Gherla şi Baia Sprie

 

La începutul lunii septembrie, o nouă cotitură: plecarea la Gherla. Ultimii studenţi părăsesc închisoarea Piteşti cu oarecari speranţe, înşelate, în cele din urmă, şi acestea. Am ajuns spre seară. Am parcurs drumul pe jos. Închisoarea se vedea de departe. Domina orăşelul, atât prin înălţime, cât şi prin arhitectura-i monumentală. Semăna mai puţin cu un loc de claustrare şi mai mult cu un colegiu austriac, grefat pe un complex de ruine medievale. Ca la mai toate închisorile, poarta de la intrare era metalică. Când am văzut-o, în sinea mea  am cabrat, asemeni unui cal nărăvaş, ce nu mai vrea să intre. Când am mai auzit-o şi scârţâind din toate încheieturile, sub propria-i greutate, am simţit de-a lungul şirei spinării un şuvoi rece, un fel de cutremurare. Pentru un întemniţat, plecările sunt, întot­deauna, generatoare de stări sufleteşti confuze, un amestec de speranţă de mai bine şi teamă de mai rău. Poate că adevărata stare de libertate în aceasta şi constă, în neputinţa de a preve-dea ziua de mâine, în imposibilitatea de a lua hotărâri, oricât de neînsemnate ar fi ele, în cunoştinţă de cauză, în imposibili­tatea de a prevedea şi de a para loviturile. Gherla! Ce va să însemne, pentru mine, Gherla? Am pătruns într-o primă curte, nu prea mare. Am trecut, printr-un gang, în a doua curte, măr­ginită, spre dreapta, de celularul mare, în formă de U, în stân­ga, de un fost castel medieval, din nu ştiu ce secol, în spate, clădiri administrative, în faţă, un zid şi o poartă, ce despart curtea de  atelierele închisorii. Din curte, încă vreo câţiva paşi şi suntem în holul mare,  de la parterul închisorii. Ne întâmpină comandantul, căpitanul Gheorghiu, cu un discurs confuz, arogant şi agresiv, ca de fiecare dată. "Aţi fost studenţi. Gherla e şi ea o universitate, în care ... urmează vorbe fără sens, fără nici o logică, pentru ca încheierea să fie ca o lovitură de măciucă. Noi nu avem nevoie de munca voastră. Sau vă vor veni minţile la cap, sau vă Vom înmormânta, pe toţi, aici!" Şi noi care credeam că ... Suntem obosiţi. E noapte, e linişte. Stăm pe bagaje şi aşteptăm să ne auzim numele. Se formează grupuri şi astfel suntem încarceraţi, cei mai mulţi în camera cu numărul  99, de la etajul trei.

E o cameră mare, imensă, cu ferestre mari, cu pardoseală din rumeguş şi ipsos, având la intrare o altă cameră, cu rol de grup sanitar. În interior, nici un fel de dotare, în afara unor rogojini aşezate de jur împrejur, direct pe pardoseală. Fiind noapte, ne-am aciuat care pe unde, până a doua zi, când, în vederea numărătorii, am încercat un fel de organizare. Omul cu iniţiativa, pentru mine, era un necunoscut. A urmat terciul şi, în cele din urmă, inevitabilele regăsiri. Nu m-am apropiat de nimeni. S-a apropiat de mine, în schimb, un tânăr, pe nume Popescu, student medicinist, pe care l-am cunoscut şi încurajat în preziua plecării lotului nostru, la închisoarea Militară din Timişoara. Părea, atunci, o fire delicată, fragilă, imaculată, un artist visător, înzestrat realmente, după câte am aflat mult mai târziu, cu foarte multe daruri. Privindu-1, mi s-a părut a fi rămas acelaşi. Surprinzătoare doar, după doi ani de grele privaţiuni, condiţia lui fizică, bujorii din obraji. Mi-a amintit despărţirea, m-a pus la curent cu procesul şi condamnarea, ca, în cele din urmă, să mă întrebe cum mă simt şi pe unde am fost. Am răspuns cu precauţie şi, fără a deveni ostentativ, am lăsat să se înţeleagă faptul că nu am ce să-i spun. A mai încercat să mă ispitească, o dată, de două ori, ca în cele din urmă să se retra­gă. Nu ştiam dacă face ceea ce face, din ordin, din proprie , iniţiativă, sau, pur şi simplu, din naivitate, motiv pentru care eu nu am încercat să-1 previn, aşa cum o făcusem la Timişoara.

