Şi iarăşi Aiudul
Din nou la
drum. În graba mare, întregul lot, ne pregătim pentru plecare. Pedepsele fiind
mari, ni se pun lanţuri, în fapt, un dispozitiv artizanal, alcătuit din două
brăţări, trei inele şi două bare metalice, mult mai incomod decât clasicele
lanţuri. Drumul până la gară îl parcurgem pe jos, ca şi cu zece ani în urmă,
atâta doar că acum noi suntem împiedicaţi, iar lumea nu mai e curioasă.
Lucrurile, între timp, s-au aşezat. Morţii cu morţii, vii cu vii. Surpriza nu
a lipsit totuşi. Ne aşteptam să fim transportaţi la Aiud şi am nimerit la
Arad. Abia după o lună am ajuns la Aiud, la început în carantina, apoi pe una
din secţii, unde l-am întâlnit, printre alţii, pe scriitorul şi militantul de
stânga, Petre Pandrea. Îmi împărţeam timpul între oblojirea rănilor de la
picioare, provocate de lanţuri, şi discuţiile angajate cu acest intelectual
marcat de scepticism, de îndoieli. Paşi spre clarificare au fost făcuţi totuşi.
De la preocuparea de a elabora o gramatică a limbii ţigăneşti, la aceea de a se
salva, prin credinţă, calea e lungă. Interesul manifestat, nu atât faţă de
subtilităţile dogmatice, cât pentru viaţa religioasă personală, la un om care
a profesat indiferentismul, ca să nu spun ateismul, e remarcabil. Mă întreb,
totuşi, dacă acest interes nu e cumva conjunctura determinat, adică, de
statutul de om aflat în suferinţă şi, prin urmare, pasager. Optimismul nostru,
al legionarilor, nu în sens de speranţă în schimbare, ci de acceptare, a
stărilor de fapt, îl contraria. Cum de nu ne revoltăm? Cum reuşim să
transcendem temporalitatea, imensul cortegiu al suferinţelor, şi să ancorăm
într-o altă realitate? Atitudinea noastră 1-a obligat, oricum, să-şi
revizuiască părerile, în ce ne priveşte. Nu mai eram posedaţii, complexaţii,
manipulaţii, nici chiar idealişti naivi nu mai eram, ci oameni religioşi.
Cunoştea un număr mare de legionari, intelectuali de primă mărime, mai puţini
legionari obişnuiţi, le aprecia fair-play-ul, în discuţii, nu şi
convingerile. Recluziunea avea însă alte dimensiuni, alte caracteristici. Lua
cunoştinţă de ele abia acum. Nu avea cum să le ignore şi, mai ales, nu avea cum
să-şi înăbuşe sentimentul marilor nedreptăţi ce li se făceau oamenilor,
legionarilor, îndeosebi. Îşi aprecia situaţia ca fiind mai uşoară. Uşor naiv,
credea într-o apropiată schimbare, în bine, a lucrurilor. Se vedea liber şi
făgăduia că o să ne apere. Era doar avocat. Avocat şi om de onoare. Şi-a clamat
această disponibilitate, aveam să aflu mult mai târziu, faţă de mai mulţi
cunoscuţi. Mă gândesc la Nistor Chioreanu şi Gabriel Bălănescu. Îndeosebi. A şi
făcut-o? Nu ştiu. Un lucru, cel puţin, un lucru avea obligaţia morală să-1
facă, anume, să reconfirme, în stare de libertate, afirmaţiile făcute în
închisoare, cu privire la aşa-zisele crime ale legionarilor, de la abator. În
volumul II al lucrării de dezinformare şi de calomniere a Mişcării Legionare
"Pe marginea prăpastiei", scrisă, se pare, de M. Antonescu sau Eugen
Cristescu şi publicată, la suspect de scurt interval, după lovitura de stat din
21-23 ianuarie, 1941, sub egida Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, există o
fotografie, reprezentând un număr de cadavre atârnate în cârligele abatorului
bucureştean, cu specificaţia: de evrei. Autorul cărţii nu oferă însă nici un
alt argument de documente nu mai vorbesc, în sprijinul afirmaţiei sale. Şi se
găsesc oameni, unii cu pretenţii de istorici, să acrediteze infamia, fără să se
întrebe, cine a stabilit şi sub ce formă, că acele cadavre au existat efectiv
că au fost cadavre ale unor evrei, şi că au fost atârnate în cârlige de către
legionari? Nici un proces verbal de constatare a evenimentului, de stabilire a
circumstanţelor, de precizare a cauzelor decesului, de identificare a
persoanelor, nimic. Dacă au existat aceste cadavre, cine le-a ridicat, cine a
întocmit actele de deces unde au fost înmormântate, de către cine? Unde e
rezultatul anchetei, întrucât e de neconceput ca autorităţile, interesate în
prigonirea legionarilor, să nu fi întreprins nimic. Ei bine, Gabriel Bălănescu,
în lucrarea "Din împărăţia morţii", Ed. Dacia. Madrid, 1981,
relatează că a stat şi el, la Zar că, în celulă cu Petre Pandrea şi că a avut
cu el o discuţie, din care reproduc: "Planează asupra legionarilor o mare
acuzaţie. Aceea că la abator, la rebeliune, au ucis evrei şi i-au agăţat în
cârlige. Ei bine, nu este adevărat şi asta o spune Petre Pandrea, un adversar,
care v-a fost adversar şi va este încă. Am făcut parte dintr-o comisie
internaţională de ziarişti englezi, francezi şi americani, care a făcut chiar
în ziua aceea o anchetă la abator. Nu am găsit nici un evreu agăţat în
cârlige, dar am găsit unul ucis nu departe de abator, care a fost adus de pe
stradă, unde a fost ucis şi băgat într-o gură de canal. Cine 1-a ucis? Nu se
putea şti, dar bănuielile cădeau asupra unei bande de ţigani, care operau în
acele zile de revoluţie şi nesiguranţă. Astăzi este uşor să le dea toata lumea
la cap legionarilor, care nu pot vorbi. Eu vă voi apăra." (Op. cit. p.
