Nu pot face
abstracţie de faptul că despre această temniţă şi cele petrecute între zidurile
ei s-a scris, după unele victime, îndeajuns, după altele, mult prea puţin, nu
pot face abstracţie deci, şi mă simt îndemnat să evit repetarea. Faptul că atest,
alături de atâţia alţii, că ceea ce s-a scris e adevărat, că nu e vorba de nici un fel de exagerare, e de ajuns.
Dealtfel, amploarea ororilor face imposibilă exagerarea, chiar dacă ai vrea-o.
Intervin o mie şi una de reţineri lăuntrice. Ca victimă, îţi este greu să te
complaci, până şi în a-ţi aminti, darămite în a exhiba şi reproduce. Cei puţin
în ce mă priveşte, lucrurile stau aşa. În consecinţă, în cele ce urmează,
descrierea ororilor şi referirile la torţionari vor fi minime, adică atât cât
să facă inteligibilă reflecţia.
Am ajuns
seara. La coborârea din dubă, inevitabilul cordon de miliţieni şi soldaţi, sub
comanda renumiţilor primgardieni Mândruţă şi Ciobanu, rămaşi din alte vremi. O
fi fost şi comandantul Dumitrescu, ofiţerul politic Marina? Probabil. Operaţia
debarcării decurgând fără incidente, eu nu i-am remarcat. Drumul până la
penitenciar, destul de lung, a fost parcurs în coloană, prin plin centru.
Oraşul, patriarhal, cu vile remarcabile şi multe grădini, la ora aceea era
liniştit şi primitor. Semne de bun augur, mi-am zis. Sărmane iluzii...
Despre
închisoare, în sens de construcţie, ştiam câte ceva de la Barcuţeanu Moise,
fost condamnat, ca şi mine, şi în timpul lui Antonescu. Ridicată în ultimii ani
ai dictaturii regale, la iniţiativa lui Armând Călinescu, destinată, de la bun
început, frângerii cerbiciei tineretului legionar, ea se află în partea de
nord-vest a oraşului, oarecum în afara lui, izolată, în mijlocul unui peisaj de
o deosebită frumuseţe: spre nord, panorama dealurilor subcarpatice, la doar
câteva sute de metri, Valea Argeşului, cu linia şerpuită a căii ferate, spre
vest. Parcul Trivale şi cam tot într-acolo, satul Găvana. Un adevărat picior de
plai, nu însă şi gură de rai. Privind retrospectiv, îmi este peste putinţă să înţeleg
cum poate omul să spurce cu fapta, ceea ce Dumnezeu a zidit atât de frumos.
Penitenciarul, asemeni celui de la Aiud, avea forma literei T, era construit în
pantă, şi era încercuit de câteva construcţii administrative şi ziduri înalte.
În măruntaiele închisorii se găseau de toate: celule individuale, camere
comune, camere mari, gândite să fie ateliere, un salon de spital, capele
religioase. Nu lipseau nici subteranele, rezultate, dealtfel, din necesităţi
constructive. Nu ştiu dacă proiectantul le-a gândit şi ca spaţii de tortură. Că
au fost utilizate ca atare, ştiu.
Perioada de
carantină obligatorie am petrecut-o în camera ce va deveni celebră, 4 spital,
aripa vestică a T-ului. Mare, luminoasă, prielnică intercomunicării. Nu mă
săturam privind prin ferestrele mari, e drept, cu gratii, dar fără obloane,
încă, peisajul de un verde tonic, de un albastru melancolizant. Nu e atât de
negru Dracul, cum se spune. Dovada? Iat-o! Nici măcar hainele nu ni le-au
schimbat. Cât priveşte hrana, nu am apucat să remarcăm cât e de slabă. Aveam
încă rezerve, rezerve şi speranţe mari, fapt ce nu a scăpat observaţiilor celor
vreo câţiva studenţi ieşeni, întâlniţi în cameră: Negură, Chebac, Onişor. La
Suceava, unde au fost anchetaţi, regimul a fost, spun ei, mult mai sever. Nu
vorbesc totuşi de torturi, nu amintesc de reeducare şi nici nu lasă să pară a
fi interesaţi de ce mai e nou în lumea din afară. O anume timorare e vizibilă.
În consecinţă, am evitat discuţiile politice. M-am lăsat, în schimb, antrenat
în discuţii cu oarecare iz filosofic, de genul creaţionism-evoluţionism
temperate şi acestea de oarecari suspiciuni. Godea, mai ales, mă tot trăgea de
mânecă şi, după cum avea să se demonstreze ceva mai târziu, nu fără temei,
prezenţa sucevenilor printre noi nefiind, câtuşi de puţin, întâmplătoare.