Câteva zile, nimic deosebit. Se vorbea că cei mai mulţi  dintre studenţii veniţi odată cu noi au fost, sau vor fi scoşi la muncă. Închisoarea avea o anexă productivă: atelier mecanic, atelier de tâmplărie, fabrică de nasturi. Cu noi ce vor face? Suntem consideraţi cumva o categorie diferită de a celor dintâi? Observ apoi, că şi aici, prezenţa gardienilor e mai mult simbolică, seara, la numărătoare, dimineaţa, la deschidere şi cam atât. Existând grupuri sanitare în fiecare cameră, obişnuitul program nu mai era. Plantoanele, pe sală, erau dintre deţinuţi. Mare maestru, Livinschi Mihai, a cărui faimă îmi era, în mare, cunoscută. El împărţea masa, el repartiza oamenii la diferite corvezi, el ţinea locul şefului de secţie. În momentele lui de răgaz, venea printre noi, intra în vorbă di unul sau cu altul, cunoştinţe mai vechi, printre ele, Măgirescu Eugen, Calciu Gheorghe, Bordeianu Virgil, inocentul Popescu. Nu-şi tăinuia colaborarea şi-şi va deconspira, curând, şi alte calităţi.

Se serveşte terciul. "E bun? Să-1 vedeţi pe cel al celor ce lucrează în fabrică. E îndoit cu marmeladă, e roşu." Miluţă, aşa i se adresează prietenii, ne priveşte cu subînţelesuri, apoi tra­ge după el hârdăul şi pleacă precipitat, ca să se reîntoarcă după foarte scurt timp. "Ia fiţi atenţi! Printre noi sunt încă destul de mulţi bandiţi. Cutare, cutare, cutare, şi tu prinţule - i se adre­sează lui Sandu Ghica - în poziţie, marş!" Vizaţii se execută. Îmi era limpede, acum, că reeducarea continuă şi că cele câteva zile de relaxare nu erau câtuşi de puţin întâmplătoare. "Şi acum tu  -nu-1 cunoşteam pe cel vizat- vino mai aproape!" Omul se apropie tremurând. Se reia o operaţie, întâmplător, între­ruptă. "Culcat!" Omul se culcă, suspect de grăbit. Cu o iuţeală ce trăda un exerciţiu îndelungat Măgirescu i se aşează cu toată greutatea între omoplaţi, îi ridică picioarele în poziţie verticală, i le leagă - de unde o fi scos frânghia? - mai face un belciug, mai leagă o sfoară pentru ca să le poată menţine imobilizate, de la oarecare distanţă. În timpul cât Livinschi şi inocentul Popescu, fiecare cu câte o coadă de mătură, lovesc la tălpi într-un ritm drăcesc: un-doi, un-doi, fără să aleagă unde, mecanic şi uluitor de repede, altfel de cum lovea Mărtinuş, dovedind îndemânare, nu glumă. Îmi va veni şi mie rândul? Voi lua-o de la început? Tot ce se poate, de vreme ce, cel puţin deocamdată, în loc să fiu la muncă, sunt aici, martor la torturarea fratelui meu, fie el şi fără de nume, situaţie câtuşi de puţin uşor de suportat. În cele din urmă, a fost să fie altfel. Sunt mutat în camera 107. Pauza de respiraţie se dilată. Se vede că suspiciunile celor ce mă urmăreau s-au mai risipit, nu însă în aşa măsură încât să mi se acorde încrederea necesară pentru a fi acceptat la muncă.

De muncit, munceam totuşi. Eram scos, cu încă vreo trei camarazi, la spălatul rufelor, în curte. Nu eram recompensat, pentru aceasta, cu nimic, adică nu primeam raţia de mâncare a celor ce munceau în fabrică, la normă. Respiram, în schimb, aer, îmi umpleam timpul şi, lucrul cel mai important, mă socoteam scos în afara pericolului de a fi repus pe rol, cum am mai spus, fie şi ca martor.

