AIUD: Oameni şi întâmplări
Intre
zidurile Aiudului am pătimit ani mulţi. Multe au fost evenimentele, mulţi
oamenii întâlniţi, multă râvna mea de a uita, din motive diverse, printre
altele şi acela de a mă apăra de efectele nocive ale stării de disconfort spiritual
prelungit. Teroarea de după teroare nu e cu nimic mai uşor suportabilă. Nu
întrevedeam apoi raţiunea neuitării. Poate şi pentru faptul că, urmare a
reeducării, mă consideram un supravieţuitor, învins totuşi. Aşa gândeam
atunci. Acum, când scriu, stau lucrurile altfel? Sunt, oricum, mai complexe,
mai greu de surmontat, întrucât, din probleme ale fiecăruia dintre cei ce au
trecut prin Infern, problemele au devenit de interes public. Nu se mai întreabă
nimeni dacă e moral, dacă e bine, dacă e creştineşte să se uite, aşa, la modul
general. O problemă de conştiinţă, care, prin definiţie nu poate fi decât
personală, e convertită în una teoretică, impersonală, interesantă în sine,
nerelevantâ în fond. Şi cât de mult, şi cât de sterp se mai dezbate, vai! Mai
exact, oameni, care nu au cunoscut închisorile, problematizează, discută, cei
ce le-au cunoscut, exhibă, şi aproape nimeni nu-şi asumă înţelegerea şi
consecinţele. E drept, feţele uitării, ;ca,şi ale memoriei de altfel, sunt
numeroase. E acest fapt un motiv suficient de dezamăgire? Mi-e teamă că da.
Oricum, iată un exemplu, o confirmare.
A.F.D.P.
filiala Timiş, obişnuieşte, an de an, să comemoreze mişcările studenţeşti
prilejuite de revolta maghiarilor din toamna anului 1956. Spiritul acestor
comemorări, mie unul, mi s-a părut, în mare măsură, sectar, în sensul că
invitaţii erau doar ei, între ei, în sensul că se reiterau aceleaşi evenimente,
într-o manieră exclusivistă, ca şi cum rezistenţa anticomunistă, în România, ar
fi început şi ar fi sfârşit cu ei, ocultându-se, nu doar mai vechii luptători
ci, mai ales, analiza pertinentă a semnificaţiilor. Motivul? Menajarea
susceptibilităţilor oamenilor aflaţi la putere, a oamenilor politici în
general. Consecinţele? îndepărtarea tineretului universitar, interesat mai mult
de altceva decât de ceea ce a făcut X sau Y. Hotărât să încerc o schimbare de
atmosferă, la ediţia din 1993 am susţinut următorul referat, primit cu interes
de o parte din public, dar cu ostilitate şi iritare de către organizatori. Îl
reproduc întocmai, socotind că observaţiile făcute pe parcurs au relevanţă. La
urma urmei, memoria are menirea de a servi viitorul.
NEAMUL
ACESTA NU ARE VOIE SA PIARĂ. Elie Wiesel, supravieţuitor al lagărelor naziste
de exterminare, în discursul rostit la 11 decembrie, 1989, cu prilejul
festivităţilor de decernare a premiului Nobel pentru pace, relevând puterea
mistică a memoriei, ca şi pe aceea a necesităţii vitale de a uita, după o
descriere percutantă a ororilor prin care el însuşi a trecut, ridică un număr de
întrebări esenţiale: Care e sensul celor întâmplate? Cum să înţelegem procesul
de metamorfozare a omului în bestie? Cum să înţelegem pasivitatea privitorilor
la spectacol?, în cazul evreilor, pasivitatea puterilor aliate. (De ce nu şi
în cazul nostru?) în sfârşit, tulburătoarea întrebare: Când se petreceau toate
aceste sau acele abominabile crime, unde era Dumnezeu? Elie Wiesel nu răspunde.
Nu voi răspunde nici eu, deşi nu pot să nu remarc următoarele:
1. Ca unul
care am trecut prin experienţe asemănătoare, asemenea întrebări mi-am pus şi
eu, v-aţi pus, sunt sigur, şi dumneavoastră (e vorba de auditoriu) şi, într-un
fel sau altul, am şi răspuns. Mai mult, asemenea întrebări vin din vremuri
imemoriale, din vremuri biblice şi vor dăinui, se pare, cât va dăinui şi omul
pe întinsul acestui pământ, întrucât, un sfârşit al ororilor nu se întrevede.
2.
"Refuzul memoriei - citez din discurs - devine blestemul lui Dumnezeu,
care ne urmăreşte, făcându-ne să repetăm la nesfârşit dezastrele trecute,
războaiele trecute, greşelile trecute." Mi-e teamă că da, şi aceasta
chiar în ipoteza că memoria ne va rămâne trează. Explicaţia e cât se poate de
simplă. Obiectul memoriei sunt eu însumi, întâmplările vieţii mele; obiectul
suferinţei e lumea întreagă. Când vorbeşte de memorie, Elie Wiesel are în
vedere pătimirile poporului evreu, nu şi pătimirile noastre, dovadă faptul că
pentru el şi pentru copleşitoarea majoritate a apostolilor de ieri şi de azi ai
drepturilor omului, există doar Gulagul Naţional Socialist, nu şi cel bolşevic,
există doar crimele naziste, nu şi cele comuniste, şi, cu atât mai puţin, cele
ale aliaţilor învingători. În ce-i priveşte pe aliaţi, iată şi câteva mărturii
ce înlătură prezumţia de necunoaştere, adesea invocată în apărare.
"Devreme,
în aprilie 1943, Sikorsky a venit la mine, la Number 10. Mi-a spus că avea
dovezi că guvernul sovietic omorâse 15000 de ofiţeri poloni şi că au fost
îngropaţi în imense morminte, în pădurile din preajma Katyn-ului. Avea o abundenţă
de dovezi. I-am răspuns: Dacă sunt morţi, orice ai face, morţi rămân."
(Winston Churchill - The hinge of fate) ca şi cum problema ar fi fost aceea a
învierii morţilor şi nu a condamnării asasinilor care trăiau şi alături de care
decidea soarta a milioane de oameni.
"Puteţi
să-i aveţi. Dar vă rog să nu divulgaţi aceste concesiuni înainte de sfârşitul
viitoarelor alegeri. Avem în Statele Unite milioane de polonezi, lituanieni,
estonieni, etc şi, ca om practic, nu vreau să pierd votul lor." Franklin
Roosevelt - în momentul când conceda la Teheran ucigaşului Stalin, în decembrie
1943, toate teritoriile, provinciile şi ţările ce le reclama. (Teheran
documents, publicate de State Departement).
"Hârtia
era între noi, pe masă (e vorba de hârtia pe care erau notate procentele
sferelor de influenţă). În sfârşit i-am spus: Nu s-ar părea cam cinic din
partea noastră de a fi dispus de soarta atâtor milioane de oameni într-un mod
atât de uşuratic? Să ardem această hârtie. Nu, păstraţi-o, a răspuns
Stalin." (Winston Churchill - Triumph of Tragedy)
în aceeaşi
ordine a cinismului şi crimei se situează şi predarea armatei lui Vlasoff -
peste 350000 de suflete trimise la moarte sigură.
Exemplele
sunt nenumărate şi, ca urmare, legitimitatea şi moralitatea unui tribunal, ca
cel de la Nuremberg şi chiar a unei instituţii ca ONU, pot fi puse, pe drept
cuvânt, sub semn de întrebare.
