Prin Jilava şi 9 Culmea, la Timişoara, sau uri nou proces

 

Jilava nu mai era acum închisoare depozit, era închi­soare de tranzit şi, pe deasupra, şi slab populată. Aşa mi s-a părut. A rămas, în schimb, acelaşi barometru al urii şi fărădele­gilor, acelaşi emiţător de semnale. Ce ne aşteaptă, se putea deduce din ceea ce ni se oferea aici. Şi semnele nu erau bune. Printre altele, bătaia era din. nou la loc de cinste şi nu ca sancţiune, ci pur şi simplu ca mijloc de timorare. "Măi, tu ăla de colo, ia vino încoa!" Vizat era un ţăran tânăr, din Vrancea, pe nume Sârbu. Şedea pe marginea priciului, într-o rână, din cauza unui abces, în curs de colectare, apărut la una din fese. "Pentru ce domnule sergent?" "Auzi la el, mai şi întreabă! Las că ai să vezi!" Cum trece pragul, i se aruncă o pătură în cap, este condus, nici el nu ştie în ce hrubă, este întins pe un pat, dez­brăcat cu forţa şi bătut la spate, fără nici un fel de explicaţie. După ce criteriu l-au ales, dacă a existat vreun criteriu, nu va şti nimeni, niciodată. A fost doar o întâmplare faptul că nu am fost eu acela, eu sau altul. Cel puţin câte unul din fiecare lot aflat în trecere, era supus acestei cazne, ca nu cumva, bandiţii să uite că vigilenţa clasei muncitoare e pururea trează.

înainte de îmbarcare, potrivit uzanţelor, am fost izolaţi, scoşi adică din cameră şi strămutaţi într-o încăpere imensă, un fel de grotă, fostă cameră de muniţii pentru tunul de deasupra. Nu are ferestre. Din tavan picură într-una. Jos, apa trece de gleznă. Nici vorbă să te poţi aşeza în vreun fel. Şi nici de mişcat nu poate fi vorba. Spate la spate, aşteptam ca timpul să treacă. Încă vreo treizeci de ore de chin. Asta aşa, ca să nu uităm că am trecut, din nou, prin Jilava.

Dobrogea, iarna. Ger potrivit, întâmplător fără vânt, fără zăpadă, doar brumă. Lagărul, aproape pustiu. Deţinuţi, reţinuţi, nu mai ştiu cum să le spun, doar într-o baracă. Paznicii, mă refer la cei dinlăuntrul coloniei, puţini şi ei, dar cu însemnele meseriei în mână: bastoanele de cauciuc improvizate, confec­ţionate adică din anvelope de tractor abandonate. În baracă, oameni puţini, până la douăzeci. Nu cunosc nici unul. Toţi au pedepsele expirate, unii aduşi de prin Bărăgan, unde fuseseră cu domiciliu obligatoriu. E frig. Raţia zilnică de lemne, insufici­entă. Timpul trece totuşi. Se comunică, se vehiculează informaţii. Aflu, spre exemplu, detalii privitoare la revoluţia din Ungaria, din 1956, aflu despre felul cum s-a făcut colectivizarea, despre felul cum s-a încheiat, aflu despre eşuarea nu ştiu cărei confe­rinţe ţinute la Paris. Printre noi, cei mai mulţi sunt ţărani şi încă tineri, câţiva din Vrancea, alţii din Făgăraş. Intelectuali, puţini. Ce vor fi vrând să facă? Pentru ce ne adună? Despre venirea americanilor nu mai vorbeşte nimeni. Şi totuşi. Din când în când, unii dintre noi suntem chemaţi la anchete. Mi s-a întâm­plat şi mie. La un birou, mai mult improvizat, aflat într-o încăpe­re a aceleaşi barăci, un ofiţer tânăr. "Ia loc." Scoate apoi un pachet de ţigări, cam nepoliticos, se serveşte, apoi îmi oferă şi mie. "Vă mulţumesc. Nu fumez." Pare surprins. Urmează câteva întrebări formale, pentru câştigarea bunăvoinţei, apoi trece la obiect. Îmi pune în faţă o fotografie. "Cunoşti pe cineva? Pri­veşte atent." "Nu. Nu recunosc pe nimeni." "Se poate? E unitatea F.D.C. de pe lângă Liceul Avram Iancu din Brad" mă informează el. "Se poate. Eu nu am fost elev al Liceului din Brad, ci al Şcolii Normale din Arad." Omul insistă. Eu neg în continuare, deşi, pe patru dintre elevii fotografiaţi, în anul 1941-, în cămaşă verde, în faţa bustului lui Avram Iancu, îi cunoşteam: pe Şerb Gheorghe, ajuns preot, pe Lungu Ioan, profesor universitar la Cluj, şi încă de marxism, căzut apoi în dizgraţie, pe Bogdan Eugen, medic şi pe Bulz Virgil, dacă îmi aduc bine aminte, fecior de moţ, poate chiar de miner, cu degetele mâinii stângi anchilozate ca urmare a unui accident suferit în copilărie, ajuns ofiţer de securitate, în cele din urmă, spun gurile rele, şi el demis. Aşadar, cel puţin doi dintre fraţii de cruce în cauză au trecut de partea adversarului, un intelectual orgolios, recuzat de propriul lui tată, ţăran onest, şi un altul; coleric şi impulsiv. Orice s-ar spune, omul rămâne un animal imprevizibil. Se pare că imprevizibilul e chiar nota prin care se deosebeşte de animalul-animal.