Nu a fost singura muncă prestată în cele câteva luni cât am mai rămas la Gherla. Am cusut nasturi pe cartoane, am în­săilat zale de lanţ, pentru obiecte sanitare, am lucrat, o scurtă perioadă de timp, chiar şi în fabrică, la început, la circularul pentru despicat copite, în vederea lăţirii lor la cald, punct de lucru deosebit de periculos, mulţi din cei ce l-au deservit rămâ­nând fără degete, apoi la un ministrung, pentru finisat nasturii de cămăşi. Normele erau mari, strungul meu, dereglat, aşa că nu am reuşit să fac norma. Nefăcând norma, nu beneficiam nici de regimul alimentar acordat muncitorilor. De munca mea şi nu numai de a mea, în situaţii asemănătoare se găseau mulţi, cineva beneficia totuşi. De ochii lumii; reeducatorii afişau o corectitudine ostentativă, muncitorească. Principiul neexploatării omului de către om îi obliga. În realitate exploatau pe ori­cine şi, nu arare ori, se exploatau chiar între ei. Nu o dată l-am văzut pe Stănescu spălând batistele şi ciorapii şefului lui, Ţurcanu, sau Mărtinuş. Rezultatele muncii neplătite se contabilizau în contul unor oameni care, fără să producă, munceau, munceau din greu, desfigurând semeni.

Din cele întâmplate în puţinul timp cât am stat la Gherla, se cuvine să mai relev încă două situaţii dramatice, cu toate că protagonistul nu am fost eu. Cei în cauză le vor relata poate ei. Mărturia mea se vrea o simplă confirmare. E vorba de cazul Rodas şi cazul Timaru.

Rodas, după câte îmi aduc aminte, nu era student, era elev. A trecut totuşi prin reeducarea de la Piteşti, era acum la Gherla şi lucra în fabrică. A întâlnit acolo cunoscuţi şi s-a considerat obligat moral să-i avertizeze asupra pericolului pe care-1 reprezintă studenţii. Reeducaţii fiind peste tot, a fost repede demascat şi sancţionat ca atare. Cât de scump şi-a plătit buna credinţă, e greu de exprimat în cuvinte, e greu chiar şi de închipuit. A fost pur şi simplu desfigurat bestial, a fost transformat într-o rană şi purtat apoi, din celulă în celulă, cu scopul expres de a înspăimânta, cu precizarea că un al doilea deconspirator nu va mai fi. Am zis, din celulă în celulă. Nu chiar în toate celulele, ci numai în acelea în care se găseau oameni reeducaţi, sau în curs de reeducare.

 

Cea de a doua situaţie la care mă gândesc, priveşte în­tâlnirea cu Mihai Timaru, în camera 107. Despre grupul Paragi­nă, despre rezistenţa din Munţii Vrancei, ştiam unele lucruri din timpul demascărilor de la Piteşti. Realizam că e un personaj important, căruia i se întindeau curse. Roiau în jurul lui ţânţari bipezi, cu sarcini precise, câştigarea încrederii. Aceştia simulau respectul, îi solicitau auspiciile, îl provocau la mărturisiri. Şi Mihai Timaru a muşcat. A acceptat să patroneze un program, educativ desigur, să rostească rugăciuni publice, să poves­tească întâmplări, să dea sfaturi, adică exact ceea ce Ţurcanu va numi şedinţă legionară. Ştiam, cu destulă precizie, ce o să urmeze: la început un şantaj, apoi o represiune brutală. M-am ţinut departe. Exemplul Rodas şi nu numai, m-au paralizat. Nu am îndrăznit să-1 avertizez în vreun fel. De înşelat, nu m-am înşelat. Eu voi pleca la Baia Sprie, înainte ca supliciile să înceapă. Le voi cunoaşte, târziu, după 1989, citindu-i cartea de mărturisiri.

