Prin Jilava şi 9 Culmea, la Timişoara, sau uri nou proces
Jilava nu
mai era acum închisoare depozit, era închisoare de tranzit şi, pe deasupra, şi
slab populată. Aşa mi s-a părut. A rămas, în schimb, acelaşi barometru al urii
şi fărădelegilor, acelaşi emiţător de semnale. Ce ne aşteaptă, se putea deduce
din ceea ce ni se oferea aici. Şi semnele nu erau bune. Printre altele, bătaia
era din. nou la loc de cinste şi nu ca sancţiune, ci pur şi simplu ca mijloc de
timorare. "Măi, tu ăla de colo, ia vino încoa!" Vizat era un ţăran
tânăr, din Vrancea, pe nume Sârbu. Şedea pe marginea priciului, într-o rână,
din cauza unui abces, în curs de colectare, apărut la una din fese.
"Pentru ce domnule sergent?" "Auzi la el, mai şi întreabă! Las
că ai să vezi!" Cum trece pragul, i se aruncă o pătură în cap, este
condus, nici el nu ştie în ce hrubă, este întins pe un pat, dezbrăcat cu forţa
şi bătut la spate, fără nici un fel de explicaţie. După ce criteriu l-au ales,
dacă a existat vreun criteriu, nu va şti nimeni, niciodată. A fost doar o
întâmplare faptul că nu am fost eu acela, eu sau altul. Cel puţin câte unul din
fiecare lot aflat în trecere, era supus acestei cazne, ca nu cumva, bandiţii să
uite că vigilenţa clasei muncitoare e pururea trează.
înainte de
îmbarcare, potrivit uzanţelor, am fost izolaţi, scoşi adică din cameră şi
strămutaţi într-o încăpere imensă, un fel de grotă, fostă cameră de muniţii
pentru tunul de deasupra. Nu are ferestre. Din tavan picură într-una. Jos, apa
trece de gleznă. Nici vorbă să te poţi aşeza în vreun fel. Şi nici de mişcat nu
poate fi vorba. Spate la spate, aşteptam ca timpul să treacă. Încă vreo
treizeci de ore de chin. Asta aşa, ca să nu uităm că am trecut, din nou, prin
Jilava.
Dobrogea,
iarna. Ger potrivit, întâmplător fără vânt, fără zăpadă, doar brumă. Lagărul,
aproape pustiu. Deţinuţi, reţinuţi, nu mai ştiu cum să le spun, doar într-o
baracă. Paznicii, mă refer la cei dinlăuntrul coloniei, puţini şi ei, dar cu
însemnele meseriei în mână: bastoanele de cauciuc improvizate, confecţionate
adică din anvelope de tractor abandonate. În baracă, oameni puţini, până la
douăzeci. Nu cunosc nici unul. Toţi au pedepsele expirate, unii aduşi de prin
Bărăgan, unde fuseseră cu domiciliu obligatoriu. E frig. Raţia zilnică de
lemne, insuficientă. Timpul trece totuşi. Se comunică, se vehiculează
informaţii. Aflu, spre exemplu, detalii privitoare la revoluţia din Ungaria,
din 1956, aflu despre felul cum s-a făcut colectivizarea, despre felul cum s-a
încheiat, aflu despre eşuarea nu ştiu cărei conferinţe ţinute la Paris.
Printre noi, cei mai mulţi sunt ţărani şi încă tineri, câţiva din Vrancea,
alţii din Făgăraş. Intelectuali, puţini. Ce vor fi vrând să facă? Pentru ce ne
adună? Despre venirea americanilor nu mai vorbeşte nimeni. Şi totuşi. Din când
în când, unii dintre noi suntem chemaţi la anchete. Mi s-a întâmplat şi mie.
La un birou, mai mult improvizat, aflat într-o încăpere a aceleaşi barăci, un
ofiţer tânăr. "Ia loc." Scoate apoi un pachet de ţigări, cam
nepoliticos, se serveşte, apoi îmi oferă şi mie. "Vă mulţumesc. Nu
fumez." Pare surprins. Urmează câteva întrebări formale, pentru câştigarea
bunăvoinţei, apoi trece la obiect. Îmi pune în faţă o fotografie. "Cunoşti
pe cineva? Priveşte atent." "Nu. Nu recunosc pe nimeni."