Rămânerea mea în colonia de la 9 Culme, a fost de scurtă durată. După nici trei săptămâni, îmbarcat într-un ARO, legat la ochi şi cu cătuşe la mâini, sunt transportat la Securita­tea din Timişoara, pentru întocmirea unui nou dosar. În drum, un popas de o noapte, în arestul Securităţii din Ploieşti. Deşi obosit, mi-e greu să aţipesc. Aici, ca dealtfel pretutindeni în ţară, se lucrează şi noaptea. O bună parte din noapte, au torturat o femeie. Auzeam nu doar urletele ci şi înjurăturile, ba chiar şi unele întrebări. Aşadar, nimic nou în domeniu. Asta mă aşteaptă probabil şi pe mine.

Anchetator al meu, la Timişoara, locotenent Sorbun Aurelian. În celulă sunt singur. Metodele, aceleaşi sau, poate; ceva mai rafinate, în ce mă priveşte cel puţin. Asupra mea nu se fac presiuni să recunosc cine ştie ce neadevăruri. Atâta doar, să recunosc faptul că, în urmă cu zece ani, la despărţire, am dat dispoziţie fraţilor de cruce de atunci, să reziste. Mă aş­teptam să pedaleze pe activitatea educativă desfăşurată în închisoarea Militară din Timişoara, în iarna anului 1948 spre 1949. Nu a insistat. Era interesat să găsească o modalitate, fie ea şi derizorie, de a mă acroşa lotului deja constituit, nu ştiam din cine. Am reţinut doar faptul că în aceeaşi maşină, în care mă aflam, a mai fost îmbarcat, pe parcurs, şi Horvat Gheorghe. Ne cunoaştem, e în arest şi nu mă îndoiesc, va face parte din lot, deşi, în timpul anchetei, despre el, nu m-a întrebat nimeni, nimic, după cum nici despre altcineva, anume, nu am fost între­bat. Mi s-au pus doar întrebări generale şi ambigui. Dealtfel, cu declaraţia mea, dosarul pare să fi fost încheiat.

După o pauză de câteva zile, anchetatorul îmi cere să semnez actul de trimitere în judecată. Un nou proces deci. Învinuirea? Cea veche: uneltire contra ordinei sociale. Încadra­rea, aceeaşi, articolul 209/III litera nu o mai ştiu. Faptele? Nu mi se permite să studiez dosarul, nici măcar să-1 răsfoiesc. "Le ştii tu, iar ce nu ştii, vei afla la proces." Să refuz? La ce bun; la ce mi-ar folosi? în sinea mea eram demult împăcat cu gândul. Mă tulbura doar suferinţa pricinuită, iarăşi şi iarăşi, părinţilor mei.

Iunie, 1959. Din arestul Securităţii, sunt transportat di­rect în boxă, ultimul introdus. Trebuie că arătam cumplit. Re­marc sala, aproape plină, îşi reţine respiraţia. Undeva, în asis­tenţă, murmure şi plâns înăbuşit. O recunosc pe mama, cu batista la gură, îl recunosc pe tata, cărunt, îmi recunosc surorile.

Fratele meu, Ştefan, nu a venit. Cineva trebuia să rămână aca­să. Cum or fi aflat? Nu caut să aflu. Îmi ocup locul şi aştept să înceapă procesul. Cele simţite în acele momente, nu se pot povesti.

"Gheorghiţă Viorel!" Mă ridic în picioare cu oarecare dificultate. Sunt palid, adus de spate, străveziu. Stafie îmbrăcată în haine uzate. O ciudăţenie.

