasna, umplea biserica satului cu amintiri şi ochii dreptmăritorilor creştini cu lacrimi.

După doi ani, m-am căsătorit cu o învăţătoare, fată de chiaburi, aruncată, cu încă trei fraţi, de puternicii timpului, pe drumuri. După încă un an, s-a născut Ancuţa. Are azi în jurul a două zeci şi şapte de ani, e medic şi, nici ea, nici maică-sa, deşi ştiu câte ceva, nu m-au întrebat pe unde am fost şi cum a fost pe acolo. Nu m-au întrebat nimic. De ce? Poate din respect pentru suferinţă. Să nu-mi răscolească rănile. Poate. Şi totuşi, de ce?

Întrebare, s-ar crede, retorică. La urma urmei, faptul de a nu fi fost întrebat, scutindu-mă de obligaţia de a răspunde, respectiv de a refuza, îmi cădea bine. Numai că, în ultima vre­me, ceea ce nu au făcut cei oarecum îndrituiţi, fac alţii, alţii ca­re întreabă acuzator: pentru ce tac supravieţuitorii Infernului, cei trecuţi prin Piteşt, Gherla, Aiud, Baia Sprie, Canal? Pentru ce nu vorbesc? Se simt vinovaţi? Le este încă teama? Nu realizează, oare, că prin tăcerea lor fac jocul torţionarilor, netezind calea restauraţiei, oricând posibile?

Argument discutabil, nu însă întru totul lipsit de temei. Discutabil, întrucât situează problema în perspectivă istoric-juridică, în descendenţa memoriei colective, în afara pătimitorului. Cu temei, pentru că pătimitorul aparţine şi el istoriei, are, prin urmare, obligaţii ferme faţă de istorie. Aşa stând lucrurile, ce soluţie poate fi întrevăzută? Una singură: DREAPTA MĂSURA. E ceea ce am încercat să impun scrisului meu.

Detenţia, înainte de orice, este o neîntreruptă suferinţă. Obiectiv, această suferinţă este de neevitat. Subiectiv, ea poa­te fi respinsă, după cum poate fi şi asumată. Respingerea echi­valează cu un gest absurd, disperat, săvârşit într-o situaţie fără ieşire. La rândul ei, asumarea e altceva decât o simplă accep­tare a ceva dat, altceva decât împăcarea cu ceva impus din afară, e efortul de asimilare a suferinţei, efortul de transubstanţiere în propria fiinţă, efortul de a-i conferi un sens soteriologic plenar. Convingerea că această suferinţă nu este, nu poate fi lipsită de sens, cu precădere în plan transcendent, dar şi în cel contingent, e factorul care mi-a salvgardat neprăbuşirea, teme­iul supravieţuirii mele, ca om, atunci şi acum, aici şi acolo. Exhibarea şi, nu mai puţin, reducerea suferinţei la dimensiunile ei contingente, privarea de dimensiunile transcendente, prin încercarea de a-i găsi o soluţie juridică, eventual etică, e lucrul de care mi-e teamă, e motivul pentru care iubesc tăcerea. Frică de a mărturisi? Câtuşi de puţin. Inconfortul răscolirii amintirilor? Pudoarea? Dimpotrivă. Suferinţa, în măsura în care este a mea, Ca amintire, oricât de ciudat ar părea, îmi este chiar recon­fortantă. Reconfortantă, dar şi intransmisibilă, de necomunicat, pa tot ceea ce ţine de fiinţă, de forul nostru intim încercai ea de a o face ar echivala cu exhibarea, cu o perversiune, deci.

