AIUD: Oameni şi întâmplări

 

Intre zidurile Aiudului am pătimit ani mulţi. Multe au fost evenimentele, mulţi oamenii întâlniţi, multă râvna mea de a uita, din motive diverse, printre altele şi acela de a mă apăra de efectele nocive ale stării de disconfort spiritual prelungit. Teroarea de după teroare nu e cu nimic mai uşor suportabilă. Nu întrevedeam apoi raţiunea neuitării. Poate şi pentru faptul că, urmare a reeducării, mă consideram un supravieţuitor, în­vins totuşi. Aşa gândeam atunci. Acum, când scriu, stau lucruri­le altfel? Sunt, oricum, mai complexe, mai greu de surmontat, întrucât, din probleme ale fiecăruia dintre cei ce au trecut prin Infern, problemele au devenit de interes public. Nu se mai întreabă nimeni dacă e moral, dacă e bine, dacă e creştineşte să se uite, aşa, la modul general. O problemă de conştiinţă, care, prin definiţie nu poate fi decât personală, e convertită în una teoretică, impersonală, interesantă în sine, nerelevantâ în fond. Şi cât de mult, şi cât de sterp se mai dezbate, vai! Mai exact, oameni, care nu au cunoscut închisorile, problematizea­ză, discută, cei ce le-au cunoscut, exhibă, şi aproape nimeni nu-şi asumă înţelegerea şi consecinţele. E drept, feţele uitării, ;ca,şi ale memoriei de altfel, sunt numeroase. E acest fapt un motiv suficient de dezamăgire? Mi-e teamă că da. Oricum, iată un exemplu, o confirmare.

A.F.D.P. filiala Timiş, obişnuieşte, an de an, să comemore­ze mişcările studenţeşti prilejuite de revolta maghiarilor din toamna anului 1956. Spiritul acestor comemorări, mie unul, mi s-a părut, în mare măsură, sectar, în sensul că invitaţii erau doar ei, între ei, în sensul că se reiterau aceleaşi evenimente, într-o manieră exclusivistă, ca şi cum rezistenţa anticomunistă, în România, ar fi început şi ar fi sfârşit cu ei, ocultându-se, nu doar mai vechii luptători ci, mai ales, analiza pertinentă a semnificaţiilor. Motivul? Menajarea susceptibilităţilor oamenilor aflaţi la putere, a oamenilor politici în general. Consecinţele? îndepărtarea tineretului universitar, interesat mai mult de altceva decât de ceea ce a făcut X sau Y. Hotărât să încerc o schimbare de atmosferă, la ediţia din 1993 am susţinut următorul referat, primit cu interes de o parte din public, dar cu ostilitate şi iritare de către organizatori. Îl reproduc întocmai, socotind că observaţiile făcute pe parcurs au relevanţă. La urma urmei, memoria are menirea de a servi viitorul.

NEAMUL ACESTA NU ARE VOIE SA PIARĂ. Elie Wiesel, supravieţuitor al lagărelor naziste de extermi­nare, în discursul rostit la 11 decembrie, 1989, cu prilejul festivităţilor de decernare a premiului Nobel pentru pace, rele­vând puterea mistică a memoriei, ca şi pe aceea a necesităţii vitale de a uita, după o descriere percutantă a ororilor prin care el însuşi a trecut, ridică un număr de întrebări esenţiale: Care e sensul celor întâmplate? Cum să înţelegem procesul de metamorfozare a omului în bestie? Cum să înţelegem pasivitatea privitorilor la spectacol?, în cazul evreilor, pasivita­tea puterilor aliate. (De ce nu şi în cazul nostru?) în sfârşit, tulburătoarea întrebare: Când se petreceau toate aceste sau acele abominabile crime, unde era Dumnezeu? Elie Wiesel nu răspunde. Nu voi răspunde nici eu, deşi nu pot să nu remarc următoarele:

1. Ca unul care am trecut prin experienţe asemănătoare, asemenea întrebări mi-am pus şi eu, v-aţi pus, sunt sigur, şi dumneavoastră (e vorba de auditoriu) şi, într-un fel sau altul, am şi răspuns. Mai mult, asemenea întrebări vin din vremuri imemoriale, din vremuri biblice şi vor dăinui, se pare, cât va dăinui şi omul pe întinsul acestui pământ, întrucât, un sfârşit al ororilor nu se întrevede.

2. "Refuzul memoriei - citez din discurs - devine blestemul lui Dumnezeu, care ne urmăreşte, făcându-ne să repetăm la nesfârşit dezastrele trecute, războaiele trecute, greşelile trecu­te." Mi-e teamă că da, şi aceasta chiar în ipoteza că memoria ne va rămâne trează. Explicaţia e cât se poate de simplă. Obi­ectul memoriei sunt eu însumi, întâmplările vieţii mele; obiectul suferinţei e lumea întreagă. Când vorbeşte de memorie, Elie Wiesel are în vedere pătimirile poporului evreu, nu şi pătimirile noastre, dovadă faptul că pentru el şi pentru copleşitoarea majoritate a apostolilor de ieri şi de azi ai drepturilor omului, există doar Gulagul Naţional Socialist, nu şi cel bolşevic, există doar crimele naziste, nu şi cele comuniste, şi, cu atât mai puţin, cele ale aliaţilor învingători. În ce-i priveşte pe aliaţi, iată şi câteva mărturii ce înlătură prezumţia de necunoaştere, adesea invocată în apărare.

"Devreme, în aprilie 1943, Sikorsky a venit la mine, la Number 10. Mi-a spus că avea dovezi că guvernul sovietic omorâse 15000 de ofiţeri poloni şi că au fost îngropaţi în imen­se morminte, în pădurile din preajma Katyn-ului. Avea o abun­denţă de dovezi. I-am răspuns: Dacă sunt morţi, orice ai face, morţi rămân." (Winston Churchill - The hinge of fate) ca şi cum problema ar fi fost aceea a învierii morţilor şi nu a condamnării asasinilor care trăiau şi alături de care decidea soarta a milioane de oameni.

"Puteţi să-i aveţi. Dar vă rog să nu divulgaţi aceste con­cesiuni înainte de sfârşitul viitoarelor alegeri. Avem în Statele Unite milioane de polonezi, lituanieni, estonieni, etc şi, ca om practic, nu vreau să pierd votul lor." Franklin Roosevelt - în momentul când conceda la Teheran ucigaşului Stalin, în decem­brie 1943, toate teritoriile, provinciile şi ţările ce le reclama. (Teheran documents, publicate de State Departement).

"Hârtia era între noi, pe masă (e vorba de hârtia pe care erau notate procentele sferelor de influenţă). În sfârşit i-am spus: Nu s-ar părea cam cinic din partea noastră de a fi dispus de soarta atâtor milioane de oameni într-un mod atât de uşu­ratic? Să ardem această hârtie. Nu, păstraţi-o, a răspuns Stalin." (Winston Churchill - Triumph of Tragedy)

în aceeaşi ordine a cinismului şi crimei se situează şi predarea armatei lui Vlasoff - peste 350000 de suflete trimise la moarte sigură.

Exemplele sunt nenumărate şi, ca urmare, legitimitatea şi moralitatea unui tribunal, ca cel de la Nuremberg şi chiar a unei instituţii ca ONU, pot fi puse, pe drept cuvânt, sub semn de întrebare.

