Şi iarăşi Aiudul

 

Din nou la drum. În graba mare, întregul lot, ne pregă­tim pentru plecare. Pedepsele fiind mari, ni se pun lanţuri, în fapt, un dispozitiv artizanal, alcătuit din două brăţări, trei inele şi două bare metalice, mult mai incomod decât clasicele lanţuri. Drumul până la gară îl parcurgem pe jos, ca şi cu zece ani în urmă, atâta doar că acum noi suntem împiedicaţi, iar lumea nu mai e curioasă. Lucrurile, între timp, s-au aşezat. Morţii cu mor­ţii, vii cu vii. Surpriza nu a lipsit totuşi. Ne aşteptam să fim trans­portaţi la Aiud şi am nimerit la Arad. Abia după o lună am ajuns la Aiud, la început în carantina, apoi pe una din secţii, unde l-am întâlnit, printre alţii, pe scriitorul şi militantul de stân­ga, Petre Pandrea. Îmi împărţeam timpul între oblojirea rănilor de la picioare, provocate de lanţuri, şi discuţiile angajate cu acest intelectual marcat de scepticism, de îndoieli. Paşi spre clarificare au fost făcuţi totuşi. De la preocuparea de a elabora o gramatică a limbii ţigăneşti, la aceea de a se salva, prin cre­dinţă, calea e lungă. Interesul manifestat, nu atât faţă de subti­lităţile dogmatice, cât pentru viaţa religioasă personală, la un om care a profesat indiferentismul, ca să nu spun ateismul, e remarcabil. Mă întreb, totuşi, dacă acest interes nu e cumva conjunctura determinat, adică, de statutul de om aflat în sufe­rinţă şi, prin urmare, pasager. Optimismul nostru, al legionarilor, nu în sens de speranţă în schimbare, ci de acceptare, a stărilor de fapt, îl contraria. Cum de nu ne revoltăm? Cum reuşim să transcendem temporalitatea, imensul cortegiu al suferinţelor, şi să ancorăm într-o altă realitate? Atitudinea noastră 1-a obligat, oricum, să-şi revizuiască părerile, în ce ne priveşte. Nu mai eram posedaţii, complexaţii, manipulaţii, nici chiar idealişti na­ivi nu mai eram, ci oameni religioşi. Cunoştea un număr mare de legionari, intelectuali de primă mărime, mai puţini legionari obişnuiţi, le aprecia fair-play-ul, în discuţii, nu şi convingerile. Recluziunea avea însă alte dimensiuni, alte caracteristici. Lua cunoştinţă de ele abia acum. Nu avea cum să le ignore şi, mai ales, nu avea cum să-şi înăbuşe sentimentul marilor nedreptăţi ce li se făceau oamenilor, legionarilor, îndeosebi. Îşi aprecia situaţia ca fiind mai uşoară. Uşor naiv, credea într-o apropiată schimbare, în bine, a lucrurilor. Se vedea liber şi făgăduia că o să ne apere. Era doar avocat. Avocat şi om de onoare. Şi-a clamat această disponibilitate, aveam să aflu mult mai târziu, faţă de mai mulţi cunoscuţi. Mă gândesc la Nistor Chioreanu şi Gabriel Bălănescu. Îndeosebi. A şi făcut-o? Nu ştiu. Un lucru, cel puţin, un lucru avea obligaţia morală să-1 facă, anume, să reconfirme, în stare de libertate, afirmaţiile făcute în închisoare, cu privire la aşa-zisele crime ale legionarilor, de la abator. În volumul II al lucrării de dezinformare şi de calomniere a Mişcării Legionare "Pe marginea prăpastiei", scrisă, se pare, de M. Antonescu sau Eugen Cristescu şi publicată, la suspect de scurt interval, după lovitura de stat din 21-23 ianuarie, 1941, sub egida Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, există o fotogra­fie, reprezentând un număr de cadavre atârnate în cârligele abatorului bucureştean, cu specificaţia: de evrei. Autorul cărţii nu oferă însă nici un alt argument de documente nu mai vor­besc, în sprijinul afirmaţiei sale. Şi se găsesc oameni, unii cu pretenţii de istorici, să acrediteze infamia, fără să se întrebe, cine a stabilit şi sub ce formă, că acele cadavre au existat efectiv că au fost cadavre ale unor evrei, şi că au fost atârnate în cârlige de către legionari? Nici un proces verbal de consta­tare a evenimentului, de stabilire a circumstanţelor, de preciza­re a cauzelor decesului, de identificare a persoanelor, nimic. Dacă au existat aceste cadavre, cine le-a ridicat, cine a întoc­mit actele de deces unde au fost înmormântate, de către cine? Unde e rezultatul anchetei, întrucât e de neconceput ca autori­tăţile, interesate în prigonirea legionarilor, să nu fi întreprins nimic. Ei bine, Gabriel Bălănescu, în lucrarea "Din împărăţia morţii", Ed. Dacia. Madrid, 1981, relatează că a stat şi el, la Zar că, în celulă cu Petre Pandrea şi că a avut cu el o discuţie, din care reproduc: "Planează asupra legionarilor o mare acuzaţie. Aceea că la abator, la rebeliune, au ucis evrei şi i-au agăţat în cârlige. Ei bine, nu este adevărat şi asta o spune Petre Pan­drea, un adversar, care v-a fost adversar şi va este încă. Am făcut parte dintr-o comisie internaţională de ziarişti englezi, francezi şi americani, care a făcut chiar în ziua aceea o anche­tă la abator. Nu am găsit nici un evreu agăţat în cârlige, dar am găsit unul ucis nu departe de abator, care a fost adus de pe stradă, unde a fost ucis şi băgat într-o gură de canal. Cine 1-a ucis? Nu se putea şti, dar bănuielile cădeau asupra unei bande de ţigani, care operau în acele zile de revoluţie şi nesiguranţă. Astăzi este uşor să le dea toata lumea la cap legionarilor, care nu pot vorbi. Eu vă voi apăra." (Op. cit. p. 512) Mă întreb încă o dată: a făcut-o?