"Cine îşi aude numele, îşi face bagajul şi iese pe sală! Gherasim Ioan, Gheorghiţă Viorel..." şi lista continuă. În faţa unei alte celule, o măsuţă, dosare, căpitanul Gheorghiu, docto­rul Bărbosu, miliţieni. Ni se face un consult medical, pur formal, ni se verifică identitatea şi condamnările. E limpede. Se pregă­teşte un lot, dată fiind severitatea condamnărilor, pentru mină. Cum toţi eram trecuţi prin reeducare, comunicarea dintre noi era minimă. Cine sau care va fi tartorul? Nici o figură nu putea fi identificată ca atare. Se pare că eram, în totalitate, reeducaţi suspecţi, înţelepţi totuşi, adică pe jumătate muţi.

Drumul până la Baia Sprie, apoi de la gară la Colonie, ca toate asemenea drumuri: înghesuială, sete, foame, bucurie amestecată cu teamă şi uneori, cu mici incidente nesemnificative.

Colonia, un careu alcătuit din vreo patru barăci de lemn, împrejmuit cu zonă de securitate şi gard de sârmă ghimpată, era amplasată într-un peisaj deluros, împădurit, nu departe de intrarea în mină. Nu am fost introduşi în colonia propriu-zisă. În afara vechiului careu, o baracă şi un alt gard de sârma ghimpată, înconjurând un bot de deal, prefigura spaţiul unei extinderi. În această baracă am fost cazaţi noi, în scop de refacere. Eram prea sleiţi pentru a putea intra direct în subteran.

Zile ca de vacantă; somn cât se poate, plimbare nelimi­tată, aer curat, soare blând, de toamnă. Drept, suntem încă flămânzi, în pofida faptului că masa era relativ bună, diferită, oricum, de cum arăta ea în închisori. Plimbându-ne liberi, nu a fost greu de luat legătura cu deţinuţii care lucrau în mină. La început cu teama, apoi; din ce în ce mai sistematic, mai hotărât. Nu ştiu dacă vechii deţinuţi bănuiau ceva în legătură cu statutul nostru de reeducaţi. Nu ştiu dacă au fost puşi în gardă. Cert e faptul că ne strecurau, prin gardul de sârmă ghimpată, ba câte o felie de pâine îndulcită cu marmeladă sau halva, ba câte un pachet de ţigări ordinare. O zi, două, am ezitat, în cele din urmă, am acceptat şi eu ajutorul. Venea, din câte îmi amin­tesc, din partea lui Procopovici sau a Părintelui Bej, pe care nu aveam cum să-i refuz, refuzul putând însemna un mod ceva mai subtil de atenţionare: fiţi cu băgare de seamă fraţilor, că noi am trecut prin Infern şi nu mai suntem chiar aşa cum am fost şi cum ne-aţi cunoscut. Declanşarea unui proces de reedu­care, aici, în colonie, nu mi se părea totuşi posibilă. Oamenii ar fi putut fi însă dirijaţi spre un centru, unde acest lucru să fie posibil. Se impunea, prin urmare, prudenţă.

După mai puţin de o săptămână, perioada de adaptare s-a încheiat. Suntem adunaţi în careu şi ni se comunică sar­cinile. O face însuşi comandantul Coloniei, locotenentul major Venciu, flancat de ofiţerul politic, locotenentul Alexandru. Promotoriul, cel împrejmuit cu sârmă ghimpată, urmează să dispară, pentru a crea condiţii de extindere a coloniei. O linie de vagonet, plecând de sub buza dealului, înainta departe, în vale, sprijinită pe eşafodaje de lemn, la prima vedere, puţin sigure. Fusese construită de o echipă de deţinuţi, vechi în" colonie, sub conducerea inginerului Solcan şi a unui maistru de origine maghiară. Munca noastră, constând din săparea dealului, încărcarea materialului în vagoneţi, transportarea şi răstur­narea lui în hăul de sub linia ferată, la început nenormată, era plăcută, mai puţin bascularea vagoneţilor ce, de fiecare dată, prilejuia emoţii, securitatea muncii fiind derizorie. Am surprins, chiar o discuţie a lui Gabriel Balănescu, pe care îl cunoşteam,  cu inginerul Solcan. Îl atenţiona cu privire la responsabilitatea ce şi-o asumă, în caz de accidente, producerea acestora, dat fiind caracterul improvizat al dispozitivului, fiind foarte proba-  bilă. În ce mă priveşte, am evitat transportul, profilându-mă pe încărcat vagonete. Nu era uşor, dar nici peste puteri nu era. Timpul era frumos, pădurea din preajmă oferea un spectacol coloristic extraordinar, asemănător aceluia ce mi-a încântat, ani mulţi, copilăria, iar ingerinţele Administraţiei, suportabile. Turnători, printre noi, fie că nu existau, fie că nu apucaseră încă să-şi facă simţită prezenţa.