512) Mă întreb încă o dată: a făcut-o?
De pe
secţie, pe celular. În celulă suntem opt: eu, Cucu şi Ghiţă Săpătoru din
propriul lot. Regret despărţirea de Fredolin şi Teodor. Intrarea în atmosferă
şi ritm se face fără dificultate. Suntem toţi puşcăriaşi cu experienţă
îndelungată. Cunoaştem regulile. Telegraful funcţionează, micile disfuncţii
ale dispozitivului de pază, cum ar fi obiceiul oamenilor în uniformă,
modalităţile de a privi cerul, Mureşul sau Mirăslăul, prin imperfecţiunile
obloanelor, sunt depistate repede. Şi propriile noastre imperfecţiuni ies în
vileag, la fel de repede. Că nu sunt de natură să tulbure armonia, e bine. Până
într-o zi, când Cucu izbucneşte. Pretextul, absolut nesemnificativ.
Manifestarea, paranoică. O invectivă în dreapta, alta în stânga, apoi atacul
frontal. Refuz să reproduc întocmai calificativele pe care mi le aruncă în
obraz. Sunt ale unui om ce şi-a pierdut măsura. Reţin în schimb substratul, în
formă de verdict: vinovat pentru toate nenorocirile ce s-au abătut asupra lui.
O veche rană e redeschisă. Argumente raţionale împotriva unui atare verdict, nu
lipsesc mai ales când e vorba de el. Nu eu l-am recrutat, nu a fost nici măcar
încadrat în vreun mănunchi de prieteni. Am mai spus-o, s-a implicat singur.
Motivaţia psihologică a acestei implicări explică totul: nevoia de afirmare cu
orice preţ, nevoia de a fi mereu în centrul interesului celor din jur. Ceea ce
de fapt îmi reproşa şi nu putea să-mi ierte era "bunul nume". De ce
eu şi nu el? Şi acest nume bun trebuia exfoliat. Reacţia mea a fost tăcerea,
încercarea de a-1 ignora. Pentru el, nimic mai inacceptabil. Suferea fizic;
se perpelea, devenea agresiv, situaţie aidoma celei din Zarcă. Dacă nu ar fi
intervenit o nouă schimbare, nu ştiu la ce s-ar fi ajuns. Oricum, eu îmi
asumasem vina cu mult timp înaintea penibilului incident.
De-a lungul
celor şaisprezece ani de recluziune, Aiudul a avut trei comandanţi: Dorobanţu,
Koller şi Crăciun, fiecare cu specificul lui. Mic de stat. astenic, ţigănos,
fire precipitată, nume românesc, origine incertă, Dorobanţu reprezintă epoca
terorii generalizate, nediscriminatorie, prin foame, prin frig şi prin boli. Nu
se implica nemijlocit. Maşinăria funcţiona în virtutea inerţiei şi a ordinelor
primite de sus, era rodată şi nu prezenta semne de oboseală sau îmbătrânire
prematură. Instalarea colonelului Koller a însemnat instituirea unui alt tip de
teroare, mai elaborată, dozată diferenţiat, savurată în mod pervers, Koller
implicându-se nemijlocit în exercitarea ei. Asista la torturi, fără să
clipească. Neîndoielnic, executa şi el dispoziţii. Marja lui de manevră era
însă mult mai mare. El nu era un simplu executant. El participa la elaborare.
Avea un trecut de combatant, în războiul din Spania şi implicit, sentimentul
inamovibilităţii. Nu era un colonel oarecare. Când strategia politică a
Partidului a impus o nouă, schimbare, în locul lui Koller au fost instalaţi
trei colonei: Crăciun, comandant suprem, Iacob, director politic, Ivan,
răspunzător cu producţia. Faptul îşi are semnificaţia lui. Încă din timpul lui
Koller, Aiudul era rezervat, aproape în exclusivitate, legionarilor. Trei
colonei acolo unde, cu ani în urmă, guverna un simplu căpitan. Ceva se
pregăteşte, dar ce?
Rezumându-mă,
deocamdată, doar la cele percepute de mine, remarc: hrana acceptabilă, o
relativă libertate de mişcare, explicabilă şi prin aceea că activitatea
productivă nu mai era circumscrisă unui spaţiu limitat, fabrica, ci se
desfăşura, practic, în întreaga incintă, în celular, pe secţii, în curte şi
chiar în afară, prin pavilioanele arondate închisorii, şi, ceva mai târziu, un
efort de informare controlată, cărţi, uneori ziare şi filme artistice, lucru,
cu totul şi cu totul nou. O precizare se impune totuşi. Acest regim nu era al
tuturor deţinuţilor. Viaţa celor izolaţi în Zarcă, în aceeaşi perioadă, era
cumplită. În Zarcă erau ucişi oameni.
Am fost scos
la lucru, mutat apoi din celular, pe secţie, ca muncitor necalificat, într-o
brigadă de construcţii. Comea Corneliu era un fel de maistru, mai apoi
tehnician, ne cunoşteam încă din vremea liceului şi presupun că la scoaterea
mea, o anume contribuţie a. avut şi el. Se construia, în incintă, un corp de
birouri, pentru anchete ocazionale. Amestecam, manual, betoane, transportam
cărămizi, încărcăm pământ în roabe.