Faptele amintite s-ar putea să pledeze împotriva eficienţei chatartice a memoriei. S-ar putea ca lucrurile chiar aşa să şi stea. A ţine minte nu înseamnă, implicit, şi a eradica răul. Numai că legea morală nu e condiţionată de eficienţă. Ea e obligatorie prin sine. Să nu uităm, nu pentru a putea, cândva, depune mărturie, ci pentru ca modelul dumnezeesc al conştiinţei noastre, să nu se deterioreze; să nu uităm pentru a putea rămâne, împotriva vicisitudinilor, oameni făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Uitarea, dealtfel, nu este rezultatul unui act de voinţă. Deşi necesară, voinţa nu e factorul hotărâtor, tot aşa după cum actele de protest care ne-au adus pe băncile de acuzare ale atâtor tribunale nedrepte, nu au fost nici ele simple gesturi opţionale. Dimpotrivă. Evenimentele care alcătuiesc faţa văzută a istoriei unui popor, nu sunt nici unice, nici de sine stătătoare. Ele se succed periodic, prilejuite de circumstanţe exterioare, determinate însă de legi profunde ale fiinţei naţionale, ca un fel de instinct, guvernat el însuşi de Providenţă. Împotrivirea generaţiei mele la comunism ar putea fi explicată, eventual, ca efect al educaţiei primite. Dumneavoastră, studenţii anului 1957, şi, cu atât mai puţin cei din decembrie 1989, nu puteţi face recurs la un asemenea fapt. Şi totuşi v-aţi împotrivit, pe cât de ferm, pe atât de spontan. Momentul (momentele) a fost unul de iluminare, unul de răzvrătire a fondului nostru sufletesc, funciar ostil barbariei, la fel cum s-a întâmplat la 1-decembrie 1918,1a 10 decembrie 1922, în februarie 1937, la 6 septembrie 1040, la 8 noiembrie 1945, în decembrie 1989, aşa după cum se va mai întâmpla, am această credinţă, ori de câte ori fiinţa neamului acestuia va fi primejduită. Evenimente, aparent diferi­te, în fond unul şi acelaşi protest, una şi aceeaşi împotrivire anticomunistă, soldată, de fiecare dată, cu suferinţă şi sânge şi, ceea ce e cu adevărat tragic, de foarte multe ori, sânge vărsat de cei ce ne erau într-un anume fel, părinţi şi dascăli. Nici o exagerare în ceea ce afirm. Şi, pentru ca lucrurile să fie cât mai clare, mă voi referi la un fapt şi câteva mărturii.

În anul 1919, urmare, a dezagregării Imperiului Habsburgic, în Ungaria izbucneşte revoluţia lui Bela Kuhn. Intervenţia armatei române, împotriva voinţei puterilor aliate, biruitoare, salvează Europa. Şi totuşi, toate recriminările Consiliului Suprem - ne spune contele de Saint-Aulair, în cartea sa Geneve contre la paix - erau îndreptate nu împotriva bolşevicilor unguri, ci împotriva soldatului român care salvase civilizaţia occidentală, măturând din centrul Europei acest focar de infecţie comunistă."

Luând atitudine faţă de politica externă de apropiere a ţării noastre de Rusia, dusă de Nicolae Titulescu şi Regele Carol al II-lea, Corneliu Codreanu, într-o circulară datată 30 , mai 1936, scrie: "De vor intra trupele ruseşti la noi şi vor ieşi învingătoare în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină, că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza. Consecinţele? Inutil a le dis­cuta." Astăzi o putem face, pentru că, iată, câtă dreptate a avut.

La 5 noiembrie 1936, acelaşi Corneliu Z. Codreanu, adresează Regelui Carol al II-lea şi oamenilor politici răspun­zători de aceeaşi politică externă, un Memoriu, din care citez: "Este cutremurător să ne gândim că noi, tineretul de astăzi ar fi să fim condamnaţi a asista la împărţirea sau ciuntirea României Mari, pentru a plăti păcatele unei infame politici externe". Şi au plătit, unii cu viaţa, alţii cu propria lor libertate. Au plătit ei, am plătit noi, aţi plătit dumneavoastră, plătesc, în chiar zilele acestea, urmaşii.

Şi încă o dovadă a trădării. Citez din lucrarea România şi sfârşitul Europei de Mihail Sturdza, diplomat de carieră vre­me de mulţi ani, fost ministru al Afacerilor Străirie în perioada 1940-1941: "În ziua de 28 octombrie, 1956, patrioţii maghiari controlau situaţia în Budapesta şi într-o mare parte a terito­riului naţional. În acest moment, guvernul de la Washington a cerut telegrafic prietenului său Tito să informeze guvernul sovietic că Statele Unite niciodată nu vor da reazemul lor unui guvern ostil Sovietelor, într-una din ţările apropiate graniţelor ruseşti (on the border of). Transmisiunea acestei informaţii a fost primită, probabil, la Moscova, în ziua de 3 noiembrie; fapt este că în ziua de 4. Sovietele, sigure finalmente de neintervenţia Statelor Unite, au trimis diviziile şi tancurile lor împotriva Budapestei şi a luptătorilor dezarmaţi ai acestei alte revoluţii pentru libertate, părăsiţi cum fuseseră părăsiţi vreme mai înainte luptătorii romani, germani şi poloni." (p.332) Şi, ca să nu se spună că punctul acesta de vedere e al unui om ce îşi pledează cauza, iată şi câteva recunoaşteri explicite a unor americani, de data aceasta.

Profesorul Laurence Denis de la Harvard University, economistul cel mai autorizat din brain trust-ul Administraţiei Kennedy, scria în 1963, în revista Closed Up: "Adevărul este că între noi şi Moscova nu există altceva decât o bună şi strânsă prietenie. O prietenie care trebuie să fie prezentată ca o duşmănie de către specialiştii noştri în propagandă belică, cu scopul de a ascunde adevărul, cu scopul ca el să nu fie desco­perit de mulţime ... Pentru a păstra această aparenţă, am fost siliţi să comitem acţiuni de trădare în stil mare, începând cu pretinsul furt de secrete atomice, şi terminând cu pregătirea înfrângerilor în Coreea şi Laos. Aceasta ne-a obligat la trădarea premeditată a încrederii luptătorilor pentru libertate în Ungaria şi Cuba."

Profesorul Hans I. Morgenthan, director al Centrului de Studii Internaţionale de la Universitatea din Chicago, scrie şi domnia sa în publicaţia Commentary din noiembrie 1958: "Este absolut necesar să ne dăm seama că Guvernul Internaţional al Naţiunilor Unite, despuiat de ornamentele sale legale, nu este altceva decât Guvernul Statelor Unite şi al Rusiei Sovietice, lucrând în deplină înţelegere".

