Alţi oameni, alte întâmplări şi câte ceva despre poezie
Sfârşit de
octombrie. Timpul e încă frumos, starea mea sufletească, bună. Din închisoare
plecau deţinuţi pe la diferite anchete, alţii se reîntorceau şi, în acest fel,
ajungeau până la noi şi unele informaţii. In ce mă priveşte, indiferenţa îmi
era totală. În venirea americanilor nu mai credeam de mult. La triumful
comuniştilor în China, de ce să reflectez? Pentru a agonisi argumente că
occidentul e, sau inconştient, sau neputincios? Mă surprindeam, uneori,
gândind cu maliţiozitate la ziua când comunismul victorios se va instala,
confortabil, în Statele Unite. Cât priveşte Europa, floare la ureche. Era
singurul meu protest, singura mea răzbunare imaginară, împotriva acelora care
ne-au vândut, pe preţ de nimic.
Întors din schimb, pe marginea patului, mă
bucur de ultimele prune cumpărate, în temeiul cartelei. Se deschide uşa
"Gheorghiţă Viorel!" Prezent!" "Adună-ţi bagajul şi
ieşi!" Mă supun, fără prea mare îngrijorare, îmi iau rămas bun de la cine
era în celulă şi ies. Urmând miliţianul, cobor scările, părăsesc celularul,
traversez curtea şi intru în Secţia I-a, ultima cameră pe dreapta, lângă morgă.
Fără nici un fel de comentariu, în urma mea se trage zăvorul. Nu sunt singur:
"Bună seara, şi să facem cunoştinţă. Mă numesc Gheorghiţă Viorel, sunt din
Arad, vin de pe celular." Camera era mare; opusă intrării, fereastra, cu
oblon; de-a lungul peretelui, priciul cu etaj. Dau mâna cu fiecare din
deţinuţii prezenţi: Mael Petru, din judeţul Caras, student sau absolvent al
Facultăţii de Medicină din Bucureşti, întrucât nu a trecut prin Piteşti. Drăgoi
Traian, profesor de germană, din Suceava. Tânăr, scund, brunet, cu ochi
magnetici. Adept al practicilor Yoga. Ion Maxim "Şi tu, Ioane?" Ne
cunoaştem de mult, adică de la Cluj. Ne îmbrăţişăm, urmând să depănăm amintiri
în zilele ce urmează. Tonea Ioan, inginer, ardelean, mic de stat şi, dacă-mi
amintesc bine, purtător de mustaţă. Mitoi Dumitru, preot, om mai în vârstă, om
aşezat. Baciu şi mai nu ştiu cum, avocat. Cociu Ifrim, medic, de undeva de
prin Dobrogea. Medrea Victor, fost şef de protocol la Ministerul Afacerilor
Externe sau la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în timpul guvernării
legionare. Olariu Blazius, medic, bănăţean. Unele nume nu mi le mai amintesc.
Suntem toţi legionari. Sunt ultimul sosit. Mi se oferă un loc oarecare, pe priciul
de jos. Locuri sunt destule. Se poate deci alege. Întrebarea este însă alta: de
ce ne-au scos din fabrică? Pentru ce ne-au izolat? În afara faptului că toţi
suntem legionari, nici un alt indiciu, care să ne pună pe vreun făgaş. Mi se
năzare ceva ce mă înspăimântă: reeducarea. Cam aşa au început lucrurile şi la
Piteşti. Nu. Asta, nu. Sunt singurul din camera care am trecut pe acolo şi îmi
dau seama că nu poate fi vorba de aşa ceva. Cel puţin deocamdată. Să mai
aşteptăm şi vom vedea.
A doua zi
nici o schimbare. Nici în a treia şi nici în zilele următoare. Se încheagă în
schimb prietenii, se înfiripă discuţii. Supravegherea e cea obişnuită. Masa,
acceptabilă. Aşadar, nimic de regretat. Un program după modelul celor de la
Jilava nu se încheagă. Printre noi nu e nici o personalitate, să zic,
deosebită, în jurul căreia să se graviteze. Discuţiile au mai mult un caracter
întâmplător, bilateral, de interes restrâns. Ceva mai aparte sunt povestirile
lui Victor Medrea, despre Mareşal, despre vizitele acestuia în Germania,
despre Hitler, despre succesul sarmalelor cu mămăliguţă - de ce nu mămăligă? -
despre dificultatea stabilirii locului fiecărui invitat la masă. Ascult şi nu mă
implic. Încerc doar să aflu, de la Ion Maxim, ce s-a petrecut la Cluj, după
plecarea mea. Pentru atâta lucru nu sunt necesare însă săptămâni, aşa că aria
mărturisirilor noastre, mai corect spus, a mărturisirilor lui, se extinde,
incluzând familia, războiul, meseria, cunoscuţii comuni. Tatăl lui, dascăl,
undeva în Ardealul de Nord; un frate mai mare, preot greco-catolic; o soră,
Mărioara, studentă la Cluj, căsătorită ulterior cu Ilie Măduţa. El a apucat
să-şi ia licenţa în filosofie, în toamna anului 1948, la D.D. Roşca. La
solemnitatea decernării titlului, în sală era doar el şi profesorul. A primit
şi repartiţie, la nu ştiu ce liceu. A fost ridicat de Securitate, de la
catedră, anchetat, judecat şi condamnat la 10 ani m.s., la fel ca şi mine. E
de câţiva ani în Aiud, a lucrat în fabrică, a deprins meseria de strungar în
fier, şi încă bine de tot. Nu pare îngrijorat. O bună parte din zi şi-o petrece
în meditaţie. E un om credincios, neaşteptat de credincios, dată fiindu-i firea
maliţioasă, cunoscută mie. De la el am aflat circumstanţele desfiinţării
Bisericii Române Unite. Împotriva Bisericii Ortodoxe Române, ghimpele e mare.