De pe secţie, pe celular. În celulă suntem opt: eu, Cucu şi Ghiţă Săpătoru din propriul lot. Regret despărţirea de Fredolin şi Teodor. Intrarea în atmosferă şi ritm se face fără difi­cultate. Suntem toţi puşcăriaşi cu experienţă îndelungată. Cu­noaştem regulile. Telegraful funcţionează, micile disfuncţii ale dispozitivului de pază, cum ar fi obiceiul oamenilor în uniformă, modalităţile de a privi cerul, Mureşul sau Mirăslăul, prin imperfecţiunile obloanelor, sunt depistate repede. Şi propriile noastre imperfecţiuni ies în vileag, la fel de repede. Că nu sunt de natură să tulbure armonia, e bine. Până într-o zi, când Cucu izbucneşte. Pretextul, absolut nesemnificativ. Manifestarea, paranoică. O invectivă în dreapta, alta în stânga, apoi atacul frontal. Refuz să reproduc întocmai calificativele pe care mi le aruncă în obraz. Sunt ale unui om ce şi-a pierdut măsura. Reţin în schimb substratul, în formă de verdict: vinovat pentru toate nenorocirile ce s-au abătut asupra lui. O veche rană e redeschisă. Argumente raţionale împotriva unui atare verdict, nu lipsesc mai ales când e vorba de el. Nu eu l-am recrutat, nu a fost nici măcar încadrat în vreun mănunchi de prieteni. Am mai spus-o, s-a implicat singur. Motivaţia psihologică a acestei implicări explică totul: nevoia de afirmare cu orice preţ, nevoia de a fi mereu în centrul interesului celor din jur. Ceea ce de fapt îmi reproşa şi nu putea să-mi ierte era "bunul nume". De ce eu şi nu el? Şi acest nume bun trebuia exfoliat. Reacţia mea a fost tăcerea, încercarea de a-1 ignora. Pentru el, nimic mai inacceptabil. Suferea fizic; se perpelea, devenea agresiv, situaţie aidoma celei din Zarcă. Dacă nu ar fi intervenit o nouă schimbare, nu ştiu la ce s-ar fi ajuns. Oricum, eu îmi asumasem vina cu mult timp înaintea penibilului incident.

De-a lungul celor şaisprezece ani de recluziune, Aiudul a avut trei comandanţi: Dorobanţu, Koller şi Crăciun, fiecare cu specificul lui. Mic de stat. astenic, ţigănos, fire precipitată, nume românesc, origine incertă, Dorobanţu reprezintă epoca terorii generalizate, nediscriminatorie, prin foame, prin frig şi prin boli. Nu se implica nemijlocit. Maşinăria funcţiona în virtutea inerţiei şi a ordinelor primite de sus, era rodată şi nu prezenta semne de oboseală sau îmbătrânire prematură. Instalarea colonelului Koller a însemnat instituirea unui alt tip de teroare, mai elaborată, dozată diferenţiat, savurată în mod pervers, Koller implicându-se nemijlocit în exercitarea ei. Asista la torturi, fără să clipească. Neîndoielnic, executa şi el dispozi­ţii. Marja lui de manevră era însă mult mai mare. El nu era un simplu executant. El participa la elaborare. Avea un trecut de combatant, în războiul din Spania şi implicit, sentimentul inamo­vibilităţii. Nu era un colonel oarecare. Când strategia politică a Partidului a impus o nouă, schimbare, în locul lui Koller au fost instalaţi trei colonei: Crăciun, comandant suprem, Iacob, director politic, Ivan, răspunzător cu producţia. Faptul îşi are semnificaţia lui. Încă din timpul lui Koller, Aiudul era rezervat, aproape în exclusivitate, legionarilor. Trei colonei acolo unde, cu ani în urmă, guverna un simplu căpitan. Ceva se pregăteşte, dar ce?

Rezumându-mă, deocamdată, doar la cele percepute de mine, remarc: hrana acceptabilă, o relativă libertate de mişcare, explicabilă şi prin aceea că activitatea productivă nu mai era circumscrisă unui spaţiu limitat, fabrica, ci se desfăşura, practic, în întreaga incintă, în celular, pe secţii, în curte şi chiar în afară, prin pavilioanele arondate închisorii, şi, ceva mai târ­ziu, un efort de informare controlată, cărţi, uneori ziare şi filme artistice, lucru, cu totul şi cu totul nou. O precizare se impune totuşi. Acest regim nu era al tuturor deţinuţilor. Viaţa celor izolaţi în Zarcă, în aceeaşi perioadă, era cumplită. În Zarcă erau ucişi oameni.

Am fost scos la lucru, mutat apoi din celular, pe secţie, ca muncitor necalificat, într-o brigadă de construcţii. Comea Corneliu era un fel de maistru, mai apoi tehnician, ne cunoş­team încă din vremea liceului şi presupun că la scoaterea mea, o anume contribuţie a. avut şi el. Se construia, în incintă, un corp de birouri, pentru anchete ocazionale. Amestecam, manu­al, betoane, transportam cărămizi, încărcăm pământ în roabe.