Muncă
istovitoare, nenormată totuşi. A urmat apoi iniţierea mea în meseria de instalator
apă, încălzire şi gaze. Nu mă pricepeam la sudură. Am învăţat în schimb să
montez brăţări şi console, să execut filete, curbe şi coturi, să asamblez
elemente de radiator, să stimuiesc tuburi de fontă ş.a.md. Lucrările de
instalaţii prinse în plan erau vaste: o centrală termică, în subsolul
celularului, instalaţii interioare, în tot celularul, pe secţii şi în
pavilioanele administrative; bucătării pe abur, introducere de gaze naturale.
Începuse să-mi placă, mai ales că, în paralel îmi însuşeam şi unele cunoştinţe
teoretice. Munca fizică, dacă nu e şi silnică, poate fi şi ea izvor al multor
satisfacţii, chiar şi în condiţiile în care mă aflam. Eram destins, efortul îmi
făcea plăcere, deprindeam îndemânări noi şi, poate cel mai important lucru,
aveam sentimentul că fac totuşi un lucru util. Nu e de neglijat nici
atitudinea deţinuţilor meseriaşi, răbdarea şi bunăvoinţa lor. Mă gândesc la
ardeleanul Lupu, la prahoveanul Radu Vasile, la moldoveanul Iacob. De la
fiecare am învăţat câte ceva: meserie şi demnitate şi bun simţ, şi cele
învăţate îmi vor fi de folos o viaţă întreagă.
Ca
instalator, la început în execuţie, apoi de întreţinere, alături de Radu
Vasile, posibilităţile mele de mişcare erau relativ mari. Am ajuns în spital,
pentru verificarea periodică a arzătoarelor, prilej să fiu servit cu o cană de
lapte, am ajuns la secţia T.B.C unde am schimbat câteva cuvinte cu Valeriu
Anania, am participat la probele tehnologice ale nou createi bucătării, la
moară, la depozitul de legume şi zarzavaturi am ajuns. Singure Zarea şi fabrica
îmi erau interzise.
La început,
deţinuţii care munceau în fabrică dormeau în celular şi serveau masa în curtea
din faţa bucătăriei. Mai târziu, numărul lor împuţinându-se, au fost strămutaţi
şi cu dormitul în fabrică, posibilitatea contactării lor fiind astfel zădărnicită,
în perioada cât serveau masa în curte, era vară, l-am cunoscut pe Nichifor
Crainic. Era scos din Zarcă şi se îndeletnicea cu spălarea veselei. Era un om
contestat, chiar hulit. I se puneau în sarcină tot felul de fărădelegi:
că e turnător; că e apostat, lepădându-se de credinţă pentru un polonic de
mâncare, că a ajuns să-i dezguste până şi pe torţionari. Care e adevărul, nu
ştiu. Ceea ce ştiu e că am vorbit cu el, nu o dată, că era un om care accepta
munca, aceea de spălător de veselă, fără să o considere incompatibilă cu
statutul lui anterior, de intelectual de marcă, şi că accepta dialogul în mod
deschis, cu oricine. Prilejul apropierii noastre a fost unul aparte.
"Domnule Profesor, eu sunt acela care urma să vă faciliteze strămutarea de
la familia pretorului care vă găzduia, la Mănăstirea Hodoş Bodrog. "S-a
uitat lung la mine şi a oftat. "Nu a fost să fie." Am vorbit apoi
despre literatură, despre "Cercul literar" de la Sibiu, despre resurecţia
baladei. I-am recitat "Mistreţul cu colţi de argint". Era
impresionat. Părea sensibil - era chiar - şi părea gata să se şi căiască. Încă
o dată, nu ştiu ce e adevărat şi ce nu, din cele ce i se pun în sarcină şi nici
nu mă interesează. În condiţii anormale şi oamenii, mai devreme sau mai târziu,
devin anormali. Cazul Crainic e însă unul aparte. Mi-a fost dat să-1 întâlnesc
la baie, complet dezbrăcat. Alcătuire disproporţionată. Capul, mare; trunchiul
şi mai ales abdomenul şi cele de sub el, nefireşti; membrele inferioare,
scurte; pielea, căzută în şorţuri. Văzându-1, într-o fărâmă de clipă ara
realizat un fapt. Fiziologia omului acestuia, ca şi inteligenţa lui, sunt
deosebite de ale noastre. Metabolismul lui e altul, necesităţile lui sunt
altele, suferinţa lui e alta. Nimeni nu are dreptul să-1 judece ca om al
instinctelor. Că instinctele i-au fost puternice, nu mă îndoiesc. Instinctele
nu sunt însă subsumabile planului etic. Ele nu sunt morale sau imorale, după
cum nu este morală sau imorală culoarea ochilor. Dimpotrivă, ele reprezintă
firescul legea pusă de Dumnezeu în adâncul fiinţei. Că există şi devieri ale
instinctelor, nu mai frecvente decât cele ale raţiunii, este adevărat. Aceasta
e însă o altă problemă, fără vreo legătură cu Nichifor Crainic.
De bună
seamă, Nichifor Crainic nu poate fi dat exemplu de probitate morală. Nu voi
putea uita totuşi faptul mărturisit de Nistor Chioreanu, cum că acest om,
potrivit cu el.
În celulă
pentru a-1 iscodi în legătură cu apartenenţa lui Lucian Blaga la Mişcarea
Legionară, noaptea, când socotea că ceilalţi deţinuţi din celulă dorm, se
cobora din pat, îngenunchia şi se ruga, plângând cu, suspine.