"Oprea Teodor!" S-a mai împlinit. Pare a fi timorat.

"Nădăban Fredolin!" Aceeaşi privire scrutătoare, aceeaşi voinţă fermă.

"Ruja Nicolae!" Indecis, neputând să aleagă intre supunere şi sfidare.

"Horvat Gheorghe!" Ne cunoaştem din 1949 sau chiar mai demult. Om cu un oarecare trecut. Ce o fi căutând printre noi?

"Paraschiv Petru!" Greu de intuit ce ascunde îndărătul figurii lui uşor asiatice. De cunoscut, l-am cunoscut, ca basara­bean, refugiat cu întreaga familie, în satul meu natal. Ca frate de cruce, nu.

"Sâpătoru Gheorghe!" Moldovean, pe care îl văd pentru prima oară, acum.

"Luca Cornel!" A fost, ca şi mine, elev al Şcolii Normale din Arad. M-a cunoscut. Eu, fiind el mai mic, nu.

Actul de trimitere în judecată, stereotip, găunos, absurd. "Cei mai sus numiţi, după eliberarea din închisoare. În loc să regrete crimele săvârşite, din ordinul şefului lor Gheorghiţă Viorel, au continuat să uneltească împotriva orânduirii noastre, prin aceea că s-au organizat, s-au întâlnit periodic, zilnic aproape, la Carcasă, -casă conspirativă- în realitate camera în care locuiau, cu acte în regulă, Spătaru şi Paraschiv, pe str. I.CFrimu, nr.15, dovedindu-se a fi duşmani înrăiţi" ş.a.m.d. Nici un cuvânt despre faptul că aceste întâlniri le erau impuse oa­menilor, de condiţiile de fiare hăituite în care erau obligate să trăiască. Despre nenumăratele obstrucţii ridicate de Partid în calea integrării lor sociale, nici un cuvânt. Într-o altă încăpere, alăturată, locuia un oarecare Borlea Viorel, se pare, omul secu­rităţii. Ca pretutindeni, tinereţea e generoasă şi imprudentă. Şi apoi, ce se putea discuta la asemenea întâlniri, niciodată pla­nificate? Lucruri specifice, gesturi ale unui comportament social normal. Nimic altceva. Şi totuşi, actul de acuzare cuprindea şi relatări despre fapte şi atitudini semnificative politic. Angajaţi sporadic şi concediaţi de fiecare dată, din fiecare loc de mun­că, sub diferite pretexte, aceşti tineri, foşti deţinuţi politici, împiedicaţi, în mod sistematic, să-şi facă un rost, împiedicaţi să trăiască, erau împinşi, în mod premeditat. În prăpastie. Am im­presia că regimul i-ar fi vrut pe toţi, infractori de drept comun, discreditaţi moral. E meritul acestor tineri că au reuşit să rămână demni, prin solidarizare. Atât cât au rămas, pentru că desă­vârşit nu e nimeni. Inchizitorii ştiu foarte bine acest lucru şi, în funcţie de ceea ce urmăresc, exploatează şi păcatele şi virtuţile adversarilor lor reali sau prezumtivi. Drept dovadă, iată câteva itinerarii, schiţate doar, ale câtorva din coinculpaţii din boxă.

Ruja Nicolae. În 1948, elev în ultimul an al Liceului Moise Nicoară. Emotivitate labilă. Talentat. Un virtual artist plastic. În procesul din 1949 s-a implicat singur. A fost pus în libertate, după aproximativ un an. S-a căsătorit, relativ timpuriu. Au inter­venit copiii, copiii soţiei, cu un alt bărbat, copiii proprii. S-au aglomerat responsabilităţile. Ostilitatea Puterii 1-a dus la dispe­rare. Copiii cer pâine. Imaginează soluţii. Pătrunde pe piaţă, ca vânzător improvizat de ceai. "Teia, nană; teia!" Era iarnă, era frig, clienţi se găseau, efortul nu era zadarnic. Numai că Pute­rea nu concepe concurenţa, comerţul particular. I se ridică au­torizaţia, i se interzice să continue. Ajunge să ceară Securităţii rearestarea. I se râde în faţă. Faţă de cine să-şi reverse nădu­ful? Şi unde? Evident, la "Carcasă".