Aşadar, lucrurile au stat aşa. Nimic surprinzător. Noi le-am crezut ca stând altfel, întrucât am fost, de ce să nu o recunoaştem nişte naivi. Am crezut în existenţa unei politici structurate pe principii morale. În schimb, învingătorii, dintotdeauna, au fost şi cinici şi nedrepţi. Întrebarea inevitabilă e însă alta: Din 1957 şi până în prezent s-a schimbat ceva? Şi dacă da, avem acum, măcar acum, dreptul la speranţă? În ce mă priveşte, sunt sceptic şi nu e bine. M-aş bucura mult să pot decela optimismul firesc în atitudinea noilor generaţii. Neamul acesta nu trebuie să piară! Sunt sceptic nu doar din cauza atitudinii occidentalilor, fie ei învingători sau învinşi. La urma urmelor, nu are nimeni obligaţia să lupte pentru supravieţuirea noastră şi, cu atât mai puţin, pentru afirmarea noastră în lume. Ceea ce mă îngrijorează e lipsa de onestitate a unor oameni politici care au suferit alături de noi, aceiaşi care poartă şi o parte din vina dezastrului în care a fost aruncată ţara în nefas­tul an 1940, în nu mai puţin nefastul an 1944, aceiaşi care re­fuză azi cu obstinaţie, analiza critică. Războaiele nu sunt nicio­dată consecinţa unei singure voinţe. Răspunzător, prin urmare, nu e niciodată doar unul dintre beligeranţi. Începuturile lui nu sunt identice cu momentul declanşării lui efective. Războiul e o stare continuă, războiul e o stare permanentă, e o succesiune alternantă, de replieri şi puseuri. A face răspunzător pentru dezastrul celui de al doilea război mondial pe Hitler şi poporul german în exclusivitate, înseamnă mai mult decât a fi nedrept, înseamnă a creea premizele unei alte conflagraţii. Nu altfel stau lucrurile când e vorba despre antisemitism. A acuza şi nu­mai a acuza, fără să-ţi asumi nici cea mai mică responsabilitate pentru cele întâmplate, înseamnă a pregăti resurecţia. Drept sau nedrept, principiul biblic, ebraic în fond, potrivit căruia părinţii mănâncă agurida şi strepezesc dinţii copiilor, e cât se poate de real.

Nimic retoric în ceea ce spun, nimic nejustificat în îngrijo­rare. Istoria se repetă, chiar dacă nu eveniment cu eveniment.

 

 Înaintea acestui poate prea lung excurs la Aiud, sau în drum spre Aiud, spuneam că nu întrevăd raţiunea neuitării. Şi iată că, acum când scriu, aş vrea să-mi reamintesc prin câte celule am trecut, alături de cine am stat, prin ce situaţii critice am navigat şi aşa mai departe. Aş vrea. Uneori efortul îmi este răsplătit, alteori nu. Certitudinile nu sunt însă niciodată depline, mai ales în ce priveşte oamenii şi situarea evenimentelor petrecute în spaţiu şi timp. Relativitatea demersului nu ajunge însă până acolo încât să altereze semnificaţiile. Dincolo de circumstanţe, adevărul mărturisirilor, rămâne adevăr.

Aşadar, trimiterea mea la Aiud să fie un act de bunăvo­inţă? Constituţia mea congenital astenică, debilă, handicap îndeajuns de grav, mi-a fost, nu de puţine ori, şi un atu. Acum acesta să fie cazul, sau se pregăteşte ceva pentru căpeteniile legionare, pentru bandiţii cei mari? Nu ştiam încă nimic despre sistarea reeducării şi ridicarea grupului Ţurcanu. Şi chiar dacă aş fi ştiut, starea mea sufletească nu mi-ar fi îngăduit să fiu altfel decât circumspect, retras în propria-mi carapace, incapabil de comunicare reală, simplul schimb de replici provocate, în vederile mele, neînsemnând aşa ceva.  Ritualul încarcerării nu mă mai impresionează, nici mărimea construcţiilor, nici plopii cu ciorile. Spaţiul rezervat  mie, acelaşi, mai puţin de doi metri pătraţi. Fiertura? Ei da, fiertura suscită un oarecare interes. La Baia Sprie începusem să scap de spectrul foamei. Aici? Încă nu ştiu.

Prin martie-aprilie 1952 sunt scos din izolare şi repartizat pe celular. O primă surpriză. Colegii de cameră lucrează în fabrică, semn că voi lucra şi eu, chiar de a doua zi. Printre ei, un bărbat apropiat de mine ca vârstă, mic de stat, uscăţiv, neastâmpărat, bihorean de origine, pe nume Stana, altul decât fraţii Stana, ţărani din Şepreuşul Aradului. De meserie e elec­trician. Vorbeşte mult, vorbeşte deschis, nu-şi ocoleşte viaţa. Are o condamnare de 25 ani m.s. Motivul, crime de război. Ani de închisoare executaţi, cu cel puţin doi mai mulţi decât mine. Nu s-a încheiat bine războiul şi a şi fost arestat, arestat ca membru al unui batalion de voluntari ardeleni, Batalionul Iuliu Maniu, dar nu numai. Acest batalion, constituit imediat după 23 august 1944, a urmat din aproape armata română, în luptele de dezrobire a Ardealului, ca trupă de ocupaţie. În această calitate s-au îndeletnicit şi cu represiunea. El, Stana, în cadrul Batalionului, a executat câteva sentinţe, pronunţate, nu ştiu de cine, de condamnare la moarte, prin decapita; e. Victi­mele erau maghiari, vinovate ele înşile de omucidere. Nu face paradă de patriotism. Nu-şi simte conştiinţa încărcata: Nici măcar călău nu se consideră. "Am fost soldat, am executat un ordin, considerat în sinea mea, atunci ca şi acum, corect. Ceea ce am făcut era, mai presus de orice, un lucru drept." Nu are opţiuni politice. Batalionul, o fi purtat el numele Iuliu Maniu, el însă nu se consideră ţărănist, ci numai român, român şi arde­lean, nimic altceva. Începutul calvarului a fost greu: foame, frig, înjurături, mai ales înjurăturile. Legionarii, cei întemniţaţi de Antonescu, l-au ajutat mult. L-a ajutat, ceva mai târziu, şi Administraţia. Fiind muncitor şi pirpiriu pe deasupra, se folosea de el pentru te miri ce: să pună un bec, să instaleze o priză şi nu doar în incintă, ci şi prin apartamentele tovarăşilor. Nu se statorniciseră încă noile reglementări privind modul de executare a pedepselor. Soţia comandantului de atunci îl chiar compătimea şi nu o dată l-a mai servit cu câte ceva: o prăjitură, o pară, un măr. Acum? Alţi comandanţi, alte năravuri. Deţinuţii au dispărut şi ei, închisoarea fiind populată acum cu bandiţi. Şi câţi mai sunt, Doamne! Pe morţi cine să-i mai pună la socoteală?