După
aproximativ zece zile, am fost repartizaţi pe celular. Am nimerit într-o
celulă, pe coada T-ului, partea de vest, împreună cu Godea Ioan, Mărcuţeanu
Moise şi Neamţu Ilie. Criteriul, mi-am zis, cuantumul şi natura pedepsei: toţi
eram condamnaţi la câte 10 ani m.s. Faptul că ne cunoşteam era un bun câştigat.
Celula, în schimb, nu mai era primitoare. Pe o suprafaţă de 4 x 3 m, patru
paturi metalice, de felul celor ce se construiau la Aiud, câte două suprapuse,
două tinete, una
pentru necesităţi, alta pentru apă, şi
nimic altceva, nici saltele nici rogojini, nici pături, nici scânduri măcar. Ne
chinuiam pe plasa aceea din fâşii de tablă, şi rece şi incomodă, şi
ziua şi noaptea, că de dormit era greu. Cu fiecare zi, silnicia îşi intra în
drepturi, în vreme ce optimismul nostru prindea rugină.
După câteva
zile, o nouă pritoceală. Suntem risipiţi. Ajung într-o altă celulă, pe aceeaşi
parte, a aceluiaşi etaj, cu oameni noi: Tufeanu Mihai (Mimi), student la
Facultatea de Petrol şi Mine, Bucureşti, originar din Bucureşti. E ceva mai în
vârstă, a mai făcut puşcărie. Originea, modestă. Orfan de tată, şi-a lăsat mama
deznădăjduită. Hoinic Dragoş, student întârziat, probabil la litere. Mama,
refugiată din Bucovina de Nord, învăţătoare la Timişoara. Tatăl, decedat. El,
după lovitura din ianuarie 1941, s-a
refugiat în Germania. S-a reîntors în ţară după 1945. Poartă ochelari şi e
blond. Ispas Constantin (Tica), student la Facultatea de Construcţii, Bucureşti,
originar din chiar oraşul Piteşti. Toţi eram legionari, toţi aveam condamnarea
de la 10 ani m.s. În sus.
Celula, deşi
la fel ca toate celelalte, mi s-a părut ceva mai primitoare. Paturile aveau
câte un preş din zdrenţe împletite şi câte o pătură veche şi rară, pătură
totuşi. Gamelele şi lingurile erau asupra noastră. În schimb, cu fiecare zi,
regimul devine mai sever, restricţiile, mai numeroase: să nu vorbim cu vecinii,
să nu privim pe fereastră, să păstrăm curăţenia, să nu distrugem bunurile
statului, să nu cârtim şi aşa mai departe. Vizeta se deschidea frecvent,
miliţienii purtau pâslari, ca să nu li se audă paşii, pedepsele nu se lăsau
aşteptate. Zelul paznicilor îmbrăca forme aberante. Foamea îşi arăta şi ea
colţii şi se apropia şi iarna.
Frigul,
frica şi foamea, dar mai ales foamea ... În timpul anchetei, deşi hrana zilnică
era de doar 400 g pâine, pâine şi apă, din cauza tensiunii nervoase, nu-i
simţeam colţii de şoarece lăuntric. Prevala frica. În timpul procesului şi
după, cât timp am stat la închisoarea Militară din Timişoara, de foame nu putea
fi vorba. De abia aici şi acum începe să mă roadă. 250g pâine, şi aceasta de o
calitate mai mult decât îndoielnică, pâine rusească, neagră, amară, turnată cu
polonicul şi coaptă în forme, coaptă e un fel de a zice, că era mai mult
trântă, şi un polonic de apă fiartă, tulbure şi fără nici un gust, e totuşi
prea puţin. Semnele caşexizării devin, cu fiecare zi, mai evidente: edeme,
descuamări, ameţeli, stare de epuizare generală. O suferinţă fizică, acută, nu
mă încerca. Mă bântuiau, în schimb, 4 obsesii şi vise ciudate, stânjenitoare.