Ghiţă Săpătoru. Băcăuan. A fost pus în libertate după moartea lui Stalin. Vine la Arad, pentru a-şi pierde urma, dar şi pentru că legase prietenii cu arădenii, la Tîrgşor. Îl caută pe Paraschiv. Prin acesta ajunge la doamna Moga, îl cunoaşte pe Hedeş Dumitru, fost comandant adjunct. Urmare maltratărilor la care a fost supus, e vorba de Hedeş, prin 1938-1939, de Sigu­ranţa Regelui Carol al Il-lea, a devenit încă de pe atunci, o epavă. Mai şi orbise între timp. Nu avea nici un mijloc de sub­zistenţă. Trăia din milă. Din mila celor care l-au cunoscut. Une­ori vindea, în faţa bisericii romano-catolice, ziare. Alteori, era ridicat, de acasă, de către, un birjar, evident, fără plată, dus până la Tribunal, unde i se strecura în buzunar, în mod discret, ,ceva mărunţiş, şi readus acasă, de acelaşi binevoitor anonim, om cu suflet şi prezumtiv infractor politic. Hedeş Dumitru a decedat în 1953. Înmormântarea a fost oficiată de Părintele Caceu. Au participat câţiva prieteni: Horvat Gheorghe, Remus Moldovan, Petrică Paraschiv şi Ghiţâ Săpâtoru - aceştia din urmă locuiau la aceeaşi doamnă Moga - şi nu ştiu cum, şi Ruja Nicolae. Sicriul a fost purtat, până la carul mortuar, apoi de la car până la groapă, de tineri, din motive cu totul şi cu totul obiective. Securitatea, prezentă şi ea, va exploata evenimentul: înmormântare legionară. Tinerii legionari, în văzul lumii, poartă pe umeri sicriul comandantului legionar Hedeş Dumitru. E sin­gurul fapt concret, răstălmăcit şi acesta, din întregul dosar al cauzei, dacă se trece peste învinuirea adusă lui Săpătoru, cum că a organizat o unitate F.D.C în cadrul Liceului Industrial Nr,. 1, unde funcţiona ca pedagog. Nu ştiu cât de dură a fost ancheta condusă de lt. Sorbun. Actul de acuzare reţine însă, în sarcina lui Ruja Nicolae şi un incident grav, o încercare de molestare a unui gardian, lovit cu un capac de tablă, în timp ce se întorcea de la W.C. Gest de disperare? Mai degrabă tulburare de comportament, din păcate nu singura.

Oprea Teodor. S-a eliberat de la Canal. În anul 1955. I s-a fixat domiciliu obligatoriu în raionul Gurahonţ, adică acasă. Un anume timp, a locuit la părinţi. După şapte ani de închisoa­re, nu mai era însă un adolescent visător. Era bărbat în toată puterea cuvântului, care se împăca greu cu aberantele condiţii în care era constrâns să trăiască. Mai ales nu putea să suporte aroganţa agresiva, a satrapilor de tot felul, umilinţele la care îi erau supuşi părinţii, obstrucţiile insurmontabile ridicate în ca­lea integrării lui sociale. Nu-1 angaja nimeni. Lâncezea în câr­ca părinţilor lui şi îi era ruşine. Viaţa, în temniţă, i se părea, din multe puncte de vedere, mai firească, mai demnă. Şi, nemaipu-tându-se stăpâni, într-una din zile, când nu ştiu ce parazit local sau raional intrând în curte, strigă în gura mare: "Hei, morăriţă, vezi că suntem patru!" adică, adu băutură, taie găina şi pregă­teşte masa. Teodor al meu răbufneşte: "Ascultă nemernicule, ce e mama mea, slujnica voastră? Poftiţi numai la masă, poftiţi, că o să vă satur eu." "Todoruţ, dragă, - intervine bătrânica - lasă", şi încercă să-1 tragă de o parte. "Ce să las mamă, ce să las! Nu vedeţi cum vă umilesc şi acum când sunt de faţă?"

Nu a fost singurul incident. L-a înfruntat până şi pe Primul Secretar raional, în aceeaşi manieră, şi-a înfruntat şi părinţii, dornici de pace, până ce. În cele din urmă, Primul Secretar i-a dat dezlegare să părăsească raionul, iar al lui l-au somat să-şi facă un rost, cum o şti, în altă parte, iar pe ei să-i lase cu propriile lor necazuri. E oare cineva, din cei ce nu au cunoscut o asemenea sfâşiere, în stare să înţeleagă? Loviturile adversarului le suporţi, pentru că sunt ale adversarului, din partea căruia nu aştepţi, nici înţelegere, nici bunăvoinţă. Res­pingerea alor tăi însă, cum să o suporţi? Nu. Nu putea crede că e vorba de o respingere sau o dezavuare reală. E cu neputinţă ca dragostea părinţilor lui să se fi topit, şi cu atât mai puţin, să se fi preschimbat în ură. Drama nu e numai a lui, e şi a lor, în cel puţin aceeaşi măsură. În cele din urmă, şi-a adunat un minim de lucruri personale, şi-a îmbrăţişat mama şi dus a fost.