După câteva săptămâni de muncă, platforma începea să prindă contur. Lucrarea era totuşi departe de a fi terminată, când ni s-a comunicat că, de săptămâna viitoare, vom intra în mină. Am fost trecuţi în colonia veche, am fost examinaţi medi­cal, de medicii deţinuţi Marcoci şi Veselovschi, acesta din urme legionar, ni s-a indicat1 un dormitor, am fost repartizaţi pe schimburi şi puncte de lucru. Nu ştiam nimic, nici despre lucrul în mină; nici despre dedesubturile vieţii în colonie. Ar fi fost firesc să ni se facă un instructaj privind protecţia muncii, să fim atenţionaţi asupra pericolelor, asupra a ceea ce avem de făcut. Nimic din toate acestea. Iniţierea urmau să ne-o facă minerii cei vechi. Pe inginerul Bujoiu, pe inginerul Balş, nume cu rezonanţă în lumea mineritului, nu-mi amintesc să-i fi văzut, deşi locuiau cu noi. Lucrau în aşa-zisul Birou tehnic. Nici de Steanţă, nici de Petrescu, oameni ai Administraţiei, neacoperiţi, primul, fac totum în colonie, al doilea, fac totum în subteran, nu mi-i amintesc. Eram prea neînsemnaţi, ca să se ocupe de noi, sau, cine ştie, poate că numelui nostru de studenţi să, i se fi dus buhul. Oricum, cei pe care i-am cunoscut Gabriel Bălănescu, Virgil Procopovici, Teodor Bej, m-au primit cu multă dragoste, fără să mă întrebe în vreun fel, despre cele petrecute la Piteşti sau Gherla, fără a lăsa să se înţeleagă dacă mă suspicionează sau nu, dar şi fără o deschidere necondiţionată, fără efuziune. O primire corectă, altfel spus. Sunt sigur că aveau rezerve, după cum rezerve aveam şi eu. Comunicam puţin, simţindu-mă mai sigur, mai bine, în bârlogul propriei mele singurătăţi. Experienţa penitenciară de până acum, îmi era suficientă pentru a realiza că numele bun, nu mai vorbesc de renume, e o primejdie reală şi evitam situaţiile ce m-ar fi putut proiecta într-o asemenea perspectivă. E, poate, şi motivul pentru care reţin puţine figuri, nume şi mai puţine, din nesfârşi­tul şir de deţinuţi, vrând, nevrând, întâlniţi. Nu-mi amintesc, pentru a da un singur exemplu, numele omului alături de care am trudit, în cele câteva săptămâni cât am coborât în subteran, ca rulător, numele omului care, mai în glumă, mai în serios, când am intrat în corfă, pentru a cobora la orizontul 11 est, m-a îndemnat să iau o pietricică în gură, ca să îmi meargă bine. "Superstiţie, nesuperstiţie, aşa am făcut şi eu, aşa te sfătuiesc şi pe tine să faci."