Faptele
amintite s-ar putea să pledeze împotriva eficienţei chatartice a memoriei. S-ar
putea ca lucrurile chiar aşa să şi stea. A ţine minte nu înseamnă, implicit, şi
a eradica răul. Numai că legea morală nu e condiţionată de eficienţă. Ea e
obligatorie prin sine. Să nu uităm, nu pentru a putea, cândva, depune mărturie,
ci pentru ca modelul dumnezeesc al conştiinţei noastre, să nu se deterioreze;
să nu uităm pentru a putea rămâne, împotriva vicisitudinilor, oameni făcuţi
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Uitarea,
dealtfel, nu este rezultatul unui act de voinţă. Deşi necesară, voinţa nu e
factorul hotărâtor, tot aşa după cum actele de protest care ne-au adus pe
băncile de acuzare ale atâtor tribunale nedrepte, nu au fost nici ele simple
gesturi opţionale. Dimpotrivă. Evenimentele care alcătuiesc faţa văzută a
istoriei unui popor, nu sunt nici unice, nici de sine stătătoare. Ele se succed
periodic, prilejuite de circumstanţe exterioare, determinate însă de legi
profunde ale fiinţei naţionale, ca un fel de instinct, guvernat el însuşi de
Providenţă. Împotrivirea generaţiei mele la comunism ar putea fi explicată,
eventual, ca efect al educaţiei primite. Dumneavoastră, studenţii anului 1957,
şi, cu atât mai puţin cei din decembrie 1989, nu puteţi face recurs la un
asemenea fapt. Şi totuşi v-aţi împotrivit, pe cât de ferm, pe atât de spontan.
Momentul (momentele) a fost unul de iluminare, unul de răzvrătire a fondului
nostru sufletesc, funciar ostil barbariei, la fel cum s-a întâmplat la
1-decembrie 1918,1a 10 decembrie 1922, în februarie 1937, la 6 septembrie 1040,
la 8 noiembrie 1945, în decembrie 1989, aşa după cum se va mai întâmpla, am
această credinţă, ori de câte ori fiinţa neamului acestuia va fi primejduită.
Evenimente, aparent diferite, în fond unul şi acelaşi protest, una şi aceeaşi
împotrivire anticomunistă, soldată, de fiecare dată, cu suferinţă şi sânge şi,
ceea ce e cu adevărat tragic, de foarte multe ori, sânge vărsat de cei ce ne
erau într-un anume fel, părinţi şi dascăli. Nici o exagerare în ceea ce afirm.
Şi, pentru ca lucrurile să fie cât mai clare, mă voi referi la un fapt şi
câteva mărturii.
În anul
1919, urmare, a dezagregării Imperiului Habsburgic, în Ungaria izbucneşte
revoluţia lui Bela Kuhn. Intervenţia armatei române, împotriva voinţei
puterilor aliate, biruitoare, salvează Europa. Şi totuşi, toate recriminările
Consiliului Suprem - ne spune contele de Saint-Aulair, în cartea sa Geneve
contre la paix - erau îndreptate nu împotriva bolşevicilor unguri, ci
împotriva soldatului român care salvase civilizaţia occidentală, măturând din
centrul Europei acest focar de infecţie comunistă."
Luând
atitudine faţă de politica externă de apropiere a ţării noastre de Rusia, dusă
de Nicolae Titulescu şi Regele Carol al II-lea, Corneliu Codreanu, într-o
circulară datată 30 , mai 1936, scrie: "De vor intra trupele ruseşti la
noi şi vor ieşi învingătoare în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde
este mintea care să susţină, că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne
sataniza, adică bolşeviza. Consecinţele? Inutil a le discuta." Astăzi o
putem face, pentru că, iată, câtă dreptate a avut.
La 5
noiembrie 1936, acelaşi Corneliu Z. Codreanu, adresează Regelui Carol al II-lea
şi oamenilor politici răspunzători de aceeaşi politică externă, un Memoriu,
din care citez: "Este cutremurător să ne gândim că noi, tineretul de
astăzi ar fi să fim condamnaţi a asista la împărţirea sau ciuntirea României
Mari, pentru a plăti păcatele unei infame politici externe". Şi au plătit,
unii cu viaţa, alţii cu propria lor libertate. Au plătit ei, am plătit noi, aţi
plătit dumneavoastră, plătesc, în chiar zilele acestea, urmaşii.
Şi încă o
dovadă a trădării. Citez din lucrarea România şi sfârşitul Europei de
Mihail Sturdza, diplomat de carieră vreme de mulţi ani, fost ministru al
Afacerilor Străirie în perioada 1940-1941: "În ziua de 28 octombrie, 1956,
patrioţii maghiari controlau situaţia în Budapesta şi într-o mare parte a
teritoriului naţional. În acest moment, guvernul de la Washington a cerut
telegrafic prietenului său Tito să informeze guvernul sovietic că Statele Unite
niciodată nu vor da reazemul lor unui guvern ostil Sovietelor, într-una din
ţările apropiate graniţelor ruseşti (on the border of). Transmisiunea acestei
informaţii a fost primită, probabil, la Moscova, în ziua de 3 noiembrie; fapt
este că în ziua de 4. Sovietele, sigure finalmente de neintervenţia Statelor
Unite, au trimis diviziile şi tancurile lor împotriva Budapestei şi a luptătorilor
dezarmaţi ai acestei alte revoluţii pentru libertate, părăsiţi cum fuseseră
părăsiţi vreme mai înainte luptătorii romani, germani şi poloni." (p.332)
Şi, ca să nu se spună că punctul acesta de vedere e al unui om ce îşi pledează
cauza, iată şi câteva recunoaşteri explicite a unor americani, de data aceasta.
Profesorul
Laurence Denis de la Harvard University, economistul cel mai autorizat din
brain trust-ul Administraţiei Kennedy, scria în 1963, în revista Closed Up:
"Adevărul este că între noi şi Moscova nu există altceva decât o bună şi
strânsă prietenie. O prietenie care trebuie să fie prezentată ca o duşmănie de
către specialiştii noştri în propagandă belică, cu scopul de a ascunde
adevărul, cu scopul ca el să nu fie descoperit de mulţime ... Pentru a păstra
această aparenţă, am fost siliţi să comitem acţiuni de trădare în stil mare,
începând cu pretinsul furt de secrete atomice, şi terminând cu pregătirea
înfrângerilor în Coreea şi Laos. Aceasta ne-a obligat la trădarea premeditată a
încrederii luptătorilor pentru libertate în Ungaria şi Cuba."
Profesorul
Hans I. Morgenthan,
director al Centrului de Studii Internaţionale de la Universitatea din Chicago,
scrie şi domnia sa în publicaţia Commentary din noiembrie 1958:
"Este absolut necesar să ne dăm seama că Guvernul Internaţional al
Naţiunilor Unite, despuiat de ornamentele sale legale, nu este altceva decât
Guvernul Statelor Unite şi al Rusiei Sovietice, lucrând în deplină
înţelegere".
Aşadar,
lucrurile au stat aşa. Nimic surprinzător. Noi le-am crezut ca stând altfel,
întrucât am fost, de ce să nu o recunoaştem nişte naivi. Am crezut în existenţa
unei politici structurate pe principii morale. În schimb, învingătorii,
dintotdeauna, au fost şi cinici şi nedrepţi. Întrebarea inevitabilă e însă
alta: Din 1957 şi până în prezent s-a schimbat ceva? Şi dacă da, avem acum,
măcar acum, dreptul la speranţă? În ce mă priveşte, sunt sceptic şi nu e bine.