În Aiud, la ora aceea, Stana nu era singurul om condamnat pentru faptul, de a fi fost "călău". Mult mai celebru era Ladislau Lax, un evreu din partea de nord a Ardealului. Construcţie robustă, înalt, pistruiat, cu păr cârlionţat şi roşu, fizionomie tipică de evreu galiţian. Începând cu anul 1943 sau 1944, a fost internat, alături de conaţionalii lui din Ungaria, la Auschwitz, unde a fost folosit, de către Administraţia lagărului, ca lucrător la băi, sau crematorii. Evita relatările. Ce se cunoş­tea, se cunoştea din depoziţiile făcute la proces. Se spune că şi-a incinerat membri din chiar propria-i familie, părinţi sau fraţi. Se socotea totuşi nevinovat. "Alţii au condamnat, eu am executat. Ce aş fi putut face? Să pier eu în locul lor?" Adminis­traţia închisorii Aiud a continuat sâ-1 folosească şi ea, la înce­pui ca frizer, apoi ca şef de echipă la întreţinerea exterioară a construcţiilor. Tencuia ziduri, curăţa coşurile de fum ale Zărcii, întreţinea canalizarea incintei. A devenit celebru în războiul cu ciorile. Acestea obişnuiau să-şi facă cuiburi, nu doar în plopii din apropiere, ci şi în hornuri. După ce îşi depuneau ouăle şi îşi scoteau puii, Lax obişnuia şi el să urce pe acoperiş, acoperişul Zărcii, să smulgă gâtul puilor, să le bea sângele, la propriu, şi să le strice culcuşul. Ciorile de acum îl cunoşteau. Şi era destul ca Lax să treacă prin curtea închisorii, ca să se agite, să se cheme, să se adune stol şi să-1 atace, aproape ca în filmul lui Hitchcock. Am fost martor al unor asemenea scene incredibile. Ciorile nu sunt indiferente faţă de ceea ce se întâmplă uneia sau alteia dintre suratele lor. Mamiferele , zice-se mai evoluate, da. Când leoaica, sau un alt animal de pradă. Îşi urmăreşte victima desprinsă de turmă, turma de ierbivore nu reacţionează, continuă să pască. Despre om, nu mai vorbesc. Indiferenţa lui, uneori, e de-a dreptul scandaloasă. Scandaliza şi Lax, pentru că bea sânge, fie el şi de pui de cioară, pentru că, indubitabil, furniza informaţii. L-am cunoscut, ceva mai târziu şi nu mi s-a părut întru totul neom. Era informa­tor, nu-şi ascundea statutul şi nici nu şi-1 exhiba în mod osten­tativ. Ba sigur de sine şi în acelaşi timp rezonabil, adică nepericulos. Se putea apoi conta pe cuvântul lui. Nu se sfia să spu­nă că regimul nostru de detenţie era mai inuman ca cel de la Auschwitz. Şi nu o făcea pro forma. Era convingerea lui intimă, izvorâtă din consideraţia ce o avea pentru spiritul poporului german, şi un motiv în plus să facă ce face. Până şi în relaţiile cu propriile lor victime, nemţii rămâneau nemţi, adică instru­mente de mare precizie. Clişeele propagandistice, cu soldaţi care schingiuiesc, violează, jefuiesc prizonierii, rămân clişee, nemţii nu au imaginaţie, nu au inimă, dar, în schimb, ştiu să execute un ordin. Torţionarii noştri au imaginaţie, au şi inimă, şi ca orice slugă, linguşesc şi supralicitează.

Nu mai e zăpadă, nu e nici prea frumos. Pomii încă nu au înflorit. Căldura soarelui e îmbietoare, pământul musteşte, înainte de a fi repartizat la o secţie anume, împreună cu încă vreo câţiva necunoscuţi, sunt folosit ca om de corvoadă. Perioadă de adaptare: aer, hrană ceva mai bună, mişcare, pe o arie ceva mai largă şi muncă nenormată, muncă diversă. Fabrica avea şi o secţie, "Căruţe", în cadrul căreia se foloseau trunchiuri de copaci. De unde erau aduse, nu ştiu. Soseau  oricum cu căruţe ţărăneşti. În închisoare ţăranii nu aveau însă acces. Atelajele erau preluate de miliţieni şi conduse până la locul de depozitare, pentru a fi descărcate de noi. Lipsa unui drum, cât de cât practicabil, umezeala, lipsa unor unelte specifice, ca şi lipsa de experienţă a oamenilor, făceau munca acestora şi grea şi riscantă. Subzista, îndeosebi, primejdia acci­dentării, ca urmare a rostogolirii buştenilor peste, neîndemâna­ticii şi firavii lor manipulatori. În cele din urmă, un prim trans­port a fost descărcat. Cu cel de al doilea, lucrurile s-au compli­cat. La intrarea în depozit roţile căruţei au intrat în glod, până aproape de butuc, iar caii, cu toate înjurăturile şi şfichiuirile de bici ale miliţianului, nu voiau să mai tragă. Suntem chemaţi în ajutor, noi. Încercăm să degajăm roţile, să ridicăm osia din spa­te, să împingem. Degeaba. Caii nu mai vor să colaboreze. Sun­tem înjuraţi şi noi, suntem făcuţi boşorogi, incapabili, mă rog, tot tacâmul. Tot degeaba. O nouă încercare şi încă una. În disperare de cauză, miliţianul abandonează. "Domnule miliţian, permiteţi-mi să încerc şi eu." Mă priveşte, la început cu ură, apoi cu năduf. "Încearcă!" Mă adresez apoi oamenilor, fără să îmi fac prea multe iluzii. Erau şi slăbiţi şi fără o elementară do­rinţă de a rezolva situaţia: Totuşi. "Când vă voi spune, vă rog să împingeţi. Doar atât." Mă apropii apoi de cai. Miliţianul îmi întinde biciul. "Mulţumesc Nu e nevoie." Mângâi caii pe frunte, îi îmbrăţişez, le spun câteva vorbe, aşa, la întâmplare, le strâng, pe rând, între degete, vârful urechilor. Mă privesc, de bună seamă surprinşi, şi răspund afecţiunii mele închizând ochii şi înclinând din capete. Şi acum, la treabă. Apuc dârlogii şi ros­tesc moale: "Noa, hai!" Nu exagerez. Caii se opintesc de parcă, mi-ar fi înţeles vorbele şi mai ales gândul, şi într-un efort su­prem de solidaritate a robilor între ei, muşcă zăbala, îşi încoardă muşchii şi urnesc din loc întreaga povară. Până în dreptul stivei nu s-au oprit. Îi îmbrăţişez încă o dată în semn de mulţumire. Respir şi eu, respiră şi ei, greu. O bucată de zahăr, ori un pumn de ovăz li s-ar cuveni, dar de unde? Sau, ştiu eu, poate că mângâierea mea, în cazul robilor, şi ei sunt tot nişte robi, la un stăpân mai mult sau mai puţin cumsecade, e mai de preţ. Oricum, în timp ce patrupedele închideau ochii a înţelegere şi complicitate, din ochii mei se prelingeau lacrimi, şterse pe furiş. Clipa a fost una de evadare. În caii pe care i-am sărutat atunci, erau, la modul mistic, şi caii tatălui meu, caii copilăriei mele, alături de care am răscolit pământul, am semănat grâul, am urcat dealul, spre seară, caii pe care i-am ţesălat, cărora le-am umplut ieslea cu fân, traista, cu grăunţe, jgheabul, cu apă, caii pe care i-am scăldat în apa Crişului şi alături de care m-am simţit liber şi tânăr. Caii de faţă, ai cui or fi fost, au înţeles acest lucru., Oamenii oraşelor şi el, ţăranul acesta schimonosit de uniformă şi desfigurat de lecţiile de îndobitocire, sunt sigur că nu. Dacă ar fi înţeles ceva, cât de cât, din răutate sau tea­mă, nu m-ar fi lăsat să mă apropii. Pentru mine, oricum, a fost o zi deosebită.