Aşadar, iată-mă miner, în zeghe, cu bocanci scâlciaţi, fără cască de protecţie, în mână cu o lampă de carbid. La ieşirea din corfă, un spaţiu boltit, câteva ateliere de întreţinere, intrarea în galeriile principale. La început, câteva sute de metri, galeria era zidită, asemeni unui tunel. Sărurile diferitelor minerale, precipitând de-a lungul timpului, pe la rosturile zidăriei de piatră, ofereau privirii un tablou de-a dreptul fasci­nant: flori albe, flori roşii, flori albastre şi violete îngrămădite de-a valma, asemeni vopselelor pe paleta unui pictor de ge­niu, în continuare, galeria, nezidită acum, se prelungeşte mult, lungimi de ordinul kilometrilor. Nu mai sunt flori, în unele zone picură apă acidă, apar suitorile, apar rostogoalele. Se simte, uneori, mirosul gazelor toxice, rezultând din explozii. Nu sunt singur. Omul din faţă mă atenţionează: "Am ajuns. Vom urca în abataj. Să fii atent la fuşteii scării. S-ar putea să lipsească vreunul." Nu fără emoţii, urc. La capăt, un spaţiu ceva mai larg, un morman de minereu căzut, şi, nu departe, abatajul, frontul de lucru, peretele în care urmează să se perforeze. Înainte de începerea lucrului, are loc capturarea, adică desprinderea blocurilor de minereu, din tavan şi pereţi, dislocate de explozie, dar necăzute, cu ajutorul unui ciocan şi a unei pârghii. Efortul e deosebit. Blocurile mari de minereu sau steril, urmeză a fi sparte cu barosul. Cele ce pot fi ridicate cu braţele, sunt purtate şi aruncate direct în rostogol; pietrişul e încărcat într-o covată metalică şi transportat până la gura rostogolului, cu ajutorul acesteia. Poziţia incomodă, mereu încovoiat, efortul mecanic, propriu-zis, şi nu în ultimul rând, căldura - lucram

complet despuiaţi - şi lipsa de aer erau epuizante. După o oarecare ezitare, îndrăznesc să-mi atenţionez însoţitorul, şef într-un anumit sens. Tac tot ceea ce îmi stă în putinţă. Mă îndoiesc  însă că voi reuşi să şi fac faţă." Omul încearcă să mă liniştească: "Nu e cazul să deznădăjduieşti. Se vor găsi soluţii. In subteran, unităţile de măsură diferă de cele ce se întâlnesc la suprafaţă."

Sfârşitul şutului e anunţat prin bătăi în conducta de aer comprimat. Tot prin bătăi, de un anumit fel, se dă şi alarma, în cazul rămânerii în întuneric, urmare a stingerii întâmplătoare a lămpii. Am fost prevenit, pericolul fiind deosebit. În abataj, su­doarea curge într-una, şiroaie. Uneori se umplu până şi bocan­cii. Revenit în galerie, curentul de aer te înfioară. Trecerea sau schimbarea e plăcută, dar şi pneumoniile, ca urmare, sunt frecvente. E important deci să punem câte ceva pe umeri. Din galerie, în corfă, din corfă, la baie, din baie, în colonie, apoi în sala de mese. Noi, cei proaspăt sosiţi, avem încă poftă de mân­care. Cei vechi, mai puţin. Şi nu pentru că ar fi ajuns la nu ştiu ce saturaţie, ci ca urmare a unei lente, dar şi necruţătoare intoxicări cu emanaţii ale plumbului.  Dacă şederea va fi îndelungă, sfârşitul, pentru supravieţuitori, va fi saturnismul. Tratamentul, în colonie, pare acceptabil, cel puţin deocamdată; el nu transcede totuşi scopul care, de la bun început, a fost şi va rămâne exterminarea noastră.