M-aş bucura mult să pot decela optimismul firesc în atitudinea noilor
generaţii. Neamul acesta nu trebuie să piară! Sunt sceptic nu doar din cauza
atitudinii occidentalilor, fie ei învingători sau învinşi. La urma urmelor, nu
are nimeni obligaţia să lupte pentru supravieţuirea noastră şi, cu atât mai
puţin, pentru afirmarea noastră în lume. Ceea ce mă îngrijorează e lipsa de
onestitate a unor oameni politici care au suferit alături de noi, aceiaşi care
poartă şi o parte din vina dezastrului în care a fost aruncată ţara în nefastul
an 1940, în nu mai puţin nefastul an 1944, aceiaşi care refuză azi cu
obstinaţie, analiza critică. Războaiele nu sunt niciodată consecinţa unei
singure voinţe. Răspunzător, prin urmare, nu e niciodată doar unul dintre
beligeranţi. Începuturile lui nu sunt identice cu momentul declanşării lui
efective. Războiul e o stare continuă, războiul e o stare permanentă, e o
succesiune alternantă, de replieri şi puseuri. A face răspunzător pentru
dezastrul celui de al doilea război mondial pe Hitler şi poporul german în
exclusivitate, înseamnă mai mult decât a fi nedrept, înseamnă a creea premizele
unei alte conflagraţii. Nu altfel stau lucrurile când e vorba despre
antisemitism. A acuza şi numai a acuza, fără să-ţi asumi nici cea mai mică
responsabilitate pentru cele întâmplate, înseamnă a pregăti resurecţia. Drept
sau nedrept, principiul biblic, ebraic în fond, potrivit căruia părinţii
mănâncă agurida şi strepezesc dinţii copiilor, e cât se poate de real.
Nimic
retoric în ceea ce spun, nimic nejustificat în îngrijorare. Istoria se repetă,
chiar dacă nu eveniment cu eveniment.
Înaintea acestui poate prea lung excurs la
Aiud, sau în drum spre Aiud, spuneam că nu întrevăd raţiunea neuitării. Şi iată
că, acum când scriu, aş vrea să-mi reamintesc prin câte celule am trecut,
alături de cine am stat, prin ce situaţii critice am navigat şi aşa mai departe.
Aş vrea. Uneori efortul îmi este răsplătit, alteori nu. Certitudinile nu sunt
însă niciodată depline, mai ales în ce priveşte oamenii şi situarea
evenimentelor petrecute în spaţiu şi timp. Relativitatea demersului nu ajunge
însă până acolo încât să altereze semnificaţiile. Dincolo de circumstanţe,
adevărul mărturisirilor, rămâne adevăr.
Aşadar,
trimiterea mea la Aiud să fie un act de bunăvoinţă? Constituţia mea congenital
astenică, debilă, handicap îndeajuns de grav, mi-a fost, nu de puţine ori, şi
un atu. Acum acesta să fie cazul, sau se pregăteşte ceva pentru căpeteniile
legionare, pentru bandiţii cei mari? Nu ştiam încă nimic despre sistarea
reeducării şi ridicarea grupului Ţurcanu. Şi chiar dacă aş fi ştiut, starea mea
sufletească nu mi-ar fi îngăduit să fiu altfel decât circumspect, retras în
propria-mi carapace, incapabil de comunicare reală, simplul schimb de replici
provocate, în vederile mele, neînsemnând aşa ceva. Ritualul încarcerării nu mă mai impresionează, nici mărimea
construcţiilor, nici plopii cu ciorile. Spaţiul rezervat mie, acelaşi, mai puţin de doi metri
pătraţi. Fiertura? Ei da, fiertura suscită un oarecare interes. La Baia Sprie
începusem să scap de spectrul foamei. Aici? Încă nu ştiu.
Prin
martie-aprilie 1952 sunt scos din izolare şi repartizat pe celular. O primă
surpriză. Colegii de cameră lucrează în fabrică, semn că voi lucra şi eu, chiar
de a doua zi. Printre ei, un bărbat apropiat de mine ca vârstă, mic de stat,
uscăţiv, neastâmpărat, bihorean de origine, pe nume Stana, altul decât fraţii
Stana, ţărani din Şepreuşul Aradului. De meserie e electrician. Vorbeşte mult,
vorbeşte deschis, nu-şi ocoleşte viaţa. Are o condamnare de 25 ani m.s.
Motivul, crime de război. Ani de închisoare executaţi, cu cel puţin doi mai
mulţi decât mine. Nu s-a încheiat bine războiul şi a şi fost arestat, arestat
ca membru al unui batalion de voluntari ardeleni, Batalionul Iuliu Maniu, dar
nu numai. Acest batalion, constituit imediat după 23 august 1944, a urmat din
aproape armata română, în luptele de dezrobire a Ardealului, ca trupă de
ocupaţie. În această calitate s-au îndeletnicit şi cu represiunea. El, Stana,
în cadrul Batalionului, a executat câteva sentinţe, pronunţate, nu ştiu de
cine, de condamnare la moarte, prin decapita; e. Victimele erau maghiari,
vinovate ele înşile de omucidere. Nu face paradă de patriotism. Nu-şi simte
conştiinţa încărcata: Nici măcar călău nu se consideră. "Am fost soldat,
am executat un ordin, considerat în sinea mea, atunci ca şi acum, corect. Ceea
ce am făcut era, mai presus de orice, un lucru drept." Nu are opţiuni
politice. Batalionul, o fi purtat el numele Iuliu Maniu, el însă nu se
consideră ţărănist, ci numai român, român şi ardelean, nimic altceva.
Începutul calvarului a fost greu: foame, frig, înjurături, mai ales
înjurăturile. Legionarii, cei întemniţaţi de Antonescu, l-au ajutat mult. L-a
ajutat, ceva mai târziu, şi Administraţia. Fiind muncitor şi pirpiriu pe
deasupra, se folosea de el pentru te miri ce: să pună un bec, să instaleze o
priză şi nu doar în incintă, ci şi prin apartamentele tovarăşilor. Nu se
statorniciseră încă noile reglementări privind modul de executare a pedepselor.
Soţia comandantului de atunci îl chiar compătimea şi nu o dată l-a mai servit
cu câte ceva: o prăjitură, o pară, un măr. Acum? Alţi comandanţi, alte
năravuri. Deţinuţii au dispărut şi ei, închisoarea fiind populată acum cu
bandiţi. Şi câţi mai sunt, Doamne! Pe morţi cine să-i mai pună la socoteală?
În Aiud, la
ora aceea, Stana nu era singurul om condamnat pentru faptul, de a fi fost
"călău". Mult mai celebru era Ladislau Lax, un evreu din partea de
nord a Ardealului. Construcţie robustă, înalt, pistruiat, cu păr cârlionţat şi
roşu, fizionomie tipică de evreu galiţian. Începând cu anul 1943 sau 1944, a
fost internat, alături de conaţionalii lui din Ungaria, la Auschwitz, unde a
fost folosit, de către Administraţia lagărului, ca lucrător la băi, sau
crematorii. Evita relatările. Ce se cunoştea, se cunoştea din depoziţiile
făcute la proces. Se spune că şi-a incinerat membri din chiar propria-i
familie, părinţi sau fraţi. Se socotea totuşi nevinovat. "Alţii au
condamnat, eu am executat. Ce aş fi putut face? Să pier eu în locul lor?"