Visam fel şi fel de ospeţe, cu pâine şi bucate comune, dar când să servesc,
lipseau, ba farfuria, ba lingura, ba scaunul, ba colţul de masă. Alergam,
căutam, imploram, dar până să găsesc, dispărea castronul cu bucate, dispărea
pâinea, dispăreau toate, ca să mă trezesc, efectiv, cu o durere ca de cuţit
înfipt în stomac. Încercam să uit, încercam să readorm. Slabă nădejde. Între
timp se dă deşteptarea şi reîncepe o nouă zi, cu aceleaşi şi aceleaşi reflexe:
programul, aşteptarea terciului, aşteptarea pâinii, aşteptarea fierturii
aceleia amare. În realitate, bucata de pâine sau de turtoi, erau singurele
alimente, cât de cat semnificative, fapt pentru care, distribuirea raţiilor
între noi devenise un ritual, după unii deţinuţi, dezumanizant. Se alegea prin
rotaţie, se cântărea cu ochiul, se
cântărea cu mâna se cântărea cu balanţe farmaceutice improvizate, ca, prin
egalizare sau compensare, pe parcurs, echitatea să fie deplină. Hazardul era o
soluţie de neacceptat. Am observat însă repede că toate aceste măsuri de
corecţie erau derizorii. Nici în plan concret, nici în plan psihic, nu şi-au
dovedit eficienţa Dimpotrivă. Gândul ca nu cumva să mă înşel în alegere genera,
de fiecare dată, după consumarea gestului, impresia că m-am înşelat, că nu am
ales bucata cea mai mare, bucata care mi s-ar fi cuvenit, bucata cea mai fără
de cusur. Când sunt ultimul la ales, bucăţile sunt atât de inegale; când aleg
primul, sunt de o egalitate uimitoare. Cel prigonit de soartă, rămâne prigonit
şi se pare că, de fiecare dată, acela sunt chiar eu. Starea de nemulţumire era
permanentă, era a tuturor şi în certă contradicţie cu morala suferinţei
necondiţionat asumate, în contradicţie cu standardul minim de demnitate
obligatoriu. Starea de nemulţumire permanentă, starea de înrobire a sufletului
de către trup, comporta apoi şi riscul alienării morale. Lupta cea bună, prin
urmare, era necesar să fie şi ea permanentă, permanentă şi purtată, pe cât
posibil, nu doar de unul singur, ci de toţi. Când omul e singur, lupta lui e
doar cu propria lui foame. În grup, situaţia, întrucâtva, se schimbă. Ispitit
să privească, e drept, pe furiş, în gamela celuilalt, riscă să se vadă prins,
fie de invidie, fie de reversul ei, sentimentul persecuţiei funciare. El,
celălalt, e operativ, perspicace, eu, indecis, nătâng. Primejdia e mare,
întrucât se trece de la alterarea echilibrului interior, de la alterarea
vieţuirii, la alterarea simultană şi a echilibrului exterior, la alterarea
convieţuirii. Şi care să fie remediile? Alungarea gândurilor printr-un program
de distragere, dar şi de zidire. Şi cum ne cunoşteam acum îndeajuns de bine,
suspiciuni nu existau, am trecut la fapte: curs intensiv de limbă germană, cu
Dragoş Hoinic, curs lejer de istorie a filosofiei, susţinut pretenţios spus, de
mine. Hoinic cunoştea foarte bine limba germană şi avea un remarcabil tact
pedagogic. Eu, improvizam şi timpul trecea, dar nu neapărat lin.
6 decembrie,
1949, Sfântul Nicolae. E frig. Frig, dar nu de nesuportat. Caloriferele erau
dezmorţite, geamurile destul de etanşe, noi, mulţi. Printre noi, nici un
Nicolae. Cu vecinii nu aveam nici un fel de contact. Sărbătoarea e totuşi
sărbătoare şi se cuvine să fie resimţită ca atare. Numai că atenţiei noastre,
în curând, i se va impune un alt fapt. Sergentul Dina, el era de serviciu, pare
mult mai vigilent ca de obicei. Paşii i se aud încontinuu, vizeta se deschide
frecvent, se deschide şi uşa. "Ce faci acolo, banditule?" I se adresează
lui Mimi Tufeanu care, cum şedea pe unul din paturile de sus, îşi bălăngănea
picioarele. "Nimic, domnule sergent." "Cum nimic? Da ce, nu
te-am văzut eu cum priveai pe fereastră? Şi voi, voi ce făceaţi?" Nici un
răspuns, las că vă arăt eu vouă!" Şi ne trânteşte uşa. Mimi Tufeanu
coboară. Într-adevăr, se uitase pe fereastră şi nu întâmplător. Se vedeau de la
noi ferestrele camerei 4 spital. "Acolo, ne spune el, se petrece ceva cu
totul neobişnuit. Se agită oameni, se aud zgomote, se aud ţipete chiar."