La Arad, aceeaşi viaţă de câine. Oraşul fiind însă mare, sfidarea satrapilor i se părea însă mai puţin exasperantă. În mulţime, te pierzi. Şi apoi, nevoia unui pat, în care să-ţi odih­neşti oasele, şi a unei bucăţi de pâine, ca să îţi astâmpere foa­mea, te obligă să treci peste subtilităţi şi orgolii şi să ceri ajutor. . L-au ajutat camarazii, l-au ajutat unii profesori, dintre cei ce l-au cunoscut ca elev, cum ar fi profesorul Ţăranu sau fostul, director al Liceului Aurel Vlaicu, ing. Cărpinişan, s-a mai ajutat şi singur, luând-o de jos, ca reparator de lăzi de zarzavat. Şi-a terminat apoi studiile liceale, şi-a susţinut bacalaureatul, s-a înscris la Politehnica Muncitorească. Directoarea liceului, doamna Bej, văduvă de război, socotită a fi o comunistă intransigentă, l-a înţeles şi sprijinit. Nu acelaşi lucru poate spune despre directorul adjunct, Barbu Liviu sau despre profesorul Nacht. Aceştia l-ar fi vrut exmatriculat. Un bărbat tânăr, mai are apoi şi sentimente. În preajma primei arestări, era în floare şi prima lui dragoste, cu Pârvu Viorica. A cunoscut şi ea rigorile anchetelor. A fost pusa în libertate şi a continuat să-1 aştepte. Cu doar câteva zile înainte de punerea lui în libertate, ea s-a căsătorit. Pentru Teodor, o noua dezamăgire, nu întru, totul justificată însă. În cursul unei întâlniri, cea de pe urmă, lucrurile au fost lămurite. "Ştiam că te vei elibera, ştiam că nu m-ai uitat şi că mă vei cere în căsătorie. Ştiam că nu te voi putea refuza. Mai ştiam însă şi aceea că zilele mele sunt numărate. Boala contractată în beciurile Securităţii din Oradea, nu iartă şi nu am vrut ca tu să suferi." Şi aşa a şi fost. La foarte scurt timp, Viorica a decedat. Pentru Teodor durerea nu a fost cu nimic mai uşoară. S-a resemnat totuşi. A intervenit apoi o nouă dragoste şi, în cele din urmă, căsătoria. Implicarea lui, prin urmare, în aşa zisa uneltire, a fost minimă, restrângându-se la câteva contacte, cu toate că procurorul, în baza unor note din jurnalul descoperit la Ruja, îl acuză de conflict pentru şefie, cu acesta. De reţinut, la înmormântarea, lui Hedeş. Oprea nu a participat.

Nădăban Fredolin. Ştiu prea puţine lucruri despre el. Eliberat cam în acelaşi timp cu Oprea, a început, ca şi el, de jos: muncitor necalificat, apoi strungar la Centrul Mecanic. Apreciat de maistru, respins de politruc. În cele din urmă, şi-a finalizat studiile liceale şi s-a înscris la Facultatea de Medicină din Timişoara fiind repede, remarcat de profesori. I se preve­dea un viitor profesional de excepţie. Nu a participat nici el la înmormântarea lui Hedeş. De acuzat, a fost însă acuzat, fapt care 1-a şi determinat să riposteze, pe jumătate ironic, pe jumă­tate revoltat: "Nu puteam, domnilor, să fiu, în acelaşi timp, şi pe Canal. În cabina excavatorului, şi la înmormântarea unui om pe care nici măcar nu l-am cunoscut, decât dacă comandantul lagărului mi-ar fi dat bilet de voie!" Preşedintele completului de judecată, maiorul Daydu, i-a retezat-o însă scurt: "Să taci, că de nu, te scot din sala!"