Atelierul la care sunt repartizat e unul de tâmplărie, lu­crări de mare serie. Hala e spaţioasă, lumina, suficientă, climat acceptabil. Muncitori, până la douăzeci. Nu cunosc pe nimeni. Şeful, un aviator cu nume de polonez, mă lasă în seama unui om mai vechi, să mă înveţe meseria. Nu aveam cine ştie ce de făcut. Fixam juguri în lăzi pentru bombe şi proiectile. Mi se ce­rea precizie şi, bineînţeles, îndeplinirea unei norme substanţial mai mare decât a unui muncitor liber, ca şi cum deţinutul nu ar avea şi el, ca tot omul, doar două mâini. Cu efort, când mate­rialul introdus în operă, în speţă holtzşumburile erau corespun­zătoare, a se înţelege maghiare, germane sau cehe, reuşeam să mă achit de sarcini. Când erau româneşti, nu. Fără nici o exagerare, şi scriu acest lucru cu o reală tristeţe, jumătate din holtzşuruburile româneşti, sau nu aveau vârf, sau nu erau integral strunjite, sau nu aveau făgaşul pentru a putea fi înşuruba­te. Bătutul cu ciocanul era interzis. Presiuni, pentru a forţa ritmul muncii, altele decât privarea de cartelă, adică  de simulacrul de retribuţie şi trecere pe tabelul codaşilor, nu se făceau. Probabil, pentru a nu compromite calitatea produselor. Beneficiarul a tot ce se producea în fabrică era "Fratele" nostru din răsărit şi chiar dacă, la vremea aceea exigenţele nu erau excesive, sub un anume prag de calitate nu se putea cobora, "întrecerea socialistă" funcţiona şi ea. La intrarea în fabrică, te întâmpinau panouri mari, cu angajamente, grafice şi nume de secţii fruntaşe. La fel, cu nume de oameni. Lucruri noi pentru mine, deşi veneam de la mină. Le voi reîntâlni şi le voi înţelege mai bine după eliberare. Un incident survenit, mă va intriga totuşi. Întruna din zile, directorul fabricii, Mariş şi ofiţe­rul politic, probabil Iordache, înconjuraţi de oamenii Biroului Tehnic, de şefii de secţii şi normatori, analizează un caz. E vor­ba de "fruntaşul" între fruntaşi în întrecerea socialistă, deţinutul Busuioc. Îl ştiu după nume. E din Arad, ucenic la U. V. A., e tâ­năr şi condamnat ani mulţi, pentru implicare în cazul asasinării, prin anul 1946 sau 1947, a activistului Nedici. Cum era să se lase el, bărbat în putere, mai prejos decât ţesătoarele, mai pre­jos decât filatoarele, în general mai prejos decât femeile! Şi nu s-a lăsat. A înjurat, a instigat, a lovit. Dacă din cauza loviturilor lui a decedat comunistul, care de altfel îşi merita - zice Busuioc -soarta, nu ştie. Cert e că procurorul 1-a acuzat de participare la asasinat, iar tribunalul 1-a condamnat ca atare. Minte de fluşturatic. Acum regretă şi, întrucât, presupun, i s-a promis indulgen­ţă din partea clasei muncitoare, că doar e şi el muncitor, omul face orice pentru a dovedi că merită clemenţă. Munceşte adică. Dacă face şi altceva, nu pot spune. Ceea ce face e însă de ajuns ca lumea să-1 evite. Sparge adică normele. Şi nu trişează. Munceşte efectiv, cu unghiile, cu dinţii, până peste poate şi asta zi de zi. Până când? Până când, iată, învins de propria-i  necugetare, cade grămadă. E de câteva zile la spital, de unde nu se va întoarce curând. Ori, "tocmai aceasta e pro­blema" insistă directorul. "Care e câştigul pentru unitate? Sporul de producţie realizat, vreau să spun contravaloarea acestui spor, se duce pe medicamente, se duce pe apa sâmbetei, sub formă de cheltuieli de spitalizare. Concluzia? Să nu exagerăm. Un punct de vedere ce, din păcate, va fi, foarte curând, călcat în picioare.

Lipsa unui proiect al lucrării, detaliat cât de cât, îmi crează probleme. Fraza s-a încheiat, s-a încheiat şi episodul, cu ce să continui? Şi nu doar că nu ştiu. Aparatul de radio mă bruiază şi el mai ales când se vorbeşte, nu se cântă, ca acum. Vocea mi se pare cunoscută. Sunt chiar sigur. Rar, uneori potic­nit, disimulând cu greu efortul de lămurire a unor lucruri greu de lămurit, vorbeşte Doinaş, despre cartea lui Martin Bube, "Eu şi Tu". Nu am citit-o, un motiv în plus să întrerup, pentru o clipă, scrisul, pentru a-1 putea urmări: sincretismul iudeo-creştin, ontologizarea conceptului de relaţie, dialogul Eu şi Tu mai real decât Eu, mai real decât Tu, în afara acesteia neputând să fiinţeze nici Eu, nici Tu, dar nici relaţia, zic eu, Om-Dumnezeu, imanent-transcendent, tot atâtea trimiteri la un existenţialism religios, chiar la o filosofie mistică. Ceea ce mă preocupă e însă altceva. Atunci, în fabrică, la Aiud, în ce mă priveşte, relaţia Eu-Tu nu funcţiona, sau funcţiona după alte legi decât cele avute în vedere de Martin Bube, de vreme ce nu-mi amin­tesc să-mi fi pierdut, nici pentru o singură clipă, identitatea A fost o stare de graţie continuă? O, nu. În singurătatea mea, Tu îmi era totuşi alături, dar nuca semen, ci ca transcendent şi, uneori, ca Eu cel din trecut. Relaţia cu Dumnezeu, ca şi aceea cu mine, cel din trecut, nu a fost ruptă, efectiv, niciodată, ceea ce nu e puţin lucru, salvarea mea în aceasta constând, ca dealtfel şi nereuşita reeducării. Puteam să exist, altfel spus, şi fără să intru în dialog existenţial cu omul de lângă mine. Nici o iniţiativă, deci, din parte-mi. Dar şi nici un refuz. Starea nu era firească, eram conştient de acest lucru şi aşteptam ca "Tu" să aibă el iniţiativa. Suspiciunea nu era a mea, era a acelui Tu" devenit "Eu" ce auzise ceva sau câte ceva despre studenţii trecuţi prin Piteşti şi, ca urmare, se menţine în expectativă.

Lucra, la acea dată, în fabrică şi Ionel Moldovân, fost Şeful Centrului Studenţesc (legionar) Bucureşti. Ne cunoşteam de pe vremea când eram elev, la Arad, el însuşi fiind arădean de origine. Acum ne evitam. Mai greu mi-a fost să-1 evit pe Ioan Bohotici, Şeful Centrului Studenţesc din Cluj. Se desprimăvărase. Robii căutau soarele. Pe parcursul activităţii eu nu aveam cum să o fac. Eram legat de bancul de lucru, eram legat de atelier. Ioan, maramureşean, fecior sărac, obişnuit cu efortul, nu doar intelectual, ci şi fizic, pe cât de înzestrat, pe atât de modest, îşi organizase un loc de muncă-în aer liber. Atât la ieşire, cât şi la intrarea mea în atelier, treceam pe lângă el. Ne cunoşteam de la Cluj. Şi oricât aş fi vrut să simulez contrariul, nu aveam cum, nu eram în stare. Stând pe un scăunel, improvi­zat şi acela, sculpta piese de şah, cai îndeosebi. Era îndemâna­tic, lucra de unul singur şi se bucura de căldura astrului celui mare. Un fel de compensare, mi-am zis. În timpul anchetelor a fost atât de torturat încât supravieţuirea lui a fost considerată un miracol. Şi nu de neiniţiaţi, ci chiar de marii profesori ai medicinii clujene, Haţiegariu şi Goia. În extremis, aveau nevoie de el viu pentru proces, l-au scos din beciul Securităţii şi l-au internat în Clinica Universitară. Prea multe speranţe nu mai erau. Şi dacă a fost, în cele din. urmă, salvat, faptul se explică, nu doar prin competenţa şi probitatea morală a medicilor, ci şi prin intervenţia unei puteri ce scapă omului lipsit de credinţă. Nelu Bohotici era însă un credincios.