Deşi reţinut, aflu, cu fiecare zi ce trece, câte ceva din viaţa de ieri şi de azi a coloniei. Aşa, de Sfintele Paşti, în mină, la toate orizonturile, s-a oficiat Slujba învierii. Printre prota­gonişti, preoţii Teodor Bej, Aurel Lascarov, Părintele Antal din Topliţa, Părintele Grebenea. Evenimentul, pregătit din timp, a scăpat vigilenţei informatorilor, care, solidari cu cei mulţi, au contribuit ei înşişi la buna lui desfăşurare. La ora zero, bătăi în ţeava. De prin cotloane, minerii vin la locul dinainte stabilit. Exceptând lampa preotului, toate celelalte lămpi se sting. Tăcere deplină. Apoi, deodată, răsună, reverberând, cuvântul preotului: "Veniţi de luaţi lumină!" Şi robii se apropie, şi lămpile se reaprind, una câte una, şi serviciul religios continuă cu ecteniile, rugăciunile şi cântările de rigoare. Mulţimea cântă "Hristos a înviat" cu tot năduful şi cu toată bucuria, nesocotind riscurile. Oricare ar fi repercursiunile, merită. Momentul e prea înălţător ca cineva să mai facă şi calcule. Cum spuneam, până şi turnătorii notorii şi-au asumat riscul. Tony Voiculescu, ştiut ca atare de întreaga colonie, a organizat orga de sfredele, improvizând un adevărat oratoriu. Avea talent muzical şi punea pasiune. Pornind din patru puncte ale celor două orizonturi, imnul de biruinţă asupra morţii a umplut întregul subteran: "Hristos a înviat! Hristos a înviat!" Şi, în timp ce oamenii adâncurilor se îmbrăţişau, a sosit ordinul de ieşire din mină. Gică Petrescu, surprins de amploarea manifestaţiei, a dat alarma. Conducerea coloniei, neştiind exact despre ce este vorba, a sesizat, la rându-i, Securitatea. Era ora două, după miezul nopţii. Nu s-a recurs la brutalităţi. A doua zi, prima zi de Paşti, în curtea coloniei, adunare generală. Ofiţerul politic, Alexandru, îşi drege glasul. Încearcă să explice absurditatea credinţei, inutilitatea ei. Argumente nu are. Auditoriul e prea elevat, pentru a putea fi convins cu lozinci, aşa că, realizând ridicolul, după câteva fraze  şchioape, renunţă. "La urma urmei, noi nu vă putem împiedeca să credeţi, nu vă interzicem să vă rugaţi. E treaba voastră. Ceea ce noi vâ interzicem, e să vă rugaţi în comun."

Cronica evenimentelor deosebite petrecute la minele de la Baia Sprie, în dreptul anului 1951, aminteşte şi o întâmplare tragică. Părintele Gheorghe Şerban, cardiac, nemaiputând su­porta condiţiile muncii în subteran, într-una din zile, refuză să mai intre în mină. Administraţia se formalizează, se fac presiuni, dar degeaba. În cele din urmă, se cade de acord ca, până la lămurirea definitivă a cazului, părintele să lucreze la suprafaţă, adică în colonie, la fel şi fel de corvezi. Aparent, un incident rezolvat. Numai că Administraţia, ofiţerul politic în orice caz, nu poate uita afrontul. Precedentul poate deveni apoi periculos. Câţi dintre deţinuţii aflaţi în colonie sunt cu adevărat sănătoşi? Dacă li se năzare şi altora să refuze intrarea în mină? Se impun măsuri de intimidare. Şi ele nu întârzie. E o zi de toamnă frumoasă. Schimbul unu, e la muncă, schimbul doi, la odihnă. Părintele mătură curtea. La un ordin dat, aşa, ca din întâmplare, de ofiţerul politic, miliţianul care îl supraveghea îl trimite să rânduiască, te miri ce, în imediata apropiere a gardului de

sârmă ghimpată. Nebănuind nimic, omul se duce, pentru ca, din prepeleac, un caporal, pe nume Faur, să tragă fără soma­ţie. Miliţianul încearcă să intervină, verbal. Caporalul, drept răspuns, repetă tragerea, desăvârşind, astfel, un asasinat pus la cale cu sânge rece. Reacţiile? Au fost şi reacţii, din păcate de scurtă durată şi fără consecinţe imediate. Pentru Admi­nistraţie un punct câştigat, cel puţin deocamdată.

Se spune că umorul e benefic, îndeosebi pentru omul obidit. Se poate. În timpul reeducării, oricum, eu nu l-am gustat şi o bună bucată de vreme, nici după. Între umor şi însingurare interveneau incompatibilităţi, or eu mă complăceam încă în însingurare. Timpul necesar îndepărtării atâtor sechele, ramase de pe urma încercărilor recente, nu se scurseseră încă. Alta era starea de spirit a celorlalţi deţinuţi. Pentru cei mai mulţi dintre ei, umorul era benefic. Şi situaţii care să-1 stârnească nu lipseau.

Era în colonie, printre deţinuţii vechi, un turc din Dobrogea, care, surprinzător, nu cunoştea limba română. Se străduia, în schimb, să înveţe. Răbdători, camarazii se ocupau de el, cu rezultate notabile, unele semănând a stereotipii. "Ce mai faci, turcule?" Răspunsul, invariabil, acelaşi: "Bine, mersi."