O acuză de pactizare cu Diavolul şi era decis să treacă la romano-catolici. Nu
ştiu dacă până la ora aceea i-a întâlnit, undeva, prin închisori, pe
Monseniorul Gyka sau pe domnul Horia Cosmovici, ambii propovăduitori zeloşi ai
catolicizării. Ştiu însă că am încercat o contracarare fermă, dar fără succes,
în ce-1 priveşte. Teza mea era cât se poate de simplă: nu ai dreptul să acuzi câtă
vreme, ca Biserică, tu însăţi ai procedat la fel, în anul 1700. Aceeaşi
motivaţie extrareligioasă, aceleaşi ingerinţe ale politicului, aceeaşi
represiune barbară. Înclin chiar să cred că ne aflăm în faţa unui act
compensator, ceea ce nu înseamnă că şi aprob gestul. A sărit ca ars. Nu am mai
insistat şi am schimbat subiectul.
24 august,
1944, 1-a surprins student la Facultatea de Medicină, aflată la Sibiu. A
părăsit Facultatea şi s-a înrolat voluntar, în Batalionul Iuliu Maniu, deşi nu
era ţărănist. Nu a fost combatant. A lucrat ca asistent medical, calitate în
care a fost pus în situaţia, cu totul nefirească, nu doar de a pansa răni, ci
şi de a folosi mobilă stil, de mare preţ, pentru încălzirea saloanelor.
Faptele s-au petrecut aievea, în nu ştiu ce reşedinţă de grof, undeva, în pusta
maghiară şi presupun că 1-a marcat, între a nu preface în scrum obiecte de artă
şi a alina suferinţa unor muribunzi, fie şi numai pentru o clipă, a ales
alinarea, chiar dacă, după ce luptele se vor fi terminat şi se va fi instituit
pacea, se vor găsi voci care să acuze: "Pe aici au trecut barbarii"
ca şi cum războiul ar putea fi altfel decât inuman şi barbar.
Crăciunul
anului 1953 l-am petrecut pe secţie, fără manifestări ostentative, dar şi fără
spaime. Izolarea în care ne găsem, în cele din urmă, era reconfortantă. Numai
că nu a durat. A treia zi de Crăciun, 27 decembrie, suntem repartizaţi pe
celular. Nimeresc la etajul II, într-o celulă cu încă şapte deţinuţi, deci,
câte doi într-un pat. Timp de aproximativ patru ani, sunt strămutat, periodic,
dintr-o celulă în alta, probabil pentru a nu se putea consolida prietenii.
Oameni noi, suspiciuni noi, şi, nu de puţine ori, chiar tensiuni. E ceea ce
ţine de dezavantajul schimbării. Strămutările comportau însă şi avantaje, şi nu
doar în plan informaţional. Ştirile, dealtfel, circulau, cu ajutorul alfabetului
Morse, în tot celularul. Se spărgeau, în schimb stereotipii, dispăreau pentru
o vreme, animozităţile, pentru a face loc altora, se împrospăta atmosfera,
aceasta, evident, dacă nu nimereai în vreo cloacă. Într-o celulă
supraaglomerată e deajuns un ticălos, ca să-ţi facă existenţa zilnică un
coşmar. Teroarea, exercitată de unul ca acesta, e mai cumplită decât a tuturor
gardienilor, luată la un loc.
O primă
surpriză. Construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost sistată. Motivele
invocate ţin de dezinformare şi nu mă interesează. Deţinuţii au fost retraşi în
închisori. Studenţii brigăzilor, de rău renume, 13 şi 14, în frunte cu
Bogdanovici, respectiv Enăchescu, sunt în Aiud. Aceştia nu mai sunt brigadieri.
Lucrează, se pare, ca normatori în cadrul Biroului Tehnic. De ce să se renunţe
la nişte unelte atât de devotate?