"Se poate? E unitatea F.D.C. de pe lângă Liceul Avram Iancu din Brad"
mă informează el. "Se poate. Eu nu am fost elev al Liceului din Brad, ci
al Şcolii Normale din Arad." Omul insistă. Eu neg în continuare, deşi, pe
patru dintre elevii fotografiaţi, în anul 1941-, în cămaşă verde, în faţa
bustului lui Avram Iancu, îi cunoşteam: pe Şerb Gheorghe, ajuns preot, pe Lungu
Ioan, profesor universitar la Cluj, şi încă de marxism, căzut apoi în
dizgraţie, pe Bogdan Eugen, medic şi pe Bulz Virgil, dacă îmi aduc bine aminte,
fecior de moţ, poate chiar de miner, cu degetele mâinii stângi anchilozate ca
urmare a unui accident suferit în copilărie, ajuns ofiţer de securitate, în
cele din urmă, spun gurile rele, şi el demis. Aşadar, cel puţin doi dintre
fraţii de cruce în cauză au trecut de partea adversarului, un intelectual
orgolios, recuzat de propriul lui tată, ţăran onest, şi un altul; coleric şi
impulsiv. Orice s-ar spune, omul rămâne un animal imprevizibil. Se pare că
imprevizibilul e chiar nota prin care se deosebeşte de animalul-animal.
Rămânerea
mea în colonia de la 9 Culme, a fost de scurtă durată. După nici trei
săptămâni, îmbarcat într-un ARO, legat la ochi şi cu cătuşe la mâini, sunt
transportat la Securitatea din Timişoara, pentru întocmirea unui nou dosar. În
drum, un popas de o noapte, în arestul Securităţii din Ploieşti. Deşi obosit,
mi-e greu să aţipesc. Aici, ca dealtfel pretutindeni în ţară, se lucrează şi
noaptea. O bună parte din noapte, au torturat o femeie. Auzeam nu doar urletele
ci şi înjurăturile, ba chiar şi unele întrebări. Aşadar, nimic nou în domeniu.
Asta mă aşteaptă probabil şi pe mine.
Anchetator
al meu, la Timişoara, locotenent Sorbun Aurelian. În celulă sunt singur.
Metodele, aceleaşi sau, poate; ceva mai rafinate, în ce mă priveşte cel puţin.
Asupra mea nu se fac presiuni să recunosc cine ştie ce neadevăruri. Atâta doar,
să recunosc faptul că, în urmă cu zece ani, la despărţire, am dat dispoziţie
fraţilor de cruce de atunci, să reziste. Mă aşteptam să pedaleze pe
activitatea educativă desfăşurată în închisoarea Militară din Timişoara, în
iarna anului 1948 spre 1949. Nu a insistat. Era interesat să găsească o
modalitate, fie ea şi derizorie, de a mă acroşa lotului deja constituit, nu
ştiam din cine. Am reţinut doar faptul că în aceeaşi maşină, în care mă aflam,
a mai fost îmbarcat, pe parcurs, şi Horvat Gheorghe. Ne cunoaştem, e în arest
şi nu mă îndoiesc, va face parte din lot, deşi, în timpul anchetei, despre el,
nu m-a întrebat nimeni, nimic, după cum nici despre altcineva, anume, nu am
fost întrebat. Mi s-au pus doar întrebări generale şi ambigui. Dealtfel, cu
declaraţia mea, dosarul pare să fi fost încheiat.
După o pauză
de câteva zile, anchetatorul îmi cere să semnez actul de trimitere în judecată.
Un nou proces deci. Învinuirea? Cea veche: uneltire contra ordinei sociale.
Încadrarea, aceeaşi, articolul 209/III litera nu o mai ştiu. Faptele? Nu mi se
permite să studiez dosarul, nici măcar să-1 răsfoiesc. "Le ştii tu, iar ce
nu ştii, vei afla la proces." Să refuz? La ce bun; la ce mi-ar folosi? în
sinea mea eram demult împăcat cu gândul. Mă tulbura doar suferinţa pricinuită,
iarăşi şi iarăşi, părinţilor mei.
Iunie, 1959.
Din arestul Securităţii, sunt transportat direct în boxă, ultimul introdus.
Trebuie că arătam cumplit. Remarc sala, aproape plină, îşi reţine respiraţia.
Undeva, în asistenţă, murmure şi plâns înăbuşit. O recunosc pe mama, cu
batista la gură, îl recunosc pe tata, cărunt, îmi recunosc surorile.
Fratele meu,
Ştefan, nu a venit. Cineva trebuia să rămână acasă. Cum or fi aflat? Nu caut
să aflu. Îmi ocup locul şi aştept să înceapă procesul. Cele simţite în acele
momente, nu se pot povesti.
"Gheorghiţă
Viorel!" Mă ridic în picioare cu oarecare dificultate. Sunt palid, adus de
spate, străveziu. Stafie îmbrăcată în haine uzate. O ciudăţenie.