Administraţia închisorii Aiud a continuat sâ-1 folosească şi ea, la începui
ca frizer, apoi ca şef de echipă la întreţinerea exterioară a construcţiilor.
Tencuia ziduri, curăţa coşurile de fum ale Zărcii, întreţinea canalizarea
incintei. A devenit celebru în războiul cu ciorile. Acestea obişnuiau să-şi
facă cuiburi, nu doar în plopii din apropiere, ci şi în hornuri. După ce îşi
depuneau ouăle şi îşi scoteau puii, Lax obişnuia şi el să urce pe acoperiş,
acoperişul Zărcii, să smulgă gâtul puilor, să le bea sângele, la propriu, şi să
le strice culcuşul. Ciorile de acum îl cunoşteau. Şi era destul ca Lax să treacă
prin curtea închisorii, ca să se agite, să se cheme, să se adune stol şi să-1
atace, aproape ca în filmul lui Hitchcock. Am fost martor al unor asemenea
scene incredibile. Ciorile nu sunt indiferente faţă de ceea ce se întâmplă
uneia sau alteia dintre suratele lor. Mamiferele , zice-se mai evoluate, da.
Când leoaica, sau un alt animal de pradă. Îşi urmăreşte victima desprinsă de
turmă, turma de ierbivore nu reacţionează, continuă să pască. Despre om, nu mai
vorbesc. Indiferenţa lui, uneori, e de-a dreptul scandaloasă. Scandaliza şi
Lax, pentru că bea sânge, fie el şi de pui de cioară, pentru că, indubitabil,
furniza informaţii. L-am cunoscut, ceva mai târziu şi nu mi s-a părut întru
totul neom. Era informator, nu-şi ascundea statutul şi nici nu şi-1 exhiba în
mod ostentativ. Ba sigur de sine şi în acelaşi timp rezonabil, adică
nepericulos. Se putea apoi conta pe cuvântul lui. Nu se sfia să spună că
regimul nostru de detenţie era mai inuman ca cel de la Auschwitz. Şi nu o făcea
pro forma. Era convingerea lui intimă, izvorâtă din consideraţia ce o avea
pentru spiritul poporului german, şi un motiv în plus să facă ce face. Până şi
în relaţiile cu propriile lor victime, nemţii rămâneau nemţi, adică instrumente
de mare precizie. Clişeele propagandistice, cu soldaţi care schingiuiesc,
violează, jefuiesc prizonierii, rămân clişee, nemţii nu au imaginaţie, nu au
inimă, dar, în schimb, ştiu să execute un ordin. Torţionarii noştri au
imaginaţie, au şi inimă, şi ca orice slugă, linguşesc şi supralicitează.
Nu mai e
zăpadă, nu e nici prea frumos. Pomii încă nu au înflorit. Căldura soarelui e
îmbietoare, pământul musteşte, înainte de a fi repartizat la o secţie anume,
împreună cu încă vreo câţiva necunoscuţi, sunt folosit ca om de corvoadă.
Perioadă de adaptare: aer, hrană ceva mai bună, mişcare, pe o arie ceva mai
largă şi muncă nenormată, muncă diversă. Fabrica avea şi o secţie,
"Căruţe", în cadrul căreia se foloseau trunchiuri de copaci. De unde
erau aduse, nu ştiu. Soseau oricum cu
căruţe ţărăneşti. În închisoare ţăranii nu aveau însă acces. Atelajele erau
preluate de miliţieni şi conduse până la locul de depozitare, pentru a fi
descărcate de noi. Lipsa unui drum, cât de cât practicabil, umezeala, lipsa
unor unelte specifice, ca şi lipsa de experienţă a oamenilor, făceau munca
acestora şi grea şi riscantă. Subzista, îndeosebi, primejdia accidentării, ca
urmare a rostogolirii buştenilor peste, neîndemânaticii şi firavii lor
manipulatori. În cele din urmă, un prim transport a fost descărcat. Cu cel de
al doilea, lucrurile s-au complicat. La intrarea în depozit roţile căruţei au
intrat în glod, până aproape de butuc, iar caii, cu toate înjurăturile şi
şfichiuirile de bici ale miliţianului, nu voiau să mai tragă. Suntem chemaţi în
ajutor, noi. Încercăm să degajăm roţile, să ridicăm osia din spate, să
împingem. Degeaba. Caii nu mai vor să colaboreze. Suntem înjuraţi şi noi,
suntem făcuţi boşorogi, incapabili, mă rog, tot tacâmul. Tot degeaba. O nouă
încercare şi încă una. În disperare de cauză, miliţianul abandonează.
"Domnule miliţian, permiteţi-mi să încerc şi eu." Mă priveşte, la
început cu ură, apoi cu năduf. "Încearcă!" Mă adresez apoi oamenilor,
fără să îmi fac prea multe iluzii. Erau şi slăbiţi şi fără o elementară dorinţă
de a rezolva situaţia: Totuşi. "Când vă voi spune, vă rog să împingeţi.
Doar atât." Mă apropii apoi de cai. Miliţianul îmi întinde biciul.
"Mulţumesc Nu e nevoie." Mângâi caii pe frunte, îi îmbrăţişez, le
spun câteva vorbe, aşa, la întâmplare, le strâng, pe rând, între degete, vârful
urechilor. Mă privesc, de bună seamă surprinşi, şi răspund afecţiunii mele
închizând ochii şi înclinând din capete. Şi acum, la treabă. Apuc dârlogii şi
rostesc moale: "Noa, hai!" Nu exagerez. Caii se opintesc de parcă,
mi-ar fi înţeles vorbele şi mai ales gândul, şi într-un efort suprem de
solidaritate a robilor între ei, muşcă zăbala, îşi încoardă muşchii şi urnesc
din loc întreaga povară. Până în dreptul stivei nu s-au oprit. Îi îmbrăţişez
încă o dată în semn de mulţumire. Respir şi eu, respiră şi ei, greu. O bucată
de zahăr, ori un pumn de ovăz li s-ar cuveni, dar de unde? Sau, ştiu eu, poate
că mângâierea mea, în cazul robilor, şi ei sunt tot nişte robi, la un stăpân
mai mult sau mai puţin cumsecade, e mai de preţ. Oricum, în timp ce patrupedele
închideau ochii a înţelegere şi complicitate, din ochii mei se prelingeau
lacrimi, şterse pe furiş. Clipa a fost una de evadare. În caii pe care i-am
sărutat atunci, erau, la modul mistic, şi caii tatălui meu, caii copilăriei
mele, alături de care am răscolit pământul, am semănat grâul, am urcat dealul,
spre seară, caii pe care i-am ţesălat, cărora le-am umplut ieslea cu fân,
traista, cu grăunţe, jgheabul, cu apă, caii pe care i-am scăldat în apa
Crişului şi alături de care m-am simţit liber şi tânăr. Caii de faţă, ai cui or
fi fost, au înţeles acest lucru., Oamenii oraşelor şi el, ţăranul acesta
schimonosit de uniformă şi desfigurat de lecţiile de îndobitocire, sunt sigur
că nu. Dacă ar fi înţeles ceva, cât de cât, din răutate sau teamă, nu m-ar fi
lăsat să mă apropii. Pentru mine, oricum, a fost o zi deosebită.
Atelierul la
care sunt repartizat e unul de tâmplărie, lucrări de mare serie. Hala e
spaţioasă, lumina, suficientă, climat acceptabil. Muncitori, până la douăzeci.