În celulă cu
mine, Alecu Ungureanu, medicinist, din Iaşi, şi Surdu, probabil, Vasile,
student veterinar, mai tânăr şi netrecut prin Piteşti. Alecu e volubil. Nu pare
marcat de reeducare. Nu se aşteaptă la un nou proces. De la el aflu că
Ţurcanu, Livinschi, Mărtinuş, Popescu Aristotel, Gigi Popescu, Popa Ţanu,
Calciu Dumitreasa, Pop Cornel şi încă mulţi alţii, toţi foşti torţionari, au
fost ridicaţi de la Gherla, puşi în lanţuri şi duşi la Ministerul de Interne,
pentru anchetă. Se aşteptau la o binemeritată răsplată, pentru serviciile
aduse, la graţiere, la promovări. Se spune că Ţurcanu a crezut într-o asemenea
utopie până în ultima clipă. Mai realist, mâna lui dreaptă, Mărtinuş, şi-a pus
capăt zilelor. Alţii, ca Gheorghe Calciu Dumitreasa şi Eugen Magirescu, mai
prudenţi, nu s-au lăsat seduşi, au protestat, au acuzat şi au scăpat de
condamnarea la moarte. Adevărul, cine îl ştie! Supravieţuitorii, nu ştiu să fi
făcut vreo mărturisire. De la cel de al doilea proces al reeducării, cel al
comandanţilor legionari, învinuiţi de conceperea acţiunii de compromitere a
Partidului, prin crimele săvârşite la Piteşti şi Gherla, există mărturia,
indirectă, a lui Marcel Petrişor. De necrezut, ce poate concepe o minte
furajată cu ură, nu neapărat de clasă, cu o ură cultivată neîntrerupt, nu ani,
nu secole, milenii, cu o ură devenită atavică. În numele clasei muncitoare au
vorbit, cel mai adesea, impostorii, oameni care nu au sădit un pom, nu au
aşezat două cărămizi una peste alta, nu au strunjit un şurub şi care, bătrâni
acum, privesc în urmă nostalgic şi surâd înţelept şi bine dispuşi, în vreme ce
noi...
Şi tot de la
el, câteva date despre împuşcarea doctorului Simionescu, date întregite
ulterior de către Raica Aurel, martor ocular.
Toamna
anului 1951, octombrie-noiembrie. In Colonia Peninsula, brigăzile studenţilor
reeducaţi nu cunosc odihnă. Îngenuncherea tuturor bandiţilor e încă un
deziderat. Sunt încă mulţi şi Bogdănescu, împreună cu ai lui, înţelege să fie
încontinuu activ şi vigilent. Într-una din seri este adus în brigadă,
disciplinar, doctorul Simionescu, lider necontestat al generaţiei 22. Nu a
fost legionar, a fost doar naţionalist şi trebuie să ştie multe. Şi nu atât
informaţii actuale, cât informaţii vechi, compromiţătoare. Începuturile
mişcării studenţeşti trebuiau şi ele, cu orice preţ, murdărite, reprezentau
doar rădăcina răului. Mai mult, doctorul Simionescu reprezenta el însuşi un mit
ce se cerea sfărâmat. Şi s-au apucat brigadierii noştrii de treabă. Ziua,
muncă, peste puteri, pe Şantierul Fabricii de Cărămidă Năvodari. Seara,
jigniri, corvoadă, torturi. Astăzi aşa, mâine aşa, săptămâni în şir, până când
capacitatea de a răbda a cedat, în plin program, după un proiect stabilit
mental, se desprinde din grupă, calm şi se îndreaptă spre zona interzisă, fără
să ezite, oricum, hotărât. Oamenii din grupă nu intervin. Santinela îl
somează. El continuă. Se trage o rafală în aer. Nu se opreşte. Trece chiar de
gardul de sârmă ghimpată. Înaintează. Alarmat, caporalul de schimb urcă în
foişor, ocheşte şi trage în plin, doborându-1. Între timp s-a dat alarma. Se
întrerupe lucrul, deţinuţii sunt culcaţi la pământ şi călcaţi cu cizmele, de
către miliţieni şi soldaţi, ca şi cum ar fi avut vreo vină. Unul pentru toţi?
Na. Doar toţi pentru unul sau, mai exact, toţi pentru ceea ce i se năzare
tovarăşului şef.
Împuşcatul a
fost transportat şi el în Colonie. A doua noapte, a fost înmormântat în
cimitirul satului Valea Neagră, de către patru studenţi ajunşi în pragul
eliberării. Printre ei şi Raica Aurel, cel ce depune, prin mine, mărturia.
Surdu e cu
totul altă fire, un ardelean introvertit şi, pe deasupra, şi unit. Tace toată
ziua, se roagă mult şi răspunde la provocări cu oarecare zgârcenie. Aflu că a
fost student la Facultatea de Medicină Veterinară din Arad. Aradul, aşadar, a
ajuns centru universitar Faptul mă bucură. Patriotism local. Patriotism totuşi,
adică detaşare de mine însumi. Interes pentru un viitor ce nu e al meu şi nici
al urmaşilor mei. În pespectiva morală, semn bun! Şi totuşi, cât de departe
sunt de ceea ce se cheamă normalitate! Pe Ungureanu, Surdu nu-1 suferă. I se pare
amoral, religios indiferent. E Surdu un intolerant? Se poate. De sancţionat nu
are cum să-1 sancţioneze. Se mulţumeşte, prin urmare, să-1 ignore. Dar cum,
când suntem atât de îngrămădiţi? Să taci încontinuu, zile şi săptămâni, e greu.