Muncă istovitoare, nenormată totuşi. A urmat apoi iniţierea mea în meseria de instalator apă, încălzire şi gaze. Nu mă pricepeam la sudură. Am învăţat în schimb să montez brăţări şi console, să execut filete, curbe şi coturi, să asamblez elemente de radiator, să stimuiesc tuburi de fontă ş.a.md. Lucrările de instalaţii prinse în plan erau vaste: o centrală termică, în subso­lul celularului, instalaţii interioare, în tot celularul, pe secţii şi în pavilioanele administrative; bucătării pe abur, introducere de gaze naturale. Începuse să-mi placă, mai ales că, în paralel îmi însuşeam şi unele cunoştinţe teoretice. Munca fizică, dacă nu e şi silnică, poate fi şi ea izvor al multor satisfacţii, chiar şi în condiţiile în care mă aflam. Eram destins, efortul îmi făcea plă­cere, deprindeam îndemânări noi şi, poate cel mai important lucru, aveam sentimentul că fac totuşi un lucru util. Nu e de ne­glijat nici atitudinea deţinuţilor meseriaşi, răbdarea şi bunăvo­inţa lor. Mă gândesc la ardeleanul Lupu, la prahoveanul Radu Vasile, la moldoveanul Iacob. De la fiecare am învăţat câte ceva: meserie şi demnitate şi bun simţ, şi cele învăţate îmi vor fi de folos o viaţă întreagă.

Ca instalator, la început în execuţie, apoi de întreţinere, alături de Radu Vasile, posibilităţile mele de mişcare erau relativ mari. Am ajuns în spital, pentru verificarea periodică a arzătoarelor, prilej să fiu servit cu o cană de lapte, am ajuns la secţia T.B.C unde am schimbat câteva cuvinte cu Valeriu Anania, am participat la probele tehnologice ale nou createi bucătării, la moară, la depozitul de legume şi zarzavaturi am ajuns. Singure Zarea şi fabrica îmi erau interzise.

La început, deţinuţii care munceau în fabrică dormeau în celular şi serveau masa în curtea din faţa bucătăriei. Mai târziu, numărul lor împuţinându-se, au fost strămutaţi şi cu dor­mitul în fabrică, posibilitatea contactării lor fiind astfel zădărni­cită, în perioada cât serveau masa în curte, era vară, l-am cunoscut pe Nichifor Crainic. Era scos din Zarcă şi se îndeletni­cea cu spălarea veselei. Era un om contestat, chiar hulit. I se puneau în sarcină tot felul de fărădelegi: că e turnător; că e apostat, lepădându-se de credinţă pentru un polonic de mâncare, că a ajuns să-i dezguste până şi pe torţionari. Care e adevărul, nu ştiu. Ceea ce ştiu e că am vorbit cu el, nu o dată, că era un om care accepta munca, aceea de spălător de vese­lă, fără să o considere incompatibilă cu statutul lui anterior, de intelectual de marcă, şi că accepta dialogul în mod deschis, cu oricine. Prilejul apropierii noastre a fost unul aparte. "Domnule Profesor, eu sunt acela care urma să vă faciliteze strămutarea de la familia pretorului care vă găzduia, la Mănăstirea Hodoş Bodrog. "S-a uitat lung la mine şi a oftat. "Nu a fost să fie." Am vorbit apoi despre literatură, despre "Cercul literar" de la Sibiu, despre resurecţia baladei. I-am recitat "Mistreţul cu colţi de argint". Era impresionat. Părea sensibil - era chiar - şi părea gata să se şi căiască. Încă o dată, nu ştiu ce e adevărat şi ce nu, din cele ce i se pun în sarcină şi nici nu mă interesează. În condiţii anormale şi oamenii, mai devreme sau mai târziu, devin anormali. Cazul Crainic e însă unul aparte. Mi-a fost dat să-1 întâlnesc la baie, complet dezbrăcat. Alcătuire dispropor­ţionată. Capul, mare; trunchiul şi mai ales abdomenul şi cele de sub el, nefireşti; membrele inferioare, scurte; pielea, căzută în şorţuri. Văzându-1, într-o fărâmă de clipă ara realizat un fapt. Fiziologia omului acestuia, ca şi inteligenţa lui, sunt deosebite de ale noastre. Metabolismul lui e altul, necesităţile lui sunt altele, suferinţa lui e alta. Nimeni nu are dreptul să-1 judece ca om al instinctelor. Că instinctele i-au fost puternice, nu mă îndoiesc. Instinctele nu sunt însă subsumabile planului etic. Ele nu sunt morale sau imorale, după cum nu este morală sau imorală culoarea ochilor. Dimpotrivă, ele reprezintă firescul legea pusă de Dumnezeu în adâncul fiinţei. Că există şi devieri ale instinctelor, nu mai frecvente decât cele ale raţiunii, este ade­vărat. Aceasta e însă o altă problemă, fără vreo legătură cu Nichifor Crainic.

De bună seamă, Nichifor Crainic nu poate fi dat exemplu de probitate morală. Nu voi putea uita totuşi faptul mărturisit de Nistor Chioreanu, cum că acest om, potrivit cu el.

În celulă pentru a-1 iscodi în legătură cu apartenenţa lui Lucian Blaga la Mişcarea Legionară, noaptea, când socotea că ceilalţi deţinuţi din celulă dorm, se cobora din pat, îngenunchia şi se ruga, plângând cu, suspine.