Nu cunosc pe nimeni. Şeful, un aviator cu nume de polonez, mă lasă în seama
unui om mai vechi, să mă înveţe meseria. Nu aveam cine ştie ce de făcut. Fixam
juguri în lăzi pentru bombe şi proiectile. Mi se cerea precizie şi,
bineînţeles, îndeplinirea unei norme substanţial mai mare decât a unui muncitor
liber, ca şi cum deţinutul nu ar avea şi el, ca tot omul, doar două mâini. Cu
efort, când materialul introdus în operă, în speţă holtzşumburile erau
corespunzătoare, a se înţelege maghiare, germane sau cehe, reuşeam să mă achit
de sarcini. Când erau româneşti, nu. Fără nici o exagerare, şi scriu acest
lucru cu o reală tristeţe, jumătate din holtzşuruburile româneşti, sau nu aveau
vârf, sau nu erau integral strunjite, sau nu aveau făgaşul pentru a putea fi
înşurubate. Bătutul cu ciocanul era interzis. Presiuni, pentru a forţa ritmul
muncii, altele decât privarea de cartelă, adică de simulacrul de retribuţie şi trecere pe tabelul codaşilor, nu
se făceau. Probabil, pentru a nu compromite calitatea produselor. Beneficiarul
a tot ce se producea în fabrică era "Fratele" nostru din răsărit şi
chiar dacă, la vremea aceea exigenţele nu erau excesive, sub un anume prag de
calitate nu se putea cobora, "întrecerea socialistă" funcţiona şi ea.
La intrarea în fabrică, te întâmpinau panouri mari, cu angajamente, grafice şi
nume de secţii fruntaşe. La fel, cu nume de oameni. Lucruri noi pentru mine,
deşi veneam de la mină. Le voi reîntâlni şi le voi înţelege mai bine după
eliberare. Un incident survenit, mă va intriga totuşi. Întruna din zile,
directorul fabricii, Mariş şi ofiţerul politic, probabil Iordache, înconjuraţi
de oamenii Biroului Tehnic, de şefii de secţii şi normatori, analizează un caz.
E vorba de "fruntaşul" între fruntaşi în întrecerea socialistă,
deţinutul Busuioc. Îl ştiu după nume. E din Arad, ucenic la U. V. A., e tânăr
şi condamnat ani mulţi, pentru implicare în cazul asasinării, prin anul 1946
sau 1947, a activistului Nedici. Cum era să se lase el, bărbat în putere, mai
prejos decât ţesătoarele, mai prejos decât filatoarele, în general mai prejos
decât femeile! Şi nu s-a lăsat. A înjurat, a instigat, a lovit. Dacă din cauza
loviturilor lui a decedat comunistul, care de altfel îşi merita - zice Busuioc
-soarta, nu ştie. Cert e că procurorul 1-a acuzat de participare la asasinat,
iar tribunalul 1-a condamnat ca atare. Minte de fluşturatic. Acum regretă şi,
întrucât, presupun, i s-a promis indulgenţă din partea clasei muncitoare, că
doar e şi el muncitor, omul face orice pentru a dovedi că merită clemenţă.
Munceşte adică. Dacă face şi altceva, nu pot spune. Ceea ce face e însă de
ajuns ca lumea să-1 evite. Sparge adică normele. Şi nu trişează. Munceşte
efectiv, cu unghiile, cu dinţii, până peste poate şi asta zi de zi. Până când?
Până când, iată, învins de propria-i
necugetare, cade grămadă. E de câteva zile la spital, de unde nu se va
întoarce curând. Ori, "tocmai aceasta e problema" insistă
directorul. "Care e câştigul pentru unitate? Sporul de producţie realizat,
vreau să spun contravaloarea acestui spor, se duce pe medicamente, se duce pe
apa sâmbetei, sub formă de cheltuieli de spitalizare. Concluzia? Să nu
exagerăm. Un punct de vedere ce, din păcate, va fi, foarte curând, călcat în
picioare.
Lipsa unui
proiect al lucrării, detaliat cât de cât, îmi crează probleme. Fraza s-a
încheiat, s-a încheiat şi episodul, cu ce să continui? Şi nu doar că nu ştiu.
Aparatul de radio mă bruiază şi el mai ales când se vorbeşte, nu se cântă, ca
acum. Vocea mi se pare cunoscută. Sunt chiar sigur. Rar, uneori poticnit,
disimulând cu greu efortul de lămurire a unor lucruri greu de lămurit, vorbeşte
Doinaş, despre cartea lui Martin Bube, "Eu şi Tu". Nu am citit-o, un
motiv în plus să întrerup, pentru o clipă, scrisul, pentru a-1 putea urmări:
sincretismul iudeo-creştin, ontologizarea conceptului de relaţie, dialogul Eu
şi Tu mai real decât Eu, mai real decât Tu, în afara acesteia neputând să
fiinţeze nici Eu, nici Tu, dar nici relaţia, zic eu, Om-Dumnezeu,
imanent-transcendent, tot atâtea trimiteri la un existenţialism religios, chiar
la o filosofie mistică. Ceea ce mă preocupă e însă altceva. Atunci, în fabrică,
la Aiud, în ce mă priveşte, relaţia Eu-Tu nu funcţiona, sau funcţiona după alte
legi decât cele avute în vedere de Martin Bube, de vreme ce nu-mi amintesc
să-mi fi pierdut, nici pentru o singură clipă, identitatea A fost o stare de
graţie continuă? O, nu. În singurătatea mea, Tu îmi era totuşi alături, dar
nuca semen, ci ca transcendent şi, uneori, ca Eu cel din trecut. Relaţia cu
Dumnezeu, ca şi aceea cu mine, cel din trecut, nu a fost ruptă, efectiv, niciodată,
ceea ce nu e puţin lucru, salvarea mea în aceasta constând, ca dealtfel şi
nereuşita reeducării. Puteam să exist, altfel spus, şi fără să intru în dialog
existenţial cu omul de lângă mine. Nici o iniţiativă, deci, din parte-mi. Dar
şi nici un refuz. Starea nu era firească, eram conştient de acest lucru şi
aşteptam ca "Tu" să aibă el iniţiativa. Suspiciunea nu era a mea, era
a acelui Tu" devenit "Eu" ce auzise ceva sau câte ceva despre
studenţii trecuţi prin Piteşti şi, ca urmare, se menţine în expectativă.
Lucra, la
acea dată, în fabrică şi Ionel Moldovân, fost Şeful Centrului Studenţesc
(legionar) Bucureşti. Ne cunoşteam de pe vremea când eram elev, la Arad, el
însuşi fiind arădean de origine. Acum ne evitam. Mai greu mi-a fost să-1 evit
pe Ioan Bohotici, Şeful Centrului Studenţesc din Cluj. Se desprimăvărase. Robii
căutau soarele. Pe parcursul activităţii eu nu aveam cum să o fac. Eram legat
de bancul de lucru, eram legat de atelier. Ioan, maramureşean, fecior sărac,
obişnuit cu efortul, nu doar intelectual, ci şi fizic, pe cât de înzestrat, pe
atât de modest, îşi organizase un loc de muncă-în aer liber. Atât la ieşire,
cât şi la intrarea mea în atelier, treceam pe lângă el. Ne cunoşteam de la
Cluj. Şi oricât aş fi vrut să simulez contrariul, nu aveam cum, nu eram în
stare. Stând pe un scăunel, improvizat şi acela, sculpta piese de şah, cai
îndeosebi. Era îndemânatic, lucra de unul singur şi se bucura de căldura
astrului celui mare. Un fel de compensare, mi-am zis. În timpul anchetelor a
fost atât de torturat încât supravieţuirea lui a fost considerată un miracol.