Noapte de
vară, cu cer senin şi cu o adiere de vânt abia perceptibilă. În curtea
fabricii, mulţi, foarte mulţi deţinuţi, unii stând pe jos, cei mai mulţi în
picioare. În faţa unui ecran cinematografic improvizat, o masă, câteva scaune
pregătite ca pentru un eventual prezidiu. Marea surpriză rezida în faptul că nu
eram supravegheaţi din aproape, ne puteam mişca, puteam comunica, noi, cei veniţi
de pe secţii, cu deţinuţii care lucrau în fabrica. Ce se petrece? La început ca
zvon, apoi ca certitudine, răspunsul e: reeducare. Au să ne vorbească foşti
comandanţi. Murmur, ca de piaţă, apoi tăcere. Intră în scenă mărimile: coloneii
Crăciun şi Iacob, urmaţi de patru sau cinci deţinuţi. "V-am adunat - cel
care vorbeşte e colonelul Crăciun - ca să aflaţi din gura comandanţilor voştri,
pe de o parte, pe cine aţi servit, pentru ce staţi în puşcărie, pe de alta, ce
s-a mai întâmplat în ţara asta, de când aţi fost arestaţi. Luaţi aminte şi vă
gândiţi bine ce faceţi. De felul cum veţi înţelege să vă reeducaţi depinde
viitorul vostru. În continuare are cuvântul.:." nu aş putea spune cine:
Victor Biriş, rămas în închisoare din timpul lui Antonescu, Mitică Groza,
fostul şef al "Corpului Muncitoresc", Radu Mironovici, Comandant al
Bunei Vestiri, fapt, dealtfel, fără nici o relevanţă, întrucât toţi vor spune,
aproximativ aceleaşi lucruri: Mişcarea Legionară a fost o organizaţie
teroristă, creată de industriaşi şi moşieri, prin racolarea de
lumpenproletariat intelectual, în scopul combaterii comunismului. A devenit,
pe parcurs, coloana a cincea a nazismului, iar după cel de al doilea război
mondial, oficină de spionaj şi atentate criminale, în slujba serviciilor secrete
americane. Vigilenţa clasei muncitoare ne-a demascat şi pedepsit aşa cum
meritam. Iată însă că această clasă muncitoare, acum când se află la adăpost de
uneltirile exploatatorilor occidentali, acum când e puternică, atât în plan
economic cât şi politic, înţelege să fie generoasă ... Urmează descrieri de
realizări, de lucruri văzute: blocuri pastelat colorate, fabrici cu mii de
muncitori, cooperative agricole, prospere. Peste tot, numai bucurie, bucuria
de a munci, bucuria de a beneficia de roadele muncii tale, bucuria de a trăi
într-o societate socialistă, din care exploatarea a dispărut. Ca să putem fi
acceptaţi de această societate nouă, este necesar să dovedim că merităm, este
necesar să ne schimbăm concepţia despre viaţă, este necesar să ne modificăm
atitudinea. Cunoşteam placa. Am ascultat-o, de atâtea ori, în timpul reeducării
de la Piteşti şi Gherla, încât mi s-a făcut lehamite. Numai că acum nu îmi mai
era teamă. Presiunile exercitate, la Aiud, de colonelul Crăciun, nu erau
brutale, erau rafinate, mai mult psihologice, reductibile la două: uzarea
nervoasă, prin izolarea la Zarcă şi şantajul: "Nu vă faceţi reeducarea,
nu veţi gusta libertatea. Veţi sucomba aici. Mai mult, veţi fi blestemaţi de
camarazii voştri, întrucât, vor rămâne şi ei, pe mai departe, în temniţa în
care voi i-aţi adus." Pierdut în mulţimea natului de rând, nu mă simţeam
vizat. La Aiud, apoi, nu se urmărea implicarea unor oameni din afară, nu se
avea în vedere deschiderea de procese noi, or acest fapt era de natură să înlesnească
cedarea. Un sentiment de tristeţe m-a încercat totuşi. Ţurcanu a dorit mult să
fie pus în situaţia de a face reeducarea "marilor vinovaţi" aflaţi la
Aiud. Întrevedea succese uluitoare. Au existat însă şi sceptici. "La Aiud?
Ar fi fost sfâşiat cu dinţii." Ei bine, la Aiud capitulările au fost aceleaşi,
la fel de numeroase, la fel de diversificate. Amprentele vârstelor nu au fost
de natură să modifice, in esenţă, comportamentul uman, desfăşurat în limitele
a doi parametri: ticăloşia laşă şi eroismul sublim.
Nu a fost
singura întâlnire de acest gen. Au urmat altele, cu alte măşti aceeaşi piesă.
S-au organizat cluburi, cluburi mari, cluburi restrânse, pentru o mai largă
şi-eficientă participare. Ni s-au pus la dispoziţie cărţi. Ni s-au proiectat
filme, unele remarcabile, premerse, evident, de nelipsitele jurnale, cu problematica
lor stereotipă: tractoare arând, secerătoarele culcând valurile mării de spice,
muncitori ridicând baraje. Am vizionat, la Aiud, filme ca: Lupeni '29,
Străinul, Setea, Codin Darclee, Procesul maimuţelor. Descopeream, cu plăcere,
persuasiunea peliculei. Partizanatul, pledoariile pro domo, erau evidente.
Reale erau şi respingerile lăuntrice. Crăciun ştia acest lucru. El mai ştia
însă şi aceea că, în cele din urmă, ceva tot va rămâne. Emoţiile premerg
discernământul şi lasă urme, uneori influenţ-ându-1 chiar.
Amploare procesului de reeducare îmi era
necunoscut. Nu cunoşteam nici constrângerile, şantajul teroarea împinsă până la
crima de omucidere, la care erau supuşi deţinuţii care nu acceptau. Locuiam pe
secţie, într-o cameră mare, fosta capelă ortodoxă. Eram mulţi, marea majoritate
muncitori. Şeful camerei, în acelaşi timp şi şeful clubului, tot muncitor.