A urmat audierea martorilor. Oprea Crăciun, fostul meu adjunct. Abia i se aude depoziţia. E evident tulburat. Bănuiesc ce sentimente îl încearcă şi nu-1 condamn. Cu sau fără mărturia lui şi a altora, la fel de timoraţi, situaţia era aceeaşi. Procesul e o simplă formalitate , ştiu de mult acest lucru, iar sentinţele sunt date în altă parte, şi rămân surprins de faptul că ne e mai la îndemână sa condamnăm uneltele, adică victimele, decât pe cei care în fapt-decid. Au mai depus: Ruja Gavrilă, Moţocan Mircea. Un coleg de-al lui Săpâtoru, elevi. Nu insist. Toţi şi-au menţinut declaraţiile date în timpul anchetei. Toţi s-ar fi putut să fie alături de noi. Tuturor le era teamă că vor urma. Teroa­rea şi şantajul le va fi de acum mereu în preajmă. Singurul martor care a încercat să retracteze, a fost Ursu Sever. A fost pe loc reţinut, sub pretextul mărturiei false. Din nou, Nădăban Fredolin nu se poate stăpâni. "Recunoaşte, Severe, că şi aşa soarta ne este pecetluită!" O nouă punere la punct a nediscipli­natului, noi ameninţări la adresa lui Sever şi în cele din urmă Ursu îşi menţine şi el declaraţia iniţială.

Procurorul reia lozincile din actul de acuzare. Nu simte nevoia să argumenteze, să ne dovedească vinovăţia, cât de cât. Apărarea, din oficiu, şi ea, o simplă formalitate. Pentru Oprea şi Nădăban, familiile au angajat avocaţi plătiţi. Întreve­derea cu aceştia s-a consumat într-o pauză a şedinţei. Singuri, într-o cameră alăturată celei de aşteptare, în cele câteva minu­te avute la dispoziţie, ce se putea lămuri? Nădăban dealtfel, nu avea de gând să stea de vorbă, nu concepea discriminări în sânul lotului, era apoi nervos şi franc: "Escrocilor. Cât aţi stors de la părinţii noştrii? Ştiţi că nu ne puteţi apăra, că nu vă e în putere să faceţi ceva. Pentru ce îi minţiţi?" Era atât de con­gestionat, încât avocaţii l-au crezut pur şi simplu nebun şi s-au retras, fără, să mau spună a vorbă. La proces, avocaţii nu au mai pledat.

Nu urmăresc cine şi ce vorbeşte. Mă gândesc doar la ai mei, la neputinţa de a face ceva, orice, pentru liniştirea lor. La ultimul cuvânt, doar câteva fraze: "De peste zece ani, între mine şi coinculpaţi, nu a existat nici un fel de contact. Pe unii nici măcar nu-i cunosc. Faptele ce li se pun în sarcină. Cum ar fi întrajutorarea, întâlnirile, participarea la înmormântarea unui comandant legionar, nu au nimic de-a face cu uneltirea şi, în nici un caz, nu pot fi socotite ca fiind săvârşite din ordin. Fap­tele ce ni se impută sunt simple pretexte. Adevărata motivaţie a acestui proces e una politică. Suntem judecaţi, nu pentru ceea ce am făcut, ci pentru ceea ce suntem. Cineva socoteşte că nu e bine ca noi să fim liberi şi... Preşedintele mă întreru­pe. Când mi se redă cuvântul, mulţumesc: "Eu nu mai am nimic de spus."

Pronunţarea sentinţei se amână pentru a doua sau a treia zi. Şedinţa se ridică. Suntem încarceraţi, adică nu ne mai înapoiem la Securitate, fără să putem schimba, cu familiile, nici măcar un singur cuvânt. În urmă iar, plânset stăpânit cu greu, dar şi un scâncet, poate chiar ţipăt, de prunc. Petrică Paraschiv era tatăl unui copil pe care nu apucase să-1 vadă. Şi nu numai el. În timpul celor zece ani de când nu ne-am văzut, elevii mei au devenit bărbaţi.

În sfârşit, singuri. Ne putem îmbrăţişa, ne putem şterge lacrimile. Ne putem chiar bucura ca urmare a constatărilor că am rămas aceiaşi. Sincer să fiu mi-a fost teamă de reîntâlnirea aceasta. M-am simţit, multă vreme, vinovat faţă de aceşti copii, a căror viaţă, iată, este, pentru a doua oară, sfărâmată. Mă vor învinui? Nu au făcut-o, deocamdată, în mod explicit. Dar în adâncul sufletului lor?