Şi nu de neiniţiaţi, ci chiar de marii profesori ai medicinii clujene,
Haţiegariu şi Goia. În extremis, aveau nevoie de el viu pentru proces, l-au
scos din beciul Securităţii şi l-au internat în Clinica Universitară. Prea
multe speranţe nu mai erau. Şi dacă a fost, în cele din. urmă, salvat, faptul
se explică, nu doar prin competenţa şi probitatea morală a medicilor, ci şi
prin intervenţia unei puteri ce scapă omului lipsit de credinţă. Nelu Bohotici
era însă un credincios.
Aşadar, trec
azi, trec mâine, trec zilnic pe lângă Nelu Bohotici. Mă salută, îl salut. E
limpede că nu mă ocoleşte dar nici nu mă încurajează. Până într-o zi când
potriveşte aşa fel lucrurile, că mă însoţeşte la masă. Nu am discutat cine ştie
ce. Aparent, lucruri fără importanţă. "Cum stai cu sănătatea? Ai veşti de
acasă? Pe unde ai colindat?" Important era însă gestul, tentativa de a
intra în "relaţie". Cu mine se întâmplă însă ceva ciudat. Sunt
incapabil de iniţiativă. Sunt, însă, incapabil şi de refuz. Nu caut primejdia,
dar nici-nu o evit, pentru simplul motiv că nu pot fi altfel decât sunt. Starea
aceasta e profundă, e chiar structurală şi nu se lasă instrumentată de nimic,
nici de gândire, nici de voinţă, ca şi cum cel care reacţionează, dacă şi când
reacţionează, nu aş fi eu ci un altul, un locuitor străin trupului meu.
Bohotici îşi dă, probabil, seama în ce stare mă aflu, şi face încă un pas.
"Vezi, eu nu te suspicionez, eu nu mă feresc." "Şi pentru ce nu
o faci?" Nu, nu am pus întrebarea, am gândit-o doar. Răspunsul a venit,
totuşi: "Nu mă feresc pentru că ştiu prin ce ai trecut." Mă simt din
nou provocat: Dar de unde ştii? Sunt lucruri pe care, chiar dacă ai fost
martor, e greu să le nţelegi. "Şi mai ştiu, dar vezi să nu care cumva să
cazi în păcatul mândriei, că ai avut o comportare dintre cele mai demne. Mi-a
spus-o Munteanu." Care Munteanu? Cu Ion, cel din Orşova, student în
ultimul an la Medicina din Cluj, colaborator apropiat a lui Bohotici, în timpul
reeducării de la Piteşti am stat puţine zile împreună şi asta după ce furtuna
părea trecută. Relaţiile lui cu Ţurcanu, la data aceea, păreau bune. Cu mine,
dimpotrivă. Şi apoi, ce ştia el despre mine. Şi când 1-a întâlnit pe Bohotici?
Nu mai vorbesc de faptul că a vorbi despre Piteşti mi se părea o îndrăzneală
greu de acceptat. La Piteşti am trecut prin reeducare cu un alt Munteanu,
Alexandru, student la teologie. Să fi vorbit el? Cât despre frumoasa mea
comportare ... E bine că vorbesc alţii. Dar e şi mai bine că eu nu mă simt
câtuşi de puţin măgulit. E aceasta o problemă de conştiinţă, incomunicabilă, a
fiecăruia dintre cei ce am trecut prin Infern.
Deţinuţii
care lucrau în fabrică, serveau masa în curtea Zarcii, care era şi curtea
bucătăriei şi a băii. Priveam zidurile cu o discreţie obligatorie, scrutam
ferestrele oblonite ale acelei vechi închisori, încercând, nu atât să-mi
imaginez regimul de detenţie impus de zbiri, cât pe cel creat de calitatea
intelectuală şi morală a oamenilor aflaţi îndărătul gratiilor: generali, miniştrii,
profesori universitari, scriitori, arhitecţi, comandanţi legionari şi chiar
nat de rând. După o atât de lungă înfometare, după atât de mult frig, după o
atât de cumplită teroare, o mai fi rămas, fie şi fărâme, din aura academică a
acestei instituţii blestemate? Despre ce s-a petrecut în Zarcă, despre ce se petrece
în Zarcă, despre actualii ei locatari, ştiam puţine lucruri, îndeajuns totuşi
pentru a realiza că e un loc de exterminare a marilor indezirabili, îndeosebi
legionari, şi, nu mai puţin, un mijloc de şantaj: "Crâcneşti? Zarea te
mănâncă!"
Deocamdată
eu nu sunt în Zarcă. Stau la rând, cu gamela în mână, îmi primesc porţia şi mă
aşez pe unde apuc, să mi-o sorb în linişte. Când vremea e frumoasă, merge. Când
plouă, când ninge, nu prea. În mijlocul curţii se află o construcţie, relativ
simplă, dreptunghiulară, suprafaţă construită, mare, ridicată în vremea lui
Antonescu, dacă nu cumva mai devreme, ca sală de spectacol. Sub comunişti a
fost folosită, când ca sală de mese, când ca uscătorie pentru cheresteaua
necesară prelucrării. O scurtă perioadă de timp am servit şi eu masa în această
sală. A fost o perioadă ceva mai destinsă. Masa era consistentă. Multă carne de
cal, muşchi sec, fibros, dulce, multe organe: ficat, inimă, rinichi.
Explicaţia? Vreo conferinţă internaţională sau, simplu, cabalinocid. Sărmanele
animale. Vina lor? Mănâncă şi când nu muncesc.
Se întâmpla
des ca la masă să stau alături de profesorul Sebastian Mocanu. Îl cunoşteam de
la Baia Sprie. E cel de al doilea om care încerca să se apropie de mine. Moţ,
din ţara, dacă nu chiar din satul lui Avram Iancu, astenic, blond, colţuros,
potolit. Cunoşteam fizionomia moţilor încă din copilărie. La şcoală, eu însumi
eram socotit a fi moţ. Drumul unora dintre ei, spre oraşele şi satele pustei,
treceau prin satul meu, socotit loc de înnoptare. Căruţele cu coviltir, caii
mărunţi, lampasul, ciuberele, uneori mirosul de fân şi mere coapte, bulzăneşti.
Însoţite de vagi conotaţii compătimitoare, îmi erau imagini dragi. "Munţii
noştri aur poartă, /Noi cerşim din poartă-n poartă". Mi s-au părut, de
când îi ştiu, mai mult trişti decât eroici, o tristeţe îndărătul căreia puteai
uşor decela o oarecare dârzenie. Îmi plăcea mult "ţarina" lor,
cântată la clarinet, pe la nedei, în poiene. Aşadar, Sebastian Mocanu, venit
din Germania, potrivea lucrurile aşa fel încât să stăm la masă alături. De
vorbit, ce să vorbim? Erau prea multe urechi prin preajmă. Şi nici nu ştiu ce
anume aş fi avut să-i spun? Iar el, şi el, ce să-mi comunice? Vecinătatea în
sine era totuşi, pentru mine, importantă. Nu eram intrusul, nu eram singur şi,
cine ştie, într-un moment de criză aş fi îndrăznit sa-1 solicit. Până atunci,
reţin stânjeneala, a mea de bună seamă. Nu se aşeza la masă fără să-şi facă semnul
crucii, riscând, nu neapărat dezaprobarea, rezerva în orice caz, a multor
comeseni, care se simţeau într-un anume fel, mustraţi. Ispita de a-i considera
gestul drept ostentativ era mare. În ce mă priveşte, mă simţeam îmboldit"
să procedez ca el, pentru a nu-1 jigni, şi o făceam, nu însă fără o anume
dificultate. Imboldul nu era lăuntric. Rugăciunea mi s-a părut întotdeauna ca
aparţinând zonelor celor de taină ale sufletului omenesc. Se vede însă că
nevoia de a păstra şansa intrării în comuniune cu unii din semeni e cel puţin
tot atât de presantă. După Piteşti, iată, redescopeream un sentiment esenţial,
esenţial deşi încă firav, ca orice mijire.