Aşadar, trec azi, trec mâine, trec zilnic pe lângă Nelu Bohotici. Mă salută, îl salut. E limpede că nu mă ocoleşte dar nici nu mă încurajează. Până într-o zi când potriveşte aşa fel lucrurile, că mă însoţeşte la masă. Nu am discutat cine ştie ce. Aparent, lucruri fără importanţă. "Cum stai cu sănătatea? Ai veşti de acasă? Pe unde ai colindat?" Important era însă gestul, tentativa de a intra în "relaţie". Cu mine se întâmplă însă ceva ciudat. Sunt incapabil de iniţiativă. Sunt, însă, incapabil şi de refuz. Nu caut primejdia, dar nici-nu o evit, pentru simplul motiv că nu pot fi altfel decât sunt. Starea aceasta e profundă, e chiar structurală şi nu se lasă instrumentată de nimic, nici de gândire, nici de voinţă, ca şi cum cel care reacţionează, dacă şi când reacţionează, nu aş fi eu ci un altul, un locuitor străin trupului meu. Bohotici îşi dă, probabil, seama în ce stare mă aflu, şi face încă un pas. "Vezi, eu nu te suspicionez, eu nu mă feresc." "Şi pentru ce nu o faci?" Nu, nu am pus întrebarea, am gândit-o doar. Răspunsul a venit, totuşi: "Nu mă feresc pentru că ştiu prin ce ai trecut." Mă simt din nou provocat: Dar de unde ştii? Sunt lucruri pe care, chiar dacă ai fost martor, e greu să le nţelegi. "Şi mai ştiu, dar vezi să nu care cumva să cazi în păcatul mândriei, că ai avut o comportare dintre cele mai dem­ne. Mi-a spus-o Munteanu." Care Munteanu? Cu Ion, cel din Orşova, student în ultimul an la Medicina din Cluj, colaborator apropiat a lui Bohotici, în timpul reeducării de la Piteşti am stat puţine zile împreună şi asta după ce furtuna părea trecută. Relaţiile lui cu Ţurcanu, la data aceea, păreau bune. Cu mine, dimpotrivă. Şi apoi, ce ştia el despre mine. Şi când 1-a întâlnit pe Bohotici? Nu mai vorbesc de faptul că a vorbi despre Piteşti mi se părea o îndrăzneală greu de acceptat. La Piteşti am trecut prin reeducare cu un alt Munteanu, Alexandru, student la teologie. Să fi vorbit el? Cât despre frumoasa mea comporta­re ... E bine că vorbesc alţii. Dar e şi mai bine că eu nu mă simt câtuşi de puţin măgulit. E aceasta o problemă de conştiin­ţă, incomunicabilă, a fiecăruia dintre cei ce am trecut prin Infern.

Deţinuţii care lucrau în fabrică, serveau masa în curtea Zarcii, care era şi curtea bucătăriei şi a băii. Priveam zidurile cu o discreţie obligatorie, scrutam ferestrele oblonite ale acelei vechi închisori, încercând, nu atât să-mi imaginez regimul de detenţie impus de zbiri, cât pe cel creat de calitatea intelectua­lă şi morală a oamenilor aflaţi îndărătul gratiilor: generali, mi­niştrii, profesori universitari, scriitori, arhitecţi, comandanţi legio­nari şi chiar nat de rând. După o atât de lungă înfometare, după atât de mult frig, după o atât de cumplită teroare, o mai fi rămas, fie şi fărâme, din aura academică a acestei instituţii blestemate? Despre ce s-a petrecut în Zarcă, despre ce se pe­trece în Zarcă, despre actualii ei locatari, ştiam puţine lucruri, îndeajuns totuşi pentru a realiza că e un loc de exterminare a marilor indezirabili, îndeosebi legionari, şi, nu mai puţin, un mijloc de şantaj: "Crâcneşti? Zarea te mănâncă!"

Deocamdată eu nu sunt în Zarcă. Stau la rând, cu ga­mela în mână, îmi primesc porţia şi mă aşez pe unde apuc, să mi-o sorb în linişte. Când vremea e frumoasă, merge. Când plo­uă, când ninge, nu prea. În mijlocul curţii se află o construcţie, relativ simplă, dreptunghiulară, suprafaţă construită, mare, ridi­cată în vremea lui Antonescu, dacă nu cumva mai devreme, ca sală de spectacol. Sub comunişti a fost folosită, când ca sală de mese, când ca uscătorie pentru cheresteaua necesară prelu­crării. O scurtă perioadă de timp am servit şi eu masa în aceas­tă sală. A fost o perioadă ceva mai destinsă. Masa era consistentă. Multă carne de cal, muşchi sec, fibros, dulce, multe organe: ficat, inimă, rinichi. Explicaţia? Vreo conferinţă internaţională sau, simplu, cabalinocid. Sărmanele animale. Vina lor? Mănâncă şi când nu muncesc.

Se întâmpla des ca la masă să stau alături de profesorul Sebastian Mocanu. Îl cunoşteam de la Baia Sprie. E cel de al doilea om care încerca să se apropie de mine. Moţ, din ţara, dacă nu chiar din satul lui Avram Iancu, astenic, blond, colţuros, potolit. Cunoşteam fizionomia moţilor încă din copilărie. La şcoală, eu însumi eram socotit a fi moţ. Drumul unora dintre ei, spre oraşele şi satele pustei, treceau prin satul meu, socotit loc de înnoptare. Căruţele cu coviltir, caii mărunţi, lampasul, ciuberele, uneori mirosul de fân şi mere coapte, bulzăneşti. Însoţite de vagi conotaţii compătimitoare, îmi erau imagini dragi. "Munţii noştri aur poartă, /Noi cerşim din poartă-n poartă". Mi s-au părut, de când îi ştiu, mai mult trişti decât eroici, o tristeţe îndărătul căreia puteai uşor decela o oarecare dârzenie. Îmi plăcea mult "ţarina" lor, cântată la clarinet, pe la nedei, în poiene. Aşadar, Sebastian Mocanu, venit din Germania, potrivea lucrurile aşa fel încât să stăm la masă alături. De vorbit, ce să vorbim? Erau prea multe urechi prin preajmă. Şi nici nu ştiu ce anume aş fi avut să-i spun? Iar el, şi el, ce să-mi comunice? Vecinătatea în sine era totuşi, pentru mine, importantă. Nu eram intrusul, nu eram singur şi, cine ştie, într-un moment de criză aş fi îndrăznit sa-1 solicit. Până atunci, reţin stânjeneala, a mea de bună seamă. Nu se aşeza la masă fără să-şi facă sem­nul crucii, riscând, nu neapărat dezaprobarea, rezerva în orice caz, a multor comeseni, care se simţeau într-un anume fel, mus­traţi. Ispita de a-i considera gestul drept ostentativ era mare. În ce mă priveşte, mă simţeam îmboldit" să procedez ca el, pentru a nu-1 jigni, şi o făceam, nu însă fără o anume dificultate. Im­boldul nu era lăuntric. Rugăciunea mi s-a părut întotdeauna ca aparţinând zonelor celor de taină ale sufletului omenesc. Se vede însă că nevoia de a păstra şansa intrării în comuniune cu unii din semeni e cel puţin tot atât de presantă. După Piteşti, iată, redescopeream un sentiment esenţial, esenţial deşi încă firav, ca orice mijire.