Nefiind printre noi lideri cu ascendent moral asupra oamenilor de rând, interesul
Administraţiei pentru ceea ce se petrecea în această cameră, seara, după
încetarea lucrului, era minim. O singură dată am fost deranjaţi de vizita unor
civili, care, în timpul unui schimb de vorbe, şi-au arătat bunăvoinţa spunând:
"Voi, legionarii, nu aţi fost oameni răi. Aţi fost însă minţiţi de şefii
voştri rău intenţionaţi. E timpul să nu mai fiţi creduli şi să vă
desolidarizaţi de ei." Era dealtfel, aceasta, tema mai tuturor luărilor de
cuvânt, rostite cu jenă, formale, neluate în seamă de cei prezenţi, un fel de
corvoadă, accentuată pe măsură ce dovezile , că oamenii sunt puşi în libertate
deveneau mai numeroase.
Personal, nu
am fost pus în situaţia de a ţine un asemenea discurs. Poate pentru faptul că
trecusem prin Piteşti. Dar nu numai. Clubul nostru era subordonat unui alt
club, mai mare, cuprinzând întreaga secţie. Nu reţin numele conducătorului, un
ziarist din Bucureşti, relativ tânăr. Îndeajuns de ponderat. De către acesta am
fost rugat să vorbesc, cluburilor reunite, despre "Poemul pedagogic"
al lui Makarenko. Să accept? Să nu accept? În cele din urmă am acceptat,
motivându-mi gestul, faţă de mine însumi. În următorul fel voi expune punctul
de vedere al unui pedagog comunist. Al lui, nu al meu. Nimeni nu e obligat să
şi-1 însuşească. Refuzarea apriori a oricărei lecturi de sorginte comunistă e o
greşeală. La urma urmei, pentru ce avem discernământ? Prin hotărârea de la
Yalta, noi am fost abandonaţi. Puterile occidentale nu vor întreprinde nimic
pentru recuperarea noastră. Prin noi înşine, o schimbare nu mai e cu putinţă.
Suntem învinşi, eu, cel puţin, mă consider învins şi am de ales între a accepta
starea de fapt, între a-mi accepta statutul şi a mă sinucide. Am acceptat
statutul de învins, ceea ce nu înseamnă ca mi-am schimbat şi convingerile şi,
ca urmare, evit gesturile ostentative, intransigente. E şi acesta un compromis,
mi se va spune şi nu o voi nega. Ştiu, pentru colonelul Crăciun, aceste
compromisuri, aceste desolidarizări, urmau să se constituie în tot atâtea acte
de deces moral. Nu altfel s-au petrecut lucrurile în timpul prigoanei lui
Armând Călinescu, nu altfel au fost considerate desolidarizările de atunci şi
cu ce efect? Declaraţiile smulse cu cleştele şi fierul roşu, gesturile lipsite
de o motivaţie liber consimţită sunt nule şi neavenite, nu doar în plan juridic
ci, mai ales, în plan moral. Mai mult, intensitatea constrângerilor din care
s-au născut acele gesturi indică măsura forţei noastre prezente şi viitoare,
validitatea idealului pe care l-am servit. Căderea celor mai mulţi dintre noi,
spectaculoasă sau nu, poartă în adâncul ei un sâmbure de jertfă tăinuită. Cine
va putea despărţi suferinţa anilor de supliciu, de prăbuşirea, câtă a fost, din
final? Aşa că, cele câteva mii de certificate de deces moral, adunate cu zel şi
legate cu grijă între coperţi proteguitoare de carte unică, sunt iată, tot
atâtea mii de acte acuzatoare, la adresa regimului şi a oamenilor care sau din
ale căror dispoziţii au fost întocmite. În cazul dat, fiecare certificat de
deces moral incriminează un asasin şi relevă un mucenic. Despre ceea ce cu
adevărat am fost şi încă suntem, vorbeşte efortul acesta considerabil de a ne
ucide.
Am citit
"Poemul pedagogic", pe cât mi-a fost posibil, fără prejudecăţi. Ideea
că cele petrecute la Piteşti ar fi avut ca spiritus rector pe Makarenko, părea
acreditată. Un motiv în plus să fiu precaut. Ei bine, această supoziţie, în ce
mă priveşte, nu s-a confirmat. Analogii se pot face. Conceptele "colectiv
primar" (grup restrâns) şi "colectiv general" (totalitatea
membrilor unei colectivităţi) pot fi regăsite în modul de organizare a procesului
de reeducare sub forma "comitet de cameră" - "cameră
propriu-zisă". Tactica permutării poate fi luată şi ea în considerare.
"Reeducatul" devine, în cele din urmă, "reeducator". Numai
că toate aceste analogii sunt pur formale. Las la o parte faptul că unele din
ideile atribuite lui Makarenko, adjudecate de el, nu sunt ale lui. De la bun
început, pedagogia modernă, întrucât viza un învăţământ de masă, a fost
obligată să ţină seama de realitatea de bază a acestui proces, colectivul.
Makarenko accentuează doar ideea împrumutată de la Pestalozzi, adaptând-o unor
condiţii specifice, create de revoluţia bolşevică. Makarenko apoi, orice s-ar
spune, urmărea recuperarea unor copii rămaşi fără rost. La Piteşti scopul a
fost cu totul altul: stoarcerea de informaţii şi anihilarea morală a
tineretului ostil comunismului. Problema recuperării noastre nu a fost avută în
vedere de nimeni, denominativul "reeducare" fiind o simplă lozincă,
un tic al limbii de lemn.
Am citit
aşadar "Poemul pedagogic", l-am rezumat şi l-am prezentat unui
auditoriu heterogen, în cea mai mare măsură neavizat. Nu s-au purtat discuţii.
Evenimentul s-a desfăşurat în curte, într-o zi de duminică, în restul zilelor
eram la lucru. În plin soare şi, zic eu, spre satisfacţia celor ce au avut
răbdarea să mă asculte, satisfacţie izvorâtă şi din faptul că am evitat, cu
grijă, orice politizare. Nefiind vizat în mod expres de Administraţie, faptul
a fost posibil.