"Oprea
Teodor!" S-a mai împlinit. Pare a fi timorat.
"Nădăban
Fredolin!" Aceeaşi privire scrutătoare, aceeaşi voinţă fermă.
"Ruja
Nicolae!" Indecis, neputând să aleagă intre supunere şi sfidare.
"Horvat
Gheorghe!" Ne cunoaştem din 1949 sau chiar mai demult. Om cu un oarecare
trecut. Ce o fi căutând printre noi?
"Paraschiv
Petru!" Greu de intuit ce ascunde îndărătul figurii lui uşor asiatice. De
cunoscut, l-am cunoscut, ca basarabean, refugiat cu întreaga familie, în satul
meu natal. Ca frate de cruce, nu.
"Sâpătoru
Gheorghe!" Moldovean, pe care îl văd pentru prima oară, acum.
"Luca
Cornel!" A fost, ca şi mine, elev al Şcolii Normale din Arad. M-a
cunoscut. Eu, fiind el mai mic, nu.
Actul de
trimitere în judecată, stereotip, găunos, absurd. "Cei mai sus numiţi,
după eliberarea din închisoare. În loc să regrete crimele săvârşite, din
ordinul şefului lor Gheorghiţă Viorel, au continuat să uneltească împotriva
orânduirii noastre, prin aceea că s-au organizat, s-au întâlnit periodic,
zilnic aproape, la Carcasă, -casă conspirativă- în realitate camera în
care locuiau, cu acte în regulă, Spătaru şi Paraschiv, pe str. I.CFrimu, nr.15,
dovedindu-se a fi duşmani înrăiţi" ş.a.m.d. Nici un cuvânt despre faptul
că aceste întâlniri le erau impuse oamenilor, de condiţiile de fiare hăituite
în care erau obligate să trăiască. Despre nenumăratele obstrucţii ridicate de
Partid în calea integrării lor sociale, nici un cuvânt. Într-o altă încăpere,
alăturată, locuia un oarecare Borlea Viorel, se pare, omul securităţii. Ca
pretutindeni, tinereţea e generoasă şi imprudentă. Şi apoi, ce se putea discuta
la asemenea întâlniri, niciodată planificate? Lucruri specifice, gesturi ale
unui comportament social normal. Nimic altceva. Şi totuşi, actul de acuzare
cuprindea şi relatări despre fapte şi atitudini semnificative politic. Angajaţi
sporadic şi concediaţi de fiecare dată, din fiecare loc de muncă, sub diferite
pretexte, aceşti tineri, foşti deţinuţi politici, împiedicaţi, în mod
sistematic, să-şi facă un rost, împiedicaţi să trăiască, erau împinşi, în mod
premeditat. În prăpastie. Am impresia că regimul i-ar fi vrut pe toţi,
infractori de drept comun, discreditaţi moral. E meritul acestor tineri că au
reuşit să rămână demni, prin solidarizare. Atât cât au rămas, pentru că desăvârşit
nu e nimeni. Inchizitorii ştiu foarte bine acest lucru şi, în funcţie de ceea
ce urmăresc, exploatează şi păcatele şi virtuţile adversarilor lor reali sau
prezumtivi. Drept dovadă, iată câteva itinerarii, schiţate doar, ale câtorva
din coinculpaţii din boxă.
Ruja
Nicolae. În 1948, elev în ultimul an al Liceului Moise Nicoară. Emotivitate
labilă. Talentat. Un virtual artist plastic. În procesul din 1949 s-a implicat
singur. A fost pus în libertate, după aproximativ un an. S-a căsătorit, relativ
timpuriu. Au intervenit copiii, copiii soţiei, cu un alt bărbat, copiii
proprii. S-au aglomerat responsabilităţile. Ostilitatea Puterii 1-a dus la
disperare. Copiii cer pâine. Imaginează soluţii. Pătrunde pe piaţă, ca
vânzător improvizat de ceai. "Teia, nană; teia!" Era iarnă, era frig,
clienţi se găseau, efortul nu era zadarnic. Numai că Puterea nu concepe
concurenţa, comerţul particular. I se ridică autorizaţia, i se interzice să
continue. Ajunge să ceară Securităţii rearestarea. I se râde în
faţă. Faţă de cine să-şi reverse năduful? Şi unde? Evident, la
"Carcasă".