Potrivit Codului Penal, pedepsele privative de libertate pot fi: închisoarea corecţională, temniţa grea şi munca silnică.

Aceasta departajare graduală a pedepselor, în închisorile şi lagărele comuniste nu a funcţionat, severitatea regimului de detenţie fluctuând în raport de evenimente şi factori politici externi şi interni şi, nu arare ori, în raport de capriciile câte unui şef. Aşa se explică faptul că oameni condamnaţi la mun­că silnică nu au fost scoşi niciodată la muncă, în vreme ce, oa­meni condamnaţi la închisoare corecţională au fost supuşi la munci, nu silnice, ci de-a dreptul exterminatorii. Lozincard vor­bind, scoaterea la muncă a fost prezentată şi, uneori, chiar so­cotită, drept o favoare. Şi, pentru scurte perioade de timp, a şi fost. Muncind, altfel trecea timpul, alta era hrana, altele relaţiile interumane ce se puteau înfiripa. Altele . . . Din păcate, nu întotdeauna şi neapărat în sens bun. Munca, în Gulagul comu­nist a fost folosită, mai puţin pentru a produce şi mai mult pentru a extermina.

În perioada cât eu am lucrat în fabrică, la Aiud, munca a fost totuşi acceptabilă. Exista o conducere a fabricii, alta decât aceea a închisorii. Exista un director, Mariş, altul decât coman­dantul temniţei, căpitanul Dorobanţu. Pentru conducerea fabri­cii, problema reeducării deţinuţilor nu exista. Interesa eficienţa economică a muncii, motiv pentru care a preconizat o reorientare a întregii activităţi. Pentru o asemenea întreprindere erau necesari însă specialişti. Şi ei existau. Pentru redarea în exploa­tare a minelor de la Baia Sprie s-a recurs la inginerii Bujoiu şi Balş. Aiudul funcţiona în virtutea unei mai vechi inerţii, fabrica având o oarecare tradiţie. Nemulţumitoare însă. S-a recurs prin urmare, într-o primă fază, la serviciile unui grup de deţinuţi, aleşi după criterii nu tocmai profesionale, fapt ce s-a răsfrânt, în mod negativ, asupra producţiei. Implicarea deţinuţilor în conducerea fabricii era un fapt benefic. Se dorea totuşi o corecţie, se spera la mai mult. În consecinţă, l-au solicitat pe Inginerul Alexandru Pop, fost Director General al Uzinelor şi Domeniilor Reşiţa. Competenţa acestuia era mai presus de orice discuţie şi, pe deasupra, avea şi meritul de a nu fi fost legionar. L-au scos deci din Zarcă, l-au dus la Biroul Tehnic al fabricii, l-au plimbat prin ateliere, pentru a lua contact nemijlo­cit cu realitatea, resurse, spaţii, utilaje, mână calificată, şi i-au cerut să elaboreze un proiect de restructurare. Vestea a trans­pirat repede. A fost dealtfel văzut în compania comandantului, a directorului, a altor mărimi. Întrebarea de pe buzele noastre, ale tuturor, era firească: "Ce se urmăreşte? Ce va urma?" Răs­punsul nu va întârzia. Om hotărât şi demn, Inginerul Pop a în­tocmit un raport al cărui prim capitol se referea, nu la reorgani­zarea fluxului tehnologic, ci la reconsiderarea atitudinii faţă de muncitori, fie ei deţinuţi sau nu. În fabrică, deţinutul nu e deţi­nut, ci om. Să fie prin urmare considerat ca atare. Aceasta nu neapărat, din considerente umanitare, ci, mai ales, din conside­rente manageriale. Reacţiile Administraţiei au fost violente: "Bandit, bestie, exploatator ticălos. Cine ne dă nouă lecţii de umanitarism, un capitalist veros, om care a exploatat, până la sânge, munca miilor de muncitori de la Reşiţa, ani în şir. Să fie izolat din nou, la Zarcă!" Şi a fost, întrucât făţarnicii apărători ai clasei muncitoare nu puteau înţelege un lucru elementar, ace­la că exploatarea capitalistă a muncii nu putea trece peste un anume prag, impus de chiar legile eficienţei, respectiv de pro­priul interes. Exploatarea socialistă a muncii nu cunoaşte ase­menea impuneri, nu cunoaşte concurenţa internă, nu acordă prioritate eficienţei economice, nu are limită, şi aceasta, nu doar în întreprinderile afiliate închisorilor, ci în întreaga econo­mie. De unde falimentul şi mizeria.

A fost vara? Mie aşa mi se pare. A fost la 22 decembrie, 1952, cum precizează doctorul Matei, care de fapt nu e doctor, întrucât, fiind arestat, nu a apucat să-şi termine anul ultim de facultate? Faptul e fără relevanţă, cert e că înainte de a se da deşteptarea. În celular se deschid uşi, se aud paşi zoriţi, se aud înjurături înfundate. Ceva s-a întâmplat, ceva se întâmplă, dar ce?

Programul de dimineaţă e marcat şi el de o nervozitate râu prevestitoare. "Repede! Mai repede, bandiţilor!" în drum spre locul de servire a mesei, masa de dinainte de intrarea în fabrică, cordoane de miliţieni. Înainte de a fi terminat de sorbit fiertura, se dă-ordin de încolonare. Stupoare, un mare număr de deţinuţi au lanţuri la picioare. Printre ei, Ionel Moldovan, doctorul Matei, doctorul Cociu, ing.  Antonescu Gheorghe, profesor la Politehnica bucureşteanâ, Groza Dumitru, fostul Şef al Corpului Muncitoresc, toţi legionari. Între curtea bucătăriei şi poarta de intrare în fabrică, două rânduri de miliţieni, cu ciomege în mâini şi foarte mulţi ofiţeri necunoscuţi. Trecerea pe sub furcile caudine, devenite ciomege, urmează să se facă în pas alergător, loviturile cad. cum cade grindina, fără nici un fel de precauţie, aşa, la nimereală, peste cap, pe spinare, peste fluierele picioarelor. "Vă vom ucide, bandiţilor, mama voastră de criminali!" Simt o lovitură în umărul drept. Îmi acopăr faţa cu mâinile. În sfârşit, am ajuns, cu vânătăi relativ puţine. Adevăratele ţinte sunt oamenii în lanţuri.

În fabrică, linişte. Mă apuc de treabă, dar fără spor. Ce să însemne dezlănţuirea aceasta? Scena se repetă la ieşirea din schimb, se repetă a doua zi, a treia, o săptămână întreagă, dacă nu cumva vreme mai îndelungă. Între timp se află şi explicaţia. Trei deţinuţi, Şirianu, Spulbatu şi Tudor Grecianu au  evadat, după ce, în prealabil l-au ucis, cu lovituri de rangă, pe  comandorul Tăutu, aflat în prezilele eliberării.