Munca din
timpul săptămânii, întâlnirile, tot mai puţin supravegheate, din zilele de
duminică, nu lăsau răgaz proceselor de conştiinţă. Şi totuşi întrebările nu
lipseau. S-ar putea ca. În curând, să fim liberi. Merită preţul? Eu sunt, aşa
cum sunt. Dar ceilalţi? Teodor şi Fredplin, Cornel şi Cucu? Nu ştiam despre ei
aproape nimic. Presupuneam că lucrează în fabrică. Ei cum văd lucrurile? Voi
afla-o ceva mai târziu şi dacă, iată, consemnez câte ceva din cele aflate, o
fac pentru că mă consider a fi una cu ei.
În timpul
cât eu eram pe celular, împreună cu Săpătoru şi Ruja, Teodor era şi el, pe o
altă aripă a celularului, la acelaşi etaj. Împreună cu profesorul de istorie
bisericească, la Facultatea de Teologie din Bucureşti, Tudor Popescu, precum
şi cu Gheorghe Popescu, învăţător, om al ofiţerului politic, şi Matei Marin,
muncitor, originar din Ploieşti. Trecut de 72 de ani, condamnat la 15 ani m.s.
pentru un articol "De la Nero la Stalin", scris înainte de 1945,
profesorul Tudor Popescu, deşi resemnat, se lupta din greu cu slăbiciunile
trupului. Şi, ca şi cum frigul, foamea şi bolile nu ar fi fost de ajuns,
celălalt Popescu îl mai agresa şi el. Azi aşa, mâine aşa, până când Teodor nu a
mai suportat: "Ascultă, ticălosule, dacă nu încetezi cu provocările şi cu
jignirile aduse unui om venerabil, să şti că îţi sfărâm capul!" A urmat o
altercaţie, apoi, o încăierare în toată legea şi, în cele din urmă, intervenţia
plutonierului Sturza: raport şi izolare. La întoarcerea din izolare, profesorul
Tudor Popescu era în stare gravă, bolnav de dizenterie. Bolnavul nu mai putea
îngurgita nimic. În consecinţă, i-a rupt proteza, 1-a hrănit cu forţa, 1-a
spălat ca pe un copil în scutece şi, adevărată minune, 1-a salvat. Sunt fapte
de dăruire ce nu se pot uita. Aşa se face că după 1964, trecând prin Bucureşti,
a făcut profesorului o vizită.
"De ce
nu v-am cunoscut mai devreme, de ce nu v-am cunoscut!" era laitmotivul
mai tuturor intervenţiilor acestui om, în discuţiile cu cel ce îl salvase de la
moarte. A înnoptat la el Şi nu puţină i-a fost mirarea când, înainte de
culcare, s-a pomenit, în camera ce îi fusese oferită, cu doamna Sofia, soţia
profesorului, purtând un lighean cu apă şi un prosop, hotărâtă să-i spele
picioarele. Un asemenea obicei cu aură biblică, pe la noi nu e. Bun înţeles, a refuzat,
lucru nu tocmai simplu. Insistenţele erau deosebite şi nu ar fi vrut să
jignească. Dar nici să accepte nu putea. A urmat apoi cererea de a accepta să
fie înfiat. Soţii Popescu nu aveau copii, erau bătrâni şi s-ar fi lăsat cu
plăcere în grija unui tânăr de bună credinţă, ca Teodor. Numai că Teodor nu
avea nici el cum să accepte. Unde e Bucureştiul şi unde Aradul? Avea apoi şi el
părinţi. Aşa că, în cele din urmă, s-au despărţit cu lacrimi în ochi.
"Pentru ce nu v-am cunoscut mai de mult, pentru ce!"
Fire
agitată, Teodor suporta greu celula. Ori de câte ori plutonierul Sturza
deschidea vizeta să întrebe dacă printre deţinuţi este vreunul care cunoaşte o
meserie anume. Teodor, în speranţa că o să fie scos la muncă, răspundea
afirmativ. El era şi zidar, şi strungar şi electrician, mă rog, de toate, era
adică atât de multilateral priceput, încât nu-1 mai credea nimeni. Chiar dacă
neîndeplinită, dorinţa de a scăpa de celulă era socotită un fapt pozitiv ce,
odată şi odată, îşi va găsi soluţionarea potrivită. "Este printre voi
vreunul care să se priceapă la spoit?" "Eu, domnule plutonier!"
Nu fără să zâmbească, plutonierul deschide uşa. "Unde ai mai învăţat şi
meseria asta?" Se bâlbâie Teodor, nu înţelege prea bine despre ce meserie
e vorba, spoitor de cazane?, spoitor în sens de zugrav?, îngaimă ceva şi
aşteaptă. Cum era cam tuciuriu, s-o fi gândit plutonierul că a deprins meseria
la uşa cortului, mai zâmbeşte o dată şi zice: "Bagajul şi hai!" Aşa a
ajuns Teodor în fabrică, ucenic al unui spoitor adevărat. Se înţelegeau bine.
În fabrică s-a întâlnit cu unii cunoscuţi, dar şi cu reeducarea, condusă atunci
şi acolo, de profesorul de filosofie Strelicofschi, de la Liceul Moise Nicoară,
din Arad. De la acesta a aflat că Fredolin, fost elev al profesorului, e la Zarcă,
bolnav şi îndărătnic.
Despre felul
cum s-a comportat Teodor, în timpul reeducării, prea multe nu ştiu. Un gest al
lui mi s-a părut însă puţin obişnuit. Legat sufleteşte de Fredolin, din vorba
căruia nu ar fi ieşit, se simte obligat să întreprindă ceva. Cere adică să fie
scos la raportul ofiţerului politic, locotenentul Chirilă. Deşi în treacăt,
este primit, "Domnule locotenent, eu am un prieten. E în Zarcă. Sunt
dispus să colaborez, dacă îl scoateţi din izolare şi îl internaţi în
spital." Chirilă rămâne stupefiat. Aşa ceva nu i s-a mai întâmplat.