Rar, comandantul Vanciu, însoţit de unu, doi miliţieni, precum şi de atotprezentul turnător Gică Popescu, descindea în mină, să-şi inspecteze robii, prilej de a-şi mai îmbogăţi co­lecţia de flori, adică de cristale. Obosit, sau numai şiret, turcul nostru, cu târnăcopul şi lampa alături, moţăia, aşteptând să se sfârşească şutul. Apropierea suitei îl trezeşte, prea târziu totuşi ca Vanciu să nu realizeze chiulul. "Ce faci aici, banditule? Dormi?" Turcul se face că nu aude. "Nu auzi, bă? Ce faci aici?" "Să trăieşti, domnul comandant, bine mersi." Inevitabila înjurătu­ră ce a urmat: "Mersi în aia mă-tii" a stins incidentul. Nu şi mirarea turcului care, vedea că lumea râde de ceea ce i s-a întâmplat, şi nu putea înţelege, de ce?

Duminecă, seara. Masa a fost servită. În dormitorul X, zumzet, foiala. În mare formă, Tony Voiculescu, având pe cap o cască, asemănătoare celei de motociclist, îndrugă verzi şi uscate. Turnătorul nu era un ursuz, se vroia în relaţii amicale cu toată lumea. Ce Dracu, bună, rea, cum o fi, viaţa se cere trăită. Turnătoria face şi ea parte din context. Numai că timpul trece şi uşa dormitorului se deschide, în vederea raportului de seară. Prezent, chiar Vanciu, cu suita. Cu destulă prezenţă de spirit, Tony Voiculescu, deşi nu era el şeful camerei, strigă: "Atenţiune, drepţi! Domnule comandant, dormitorul X, cu un efectiv de N deţinuţi, e gata pentru numărătoare." Siguranţa de sine şi tonul milităresc impresionează, impresionează plăcut. Vanciu se umflă în pene, face înconjurul dormitorului, în vreme ce unul din însoţitori numără, dar, când să părăsească încăpe­rea, observă că Tony Voiculescu, el singur, nu are capul des­coperit. "Ce-i cu . . - nu găseşte cuvântul - cu drăcia aia la tine pe cap, Voiculescule?" "Să trăiţi domnule comandant, ca­pul... Am o durere cumplită de cap. Mă înebuneşte. Sufăr de nevralgie intercostală stângă, domnule comandant." "Bine, bine Voiculescule. Vezi de te caută la doctor." Uşa apoi se închide, iar râsetele, cu greu stăpânite, izbucnesc. "Mai tăceţi Dracului, ca nu cumva, auzind să se reîntoarcă. Deocamdată am scăpat. Dacă se reîntoarce, pe unde scot cămaşa?"

Treptat, iarna şi-a intrat în drepturi, fără vânt, fără zăpadă, doar cu ger şi chiciură din plin. Ciudat, soarele, în loc să reverse căldura, sporeşte parcă frigul şi strălucirea pădurii care, fără nici cea mai mică exagerare, pare alcătuită, în totalitate, din stearină şi fildeş. Un tablou mai nelumesc şi mai fascinant nu am văzut. Adevărată fantasmă alb-lăptoasâ, scăl­dată în lumină şi azur, neînsufleţită din păcate. Încremenirea era deplină. De teamă ca nu cumva să o tulbur, evitam sa închid până şi ochii.

Din contemplare m-a trezit o voce dogită de miliţian: "Care eşti, bă, Gheorghiţă Viorel?" "Eu, domnule miliţian." Baga­jul şi vino cu mine, că ai să pleci." "Să plec? Dar unde?" "Asta nu mai e treaba mea."

Îmi adun puţinele, lucruri, îmi iau rămas bun, un fel de gest reflex, şi rup astfel încă o filă din calendarul vieţii mele de puşcăriaş. Presupun că vizita medicală, din preziua intrării mele în mină, nu a fost formală, cum, în forul meu intim, am socotit-o. Doctorul Veselovschi, sau poate Marcoci, reţinând probabil starea sănătăţii mele, a avut grijă să nu pierd acest prilej de reîntoarcere la vatră. Şi, iată-mă, împreună cu un grup restrâns de mineri mai vechi, bolnavi de bună seamă în drum spre Aiud.