Nu alta e atitudinea ce se degajă din testamentul politic al gânditorului mucenic Mircea Vulcănescu: "Să nu ne răzbunaţi." Să nu ne răzbunaţi, pentru că răzbunarea, indife­rent de felul cum e înţeleasă, ca instituire a dreptăţii, ca înseni­nare a conştiinţei, ca restabilire a stării de bine, dată fiind amploarea suferinţei, nu are cum se împlini. Încercarea, prin urmare, ar fi fără ieşire. Răzbunarea e a Domnului. A omului e jertfa răscumpărătoare. Admiţând că ar fi totuşi posibilă răz­bunarea, ea nu ar face decât să răpească suferinţei calitatea de jertfă, motiv pentru care o resping. Apoi, de virtuţile profi­lactice ale memoriei, mă îndoiesc; ceea ce nu înseamnă că pledez pentru uitare. E ca şi cum aş pleda pentru răzbunare. Şi nu e câtuşi de puţin aşa. Suferinţa apoi, de-a lungul anilor, nu a fost şi nu e mereu aceeaşi. Atitudinea faţade suferinţă, în timp, vrând-nevrând, se modifică şi ea. O, de câte ori nu am socotit şi eu că trebuie să fim răzbunaţi, de câte ori, că nu. Am avut şi perioade când am încercat, cu tot dinadinsul, să uit, socotind că în acest fel se vor limpezi lucrurile. Cu existenţa ca spectacol, nu m-am împăcat. Am înţeles, poate devreme, poate târziu, că odată desprinsă de fiziologic şi chiar de moral, sufe­rinţa va aparţine adâncului, va deveni sacră. "Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre în faţa porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi întorcându-se să vă sfâşie pe voi." Nu e vorba de nici un dispreţ, animalul fiind şi în mine, ci doar de decenţă, doar de lucruri ce ţin de lumea cea de taină. Clarificările, apoi, cer şi ele timp. "Să nu uităm!", repetă obsedant, atâţia preoţi ai memoriei instituţionalizate. "Să nu uităm!", dar nici să nu umplem, pământul cu semne îndoielnice, timpul, cu ceremonii făţarnice, cărţile, cu ditirambi şi rechizitorii viscerale, întrucât, toate acestea alterează şi substanţa şi sensul memoriei, acela de a zidi lăuntric şi numai după aceea, acela de a fi avertisment şi pildă.

Să nu uităm. E o problemă a fiecărui pătimitor, în parte. Să nu uităm, dar nici să nu ne substituim justiţiei. Procesul co­munismului, dacă trebuie făcut, şi trebuie, e o problemă distinc­tă, e p altă problemă. Noi nu putem fi judecători în propria noastră cauză. Cât despre fructificarea, în plan cultural, a ex­perienţei concentraţionare, ea s-a şi făcut, acolo, în temniţă, şi, probabil, se va mai face, încă multă vreme, în condiţii de liber­tate, de către unii dintre cei în cauză, nu doar din obligaţie, din necesitate, aşa cum se întâmplă cu orice împlinire. Câţi am ajuns câţi vor ajunge până la capăt, nu ştiu. Mi-e teamă că mulţi ne vom opri doar la cărţi, adică la jumătatea drumului, riscând o deturnare de sens. În ce mă priveşte, nădăjduiesc, din toată inima, să nu fie cazul.

E, poate, timpul. CITITORULE, să pun mărturisirilor mele capăt. Am creionat un destin ce nu a fost numai al meu. Mii de alte asemenea vieţi, unele mult mai dramatice, au ars şi s-au stins, ard şi se sting, sub chiar ochii noştri, fie ignorate, fie co­pleşite de învinuirea că au fost ale unor legionari. Ignorate şi dispreţuite, de cine? De pretinşi democraţi, aflaţi până mai ieri, adică până în decembrie 1989, în tagma marilor beneficiari ai regimului. În aceasta şi stă o parte din explicaţia neruşinării lor. S-a mers până acolo, încât, în articolul 5 al unui Proiect de lege, intitulat "Repunerea în drepturi a victimelor comunismului", să se prevadă: "Nu sunt considerate infracţiuni politice şi nu beneficiază de dispoziţiile prezentei legi cei care au fost con­damnaţi ca făcând parte din organizaţii legionare sau organizaţii de tip fascist indiferent de scopul urmărit prin activitatea desfăşurată ..." Întrucât rădăcinile unei atari atitudini nu au nimic de-a face, nici cu raţiunea, nici cu morala şi nici cu bunul simţ, seva din care ea se hrăneşte fiind ura ancestrală, socotesc orice comentariu de prisos. Ştiu, protagoniştii - şi când spun protagoniştii mă gândesc nu doar la autorii amintitului proiect - vor nega faptul şi vor recurge, pentru a se justifica, la mai vechile acuzaţii denigratoare: organizaţie teroristă, organi­zaţie antisemită, organizaţie antidemocratică ş.a.m.d. Au şi făcut-o, şi în ţară, şi în străinătate, motiv pentru care voi adăuga cărţii mele încă un capitol, unul de analiză şi reflecţii, nu pen­tru a convinge nişte oameni imuni la adevăr, cât pentru a-mi linişti propria conştiinţă.

Oricum, CITITORULE, împotriva judecăţii tale, eu nu voi ridica obiecţii. Mai mult, afirm, fără falsă modestie, un adevăr de care va trebui să ţii seama: nu eu sunt modelul comportamentului eroic, aşa cum ar fi fost de cuviinţă, poate. Eroii luptă şi cad, nu se recunosc învinşi. Eu, fie şi numai temporar, m-am recunoscut ca atare.

Pentru eventuale reiterări, cer scuze.