Noapte de vară, cu cer senin şi cu o adiere de vânt abia perceptibilă. În curtea fabricii, mulţi, foarte mulţi deţinuţi, unii stând pe jos, cei mai mulţi în picioare. În faţa unui ecran cinematografic improvizat, o masă, câteva scaune pregătite ca pentru un eventual prezidiu. Marea surpriză rezida în faptul că nu eram supravegheaţi din aproape, ne puteam mişca, puteam comunica, noi, cei veniţi de pe secţii, cu deţinuţii care lucrau în fabrica. Ce se petrece? La început ca zvon, apoi ca certitudine, răspunsul e: reeducare. Au să ne vorbească foşti comandanţi. Murmur, ca de piaţă, apoi tăcere. Intră în scenă mărimile: coloneii Crăciun şi Iacob, urmaţi de patru sau cinci deţinuţi. "V-am adunat - cel care vorbeşte e colonelul Crăciun - ca să aflaţi din gura comandanţilor voştri, pe de o parte, pe cine aţi servit, pentru ce staţi în puşcărie, pe de alta, ce s-a mai întâmplat în ţara asta, de când aţi fost arestaţi. Luaţi aminte şi vă gândiţi bine ce faceţi. De felul cum veţi înţelege să vă reeducaţi depinde viitorul vostru. În continuare are cuvântul.:." nu aş putea spune cine: Victor Biriş, rămas în închisoare din timpul lui Antonescu, Mitică Groza, fostul şef al "Corpului Mun­citoresc", Radu Mironovici, Comandant al Bunei Vestiri, fapt, dealtfel, fără nici o relevanţă, întrucât toţi vor spune, aproxima­tiv aceleaşi lucruri: Mişcarea Legionară a fost o organizaţie teroristă, creată de industriaşi şi moşieri, prin racolarea de lumpenproletariat intelectual, în scopul combaterii comunismu­lui. A devenit, pe parcurs, coloana a cincea a nazismului, iar după cel de al doilea război mondial, oficină de spionaj şi atentate criminale, în slujba serviciilor secrete americane. Vigilenţa clasei muncitoare ne-a demascat şi pedepsit aşa cum meritam. Iată însă că această clasă muncitoare, acum când se află la adăpost de uneltirile exploatatorilor occidentali, acum când e puternică, atât în plan economic cât şi politic, înţelege să fie generoasă ... Urmează descrieri de realizări, de lucruri văzute: blocuri pastelat colorate, fabrici cu mii de muncitori, cooperative agricole, prospere. Peste tot, numai bucurie, bucu­ria de a munci, bucuria de a beneficia de roadele muncii tale, bucuria de a trăi într-o societate socialistă, din care exploata­rea a dispărut. Ca să putem fi acceptaţi de această societate nouă, este necesar să dovedim că merităm, este necesar să ne schimbăm concepţia despre viaţă, este necesar să ne modifi­căm atitudinea. Cunoşteam placa. Am ascultat-o, de atâtea ori, în timpul reeducării de la Piteşti şi Gherla, încât mi s-a făcut lehamite. Numai că acum nu îmi mai era teamă. Presiunile exercitate, la Aiud, de colonelul Crăciun, nu erau brutale, erau rafinate, mai mult psihologice, reductibile la două: uzarea nervoasă, prin izolarea la Zarcă şi şantajul: "Nu vă faceţi re­educarea, nu veţi gusta libertatea. Veţi sucomba aici. Mai mult, veţi fi blestemaţi de camarazii voştri, întrucât, vor rămâne şi ei, pe mai departe, în temniţa în care voi i-aţi adus." Pierdut în mulţimea natului de rând, nu mă simţeam vizat. La Aiud, apoi, nu se urmărea implicarea unor oameni din afară, nu se avea în vedere deschiderea de procese noi, or acest fapt era de natură să înlesnească cedarea. Un sentiment de tristeţe m-a încercat totuşi. Ţurcanu a dorit mult să fie pus în situaţia de a face reeducarea "marilor vinovaţi" aflaţi la Aiud. Întrevedea succese uluitoare. Au existat însă şi sceptici. "La Aiud? Ar fi fost sfâşiat cu dinţii." Ei bine, la Aiud capitulările au fost ace­leaşi, la fel de numeroase, la fel de diversificate. Amprentele vârstelor nu au fost de natură să modifice, in esenţă, comporta­mentul uman, desfăşurat în limitele a doi parametri: ticăloşia laşă şi eroismul sublim.

Nu a fost singura întâlnire de acest gen. Au urmat alte­le, cu alte măşti aceeaşi piesă. S-au organizat cluburi, cluburi mari, cluburi restrânse, pentru o mai largă şi-eficientă participa­re. Ni s-au pus la dispoziţie cărţi. Ni s-au proiectat filme, unele remarcabile, premerse, evident, de nelipsitele jurnale, cu pro­blematica lor stereotipă: tractoare arând, secerătoarele culcând valurile mării de spice, muncitori ridicând baraje. Am vizionat, la Aiud, filme ca: Lupeni '29, Străinul, Setea, Codin Darclee, Procesul maimuţelor. Descopeream, cu plăcere, persuasiunea peliculei. Partizanatul, pledoariile pro domo, erau evidente. Reale erau şi respingerile lăuntrice. Crăciun ştia acest lucru. El mai ştia însă şi aceea că, în cele din urmă, ceva tot va rămâne. Emoţiile premerg discernământul şi lasă urme, uneori influenţ-ându-1 chiar.

 Amploare procesului de reeducare îmi era necunoscut. Nu cunoşteam nici constrângerile, şantajul teroarea împinsă până la crima de omucidere, la care erau supuşi deţinuţii care nu acceptau. Locuiam pe secţie, într-o cameră mare, fosta capelă ortodoxă. Eram mulţi, marea majoritate muncitori. Şeful camerei, în acelaşi timp şi şeful clubului, tot muncitor. Nefiind printre noi lideri cu ascendent moral asupra oamenilor de rând, interesul Administraţiei pentru ceea ce se petrecea în această cameră, seara, după încetarea lucrului, era minim. O singură dată am fost deranjaţi de vizita unor civili, care, în timpul unui schimb de vorbe, şi-au arătat bunăvoinţa spunând: "Voi, legionarii, nu aţi fost oameni răi. Aţi fost însă minţiţi de şefii voştri rău intenţionaţi. E timpul să nu mai fiţi creduli şi să vă desolidarizaţi de ei." Era dealtfel, aceasta, tema mai tuturor luărilor de cuvânt, rostite cu jenă, formale, neluate în seamă de cei prezenţi, un fel de corvoadă, accentuată pe măsură ce dovezile , că oamenii sunt puşi în libertate deveneau mai numeroase.