Ghiţă
Săpătoru. Băcăuan. A fost pus în libertate după moartea lui Stalin. Vine la
Arad, pentru a-şi pierde urma, dar şi pentru că legase prietenii cu arădenii,
la Tîrgşor. Îl caută pe Paraschiv. Prin acesta ajunge la doamna Moga, îl
cunoaşte pe Hedeş Dumitru, fost comandant adjunct. Urmare maltratărilor la care
a fost supus, e vorba de Hedeş, prin 1938-1939, de Siguranţa Regelui Carol al
Il-lea, a devenit încă de pe atunci, o epavă. Mai şi orbise între timp. Nu avea
nici un mijloc de subzistenţă. Trăia din milă. Din mila celor care l-au
cunoscut. Uneori vindea, în faţa bisericii romano-catolice, ziare. Alteori,
era ridicat, de acasă, de către, un birjar, evident, fără plată, dus până la
Tribunal, unde i se strecura în buzunar, în mod discret, ,ceva mărunţiş, şi
readus acasă, de acelaşi binevoitor anonim, om cu suflet şi prezumtiv infractor
politic. Hedeş Dumitru a decedat în 1953. Înmormântarea a fost oficiată de
Părintele Caceu. Au participat câţiva prieteni: Horvat Gheorghe, Remus
Moldovan, Petrică Paraschiv şi Ghiţâ Săpâtoru - aceştia din urmă locuiau la
aceeaşi doamnă Moga - şi nu ştiu cum, şi Ruja Nicolae. Sicriul a fost purtat,
până la carul mortuar, apoi de la car până la groapă, de tineri, din motive cu
totul şi cu totul obiective. Securitatea, prezentă şi ea, va exploata
evenimentul: înmormântare legionară. Tinerii legionari, în văzul lumii, poartă
pe umeri sicriul comandantului legionar Hedeş Dumitru. E singurul fapt
concret, răstălmăcit şi acesta, din întregul dosar al cauzei, dacă se trece
peste învinuirea adusă lui Săpătoru, cum că a organizat o unitate F.D.C în
cadrul Liceului Industrial Nr,. 1, unde funcţiona ca pedagog. Nu ştiu cât de
dură a fost ancheta condusă de lt. Sorbun. Actul de acuzare reţine însă, în
sarcina lui Ruja Nicolae şi un incident grav, o încercare de molestare a unui
gardian, lovit cu un capac de tablă, în timp ce se întorcea de la W.C. Gest de
disperare? Mai degrabă tulburare de comportament, din păcate nu singura.
Oprea Teodor.
S-a eliberat de la Canal. În anul 1955. I s-a fixat domiciliu obligatoriu în raionul
Gurahonţ, adică acasă. Un anume timp, a locuit la părinţi. După şapte ani de
închisoare, nu mai era însă un adolescent visător. Era bărbat în toată puterea
cuvântului, care se împăca greu cu aberantele condiţii în care era constrâns să
trăiască. Mai ales nu putea să suporte aroganţa agresiva, a satrapilor de tot
felul, umilinţele la care îi erau supuşi părinţii, obstrucţiile insurmontabile
ridicate în calea integrării lui sociale. Nu-1 angaja nimeni. Lâncezea în cârca
părinţilor lui şi îi era ruşine. Viaţa, în temniţă, i se părea, din multe
puncte de vedere, mai firească, mai demnă. Şi, nemaipu-tându-se stăpâni,
într-una din zile, când nu ştiu ce parazit local sau raional intrând în curte,
strigă în gura mare: "Hei, morăriţă, vezi că suntem patru!" adică,
adu băutură, taie găina şi pregăteşte masa. Teodor al meu răbufneşte:
"Ascultă nemernicule, ce e mama mea, slujnica voastră? Poftiţi numai la
masă, poftiţi, că o să vă satur eu." "Todoruţ, dragă, - intervine
bătrânica - lasă", şi încercă să-1 tragă de o parte. "Ce să las mamă,
ce să las! Nu vedeţi cum vă umilesc şi acum când sunt de faţă?"
Nu a fost
singurul incident. L-a înfruntat până şi pe Primul Secretar raional, în aceeaşi
manieră, şi-a înfruntat şi părinţii, dornici de pace, până ce. În cele din
urmă, Primul Secretar i-a dat dezlegare să părăsească raionul, iar al lui l-au
somat să-şi facă un rost, cum o şti, în altă parte, iar pe ei să-i lase cu
propriile lor necazuri. E oare cineva, din cei ce nu au cunoscut o asemenea
sfâşiere, în stare să înţeleagă? Loviturile adversarului le suporţi, pentru că
sunt ale adversarului, din partea căruia nu aştepţi, nici înţelegere, nici
bunăvoinţă. Respingerea alor tăi însă, cum să o suporţi? Nu. Nu putea crede că
e vorba de o respingere sau o dezavuare reală. E cu neputinţă ca dragostea
părinţilor lui să se fi topit, şi cu atât mai puţin, să se fi preschimbat în
ură. Drama nu e numai a lui, e şi a lor, în cel puţin aceeaşi măsură. În cele
din urmă, şi-a adunat un minim de lucruri personale, şi-a îmbrăţişat mama şi
dus a fost.