"Şi cum se numeşte?" "Nădăban Fredolin." "A, e un
bandit!". Şi pleacă. De chemat, nu 1-a mai chemat. Fredolin, în cele din
urmă, a fost internat, totuşi, în spital. Era grav bolnav.
În perioada
aceea Cornel Luca, era şeful uneia din secţiile fabricii. Explicaţia mi se pare
la îndemână. Era meseriaş bun şi avea, probabil, consemnată şi experienţa de la
Gherla, unde a fost mecanic de întreţinere. Sub conducerea lui, secţia mergea
bine. Erau mulţumiţi şi muncitorii (deţinuţii) şi Administraţia. Un singur
lucru era distonant. Cornel refuza în mod sistematic să ia cuvântul la club.
Refuzul lui era, de pe acum, cunoscut şi trebuia curmat într-un fel. Este
chemat la Crăciun. "Ce ai de gând, banditule? Îţi faci sau nu reeducarea?"
"Domnule colonel, eu am trecut prin reeducarea de la Piteşti şi îmi
ajunge." "Cum adică - se înfurie colonelul - compari bestialităţile
voastre cu ceea ce se petrece aici!" Cornel are vorba, pe cât de poticnită
şi domoală, pe atât de hotărâtă. "Eu ştiu un singur lucru, la Piteşti, în
afară de Ţurcanu, omul care m-a strâns de gât, m-a lovit şi m-a adus în
situaţia de a fi aruncat printre cadavre, la morga închisorii, purta uniformă,
aşa ca dumneavoastră." A fost prea mult pentru Crăciun. "Să-ţi faci
imediat bagajul!" Scena se petrecea în faţa frontului. La plecare, Crăciun
a uitat sau s-a prefăcut că uită, să dea alte dispoziţii, iar Cornel a rămas în
continuare şef de secţie.
Incidentul
se impune a fi subliniat. Prin grija binevoitoare a organelor de dezinformare,
a fost acreditată ideea că la Piteşti, studenţii legionari s-au sfâşiat între
ei. Noi înşine, victimele, nu am făcut mare lucru, ca adevărul să iasă la
lumină. E singurul caz cunoscut de mine, când un martor şi un pătimitor afirmă
răspicat că a fost snopit în bătaie de însuşi comandantul închisorii, căpitanul
Dumitrescu. Scena e cutremurătoare: întins pe o masă, studentul, unul oarecare,
e lovit la spate de miliţieni, cu beţele de transportat hârdaie. Alţii,
tremurând, îşi aşteaptă rândul. Alături, căpitanul Dumitrescu, transpirat şi
roşu, bate la palme cu nuiaua, pare-se de corn. În vecinătatea lui, Ţurcanu; în
braţe cu un snop de nuiele (fascii); el şi emulii, privesc satisfăcuţi,
intervin când nefericitul încearcă instinctiv să se sustragă, schimbă unealta
când aceasta se rupe, pe scurt se iniţiază, fac ucenicie. Aşa a fost la
început. Retragerea administraţiei penitenciarului din prim-planul reeducării
de la Piteşti s-a petrecut treptat şi numai după ce numărul torţionarilor a
fost suficient de mare, iar profesionalismul lor, în ale schingiuirii şi în ale
crimei, îndeajuns de bine consolidat.
Fermitatea
acestui om m-a impresionat, ca şi modestia lui dealtfel. Comportare tipică de
"ţăran", de prin părţile noastre. Un motiv în plus să consemnez
următoarea informaţie: şi Cornel şi Costache Oprişan, la Gherla, în fabrică,
aveau posibilitatea unei relative mişcări. Reeducarea lor era considerată
deplină şi, prin urmare, nu erau strict supraveghiaţi. Puteau comunica între
ei. Costache, pe deasupra, era şi bolnav de tuberculoză. Ştia acest lucru şi nu
spera, nici să se însănătoşească, nici să se mai vadă liber. Cornel, în
schimb, avea o condamnare mică şi urma să fie pus în libertate. E motivul pentru
care Costache Oprişan, într-un moment de îndrăzneală, i-a mărturisit succint:
"Te rog să reţii şi să comunici cui vei crede tu de cuviinţă, că eu m-am
îmbolnăvit, şi că voi pieri în temniţă, datorită lui Gheorghe Mătasă",
unul dintre torţionarii de la Piteşti.
Cu Ruja
Nicolae lucrurile s-au petrecut altfel. Pentru el reeducarea a însemnat mult.
Avea în sfârşit prilejul de a fi vioara întâia. Săptămâni în şir, poate luni,
s-a îndeletnicit cu "redactarea unor memorii", demascări,
autodemascări, nimeni nu ştie. Avea pentru aceasta un spaţiu rezervat, i se
servea mâncarea de la popotă, i s-a acordat până şi vorbitor cu membrii din
familie. La club era neîndurător. Incrimina cu dezinvoltură. Umilea cu plăcere
şi se pare că o făcea din convingere, îşi permitea, oricum, să facă abstracţie
de statutul lui de proscris. Se considera, asemeni lui Jurcanu. În temeiul
serviciilor aduse şi al inteligenţei presupuse, în drept să dea chiar lecţii.
Frontul e
încheiat. Crăciun împarte bilete de eliberare. Printre beneficiari, şi Nădăban
Fredolin. "Faceţi o greşeală, domnule colonel - intervine Cucu - Nădăban
Fredolin e un reacţionar incorigibil. Aparţine unei familii de exploatatori şi
reprezintă un pericol real pentru societatea socialistă." Era totuşi prea
mult. "Vezi. Ruja - intervine Crăciun - voi, legionarii, aţi ajuns unde
aţi ajuns pentru că nu sunteţi solidari. În timp ce în Zarea, oamenii,
camarazii voştri, suferă, tu ai tot ce-ţi doreşte inima. Când te-am întrebat ce
dorinţe mai ai, mi-ai răspuns sec: femei. Să o lăsăm baltă."