Personal, nu am fost pus în situaţia de a ţine un aseme­nea discurs. Poate pentru faptul că trecusem prin Piteşti. Dar nu numai. Clubul nostru era subordonat unui alt club, mai mare, cuprinzând întreaga secţie. Nu reţin numele conducătorului, un ziarist din Bucureşti, relativ tânăr. Îndeajuns de ponderat. De către acesta am fost rugat să vorbesc, cluburilor reunite, despre "Poemul pedagogic" al lui Makarenko. Să accept? Să nu accept? În cele din urmă am acceptat, motivându-mi gestul, faţă de mine însumi. În următorul fel voi expune punctul de vedere al unui pedagog comunist. Al lui, nu al meu. Nimeni nu e obligat să şi-1 însuşească. Refuzarea apriori a oricărei lecturi de sorginte comunistă e o greşeală. La urma urmei, pentru ce avem discernământ? Prin hotărârea de la Yalta, noi am fost abandonaţi. Puterile occidentale nu vor întreprinde nimic pen­tru recuperarea noastră. Prin noi înşine, o schimbare nu mai e cu putinţă. Suntem învinşi, eu, cel puţin, mă consider învins şi am de ales între a accepta starea de fapt, între a-mi accepta statutul şi a mă sinucide. Am acceptat statutul de învins, ceea ce nu înseamnă ca mi-am schimbat şi convingerile şi, ca urma­re, evit gesturile ostentative, intransigente. E şi acesta un com­promis, mi se va spune şi nu o voi nega. Ştiu, pentru colonelul Crăciun, aceste compromisuri, aceste desolidarizări, urmau să se constituie în tot atâtea acte de deces moral. Nu altfel s-au petrecut lucrurile în timpul prigoanei lui Armând Călinescu, nu altfel au fost considerate desolidarizările de atunci şi cu ce efect? Declaraţiile smulse cu cleştele şi fierul roşu, gesturile lipsite de o motivaţie liber consimţită sunt nule şi neavenite, nu doar în plan juridic ci, mai ales, în plan moral. Mai mult, intensi­tatea constrângerilor din care s-au născut acele gesturi indică măsura forţei noastre prezente şi viitoare, validitatea idealului pe care l-am servit. Căderea celor mai mulţi dintre noi, specta­culoasă sau nu, poartă în adâncul ei un sâmbure de jertfă tăinuită. Cine va putea despărţi suferinţa anilor de supliciu, de prăbuşirea, câtă a fost, din final? Aşa că, cele câteva mii de certificate de deces moral, adunate cu zel şi legate cu grijă între coperţi proteguitoare de carte unică, sunt iată, tot atâtea mii de acte acuzatoare, la adresa regimului şi a oamenilor care sau din ale căror dispoziţii au fost întocmite. În cazul dat, fiecare certificat de deces moral incriminează un asasin şi relevă un mucenic. Despre ceea ce cu adevărat am fost şi încă suntem, vorbeşte efortul acesta considerabil de a ne ucide.

 

Am citit "Poemul pedagogic", pe cât mi-a fost posibil, fără prejudecăţi. Ideea că cele petrecute la Piteşti ar fi avut ca spiritus rector pe Makarenko, părea acreditată. Un motiv în plus să fiu precaut. Ei bine, această supoziţie, în ce mă priveş­te, nu s-a confirmat. Analogii se pot face. Conceptele "colectiv primar" (grup restrâns) şi "colectiv general" (totalitatea membrilor unei colectivităţi) pot fi regăsite în modul de organizare a pro­cesului de reeducare sub forma "comitet de cameră" - "cameră propriu-zisă". Tactica permutării poate fi luată şi ea în conside­rare. "Reeducatul" devine, în cele din urmă, "reeducator". Numai că toate aceste analogii sunt pur formale. Las la o parte faptul că unele din ideile atribuite lui Makarenko, adjudecate de el, nu sunt ale lui. De la bun început, pedagogia modernă, întrucât viza un învăţământ de masă, a fost obligată să ţină seama de realitatea de bază a acestui proces, colectivul. Makarenko accentuează doar ideea împrumutată de la Pestalozzi, adap­tând-o unor condiţii specifice, create de revoluţia bolşevică. Makarenko apoi, orice s-ar spune, urmărea recuperarea unor copii rămaşi fără rost. La Piteşti scopul a fost cu totul altul: stoarcerea de informaţii şi anihilarea morală a tineretului ostil comunismului. Problema recuperării noastre nu a fost avută în vedere de nimeni, denominativul "reeducare" fiind o simplă lozincă, un tic al limbii de lemn.

Am citit aşadar "Poemul pedagogic", l-am rezumat şi l-am pre­zentat unui auditoriu heterogen, în cea mai mare măsură nea­vizat. Nu s-au purtat discuţii. Evenimentul s-a desfăşurat în curte, într-o zi de duminică, în restul zilelor eram la lucru. În plin soare şi, zic eu, spre satisfacţia celor ce au avut răbdarea să mă asculte, satisfacţie izvorâtă şi din faptul că am evitat, cu grijă, orice politizare. Nefiind vizat în mod expres de Admi­nistraţie, faptul a fost posibil.