Pronunţarea sentinţei nu s-a făcut în prezenţa noastră. Au fost în sală doar unii, dintre membrii familiilor noastre. Noua, hotărârile ni s-au comunicat într-o încăpere din închisoa­re, o cameră cu două şiruri de paturi suprapuse. Am vrea să părem indiferenţi. Tensiunea e totuşi mare, iar în cazul unora dintre noi, ma gândesc la Oprea, rezistenţa e gata sa cedeze. Eu, Teodor, Fredolin şi Cucu (Ruja), câte 25 de ani m.s. Ceilalţi, între 20 şi 15 ani. Neaşteptat de severe. 25 de ani. Pentru ce?. Întrebare,în circumstanţele date, fără nici un sens. Şi nu e vor­ba doar de caracterul nedrept al pedepsei, ci şi de lipsa de perspectivă a unei reparaţii în timp. În anul 1949, nu credeam că voi executa în totalitate sentinţa. Acum nu cred că nu o voi executa.

Încerc să surprind impactul şi asupra celorlalţi. Teodor e pământiu. Îşi înăbuşe cu dificultate disperarea. Mi-o va măr­turisi mai târziu. 25 de ani. Am măsurat cu privirea înălţimea patului metalic. Mi-am potrivit tâmpla. Mă voi îndepărta şi mă voi repezi apoi cu toată puterea în punctul de intersecţie a muchiilor cornierului din care era făcut. La ce să mai trăiesc? Todore, curaj! Numai că acest curaj nu l-am avut. Cu toată jena, recunosc, în clipele acelea am fost un laş. Nu teama că săvârşesc un păcat m-a împiedicat să-mi duc până la capăt gândul, nici teama de necunoscutul de după expiere, ci laşita­tea, otrava aceasta paralizantă. Simplu, nici nervii, nici muşchii nu mai răspundeau comenzilor mele. Avea ochii plini de la­crimi şi aştepta, din parte-mi, înţelegere. "Fii liniştit. Prin aseme­nea situaţii am trecut şi eu."

Şi acum, ce facem? Declarăm recurs? Punctul meu de vedere: da. Nu pentru că aş avea o speranţă, ci pentru a pre­lungi, cu câteva luni de zile, amăgirea familiilor. Şi încă pentru ceva. În aşteptarea definitivării sentinţei, vom beneficia de regimul închisorii Militare din Timişoara; diferit, oricum, de cel ce ne aşteaptă la Aiud. Suntem, apoi, şi mai aproape de casă. Oamenii ni se par mai cunoscuţi, cerul mai albastru, aerul mai prielnic.

Iar unul dintre făcătorii de rele răstignit, îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre: Acesta însă nu a făcut nici un rău." (Luca. 23,39-41) Asemănarea Gulagului românesc, şi nu numai, cu o Golgotă, cu o răstignire. În ultimă instanţă, e frecventă şi nu fără temei." Şi ca amploare, şi ca intensitate a suferinţei, pătimirile noastre, iertată fie-mi trufia, dacă este fărâmă de trufie în ceea ce spun, surit comparabile. Se greşeşte, totuşi, atunci când e vorba de ales modelul. Golgota e una. Răstignirile, că motivaţie, sunt multiple. Unii am fost răstigniţi, ca urmare a faptelor noastre, ceea ce nu înseamnă, neapărat, că şi pe drept, asemeni tâlharilor. Alţii, ca urmare a ceea ce suntem sau ca urmare a ceea ce am fost, asemenea lui Hristos. "8 ani am stat arestat - spune domnul Coposu - fără sentinţă. Nu săvârşisem nimic potrivnic legii. În cele din urmă, pentru a justifica reţinerea abuzivă, cât şi pentru faptul că am fost secretar al marelui patriot Iuliu Maniu, mi s-a înscenat un proces. Reţineţi, după 8 ani." Prelaţii şi credincioşii greco-catolici, am mai spus-o, recurg şi ei la această disjungere. "Există o deosebire între noi şi adversarii politici ai regimului" scrie un episcop supravieţuitor, în sensul că ei au suferit pentru credinţă. În vreme ce preoţii ortodocşi, asimilabili tâlharilor, nu. Admi­ţând că lucrurile stau chiar aşa, cum nu realizează aceşti oa­meni că se discreditează singuri? Sau, nu e mai demn bărbatul sau femeia care ia atitudine activă, adică politică, faţă de RĂU, decât acela (sau aceea) care îşi vede de propriile griji, până în clipa în care RĂUL devine agresiv? E coexistenţa paşnică, acest concept, această soluţie comunistă, din timpul războiului rece, o soluţie? Statutul de victimă pură e preferabil celui de luptător şi erou? Răspunsul să şi-l dea fieştecare. În ce ne priveşte, noi, legionarii, am fost luptători, unii chiar eroi, puţini,

foarte puţini, doar victime. Noi am săvârşit fapte, multe, puţine, obişnuite sau mai puţin obişnuite, fapt fără relevanţă, noi am făptuit şi am fost răstigniţi ca, tâlhari. ■ ■/.--. •