Să vorbeşti, ce? Printre noi, nici un magistru. Aproape toată ziua stăm
întinşi, ceea ce e semn de bunăvoinţă, şi ne mângâiem obsesiile, îndeosebi
foamea. Nu ca în 1948-1949, dar nici prea departe. Cunosc primejdia, dar şi
lupt, pe cât mi-e cu putinţă, cu nălucile, nu pentru a le risipi, ci pentru a
le sublima. Fără ele, adică fără reflexele vieţii, fie ele şi vegetative,
existenţa neagră ar fi cuprinsă de prostraţie şi ar duhni a cadavru aflat în
descompunere. Rugăciunea, prin urmare se impune. Numai că rugăciunea
presupune credinţă, credinţa e har, iar harul e selectiv, nu e la îndemâna
tuturor oamenilor, nu coboară când vrei. Intoleranţa religioasă îşi are
rădăcinile în necunoaşterea sau în nesocotirea acestui adevăr. Dar eu, sunt eu
un credincios? De ce nu aş recunoaşte-o, nu îndeajuns de fervent. Desprinderea de
contingent, la mine, ia adesea forma unei visări. Lumea în care plonjez e o
lume a ideilor ce pe măsură ce insist se sustrage înţelegerii, e o lume
alcătuită din cuvinte percepute acustic. Mă învăluie ca o muzică, surprind
rumuri, sensuri mai puţin. Numai că eu am nevoie de sensuri şi întrucât nu le
surprind, în mod constant, le caut cu tot dinadinsul şi sfârşesc prin a încropi
un vers, o strofă, un poem. Nu caut de la bun început percepţia poemului
întreg. În sinea mea îl repet o dată. de două ori şi constat că îmi place,
bucuria rămânând o taină pe care, cel puţin deocamdată, nu o împărtăşesc
nimănui. Nu mai sunt o simplă fiinţă, cu atât mai puţin un simplu obiect, sunt
o stare, care se constituie în merit al meu. Precizarea e importantă, întrucât
explică perseverarea, zic eu, deloc diabolică, deşi mi s-a întâmplat, nu o
dată, ca din starea de rugăciune să alunec în aceea de poezie. Să fie vorba de
vreun amestec discret al Satanei? Nu cred şi nu o voi crede niciodată. Fără a
fi întru totul un adept al Abatelui Bremond, sunt convins, în ce mă priveşte,
că poezia nu e străină de rugăciune, în sine, şi nu mai puţin în efecte. Mă
umple, mă linişteşte. Cu mulţi ani în urmă, când am scris şi am publicat prima
mea poezie, motivaţia şi efectul erau altele. Alături de încântare, veghea şi
orgoliul. Iată, pot face şi eu ceea ce fac ei, consacraţii. Orgoliul acum a
murit. Nu mă confrunt cu cineva anume şi nici nu-mi fac iluzii, chiar dacă mă
încăpăţânez cu tot dinadinsul să reţin. Să reţin, pentru ce? Comportamentul
mi-e contradictoriu. Nu cred că ceea ce isc va vedea vreodată lumina tiparului,
nu cred că va ajunge bun de notorietate, nu cred ca mă va consacra. Şi totuşi,
repet, mă încăpăţânez să reţin totul, absolut totul, chiar şi nerealizările, ca
şi cum mâine sau poimâine, în vitrinele marilor librării, cartea mea cu poeme,
cartea celui care a trădat poezia pentru o mai seducătoare zeiţă, aceea a
înţelepciunii, va străluci. Sărmana mea vanitate, tu nu mă părăseşti nici aici?
Sau, poate că ăsta ţi-e rostul, să ţii mereu în cumpănă, cu sensul tău profan,
încărcătura de sublim a lucrurilor sacre. Mai e de reţinut apoi un fapt.
Poezia, chiar şi în sens de entitate, în sens de poem, e fiinţă, nu e obiect
şi, ca orice fiinţă, se împotriveşte morţii cu orice preţ. Problema raţiunii de
a fi, e o problemă de alt ordin o problemă ce se pune, dacă se pune,
întotdeauna aposteriori.
Într-o altă
celulă, cu alţi camarazi. Printre ei, Eugen Gheorghiu.. E un bărbat mai în
vârstă, înalt, bine legat, adus puţin de spate, cu mişcări lente. În timpul
guvernării antonesciene, a fost director de cabinet al ministrului de finanţe,
Mir-cea Cancicov. Liberal deci, în mijlocul unui grup de legionari tineri,
iscoditori. Dar nu numai. Nu evită discuţiile, nu ocoleşte răspunsurile. E
originar din Brăila, fecior de negustor angrosist. Tatăl lui a apucat să dea o
"lovitură" cu o cantitate imensă de cafea. A cumpărat-o azi, să
zicem, în Brazilia, a vândut-o, după câteva zile, într-o altă ţară, cu o mare
diferenţă de preţ, câştigul 1-a investit apoi în industria de morărit şi
panificaţie din Bucureşti. Fecior de bani gata şi nu puţini, şi-a permis studii
universitare în Franţa şi s-a implicat în politică. Nu mai ştiu daca a fost
condamnat pentru activitatea din cadrul Ministerului sau pentru spionaj sau şi
pentru una şi pentru alta. După arestarea ministrului Mircea Caricicov, el a
mal rămas, oricum, în funcţie, de unde a furnizat informaţii privind
exploatarea economiei româneşti de către ruşi, direct sau prin sovromuri. Cert
este că a avut loc un proces al principalilor masoni de la noi şi că, în timpul
procesului, pe masa completului de judecată zăceau zeci de dosare cuprinzând
informaţiile economice furnizate occidentului. La un prim excurs, situaţia mi
se părea paradoxală. Ştiam că masoneria a susţinut comunismul, pe toată durata
existenţei acestuia, că 1-a născocit chiar, pentru a-1 folosi ca mijloc de
dominare a lumii. Cum să înţeleg conflictul de acum? Eugen Gheorghiu nu neagă
nici el premisa. Numai că schimbarea suferită nu e a masoneriei, faţă de
comunism, ci a comunismului, faţade masonerie, un fel de răzvrătire a uneltei.