La Arad, aceeaşi viaţă de câine. Oraşul fiind însă mare, sfidarea satrapilor i se părea însă mai puţin exasperantă. În mulţime, te pierzi. Şi apoi, nevoia unui pat, în care să-ţi odihneşti oasele, şi a unei bucăţi de pâine, ca să îţi astâmpere foamea, te obligă să treci peste subtilităţi şi orgolii şi să ceri ajutor. . L-au ajutat camarazii, l-au ajutat unii profesori, dintre cei ce l-au cunoscut ca elev, cum ar fi profesorul Ţăranu sau fostul, director al Liceului Aurel Vlaicu, ing. Cărpinişan, s-a mai ajutat şi singur, luând-o de jos, ca reparator de lăzi de zarzavat. Şi-a terminat apoi studiile liceale, şi-a susţinut bacalaureatul, s-a înscris la Politehnica Muncitorească. Directoarea liceului, doamna Bej, văduvă de război, socotită a fi o comunistă intransigentă, l-a înţeles şi sprijinit. Nu acelaşi lucru poate spune despre directorul adjunct, Barbu Liviu sau despre profesorul Nacht. Aceştia l-ar fi vrut exmatriculat. Un bărbat tânăr, mai are apoi şi sentimente. În preajma primei arestări, era în floare şi prima lui dragoste, cu Pârvu Viorica. A cunoscut şi ea rigorile anchetelor. A fost pusa în libertate şi a continuat să-1 aştepte. Cu doar câteva zile înainte de punerea lui în libertate, ea s-a căsătorit. Pentru Teodor, o noua dezamăgire, nu întru, totul justificată însă. În cursul unei întâlniri, cea de pe urmă, lucrurile au fost lămurite. "Ştiam că te vei elibera, ştiam că nu m-ai uitat şi că mă vei cere în căsătorie. Ştiam că nu te voi putea refuza. Mai ştiam însă şi aceea că zilele mele sunt numărate. Boala contractată în beciurile Securităţii din Oradea, nu iartă şi nu am vrut ca tu să suferi." Şi aşa a şi fost. La foarte scurt timp, Viorica a decedat. Pentru Teodor durerea nu a fost cu nimic mai uşoară. S-a resemnat totuşi. A intervenit apoi o nouă dragoste şi, în cele din urmă, căsătoria. Implicarea lui, prin urmare, în aşa zisa uneltire, a fost minimă, restrângându-se la câteva contacte, cu toate că procurorul, în baza unor note din jurnalul descoperit la Ruja, îl acuză de conflict pentru şefie, cu acesta. De reţinut, la înmormântarea, lui Hedeş. Oprea nu a participat.
Nădăban
Fredolin. Ştiu prea puţine lucruri despre el. Eliberat cam în acelaşi timp cu
Oprea, a început, ca şi el, de jos: muncitor necalificat, apoi strungar la
Centrul Mecanic. Apreciat de maistru, respins de politruc. În cele din urmă,
şi-a finalizat studiile liceale şi s-a înscris la Facultatea de Medicină din
Timişoara fiind repede, remarcat de profesori. I se prevedea un viitor profesional de
excepţie. Nu a participat nici el la înmormântarea lui Hedeş. De acuzat, a fost
însă acuzat, fapt care 1-a şi determinat să riposteze, pe jumătate ironic, pe
jumătate revoltat: "Nu puteam, domnilor, să fiu, în acelaşi timp, şi pe
Canal. În cabina excavatorului, şi la înmormântarea unui om pe care nici măcar
nu l-am cunoscut, decât dacă comandantul lagărului mi-ar fi dat bilet de
voie!" Preşedintele completului de judecată, maiorul Daydu, i-a retezat-o
însă scurt: "Să taci, că de nu, te scot din sala!"