Potrivit
Codului Penal, pedepsele privative de libertate pot fi: închisoarea
corecţională, temniţa grea şi munca silnică.
Aceasta
departajare graduală a pedepselor, în închisorile şi lagărele comuniste nu a
funcţionat, severitatea regimului de detenţie fluctuând în raport de evenimente
şi factori politici externi şi interni şi, nu arare ori, în raport de
capriciile câte unui şef. Aşa se explică faptul că oameni condamnaţi la muncă
silnică nu au fost scoşi niciodată la muncă, în vreme ce, oameni condamnaţi la
închisoare corecţională au fost supuşi la munci, nu silnice, ci de-a dreptul
exterminatorii. Lozincard vorbind, scoaterea la muncă a fost prezentată şi,
uneori, chiar socotită, drept o favoare. Şi, pentru scurte perioade de timp, a
şi fost. Muncind, altfel trecea timpul, alta era hrana, altele relaţiile
interumane ce se puteau înfiripa. Altele . . . Din păcate, nu întotdeauna şi
neapărat în sens bun. Munca, în Gulagul comunist a fost folosită, mai puţin
pentru a produce şi mai mult pentru a extermina.
În perioada
cât eu am lucrat în fabrică, la Aiud, munca a fost totuşi acceptabilă. Exista o
conducere a fabricii, alta decât aceea a închisorii. Exista un director, Mariş,
altul decât comandantul temniţei, căpitanul Dorobanţu. Pentru conducerea fabricii,
problema reeducării deţinuţilor nu exista. Interesa eficienţa economică a
muncii, motiv pentru care a preconizat o reorientare a întregii activităţi.
Pentru o asemenea întreprindere erau necesari însă specialişti. Şi ei existau.
Pentru redarea în exploatare a minelor de la Baia Sprie s-a recurs la
inginerii Bujoiu şi Balş. Aiudul funcţiona în virtutea unei mai vechi inerţii, fabrica
având o oarecare tradiţie. Nemulţumitoare însă. S-a recurs prin urmare, într-o
primă fază, la serviciile unui grup de deţinuţi, aleşi după criterii nu tocmai
profesionale, fapt ce s-a răsfrânt, în mod negativ, asupra producţiei.
Implicarea deţinuţilor în conducerea fabricii era un fapt benefic. Se dorea
totuşi o corecţie, se spera la mai mult. În consecinţă, l-au solicitat pe
Inginerul Alexandru Pop, fost Director General al Uzinelor şi Domeniilor
Reşiţa. Competenţa acestuia era mai presus de orice discuţie şi, pe deasupra,
avea şi meritul de a nu fi fost legionar. L-au scos deci din Zarcă, l-au dus la
Biroul Tehnic al fabricii, l-au plimbat prin ateliere, pentru a lua contact
nemijlocit cu realitatea, resurse, spaţii, utilaje, mână calificată, şi i-au
cerut să elaboreze un proiect de restructurare. Vestea a transpirat repede. A
fost dealtfel văzut în compania comandantului, a directorului, a altor mărimi.
Întrebarea de pe buzele noastre, ale tuturor, era firească: "Ce se
urmăreşte? Ce va urma?" Răspunsul nu va întârzia. Om hotărât şi demn,
Inginerul Pop a întocmit un raport al cărui prim capitol se referea, nu la
reorganizarea fluxului tehnologic, ci la reconsiderarea atitudinii faţă de
muncitori, fie ei deţinuţi sau nu. În fabrică, deţinutul nu e deţinut, ci om.
Să fie prin urmare considerat ca atare. Aceasta nu neapărat, din considerente
umanitare, ci, mai ales, din considerente manageriale. Reacţiile
Administraţiei au fost violente: "Bandit, bestie, exploatator ticălos.
Cine ne dă nouă lecţii de umanitarism, un capitalist veros, om care a
exploatat, până la sânge, munca miilor de muncitori de la Reşiţa, ani în şir.
Să fie izolat din nou, la Zarcă!" Şi a fost, întrucât făţarnicii apărători
ai clasei muncitoare nu puteau înţelege un lucru elementar, acela că
exploatarea capitalistă a muncii nu putea trece peste un anume prag, impus de
chiar legile eficienţei, respectiv de propriul interes. Exploatarea socialistă
a muncii nu cunoaşte asemenea impuneri, nu cunoaşte concurenţa internă, nu
acordă prioritate eficienţei economice, nu are limită, şi aceasta, nu doar în
întreprinderile afiliate închisorilor, ci în întreaga economie. De unde
falimentul şi mizeria.
A fost vara?
Mie aşa mi se pare. A fost la 22 decembrie, 1952, cum precizează doctorul Matei,
care de fapt nu e doctor, întrucât, fiind arestat, nu a apucat să-şi termine
anul ultim de facultate? Faptul e fără relevanţă, cert e că înainte de a se da
deşteptarea. În celular se deschid uşi, se aud paşi zoriţi, se aud înjurături
înfundate. Ceva s-a întâmplat, ceva se întâmplă, dar ce?
Programul de
dimineaţă e marcat şi el de o nervozitate râu prevestitoare. "Repede! Mai
repede, bandiţilor!" în drum spre locul de servire a mesei, masa de
dinainte de intrarea în fabrică, cordoane de miliţieni. Înainte de a fi
terminat de sorbit fiertura, se dă-ordin de încolonare. Stupoare, un mare număr
de deţinuţi au lanţuri la picioare. Printre ei, Ionel Moldovan, doctorul Matei,
doctorul Cociu, ing. Antonescu
Gheorghe, profesor la Politehnica bucureşteanâ, Groza Dumitru, fostul Şef al
Corpului Muncitoresc, toţi legionari. Între curtea bucătăriei şi poarta de
intrare în fabrică, două rânduri de miliţieni, cu ciomege în mâini şi foarte
mulţi ofiţeri necunoscuţi. Trecerea pe sub furcile caudine, devenite ciomege, urmează
să se facă în pas alergător, loviturile cad. cum cade grindina, fără nici un
fel de precauţie, aşa, la nimereală, peste cap, pe spinare, peste fluierele
picioarelor. "Vă vom ucide, bandiţilor, mama voastră de criminali!"
Simt o lovitură în umărul drept. Îmi acopăr faţa cu mâinile. În sfârşit, am
ajuns, cu vânătăi relativ puţine. Adevăratele ţinte sunt oamenii în lanţuri.
În fabrică,
linişte. Mă apuc de treabă, dar fără spor. Ce să însemne dezlănţuirea aceasta?
Scena se repetă la ieşirea din schimb, se repetă a doua zi, a treia, o
săptămână întreagă, dacă nu cumva vreme mai îndelungă. Între timp se află şi
explicaţia. Trei deţinuţi, Şirianu, Spulbatu şi Tudor Grecianu au evadat, după ce, în prealabil l-au ucis, cu
lovituri de rangă, pe comandorul Tăutu,
aflat în prezilele eliberării.