Munca din timpul săptămânii, întâlnirile, tot mai puţin supravegheate, din zilele de duminică, nu lăsau răgaz proce­selor de conştiinţă. Şi totuşi întrebările nu lipseau. S-ar putea ca. În curând, să fim liberi. Merită preţul? Eu sunt, aşa cum sunt. Dar ceilalţi? Teodor şi Fredplin, Cornel şi Cucu? Nu ştiam des­pre ei aproape nimic. Presupuneam că lucrează în fabrică. Ei cum văd lucrurile? Voi afla-o ceva mai târziu şi dacă, iată, con­semnez câte ceva din cele aflate, o fac pentru că mă consider a fi una cu ei.

În timpul cât eu eram pe celular, împreună cu Săpătoru şi Ruja, Teodor era şi el, pe o altă aripă a celularului, la acelaşi etaj. Împreună cu profesorul de istorie bisericească, la Faculta­tea de Teologie din Bucureşti, Tudor Popescu, precum şi cu Gheorghe Popescu, învăţător, om al ofiţerului politic, şi Matei Marin, muncitor, originar din Ploieşti. Trecut de 72 de ani, con­damnat la 15 ani m.s. pentru un articol "De la Nero la Stalin", scris înainte de 1945, profesorul Tudor Popescu, deşi resemnat, se lupta din greu cu slăbiciunile trupului. Şi, ca şi cum frigul, foamea şi bolile nu ar fi fost de ajuns, celălalt Popescu îl mai agresa şi el. Azi aşa, mâine aşa, până când Teodor nu a mai suportat: "Ascultă, ticălosule, dacă nu încetezi cu provocările şi cu jignirile aduse unui om venerabil, să şti că îţi sfărâm capul!" A urmat o altercaţie, apoi, o încăierare în toată legea şi, în cele din urmă, intervenţia plutonierului Sturza: raport şi izolare. La întoarcerea din izolare, profesorul Tudor Popescu era în stare gravă, bolnav de dizenterie. Bolnavul nu mai putea în­gurgita nimic. În consecinţă, i-a rupt proteza, 1-a hrănit cu forţa, 1-a spălat ca pe un copil în scutece şi, adevărată minune, 1-a salvat. Sunt fapte de dăruire ce nu se pot uita. Aşa se face că după 1964, trecând prin Bucureşti, a făcut profesorului o vizită.

"De ce nu v-am cunoscut mai devreme, de ce nu v-am cunos­cut!" era laitmotivul mai tuturor intervenţiilor acestui om, în discuţiile cu cel ce îl salvase de la moarte. A înnoptat la el Şi nu puţină i-a fost mirarea când, înainte de culcare, s-a pomenit, în camera ce îi fusese oferită, cu doamna Sofia, soţia profesorului, purtând un lighean cu apă şi un prosop, hotărâtă să-i spele picioarele. Un asemenea obicei cu aură biblică, pe la noi nu e. Bun înţeles, a refuzat, lucru nu tocmai simplu. Insistenţele erau deosebite şi nu ar fi vrut să jignească. Dar nici să accepte nu putea. A urmat apoi cererea de a accepta să fie înfiat. Soţii Popescu nu aveau copii, erau bătrâni şi s-ar fi lăsat cu plăcere în grija unui tânăr de bună credinţă, ca Teodor. Numai că Teodor nu avea nici el cum să accepte. Unde e Bucureştiul şi unde Aradul? Avea apoi şi el părinţi. Aşa că, în cele din urmă, s-au despărţit cu lacrimi în ochi. "Pentru ce nu v-am cunoscut mai de mult, pentru ce!"

Fire agitată, Teodor suporta greu celula. Ori de câte ori plutonierul Sturza deschidea vizeta să întrebe dacă printre de­ţinuţi este vreunul care cunoaşte o meserie anume. Teodor, în speranţa că o să fie scos la muncă, răspundea afirmativ. El era şi zidar, şi strungar şi electrician, mă rog, de toate, era adică atât de multilateral priceput, încât nu-1 mai credea nimeni. Chiar dacă neîndeplinită, dorinţa de a scăpa de celulă era so­cotită un fapt pozitiv ce, odată şi odată, îşi va găsi soluţionarea potrivită. "Este printre voi vreunul care să se priceapă la spoit?" "Eu, domnule plutonier!" Nu fără să zâmbească, plutonierul deschide uşa. "Unde ai mai învăţat şi meseria asta?" Se bâlbâie Teodor, nu înţelege prea bine despre ce meserie e vorba, spo­itor de cazane?, spoitor în sens de zugrav?, îngaimă ceva şi aşteaptă. Cum era cam tuciuriu, s-o fi gândit plutonierul că a deprins meseria la uşa cortului, mai zâmbeşte o dată şi zice: "Bagajul şi hai!" Aşa a ajuns Teodor în fabrică, ucenic al unui spoitor adevărat. Se înţelegeau bine. În fabrică s-a întâlnit cu unii cunoscuţi, dar şi cu reeducarea, condusă atunci şi acolo, de profesorul de filosofie Strelicofschi, de la Liceul Moise Nicoară, din Arad. De la acesta a aflat că Fredolin, fost elev al profesorului, e la Zarcă, bolnav şi îndărătnic.

Despre felul cum s-a comportat Teodor, în timpul reeducării, prea multe nu ştiu. Un gest al lui mi s-a părut însă puţin obişnuit. Legat sufleteşte de Fredolin, din vorba căruia nu ar fi ieşit, se simte obligat să întreprindă ceva. Cere adică să fie scos la raportul ofiţerului politic, locotenentul Chirilă. Deşi în treacăt, este primit, "Domnule locotenent, eu am un prieten. E în Zarcă. Sunt dispus să colaborez, dacă îl scoateţi din izolare şi îl internaţi în spital." Chirilă rămâne stupefiat. Aşa ceva nu i s-a mai întâmplat. "Şi cum se numeşte?" "Nădăban Fredolin." "A, e un bandit!". Şi pleacă. De chemat, nu 1-a mai chemat. Fredolin, în cele din urmă, a fost internat, totuşi, în spital. Era grav bolnav.