Pe Şirianu l-am cunoscut personal. Era din Arad, avea o pregătire intelectuală medie şi lucra ca electrician. Nu apar­ţinea nici unui partid politic. În mod cert, nici el, nici Spulbatu şi nici Grecianu nu au fost legionari. Organizaţia înjghebată de Şirianu, nu ştiu în ce măsură i-a aparţinut ca iniţiativă, sau a fost sugerată de chiar Securitatea din Arad, cu scopul depis­tării elementelor virtual duşmănoase. Procedeul era obişnuit. În închisoare, muncitor fiind, i s-a acordat o oarecare încredere. În schimbul de noapte, în echipe de întreţinere, cu posibilitate de mişcare în incintă, nu era acceptat orice deţinut. De unde se vede cât de relative erau criteriile de selecţie a oamenilor aşa-zişi de încredere. Profitând, aşadar, de libertatea de mişcare, legaţi între ei printr-un indiscutabil sentiment de  încredere, cei trei au proiectat totul, până în cele mai mici amănunte. Vor provoca o pană de curent, vor simula o inter­venţie pe reţeaua zidului împrejmuitor, vor profita de întuneric, vor escalada zidul şi se vor despărţi, urmând ca fiecare să-şi urmeze destinul, salvându-se cum poate, de unul singur. Din păcate, a intervenit neprevăzutul. În sala hidroforului şi a tabloului general, au imobilizat supraveghetorul, au întrerupt curentul, dar când să iasă, au fost surprinşi de Comandorul Tăutu, şeful schimbului trei pe fabrică, un om socotit la locul lui. Reacţia a fost violentă. Să bată în retragere, nu mai era cu putinţă. Să-1 imobilizeze nu erau pregătiţi şi nu era nici timp: în consecinţă l-au lovit cu ranga până ce a căzut, apoi şi-au vă­zut de treabă, s-au îndreptat adică spre zidul împrejmuitor, l-au escaladat cu ajutorul unei scări şi, până să se dezmeticească santinela, s-au făcut nevăzuţi. Numai că, Tudor Grecianu, din săritură, s-a ales cu o fractură deschisă de tibie şi a rămas la rădăcina zidului, unde a şi fost prins, la foarte scurt timp. Spulbatu a apucat să se îndepărteze, dar nu prea mult. O zi sau două mai târziu a fost prins şi el. Singurul care a reuşit să ajun­gă, să zicem, la destinaţia propusă, a fost Şirianu. În cele din urmă, a fost prins şi acesta, după câteva săptămâni, într-un sat din pusta Aradului, în casa logodnicei lui, care pur şi simplu 1-a trădat. Se spune că era încurcată cu un ofiţer de securitate.

Ancheta a fost zorită, ca şi procesul, care s-a desfăşurat în Aiud şi s-a soldat cu două condamnări la moarte, Şirianu şi Spulbatu, şi o condamnare la muncă silnică pe viaţă, Teodor Grecianu. Sentinţele capitale au fost executate la fel de pre­cipitat. Cadavrele, ciuruite, au fost depuse la morga închisorii. S-a iniţiat strângere de semnături, pentru condamnarea la moarte a criminalilor şi au fost duşi oameni din fabrică şi celu­lar să vadă că braţul înarmat al clasei muncitoare nu şovăie.

Represiunea a continuat în întreg penitenciarul. Au continuat şi discuţiile şoptite, pe marginea celor întâmplate. "Nişte descreieraţi. Din cauza lor tragem noi scurta." Şi mai în şoapta "Ce curaj, domnule, ce curaj!" Uciderea lui Tăutu era, oricum, îndeobşte regretată şi exploatată, în acelaşi timp, de Administraţie, de ofiţerul politic, de uneltele lui, în scopul dis­creditării deţinuţilor politici în ansamblu, ca şi în acela al justifi­cării represiunilor ce au urmat şi care vor continua odată cu instalarea noului comandant, colonelul Koller: izolări, perche­ziţii, înrăutăţirea mesei, sistarea asistenţei medicale, bătaia sistematică, bestială, cu frânghia udă, în subsolul celularului. Pretextele? Derizorii: ai vorbit la geam, ai bătut Morse, ai fost nerespectuos cu miliţianul, ai avut atitudine duşmănoasă. Călăul preferat, plutonierul Olteanu, pentru masivitate şi zel. Coordonator? Colonelul însuşi. Motivaţia? În acelaşi timp, ideologică şi sadică. După fizionomie, Koller era evreu spaniol, masiv, brunet, tăcut, neştiind ce e acela un zâmbet. A luptat în Spania Frontului Popular, unde a şi fost rănit. Acum e şchiop, răzbunător şi cinic. Un comportament atavic, accentuat de infirmitatea dobândită, aşadar. Evident, nu e un credincios. Are în schimb prescripţiile Talmudului topite în sânge. După 1989, se pare că a emigrat în S.U.A., în ţara tuturor libertăţilor, aşa, ca un om nevinovat, şi nu 1-a întrebat nimeni câţi români a ucis. În schimb, Episcopul Valeriu Trifa, care nu a ucis pe nimeni, a fost întrebat şi expulzat în cele din urmă, după mai bine de trei decenii de păstorire şi viaţă ireproşabilă, sub pre­textul că a minţit, el, Episcopul român, nu excelenţa sa Moses Rosen, cel care 1-a acuzat, din ordin şi fără nici un fel de temei.

În martie, 1953, moare Stalin. Vestea ajunge la urechile noastre, ale deţinuţilor aflaţi la Aiud, cu destulă întârziere. Mai mult, evenimentul, contrar a ceea ce nouă ni se părea inerent, nu a fost marcat de vreo schimbare de atitudine a Admi­nistraţiei. Schimbare a fost, anterior evenimentului şi ca urmare a evadării lui Şirianu, ceea ce e cu totul altceva. Noi mai spe­ram totuşi. Destalinizarea nu a intervenit însă nici în ţară, cum era să survină în închisori? Îndepărtarea grupului Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, numai destalinizare nu poa­te fi numită. Fiind anterioară morţii dictatorului şi efectuată cu aprobarea lui expresă, semnificaţia acestei îndepărtări nu poate fi decât contrară. În acest sens, o scenă petrecută la Gherla, am aflat despre întâmplare ceva mai târziu, mi se pare relevantă. Noul ministru de Interne, Drăghici, cu suita de rigoa­re, inspectează închisoarea. Deţinuţii sunt scoşi în curte, unde li se citeşte noul regulament de executare a pedepselor. Potrivit acestuia, în închisorile din România, bătaia e interzisă. "Auziţi, bandiţilor. Clasa Muncitoare e generoasă. Să nu vi se urce însă nebunia la cap. Nu de frică interzice regulamentul bătaia şi nici pentru că aşa vor americanii, ci pentru că aşa vrem noi." Dovada nu a întârziat. La un semn, miliţienii, toţi pregătiţi cu cele trebuitoare, cu ciomegele, cozile de mături, centurile, în cele din urmă cu pumnii şi cizmele, au prins să lovească ţipând: "Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi! Dumnezeii mamelor voastre de bandiţi! Reţineţi bine. Acesta este regulamentul, nu ceea ce vi s-a citit aici. Aţi înţeles?"