Stalin e cel care a răsturnat perspectiva. Procese antimasonice au avut loc în
toate ţările înfeudate şi s-au soldat cu sentinţe de condamnare la moarte.
Norocul masonilor noştri a fost că procesul lor s-a judecat după ce Stalin a
murit. De condamnat, au fost condamnaţi, dar nu la pedeapsa capitală, ci la
recluziune. Punţile, prin urmare, nu au fost în totalitate tăiate, o revenire
la relaţii amiabile fiind astfel posibilă oricând. Deşi organizaţie
anticlericală, în rândurile ei se vor găsi prelaţi. Antimonarhismul nu o va:
împiedica să coopteze monarhi. Declarat antinaţionalistă, îl are, printre
maeştrii, pe Octavian Goga. Ştiam acest lucru de pe vremea când eram elev. La
Baia Sprie fiind mi 1-a reconfirmat şi ing. Pantiş, fratele colegului meu,
Pantiş Crăciun. Ocolul silvic de care a răspuns, până la arestare, îşi avea
sediul în castelul poetului de la Ciucea. Doamna Veturia locuia şi ea la castel
şi nu s-a sfiit să-i arate documente şi însemne revelatorii.
Interlocutorul
zâmbeşte cu subînţelesuri: "Masoneria e încă puternică şi va fi şi mai
puternică, mâine. E o nebunie să cauţi o confruntare cu ea." Domnul
Gheorghiu e de altfel convins că, la noi, lucrurile vor reveni la situaţia lor
interbelică. Discuţia se animă, se fac proiecte, se prevăd reparaţii. Ţăranii
îşi vor reprimi terenurile. În sinea mea zâmbesc şi eu. Colectivizarea e în
plină desfăşurare. Cineva încuviinţează şi adaugă: "Nouă, anii de detenţie
să ni se socotească ani munciţi, vechime neîntreruptă în muncă şi încă dublu.
Să ni se acorde despăgubiri," Să ... Să ..". Să! "Dar ce facem
cu băncile? Ce facem cu marea industrie naţionalizată?" În această
chestiune părerile se împart. "A, nu, marea industrie să rămână şi pe mai
departe industrie de stat." "Ar fi nedrept."
"Dimpotrivă." Şi discuţia capătă accente dramatice. Încerc să
temperez lucrurile, "Ce ştim noi despre economie? Ce competenţă avem? E
cazul să fim mai oneşti, mai ales că, iată, eu unul nu cred că lucrurile se vor
schimba peste noapte. Americanii nu vor veni. Un nou război, pentru noi? Să fim
serioşi." Şi mi-a fost dat să aud, pe parcursul unor asemenea discuţii, un
avertisment de neimaginat. Din partea unui ţărănist, din câte îmi aduc aminte.
"Nu domnilor - domni de data aceasta eram noi, legionarii - americanii
vor veni şi ne vor elibera, dar nu pe toţi. Voi, legionarii, veţi rămâne pe mai
departe în închisori, pentru că nu aveţi prieteni. Comuniştii vă urăsc,
americanii nu vă agrează." E şi punctul de vedere al profesorului
universitar Nicolae Mărgineanu. Intervenţia mea, într-un fel, a surprins şi m-a
surprins. Ce se întâmplă cu mine? Am uitat una din legile comportării demne?
"Vorbeşte puţin, vorbeşte când trebuie, vorbeşte ce trebuie. Oratoria ta
să fie oratoria faptei. Tu făptuieşte. Lasă-i pe alţii să vorbească!" Dar
teama? Chiar nu îmi mai este teamă?