În perioada aceea Cornel Luca, era şeful uneia din secţiile fabricii. Explicaţia mi se pare la îndemână. Era meseriaş bun şi avea, probabil, consemnată şi experienţa de la Gherla, unde a fost mecanic de întreţinere. Sub conducerea lui, secţia mergea bine. Erau mulţumiţi şi muncitorii (deţinuţii) şi Admi­nistraţia. Un singur lucru era distonant. Cornel refuza în mod sistematic să ia cuvântul la club. Refuzul lui era, de pe acum, cunoscut şi trebuia curmat într-un fel. Este chemat la Crăciun. "Ce ai de gând, banditule? Îţi faci sau nu reeducarea?" "Domnule colonel, eu am trecut prin reeducarea de la Piteşti şi îmi ajunge." "Cum adică - se înfurie colonelul - compari bestiali­tăţile voastre cu ceea ce se petrece aici!" Cornel are vorba, pe cât de poticnită şi domoală, pe atât de hotărâtă. "Eu ştiu un singur lucru, la Piteşti, în afară de Ţurcanu, omul care m-a strâns de gât, m-a lovit şi m-a adus în situaţia de a fi aruncat printre cadavre, la morga închisorii, purta uniformă, aşa ca dumneavoastră." A fost prea mult pentru Crăciun. "Să-ţi faci imediat bagajul!" Scena se petrecea în faţa frontului. La plecare, Crăciun a uitat sau s-a prefăcut că uită, să dea alte dispoziţii, iar Cornel a rămas în continuare şef de secţie.

Incidentul se impune a fi subliniat. Prin grija binevoitoa­re a organelor de dezinformare, a fost acreditată ideea că la Piteşti, studenţii legionari s-au sfâşiat între ei. Noi înşine, victi­mele, nu am făcut mare lucru, ca adevărul să iasă la lumină. E singurul caz cunoscut de mine, când un martor şi un pătimitor afirmă răspicat că a fost snopit în bătaie de însuşi comandantul închisorii, căpitanul Dumitrescu. Scena e cutremurătoare: întins pe o masă, studentul, unul oarecare, e lovit la spate de miliţieni, cu beţele de transportat hârdaie. Alţii, tremurând, îşi aşteaptă rândul. Alături, căpitanul Dumitrescu, transpirat şi roşu, bate la palme cu nuiaua, pare-se de corn. În vecinătatea lui, Ţurcanu; în braţe cu un snop de nuiele (fascii); el şi emulii, privesc satisfăcuţi, intervin când nefericitul încearcă instinctiv să se sustragă, schimbă unealta când aceasta se rupe, pe scurt se iniţiază, fac ucenicie. Aşa a fost la început. Retragerea administraţiei penitenciarului din prim-planul reeducării de la Piteşti s-a petrecut treptat şi numai după ce numărul torţionari­lor a fost suficient de mare, iar profesionalismul lor, în ale schingiuirii şi în ale crimei, îndeajuns de bine consolidat.

Fermitatea acestui om m-a impresionat, ca şi modestia lui dealtfel. Comportare tipică de "ţăran", de prin părţile noas­tre. Un motiv în plus să consemnez următoarea informaţie: şi Cornel şi Costache Oprişan, la Gherla, în fabrică, aveau posi­bilitatea unei relative mişcări. Reeducarea lor era considerată deplină şi, prin urmare, nu erau strict supraveghiaţi. Puteau comunica între ei. Costache, pe deasupra, era şi bolnav de tuberculoză. Ştia acest lucru şi nu spera, nici să se însănăto­şească, nici să se mai vadă liber. Cornel, în schimb, avea o condamnare mică şi urma să fie pus în libertate. E motivul pen­tru care Costache Oprişan, într-un moment de îndrăzneală, i-a mărturisit succint: "Te rog să reţii şi să comunici cui vei crede tu de cuviinţă, că eu m-am îmbolnăvit, şi că voi pieri în temniţă, datorită lui Gheorghe Mătasă", unul dintre torţionarii de la Piteşti.

Cu Ruja Nicolae lucrurile s-au petrecut altfel. Pentru el reeducarea a însemnat mult. Avea în sfârşit prilejul de a fi vioara întâia. Săptămâni în şir, poate luni, s-a îndeletnicit cu "redactarea unor memorii", demascări, autodemascări, nimeni nu ştie. Avea pentru aceasta un spaţiu rezervat, i se servea mâncarea de la popotă, i s-a acordat până şi vorbitor cu mem­brii din familie. La club era neîndurător. Incrimina cu dezinvol­tură. Umilea cu plăcere şi se pare că o făcea din convingere, îşi permitea, oricum, să facă abstracţie de statutul lui de pros­cris. Se considera, asemeni lui Jurcanu. În temeiul serviciilor aduse şi al inteligenţei presupuse, în drept să dea chiar lecţii.

Frontul e încheiat. Crăciun împarte bilete de eliberare. Printre beneficiari, şi Nădăban Fredolin. "Faceţi o greşeală, domnule colonel - intervine Cucu - Nădăban Fredolin e un reacţionar incorigibil. Aparţine unei familii de exploatatori şi reprezintă un pericol real pentru societatea socialistă." Era totuşi prea mult. "Vezi. Ruja - intervine Crăciun - voi, legionarii, aţi ajuns unde aţi ajuns pentru că nu sunteţi solidari. În timp ce în Zarea, oamenii, camarazii voştri, suferă, tu ai tot ce-ţi doreşte inima. Când te-am întrebat ce dorinţe mai ai, mi-ai răspuns sec: femei. Să o lăsăm baltă."