A urmat
audierea martorilor. Oprea Crăciun, fostul meu adjunct. Abia i se aude
depoziţia. E evident tulburat. Bănuiesc ce sentimente îl încearcă şi nu-1
condamn. Cu sau fără mărturia lui şi a altora, la fel de timoraţi, situaţia era
aceeaşi. Procesul e o simplă formalitate , ştiu de mult acest lucru, iar
sentinţele sunt date în altă parte, şi rămân surprins de faptul că ne e mai la
îndemână sa condamnăm uneltele, adică victimele, decât pe cei care în
fapt-decid. Au mai depus: Ruja Gavrilă, Moţocan Mircea. Un coleg de-al lui
Săpâtoru, elevi. Nu insist. Toţi şi-au menţinut declaraţiile date în timpul
anchetei. Toţi s-ar fi putut să fie alături de noi. Tuturor le era teamă că vor
urma. Teroarea şi şantajul le va fi de acum mereu în preajmă. Singurul martor
care a încercat să retracteze, a fost Ursu Sever. A fost pe loc reţinut, sub
pretextul mărturiei false. Din nou, Nădăban Fredolin nu se poate stăpâni.
"Recunoaşte, Severe, că şi aşa soarta ne este pecetluită!" O nouă
punere la punct a nedisciplinatului, noi ameninţări la adresa lui Sever şi în
cele din urmă Ursu îşi menţine şi el declaraţia iniţială.
Procurorul
reia lozincile din actul de acuzare. Nu simte nevoia să argumenteze, să ne
dovedească vinovăţia, cât de cât. Apărarea, din oficiu, şi ea, o simplă
formalitate. Pentru Oprea şi Nădăban, familiile au angajat avocaţi plătiţi.
Întrevederea cu aceştia s-a consumat într-o pauză a şedinţei. Singuri, într-o
cameră alăturată celei de aşteptare, în cele câteva minute avute la
dispoziţie, ce se putea lămuri? Nădăban dealtfel, nu avea de gând să stea de
vorbă, nu concepea discriminări în sânul lotului, era apoi nervos şi franc:
"Escrocilor. Cât aţi stors de la părinţii noştrii? Ştiţi că nu ne puteţi apăra,
că nu vă e în putere să faceţi ceva. Pentru ce îi minţiţi?" Era atât de
congestionat, încât avocaţii l-au crezut pur şi simplu nebun şi s-au retras,
fără, să mau spună a vorbă. La proces, avocaţii nu au mai pledat.
Nu urmăresc
cine şi ce vorbeşte. Mă gândesc doar la ai mei, la neputinţa de a face ceva,
orice, pentru liniştirea lor. La ultimul cuvânt, doar câteva fraze: "De
peste zece ani, între mine şi coinculpaţi, nu a existat nici un fel de contact.
Pe unii nici măcar nu-i cunosc. Faptele ce li se pun în sarcină. Cum ar fi
întrajutorarea, întâlnirile, participarea la înmormântarea unui comandant
legionar, nu au nimic de-a face cu uneltirea şi, în nici un caz, nu pot fi
socotite ca fiind săvârşite din ordin. Faptele ce ni se impută sunt simple
pretexte. Adevărata motivaţie a acestui proces e una politică. Suntem judecaţi,
nu pentru ceea ce am făcut, ci pentru ceea ce suntem. Cineva socoteşte că nu e
bine ca noi să fim liberi şi... Preşedintele mă întrerupe. Când mi se redă
cuvântul, mulţumesc: "Eu nu mai am nimic de spus."
Pronunţarea
sentinţei se amână pentru a doua sau a treia zi. Şedinţa se ridică. Suntem
încarceraţi, adică nu ne mai înapoiem la Securitate, fără să putem schimba, cu
familiile, nici măcar un singur cuvânt. În urmă iar, plânset stăpânit cu greu,
dar şi un scâncet, poate chiar ţipăt, de prunc. Petrică Paraschiv era tatăl
unui copil pe care nu apucase să-1 vadă. Şi nu numai el. În timpul celor zece
ani de când nu ne-am văzut, elevii mei au devenit bărbaţi.
În sfârşit,
singuri. Ne putem îmbrăţişa, ne putem şterge lacrimile. Ne putem chiar bucura
ca urmare a constatărilor că am rămas aceiaşi. Sincer să fiu mi-a fost teamă de
reîntâlnirea aceasta. M-am simţit, multă vreme, vinovat faţă de aceşti copii, a
căror viaţă, iată, este, pentru a doua oară, sfărâmată. Mă vor învinui? Nu au
făcut-o, deocamdată, în mod explicit. Dar în adâncul sufletului lor?