Comunicarea
prin Morse, surprinderea în flagrant, scrisul pe săpun sau perete, izolările,
percheziţiile umilitoare şi pritocirea sunt evenimente atât de obişnuite încât,
chiar dacă ai vrea, nu le poţi pe toate reţine. Ţin de cotidian şi de firescul
nefirescului în care trăim în celulă cu mine, undeva la etajul I, pe aripa
mică a T-ulul înspre W.C. trei camarazi: domnul Gali un bătrânel vioi,
funcţionar superior de bancă, povesteşte admirabil viaţa lui Napoleaon
Bonaparte şi asta săptămâni în şir. Dacă e dispus. Dacă nu, stăruinţele devin
zadarnice. E şi un bun cunoscător al istoriei artelor plastice. In patul de deasupra
mea, un inginer din Brăila. Tânăr, morocănos, îndemânatic. Din te miri ce,
confecţionează ace, ustensile de scris, ori de reparat îmbrăcăminte. Viaţa lui
e facerea şi utilul. E necăsătorit şi-şi aminteşte, zâmbind, de o vizită
făcută unei prezumtive logodnice, ingineră şi ea, dar din Ardeal. L-au
impresionat mult şuncile afumate, din cămară şi, într-un cu totul alt mod,
faptul că a fost servit cu sarmale îndulcite. "Auzi domnule, sarmale cu
zahăr! Influenţă săsească!" "Poate, ardei umpluţi" mi-am zis în
sinea mea. Alături, un bucureştean cu activitate anticomunistă îndelungată. A
cunoscut lagărele germane, a fost paraşutat. Nu vorbeşte despre toate acestea.
Se mulţumeşte doar să povestească întâmplări de pe vremea când, în
clandestinitate fiind, cumpăra prune
şi fierbea magiun. În celulă atmosferă plăcută, încredere deplină. Paznicii,
acceptabili şi ei. Suntem scoşi la plimbare, chiar dacă nu zilnic. Asistenţa medicala,
relativ, existentă şi ea. În ce mă priveşte, condiţii prielnice pentru a
"scrie" poezie şi chiar pentru a o comunica. Încă un pas în sensul
descătuşării. Cu toate riscurile pe care le portă faptul, o parte din poeziile
mele circulă, unele sub nume propriu, altele sub nume străin. Circulă şi se
diversifică. O primă baladă, "Brâncoveanu Constantin", e pe sfârşite.
M-ar interesa părerea unui om de meserie. Sunt în legătură cu Ion Maxim. Cum să
fac să ajungă textul la el? Prin intermediul caloriferului e greu. Balada e
mult prea lungă, să poată fi astfel transmisă. În cele din urmă, brăileanul
găseşte el soluţia. Mai puţin vigilent decât în trecut, mai puţin prevăzător de
cum va
fi, într-un
viitor nu prea îndepărtat, medicul cabinetului din celular nu reţine ambalajul
medicamentelor. Etichetele de pe sticluţe, cutiile de carton ale granulelor,
devin astfel hârtie de scris. Cerneala se rezolvă şi ea: permanganat sau
albastru de metil, medicamente curente în închisori. De unde însă pana?
Inventivul nostru inginer rezolvă însă şi problema aceasta: un băţ, un simplu
beţigaş cu vârful ascuţit ca acul. Scrib, tot el. Şi ce scrib! Nu mi-aş fi
putut închipui, în ruptul capului, că pe câteva cartonaşe pot fi scrise, citeţ,
atât de multe strofe. Se convine apoi asupra unei modalităţi de transmitere, în
timpul programului de dimineaţă. Riscurile sunt enorme. Ni le asumăm ş avem
satisfacţia, eu şi camaradul meu, de a fi reuşit. Ion Maxim nu e un critic
binevoitor. Nu cunoaşte menajamentul. Pare uneori chiar cinic. In ce priveşte
competenţa, nu încape discuţie. Aştept, prin urmare, verdictul, cu interes. El
nu întârzie şi e nesperat de favorabil. Mă simt, pentru o clipă, măgulit. De
unde se vede că orgoliul rezistă bine şi la foame şi la frig şi, în mod
paradoxal, chiar şi la umilinţă. Nu ştiu daca vreun sfânt a realizat vreodată
faptul că rugăciunea poate fi şi orgolioasă, adică vinovată. Cum, pentru mine,
poezia era un fel de rugăciune, am înţeles aceasta şi m-am tulburat. Să fiu
deci cu băgare de seamă, ca nu cumva ceea ce menit să fie. Cuvânt, să se
preschimbe în pâine amară.
Pentru poeţii Eladei, aflaţi în
relaţie nemijlocită cu Zeii, poezia avea caracter sacru, de sărbătoare
cereasca. Plecând de la această constatare tulburătoare, Holderlin, comparând
circumstanţele, în poemul de largă respiraţie Pâine şi Vin, îşi asumă,
cu profundă tristeţe, condiţia profană "... prietene, noi venim prea
târziu". Chiar dacă Zeii trăiesc, ei nu mai sunt printre noi. Şansa
realizării poeziei noastre, prin urmare e cvasinulă. Şi nu numai din cauza
despărţirii de Zei, ci şi din acea a fragilităţii noastre, întrucât..."