După 1964,
tăcerea în jurul cazului a devenit totală. Ruja suporta greu. Iluziile, din
zilele "bune" de la Aiud, s-au spulberat repede. Securitatea nu 1-a
mai luat în braţe, aşa că, în cele din urmă, nu ştiu dacă legal sau nu, a
emigrat. S-ar putea ca soarele meridional al Italiei să fi redeşteptat în el
pasiuni ceva mai benefice. La urma urmei, el nu era nici legionar, nici om
politic, ci pictor.
La Aiud,
evenimentele se precipită. Periodic megafoanele transmit discursurile şi
angajamentele celor ce sunt puşi în libertate. În sala clubului mare, o
expoziţie heterogenă, caricaturi, desene şi mărturii ale desolidarizării. În
sfârşit, Mişcarea Legionară a murit. Coloneii au îndrituite motive să jubileze.
Dar noi? Noi, protagoniştii?
Gândul că
voi fi în curând liber, nu luneca peste mine, ca apa de munte peste rotunjimea
pietrelor. Nu eram indiferent, nu eram bucuros din cale afară, ci, mai
degrabă, îngândurat. Motive? Fără de număr: un trup şubrezit, o viaţă ce va
trebui luată de la capăt, în circumstanţe necunoscute, ostile oricum.
Visând, aşa,
de unul singur, mă pomenesc strigat. E un prieten ce doreşte să mă prezinte
unui alt deţinut, recent adus pe secţie, om înalt, mai vârstnic decât mine,
scheletic, dar vioi. "Domnule profesor, vi-1 prezint pe Viorel
Gheorghiţâ". Necunoscutul îmi întinde mâna: "Grigore Popa."
"Cel care a prezentat publicului românesc filosofia lui Soren Kirkergaard,
filosofia existenţialistă?" "Întocmai." A urmat apoi, în mod
firesc, un schimb de informaţii menite să lămurească surpriza, întrucât, până
în clipa aceea, noi nu ne-am cunoscut. "După arestarea dumitale, am trecut
de mai multe ori prin Cluj, să-1 întâlnesc pe D.D. Roşca. Atât de frumos mi-a
vorbit despre dumneata, cu atâta părere de rău că s-a întâmplat ceea ce s-a
întâmplat - e vorba de arestare- şi nu o singură dată, încât, auzind
pomenindu-vi-se numele, mi-am exprimat dorinţa să vă cunosc."
"Domnule profesor, îmi spuneţi lucruri măgulitoare, lucruri care nu mă
lasă indiferent, mai ales în condiţiile imensului dispreţ de care avem parte.
Din păcate, ele aparţin trecutului."
În condiţii
asemănătoare l-am reîntâlnit şi pe Valeriu Anania. L-am contactat eu. Se plimba
singur, i-am cerut permisiunea să-1 însoţesc şi nu m-a refuzat. Nu ştiam nimic
despre gradul de implicare a lui în procesul reeducării şi nici că redactează
o carte a capitulărilor noastre, pe care Nistor Chioreanu şi Nicolae Petraşcu
au semnat-o, cu menţiunea că nu au citit-o şi că nu ştiu ce cuprinde. Interesul
meu viza cu totul altceva, era nostalgic şi izvora din nevoia de a mă confrunta,
în plan estetic, în plan literar, cu un om avizat. Nevoie legitimă, gest
imprudent. Valeriu Anania era poet şi i-am cerut îngăduinţa să recit un poem,
socotit de mine reprezentativ şi neincriminabil politic. Am recitat
"Balada fetei din turn", un fel de replică la poemul
"Luceafărul". A ascultat cu răbdare cele peste două sute de strofe.
Trec peste ceea ce s-ar putea numi laudă, pentru a menţiona o singură remarcă:
"Mi-a plăcut mult, poemul dumitale, pentru senzualitatea
imaginilor." Un fapt la care eu nici o singură clipă nu m-am gândit şi a
cărui sorginte s-ar putea să fie în alcătuirea aparte a receptorului, eu
nefiind câtuşi de puţin un om senzual.
Deşi, cum
spuneam, lucrurile se precipitau de la o zi la alta, activitatea productivă, în
tot acest timp, nu a încetat. În apropierea secţiei în care mă aflam, se
construia un decantor menit să purifice apele uzate ale întregii închisori.
Lucrarea, din punct de vedere tehnic, nu era simplă. Radierul şi o parte a
decantorului urmau a fi turnate la o cotă mult inferioară celei a pânzei
freatice, fapt ce, în lipsa unor utilaje sau instalaţii adecvate, ridica mari
probleme. Oricum, eu, împreună cu un muncitor bucureştean, pe nume Nicolau,
noapte de noapte, supravegheam pompele de evacuare a apei ce izvora în
interiorul decantorului. Mă remarcasem, fără voia mea. ca priceput în
manevrarea unor, utilaje de construcţii şi acum trăgeam ponoasele. Dar şi
satisfacţiile. Nopţile erau senine, nopţi de vară, de natură să mă răpească în
al nu ştiu câtelea cer. Mă simţeam liber, liber ca în vremea copilăriei, când
desluşeam cu înfrigurare constelaţiile. Deşi la doar câţiva metri distanţă,
zidurile nu mi se mai păreau ziduri, libertatea de mişcare, în spaţiul
imaginar, nelimitată, ziua de mâine, la zeci de ani depărtare. Stare de reverie
prelungită până în zori, când începea lupta cu somnul. Aşa a fost şi ultima mea
noapte petrecută la Aiud.