Pronunţarea
sentinţei nu s-a făcut în prezenţa noastră. Au fost în sală doar unii, dintre
membrii familiilor noastre. Noua, hotărârile ni s-au comunicat într-o încăpere
din închisoare, o cameră cu două şiruri de paturi suprapuse. Am vrea să părem
indiferenţi. Tensiunea e totuşi mare, iar în cazul unora dintre noi, ma gândesc
la Oprea, rezistenţa e gata sa cedeze. Eu, Teodor, Fredolin şi Cucu (Ruja),
câte 25 de ani m.s. Ceilalţi, între 20 şi 15 ani. Neaşteptat de severe. 25 de
ani. Pentru ce?. Întrebare,în circumstanţele date, fără nici un sens. Şi nu e
vorba doar de caracterul nedrept al pedepsei, ci şi de lipsa de perspectivă a
unei reparaţii în timp. În anul 1949, nu credeam că voi executa în totalitate
sentinţa. Acum nu cred că nu o voi executa.
Încerc să
surprind impactul şi asupra celorlalţi. Teodor e pământiu. Îşi înăbuşe cu
dificultate disperarea. Mi-o va mărturisi mai târziu. 25 de ani. Am măsurat cu
privirea înălţimea patului metalic. Mi-am potrivit tâmpla. Mă voi îndepărta şi
mă voi repezi apoi cu toată puterea în punctul de intersecţie a muchiilor
cornierului din care era făcut. La ce să mai trăiesc? Todore, curaj! Numai că
acest curaj nu l-am avut. Cu toată jena, recunosc, în clipele acelea am fost un
laş. Nu teama că săvârşesc un păcat m-a împiedicat să-mi duc până la capăt
gândul, nici teama de necunoscutul de după expiere, ci laşitatea, otrava
aceasta paralizantă. Simplu, nici nervii, nici muşchii nu mai răspundeau
comenzilor mele. Avea ochii plini de lacrimi şi aştepta, din parte-mi,
înţelegere. "Fii liniştit. Prin asemenea situaţii am trecut şi eu."
Şi acum, ce
facem? Declarăm recurs? Punctul meu de vedere: da. Nu pentru că aş avea o
speranţă, ci pentru a prelungi, cu câteva luni de zile, amăgirea familiilor.
Şi încă pentru ceva. În aşteptarea definitivării sentinţei, vom beneficia de
regimul închisorii Militare din Timişoara; diferit, oricum, de cel ce ne
aşteaptă la Aiud. Suntem, apoi, şi mai aproape de casă. Oamenii ni se par mai
cunoscuţi, cerul mai albastru, aerul mai prielnic.
Iar unul
dintre făcătorii de rele răstignit, îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul?
Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa,
zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept,
căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre: Acesta însă nu a făcut nici
un rău." (Luca. 23,39-41) Asemănarea Gulagului românesc, şi nu numai, cu o
Golgotă, cu o răstignire. În ultimă instanţă, e frecventă şi nu fără
temei." Şi ca amploare, şi ca intensitate a suferinţei, pătimirile
noastre, iertată fie-mi trufia, dacă este fărâmă de trufie în ceea ce spun,
surit comparabile. Se greşeşte, totuşi, atunci când e vorba de ales modelul.
Golgota e una. Răstignirile, că motivaţie, sunt multiple. Unii am fost
răstigniţi, ca urmare a faptelor noastre, ceea ce nu înseamnă, neapărat, că şi
pe drept, asemeni tâlharilor. Alţii, ca urmare a ceea ce suntem sau ca urmare a
ceea ce am fost, asemenea lui Hristos. "8 ani am stat arestat - spune
domnul Coposu - fără sentinţă. Nu săvârşisem nimic potrivnic legii. În cele din
urmă, pentru a justifica reţinerea abuzivă, cât şi pentru faptul că am fost
secretar al marelui patriot Iuliu Maniu, mi s-a înscenat un proces. Reţineţi,
după 8 ani." Prelaţii şi credincioşii greco-catolici, am mai spus-o,
recurg şi ei la această disjungere. "Există o deosebire între noi şi
adversarii politici ai regimului" scrie un episcop supravieţuitor, în sensul
că ei au suferit pentru credinţă. În vreme ce preoţii ortodocşi, asimilabili
tâlharilor, nu. Admiţând că lucrurile stau chiar aşa, cum nu realizează aceşti
oameni că se discreditează singuri? Sau, nu e mai demn bărbatul sau femeia
care ia atitudine activă, adică politică, faţă de RĂU, decât acela (sau aceea)
care îşi vede de propriile griji, până în clipa în care RĂUL devine agresiv? E coexistenţa
paşnică, acest concept, această soluţie comunistă, din timpul războiului
rece, o soluţie? Statutul de victimă pură e preferabil celui de luptător şi
erou? Răspunsul să şi-l dea fieştecare. În ce ne priveşte, noi, legionarii, am
fost luptători, unii chiar eroi, puţini,
foarte puţini, doar victime. Noi am
săvârşit fapte, multe, puţine, obişnuite sau mai puţin obişnuite, fapt fără
relevanţă, noi am făptuit şi am fost răstigniţi ca, tâlhari. ■ ■/.--. •
Treptat,
treptat, şocul condamnărilor aberante s-a stins. Viaţa şi-a reluat cursul. Nu
rătăceam în necunoscut. Eram deţinuţi cu stagiu. Cunoşteam valoarea comuniunii.