Pe Şirianu
l-am cunoscut personal. Era din Arad, avea o pregătire intelectuală medie şi
lucra ca electrician. Nu aparţinea nici unui partid politic. În mod cert, nici
el, nici Spulbatu şi nici Grecianu nu au fost legionari. Organizaţia înjghebată
de Şirianu, nu ştiu în ce măsură i-a aparţinut ca iniţiativă, sau a fost
sugerată de chiar Securitatea din Arad, cu scopul depistării elementelor
virtual duşmănoase. Procedeul era obişnuit. În închisoare, muncitor fiind, i
s-a acordat o oarecare încredere. În schimbul de noapte, în echipe de
întreţinere, cu posibilitate de mişcare în incintă, nu era acceptat orice
deţinut. De unde se vede cât de relative erau criteriile de selecţie a
oamenilor aşa-zişi de încredere. Profitând, aşadar, de libertatea de mişcare,
legaţi între ei printr-un indiscutabil sentiment de încredere, cei trei au proiectat totul, până în cele mai mici
amănunte. Vor provoca o pană de curent, vor simula o intervenţie pe reţeaua
zidului împrejmuitor, vor profita de întuneric, vor escalada zidul şi se vor
despărţi, urmând ca fiecare să-şi urmeze destinul, salvându-se cum poate, de
unul singur. Din păcate, a intervenit neprevăzutul. În sala hidroforului şi a
tabloului general, au imobilizat supraveghetorul, au întrerupt curentul, dar
când să iasă, au fost surprinşi de Comandorul Tăutu, şeful schimbului trei pe
fabrică, un om socotit la locul lui. Reacţia a fost violentă. Să bată în
retragere, nu mai era cu putinţă. Să-1 imobilizeze nu erau pregătiţi şi nu era
nici timp: în consecinţă l-au lovit cu ranga până ce a căzut, apoi şi-au văzut
de treabă, s-au îndreptat adică spre zidul împrejmuitor, l-au escaladat cu
ajutorul unei scări şi, până să se dezmeticească santinela, s-au făcut
nevăzuţi. Numai că, Tudor Grecianu, din săritură, s-a ales cu o fractură
deschisă de tibie şi a rămas la rădăcina zidului, unde a şi fost prins, la
foarte scurt timp. Spulbatu a apucat să se îndepărteze, dar nu prea mult. O zi
sau două mai târziu a fost prins şi el. Singurul care a reuşit să ajungă, să
zicem, la destinaţia propusă, a fost Şirianu. În cele din urmă, a fost prins şi
acesta, după câteva săptămâni, într-un sat din pusta Aradului, în casa
logodnicei lui, care pur şi simplu 1-a trădat. Se spune că era încurcată cu un
ofiţer de securitate.
Ancheta a
fost zorită, ca şi procesul, care s-a desfăşurat în Aiud şi s-a soldat cu două
condamnări la moarte, Şirianu şi Spulbatu, şi o condamnare la muncă silnică pe
viaţă, Teodor Grecianu. Sentinţele capitale au fost executate la fel de precipitat.
Cadavrele, ciuruite, au fost depuse la morga închisorii. S-a iniţiat strângere
de semnături, pentru condamnarea la moarte a criminalilor şi au fost duşi
oameni din fabrică şi celular să vadă că braţul înarmat al clasei muncitoare
nu şovăie.
Represiunea
a continuat în întreg penitenciarul. Au continuat şi discuţiile şoptite, pe
marginea celor întâmplate. "Nişte descreieraţi. Din cauza lor tragem noi
scurta." Şi mai în şoapta "Ce curaj, domnule, ce curaj!"
Uciderea lui Tăutu era, oricum, îndeobşte regretată şi exploatată, în acelaşi
timp, de Administraţie, de ofiţerul politic, de uneltele lui, în scopul discreditării
deţinuţilor politici în ansamblu, ca şi în acela al justificării represiunilor
ce au urmat şi care vor continua odată cu instalarea noului comandant,
colonelul Koller: izolări, percheziţii, înrăutăţirea mesei, sistarea
asistenţei medicale, bătaia sistematică, bestială, cu frânghia udă, în subsolul
celularului. Pretextele? Derizorii: ai vorbit la geam, ai bătut Morse, ai fost
nerespectuos cu miliţianul, ai avut atitudine duşmănoasă. Călăul preferat,
plutonierul Olteanu, pentru masivitate şi zel. Coordonator? Colonelul însuşi.
Motivaţia? În acelaşi timp, ideologică şi sadică. După fizionomie, Koller era
evreu spaniol, masiv, brunet, tăcut, neştiind ce e acela un zâmbet. A luptat în
Spania Frontului Popular, unde a şi fost rănit. Acum e şchiop, răzbunător şi
cinic. Un comportament atavic, accentuat de infirmitatea dobândită, aşadar.
Evident, nu e un credincios. Are în schimb prescripţiile Talmudului topite în
sânge. După 1989, se pare că a emigrat în S.U.A., în ţara tuturor libertăţilor,
aşa, ca un om nevinovat, şi nu 1-a întrebat nimeni câţi români a ucis. În
schimb, Episcopul Valeriu Trifa, care nu a ucis pe nimeni, a fost întrebat şi
expulzat în cele din urmă, după mai bine de trei decenii de păstorire şi viaţă
ireproşabilă, sub pretextul că a minţit, el, Episcopul român, nu excelenţa sa
Moses Rosen, cel care 1-a acuzat, din ordin şi fără nici un fel de temei.
În martie,
1953, moare Stalin. Vestea ajunge la urechile noastre, ale deţinuţilor aflaţi
la Aiud, cu destulă întârziere. Mai mult, evenimentul, contrar a ceea ce nouă
ni se părea inerent, nu a fost marcat de vreo schimbare de atitudine a Administraţiei.
Schimbare a fost, anterior evenimentului şi ca urmare a evadării lui Şirianu,
ceea ce e cu totul altceva. Noi mai speram totuşi. Destalinizarea nu a
intervenit însă nici în ţară, cum era să survină în închisori? Îndepărtarea
grupului Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, numai destalinizare nu
poate fi numită. Fiind anterioară morţii dictatorului şi efectuată cu
aprobarea lui expresă, semnificaţia acestei îndepărtări nu poate fi decât
contrară. În acest sens, o scenă petrecută la Gherla, am aflat despre
întâmplare ceva mai târziu, mi se pare relevantă. Noul ministru de Interne,
Drăghici, cu suita de rigoare, inspectează închisoarea. Deţinuţii sunt scoşi
în curte, unde li se citeşte noul regulament de executare a pedepselor.
Potrivit acestuia, în închisorile din România, bătaia e interzisă.
"Auziţi, bandiţilor. Clasa Muncitoare e generoasă. Să nu vi se urce însă
nebunia la cap. Nu de frică interzice regulamentul bătaia şi nici pentru că aşa
vor americanii, ci pentru că aşa vrem noi." Dovada nu a întârziat. La un
semn, miliţienii, toţi pregătiţi cu cele trebuitoare, cu ciomegele, cozile de
mături, centurile, în cele din urmă cu pumnii şi cizmele, au prins să lovească
ţipând: "Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi! Dumnezeii mamelor voastre de
bandiţi! Reţineţi bine. Acesta este regulamentul, nu ceea ce vi s-a citit aici.
Aţi înţeles?"