 

Treptat, treptat, şocul condamnărilor aberante s-a stins. Viaţa şi-a reluat cursul. Nu rătăceam în necunoscut. Eram deţinuţi cu stagiu. Cunoşteam valoarea comuniunii. Inimile ne erau din nou înfiorate, ne simţeam aproape şi apropierea noastră descătuşa energii. În cameră cu noi la "Popa Şapcă" încăperile erau mari. un grup de "Martori ai lui Iehova" şi altul "Ostaşi ai Domnului". În marea lor majoritate, ţărari cu mult bun simţ, resemnaţi. Pătimeau pentru credinţă, aşa cum o înţe­legeau ei aşa cum o înţelegea fiecare. Ispita de a angaja dis­cuţii de lămurire cu Gorunovici, şeful primului grup m-a încer­cat. Ştiam că sunt unelte inconştiente ale unei acţiuni de sfărâ­mare a unităţii Bisericii Creştine dinlăuntru. Dar mai ştiam şi că, în felul lor, sunt oameni de bună credinţă, că nu am nici o şansă de a-i convinge şi că. Într-un anume sens. pot fi de folos Bisericii însăşi, militantismul lor obligând-o să fie trează. Am re­nunţat deci. Cu inginerul silvic Cuna Stelian, şeful -îmi displace cuvântul- celui de al doilea grup, şansele înfiripării unui dialog erau reale. Oastea Domnului îşi desfăşura activitatea în cadrul Bisericii Ortodoxe şi viza doar o mai autentică viaţă religioasă. Nu m-am antrenat în discuţii nici cu el. Eram prea preocupat să aflu mai în adânc felul cum mi-au evoluat elevii pe care, acum nu-i mai consideram elevi. A fost primul gând pe care am încercat să li-l transmit. "Eu nu vă mai sunt şef nu mă consider şef. Şi aceasta nu pentru a evita eventuale neplă­ceri, consecinţă a supoziţiei de reorganizare (ierarhie) faptul ar fi tardiv, ci pentru că sunteţi acum în măsură să decideţi singuri, asumându-vă responsabilităţile ce decurg din act.

 

Un caz aparte mi s-a părut a fi Nădăban Fredolin. Ca student la Facultatea de Medicină din Timişoara, s-a întâlnit şi cu marxismul. Unele argumente aduse în sprijinul tezelor lui, în plan teoretic, i se păreau valide. Exploatarea omului de către om. În societatea capitalistă, i se părea reală. Împotriva exploa­tării luptau apoi şi legionarii. Că în realitate lucrurile se petreceau altfel, era limpede. Nu teoria e însă vinovată de inadvertenţe, ci oamenii care o aplică, distorsionând-o. A ajuns la discuţii tranşante cu propriul lui tată. "Unde greşesc?" mă întreabă el. "Unde?" "În aceea că ai în vedere, în argumen­tările tale un om abstract: un om care nu există sau, poate, în aceea că pierzi din vedere faptul că rădăcinile-luptei de clasă sunt comune cu acelea care generează exploatarea. Acelaşi spirit rapace, acelaşi rapt egoist, aceeaşi nesimţire imorală. As­piratorii la statutul de exploatatori cer îndepărtarea violentă a exploatatorilor, a vechilor exploatatori. Desfiinţarea exploatării e doar o lozincă. Râvna e orientată nu spre desfiinţarea ex­ploatării ci spre schimbarea respectiv substituirea, exploatato­rilor. Recunosc, atitudinea ta mă descumpăneşte. O spun fără să pun sub semn de întrebare buna ta credinţă." Nu au lipsit nici interogaţiile privind credinţa. Spirit critic excesiv, Fredolin al meu avea îndoieli. Deşi neconformă cu spiritul legionar, atitudinea aceasta mi se pare de înţeles. Îndoiala e totuşi omenească. Indiferenţa e diabolică. Cine se îndoieşte, păstrează încă şansele dobândirii sau redobândirii credinţei. În îndoială Dumnezeu este încă prezent. În indiferenţă, nu. Pentru ca un om care se îndoieşte să se poată regăsi însă, este imperios necesară întâlnirea cu altul, binecuvântat cu har, cu un altul care crede. Sunt eu acela?