Inimile ne erau din nou înfiorate, ne simţeam aproape şi apropierea noastră
descătuşa energii. În cameră cu noi la "Popa Şapcă" încăperile erau
mari. un grup de "Martori ai lui Iehova" şi altul "Ostaşi ai
Domnului". În marea lor majoritate, ţărari cu mult bun simţ, resemnaţi.
Pătimeau pentru credinţă, aşa cum o înţelegeau ei aşa cum o înţelegea fiecare.
Ispita de a angaja discuţii de lămurire cu Gorunovici, şeful primului grup m-a
încercat. Ştiam că sunt unelte inconştiente ale unei acţiuni de sfărâmare a
unităţii Bisericii Creştine dinlăuntru. Dar mai ştiam şi că, în felul lor, sunt
oameni de bună credinţă, că nu am nici o şansă de a-i convinge şi că. Într-un
anume sens. pot fi de folos Bisericii însăşi, militantismul lor obligând-o să
fie trează. Am renunţat deci. Cu inginerul silvic Cuna Stelian, şeful -îmi
displace cuvântul- celui de al doilea grup, şansele înfiripării unui dialog
erau reale. Oastea Domnului îşi desfăşura activitatea în cadrul Bisericii
Ortodoxe şi viza doar o mai autentică viaţă religioasă. Nu m-am antrenat în
discuţii nici cu el. Eram prea preocupat să aflu mai în adânc felul cum mi-au
evoluat elevii pe care, acum nu-i mai consideram elevi. A fost primul gând pe
care am încercat să li-l transmit. "Eu nu vă mai sunt şef nu mă consider
şef. Şi aceasta nu pentru a evita eventuale neplăceri, consecinţă a supoziţiei
de reorganizare (ierarhie) faptul ar fi tardiv, ci pentru că sunteţi acum în
măsură să decideţi singuri, asumându-vă responsabilităţile ce decurg din act.
Un caz
aparte mi s-a părut a fi Nădăban Fredolin. Ca student la Facultatea de Medicină
din Timişoara, s-a întâlnit şi cu marxismul. Unele argumente aduse în sprijinul
tezelor lui, în plan teoretic, i se păreau valide. Exploatarea omului de către
om. În societatea capitalistă, i se părea reală. Împotriva exploatării luptau
apoi şi legionarii. Că în realitate lucrurile se petreceau altfel, era limpede.
Nu teoria e însă vinovată de inadvertenţe, ci oamenii care o aplică,
distorsionând-o. A ajuns la discuţii tranşante cu propriul lui tată. "Unde
greşesc?" mă întreabă el. "Unde?" "În aceea că ai în
vedere, în argumentările tale un om abstract: un om care nu există sau, poate,
în aceea că pierzi din vedere faptul că rădăcinile-luptei de clasă sunt comune
cu acelea care generează exploatarea. Acelaşi spirit rapace, acelaşi rapt
egoist, aceeaşi nesimţire imorală. Aspiratorii la statutul de exploatatori cer
îndepărtarea violentă a exploatatorilor, a vechilor exploatatori. Desfiinţarea
exploatării e doar o lozincă. Râvna e orientată nu spre desfiinţarea exploatării
ci spre schimbarea respectiv substituirea, exploatatorilor. Recunosc,
atitudinea ta mă descumpăneşte. O spun fără să pun sub semn de întrebare buna
ta credinţă." Nu au lipsit nici interogaţiile privind credinţa. Spirit
critic excesiv, Fredolin al meu avea îndoieli. Deşi neconformă cu spiritul
legionar, atitudinea aceasta mi se pare de înţeles. Îndoiala e totuşi
omenească. Indiferenţa e diabolică. Cine se îndoieşte, păstrează încă şansele
dobândirii sau redobândirii credinţei. În îndoială Dumnezeu este încă prezent.
În indiferenţă, nu. Pentru ca un om care se îndoieşte să se poată regăsi însă,
este imperios necesară întâlnirea cu altul, binecuvântat cu har, cu un altul
care crede. Sunt eu acela?