întrucât, numai rar poate un om plinătatea divină să-ndure". Or, dacă
lucrurile stau aşa, râspunsul la inevitabila întrebare: ce e de făcut? Se
desprinde de la sine: "Eu nu ştiu, şi apoi, la ce bun poeţii în vremi
derestrişte?" Pentru mine, acest celebru vers, de o actualitate evident e
o mai veche obsesie a mea şi nu mai puţin o gravă nedumerire. Câtă
interogaţie, câte îndoieli, câtă afirmaţie şi câte incertitudini se află
condensate în el? La ce bun poeţii, dacă cărţile lor nu pot să apară sau, dacă
apar, nu se citesc? La ce bun poeţii, când interesul pentru poezie e copleşit
în occident de huzur, la noi de sărăcie, pretutindeni de isteria muzicii sau
rock? Aserţiunea că poezia, cultura în general, e un apanaj al aleşilor, nu mi
se pare de acceptat. Dimpotrivă. Statutul ei e unul ontologic, dovadă amploarea
la care a ajuns fenomenul în puşcării. Iată. Fac o afirmaţie scandaloasă: nu
omul face cultura, cultura îl face pe om; nu poetul iscă poezia, poezia
zămisleşte poeţii, aşa după cum adevărul zămisleşte libertatea, aşa după cum
pâinea cea de toate zilele ne condiţionează, ne susţine trupeşte. Experienţa
anilor de detenţie mi-a revelat această taină a mântuirii prin poezie, a
mântuirii prin cuvântul rostit. Nu e vorba de vreo retorică sau figură de stil,
menite să impresioneze. Cum ar putea-o face? E vorba de o realitate
existenţială, în ce mă priveşte, de netăgăduit . În urma demascărilor de la
Piteşti şi Gherla, retras în mine însumi ca într-o inexpugnabilă carapace, ca
într-o criptă, mi-am acceptat condiţia de mormânt încă viu. Clinic, nu eram
mort. Antropologic, având în vedere refuzul, devenit funciar de a comunica,
atât cu exteriorul, presupus a fi irefutabil primejdios, ostil, saturat, ca un
burete ud, de violenţă şi delaţiune, cât şi cu propriile mele amintiri, cu
propriul meu trecut, da! Nu e, prin urmare, deplasată afirmaţia că în ziua în
care, somat de nu ştiu ce demon, la Aiud fiind, am încropit primul meu vers
arestat, m-am născut a doua oară, prin poezie, eu care, liber fiind, nu am
slujit poezia, mai mult, am trădat-o. Primele lanţuri care au cedat au fost
acelea care mă ţineau răstignit, pe crucea fără speranţă a unui prezent
perpetuu, împiedecându-mă să-mi simt rădăcinile şi să-mi asum trecutul Efectul:
introspecţia lirică, prin mijlocirea poemului scurt, de formă fixă, sau
evaziunea, aparent epică, prin intermediul baladei extrapolate. Treptat,
treptat, în interiorul universului concentraţionar, pe de o parte, în
întunericul în care vegetam, pe ele alta, prindea consistenţă un alt univers,
cel poetic, pe cât de inefabil pe atât de reconfortant. Reconfortant întrucât
nu era nici artificios, nici de împrumut; îmi aparţinea în totalitate,
fiindu-mi consubstanţial. Atâta doar că, pentru a-1 descoperi au fost necesare
suferinţa şi timpul şi ispita Satanei. Nevoia de a comunica versurile, în
circumstanţele date, un impuls cu totul nou, nu doar pentru a fi memorate, cât
pentru a fi confirmate, a reîntemeiat apoi încrederea în semeni, în buna lor
credinţă. Cu fiecare strofă învăţată de omul de lângă mine, cu fiecare lovitură
de piatră, în ţeava caloriferului, prin intermediul căruia versurile, cu
sutele, ajungeau la urechile altor şi altor camarazi, teama se risipea, ca
ceara în para focului, iar eu redeveneam om capabil să mă bucur, capabil să
răspândesc bucurie (uneori şi invidie) şi nu în ultimul rând, capabil să îmi
asum riscuri, şi nu puţine. În temniţă, poezia şi-a răscumpărat dreptul de a
exista, nu o dată, cu sângele credincioşilor ei, urmărirea vinovaţilor
cutezători prelungindu-se până în zilele revoluţiei din 1989 şi, într-o anume
măsură, şi după. La interval de peste un deceniu, anchete, tracasări,
confiscări de manuscrise şi, poate, chiar ruguri. Câte din manuscrisele
confiscate vor mai fi existând, cine ştie? Ceea ce ştiu însă e faptul că ne
găsim în faţa unui mister ce nu poate fi în nici un fel zădărnicit, întrucât
raţiunea de a fi a poeziei universului concentraţionar rezida, nu în obiect,
ci în act Faptul de a o fi scris - impropriu spus, despre creion şi hârtie
neputând fi vorba - ca şi acela de a o fi memorizat, e relevant nu poemul ca
atare. Actul modifică sufletul. Poemul poate fi confiscat, poate fi tezaurizat,
poate fi ars; actul, odată produs, nu. Subzistă în această stare de lucruri
paradoxul oricărei taine, în speţă acela de a scrie şi de a învăţa, fără
speranţa explicită de a-ţi vedea poemele în situaţia de a putea fi şi
publicate. Aveam o condamnare, la început de 10, apoi de 25 de ani m.s. şi
nu-mi făceam iluzii că mă va absolvi cineva de pedeapsă, după cum nu
întrevedeam nici evenimente de genul celor ce se vor petrece în decembrie 1989.