După 1964, tăcerea în jurul cazului a devenit totală. Ruja suporta greu. Iluziile, din zilele "bune" de la Aiud, s-au spulberat repede. Securitatea nu 1-a mai luat în braţe, aşa că, în cele din urmă, nu ştiu dacă legal sau nu, a emigrat. S-ar pu­tea ca soarele meridional al Italiei să fi redeşteptat în el pasi­uni ceva mai benefice. La urma urmei, el nu era nici legionar, nici om politic, ci pictor.

La Aiud, evenimentele se precipită. Periodic megafoanele transmit discursurile şi angajamentele celor ce sunt puşi în libertate. În sala clubului mare, o expoziţie heterogenă, cari­caturi, desene şi mărturii ale desolidarizării. În sfârşit, Mişcarea Legionară a murit. Coloneii au îndrituite motive să jubileze. Dar noi? Noi, protagoniştii?

Gândul că voi fi în curând liber, nu luneca peste mine, ca apa de munte peste rotunjimea pietrelor. Nu eram indife­rent, nu eram bucuros din cale afară, ci, mai degrabă, îngându­rat. Motive? Fără de număr: un trup şubrezit, o viaţă ce va tre­bui luată de la capăt, în circumstanţe necunoscute, ostile oricum.

Visând, aşa, de unul singur, mă pomenesc strigat. E un prieten ce doreşte să mă prezinte unui alt deţinut, recent adus pe secţie, om înalt, mai vârstnic decât mine, scheletic, dar vioi. "Domnule profesor, vi-1 prezint pe Viorel Gheorghiţâ". Necunos­cutul îmi întinde mâna: "Grigore Popa." "Cel care a prezentat publicului românesc filosofia lui Soren Kirkergaard, filosofia existenţialistă?" "Întocmai." A urmat apoi, în mod firesc, un schimb de informaţii menite să lămurească surpriza, întrucât, până în clipa aceea, noi nu ne-am cunoscut. "După arestarea dumitale, am trecut de mai multe ori prin Cluj, să-1 întâlnesc pe D.D. Roşca. Atât de frumos mi-a vorbit despre dumneata, cu atâta părere de rău că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat - e vorba de arestare- şi nu o singură dată, încât, auzind pomenindu-vi-se numele, mi-am exprimat dorinţa să vă cunosc." "Domnule profesor, îmi spuneţi lucruri măgulitoare, lucruri care nu mă lasă indiferent, mai ales în condiţiile imensului dispreţ de care avem parte. Din păcate, ele aparţin trecutului."

În condiţii asemănătoare l-am reîntâlnit şi pe Valeriu Anania. L-am contactat eu. Se plimba singur, i-am cerut permisi­unea să-1 însoţesc şi nu m-a refuzat. Nu ştiam nimic despre gra­dul de implicare a lui în procesul reeducării şi nici că redac­tează o carte a capitulărilor noastre, pe care Nistor Chioreanu şi Nicolae Petraşcu au semnat-o, cu menţiunea că nu au citit-o şi că nu ştiu ce cuprinde. Interesul meu viza cu totul altceva, era nostalgic şi izvora din nevoia de a mă confrunta, în plan estetic, în plan literar, cu un om avizat. Nevoie legitimă, gest imprudent. Valeriu Anania era poet şi i-am cerut îngăduinţa să recit un poem, socotit de mine reprezentativ şi neincriminabil politic. Am recitat "Balada fetei din turn", un fel de replică la poemul "Luceafărul". A ascultat cu răbdare cele peste două su­te de strofe. Trec peste ceea ce s-ar putea numi laudă, pentru a menţiona o singură remarcă: "Mi-a plăcut mult, poemul dumi­tale, pentru senzualitatea imaginilor." Un fapt la care eu nici o singură clipă nu m-am gândit şi a cărui sorginte s-ar putea să fie în alcătuirea aparte a receptorului, eu nefiind câtuşi de puţin un om senzual.

Deşi, cum spuneam, lucrurile se precipitau de la o zi la alta, activitatea productivă, în tot acest timp, nu a încetat. În apropierea secţiei în care mă aflam, se construia un decantor menit să purifice apele uzate ale întregii închisori. Lucrarea, din punct de vedere tehnic, nu era simplă. Radierul şi o parte a decantorului urmau a fi turnate la o cotă mult inferioară celei a pânzei freatice, fapt ce, în lipsa unor utilaje sau instalaţii adecvate, ridica mari probleme. Oricum, eu, împreună cu un muncitor bucureştean, pe nume Nicolau, noapte de noapte, supravegheam pompele de evacuare a apei ce izvora în interiorul decantorului. Mă remarcasem, fără voia mea. ca priceput în manevrarea unor, utilaje de construcţii şi acum trăgeam ponoasele. Dar şi satisfacţiile. Nopţile erau senine, nopţi de vară, de natură să mă răpească în al nu ştiu câtelea cer. Mă simţeam liber, liber ca în vremea copilăriei, când desluşeam cu înfrigurare constelaţiile. Deşi la doar câţiva metri distanţă, zidurile nu mi se mai păreau ziduri, libertatea de mişcare, în spaţiul imaginar, nelimitată, ziua de mâine, la zeci de ani depărtare. Stare de reverie prelungită până în zori, când începea lupta cu somnul. Aşa a fost şi ultima mea noapte petrecută la Aiud.