Dimpotrivă. Consideram socotelile mele cu lumea definitiv încheiate. Logica era
simplă. In lume fiind, îţi asumi vieţuirea şi nimeni nu te va putea învinui
pentru aceasta. Temniţa, într-un anume fel, e în afara lumii. Oricum, zbaterea
pentru bucata de pâine, oricât de puţină şi neagră ar fi ea, nu-ţi aparţine.
Grija e a altora. A ta e aşteptarea, o aşteptare chinuitoare, capabilă totuşi
să creeze disponibilităţi. Asemănarea cu ceea ce Evanghelia relatează ea ispitirea
lui Iisus e deplină: "Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustie, ca să
fie ispitit de către Diavol. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci
de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se ispititorul a zis către El: De
eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâine. Iar
El răspunzând a zis: Scris este Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot
cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. (Mat. Cap.4, 1--41). În umbra
celulei, sub bolta fără lumină a minelor de plumb, în mlaştina Deltei, în clipa
de răgaz sau fierbinţeală malignă, alături de libărci şi trupuri schiloade,
neînsufleţite uneori, împreuna cu rugăciunea, poezia a fost un asemenea cuvânt,
nu mântuit, prin rostire, cum spune Lucian Blaga, ci mântuitor. Un omagiu mai
deplin decât acesta, adus poeziei, consider ca nu e cu putinţă. Poeţii, şi
vechi şi noi, în chiar aceste vremi de răstrişte, pot să se bucure cum, la
timpul său, nu s-a putut bucura Holderlin. În temniţele comuniste din România,
poezia a fost convertită - în intimitatea lui, procesul îmi scapă - în pâine şi
vin, în trup şi sânge sacru. Şi cât de bine şi frumos ar fi ca această
convertire să rămână un bun câştigat.
La telegraf
un mesaj pentru, mine. Un tânăr, dintr-o celulă apropiată, îmi trimite câteva poeme,
cu rugămintea de a mă pronunţa asupra calităţii lor. Tânărul se numeşte Dan
Staicu, iar ciclul de poezii, că e vorba de un ciclu, "Don Quijote".
Un simbol
frecvent, o substituire adecvată. Numai că, împotriva intenţiilor probabile,
tânărul meu, un adolescent încă, se regăsea, mai puţin în Don Quijote şi mai
mult în Sancho, un Sancho virtual îmbujorat, aflat la intersecţia dintre
senzualitate şi inocenţă. Reţin încă din versurile citite sau ascultate atunci:
"O, cârnăciorii degetelor mici / îmi umplu biata piele cu sute de furnici;
/ Iar chicotul (când o ciupesc de şoldul plin) / E clinchet de pahare cristalin
/ Şi ce bucate ştie să gătească! / O fericire e, împărătească, / Ce aromate
sosuri şi nectare . . ." Talent indiscutabil acest Dan Staicu, ce, din
păcate, nu s-a realizat. După mai bine de trei decenii, mi-a remis,
dactilografiat de data aceasta, acelaşi ciclu de poeme, cu aceleaşi imperfecţiuni,
dar şi cu aceeaşi inocenţă, pentru că numai un inocent e capabil ca, după
decenii de inactivitate poetică, să reînsufleţească năluci, de unde se vede că
prima iubire, împlinită sau nu, nu se uită niciodată.
Perioada
1954-1958 a fost marcată, în exterior, de forţarea colectivizării şi revoluţia
maghiară (oct. 1956), în interior, de asasinarea deţinutului Ioan Popa Teiuş,
(1956), de greva generală (1957, martie), de o nouă anchetă la securitatea din
Arad, (oct. 1957), de izolarea la Zarcă; (sept. 1958). şi de internarea în
lagărul "9 Culme"; (nov. 1958). Dincolo de aceste evenimente şi
numeroase şi dramatice, subzistă însă o constantă: poezia ca stare şi act, în
derulare continuă. Nu cred să fi trecut o zi, o singură zi, în care să nu repet
un poem, să nu dăltuiesc un vers, ori o strofă, până şi în somn. Ajuns în
inconştient, ajuns sau născut, germenele poeziei rodea acolo, uneori chiar
împotriva voinţei mele. Depindeam, altfel spus, de poezie, aşa cum depinde
tabagicul de otrăvitorul fum al buruienii aurii. Şi mă simţeam bine în acest
nou univers, pentru mine mai real decât cel real. Numărul poeziilor? Nu-1 ştiu.
Cel al baladelor? Până la zece. Respiraţia lor era însă largă, totalizând
versuri de ordinul miilor: Constantin Brâncoveanu, Fata din turn, Ciuta, Balada
fratelui de cruce, Geoda, Amanta Maiestăţii Sale, Balada unei temniţe cumplite
ş.a.m.d. Din păcate, deşi salvate în 1964 - metode eficiente de percheziţionare
a creierului nu se cunosc încă - azi mai supravieţuiesc doar două. E vorba de
balade. Soarta poemelor. În marea lor majoritate sonete, a fost mai bună. Nu
greşesc spunând, ele m-au impus.