Noi auzisem lucruri vagi, despre reeducarea începută la Suceava, ne aşteptam ca
ea să continue aici, nu ne-o puteam însă închipui ca făcându-se cu ciomagul. Cu
multă precauţie, cu Tică Ispas pază la uşă. Tufeanu încearcă o nouă scrutare.
Semnele, aceleaşi. Dar şi o nouă deschidere precipitată a uşii. În pervaz, Dina.
"Dezbrăcaţi-vă puloverele, încălţaţi-vă bocancii şi haideţi!" Ne
supunem, fără să întrebăm unde, de ce? Georgescu obişnuia să scoată din celule
deţinuţi, pretextând te miri ce şi să-i bată, dar nu în grup. Pe Dina nu l-am
surprins bătând. Bănuim că e vorba de izolare. Încercăm să cerem o explicaţie.
El ne retează elanul. "Nici un cuvânt!" Părăsim etajul, apoi coborâm,
coborâm, coborâm şi iată-ne la "cazincă", termen de împrumut pentru
un spaţiu subteran, fără nici un fel de aerisire, rezultat din necesităţi de
fundare. Să fi avut 3 x 2 m, adică 6mp. Pardoseala, complet inundată: apă şi
urină. Două scânduri aruncate fără nici o noimă, ofereau un refugiu derizoriu,
în rest, nimic. Dina, fără să mai spună ceva, zăvorăşte uşa şi pleacă. În urmă,
întuneric total.
Primele 24
de ore au trecut cum au trecut. De păşit, pentru a învinge frigul, nu putea fi
vorba, din cauza apei, din cauza întunericului, din cauza înălţimii reduse a
încăperii. De dormit, la fel. Următoarele ore, din ce în ce mai chinuitoare.
Pentru a nu înţepeni cu totul, încercam să facem genoflexiuni, una, două, la
intervale mari. Nici spor la vorbă nu avem şi parcă ne era blocat până şi
gândul. De s-ar sfârşi odată! Era pentru prima dată când disperarea scurma atât
de adânc. Să se sfârşească, ce? Desigur chinul. Să se sfârşească, da, dar cum?
Prin istovire? Prin violenţă? Oricum? Să tac mai bine, să tac, să tac. Şi aşa
urletul nu ar folosi la nimic. De la o adâncime de 5, 6 metri sub pământ şi
beton, cine să te audă? Cine să te audă şi cine să urle, că noi, cu toată
tinereţea noastră, nu mai eram în stare. Situaţia apoi, vom realiza aceasta nu
peste multă vreme, nu era chiar atât de dramatică. Trei zile de izolare. Nu e
chiar moarte de om. E doar un început.
Am fost
scoşi după 72 de ore. Viaţa de ocnaş şi-a reluat cursul, îngreunată cu o nouă
întrebare: Ce s-a întâmplat, ce se întâmplă în camera, până mai ieri, de
carantină, 4 spital?
25-26
decembrie, Crăciunul. Colinzi şoptite, amintiri. La masa de prânz, surpriză.
Gamela, plină, ca niciodată, cu varză, varză fără zeamă, varză călită. Oamenii
nu sunt chiar fără Dumnezeu. Numai că, după ce uşa s-a închis şi ne-am aşezat
pe marginea patului pentru a ne bucura, de sărbătoare, în tihnă, o altă
surpriză : varza noastră era atât de sărată că mai mult de două linguri mi-a
fost imposibil să înghit. Întrebare politică: ce e de făcut? Să batem în uşă,
să forţăm nota, să solicităm prezenţa comandantului? La ce bun? Protestele
singulare au fost din totdeauna sortite eşecului, cele de masă, reprimate
brutal. Suferinţă în plus, aşa că am optat pentru soluţia laşă a aruncării
verzei în tinetă, motivând că totul nu a fost decât un accident.
La zece ani
interval, am povestit întâmplarea unui prieten, Cornel Luca. De la el am aflat
că era vorba de o tehnică de schingiuire. Jurcanu o aplica frecvent. I s-a
întâmplat chiar lui. Avea statut de bandit, călărit zi şi noapte şi a fost
obligat să înghită o mare cantitate de sare (saramură) şi împiedicat să bea
apă. Reacţiile anatomo-fiziologice au fost cumplite. Întreaga mucoasă bucală
i-a devenit o rană. Setea e mult mai chinuitoare decât foamea, e de-a dreptul
înebunitoare. Forţat să bea urină, a făcut-o cu greu. Ar fi făcut-o, acum, din
proprie iniţiativă, dar nu-1 lăsa nimeni în timp ce spăla tineta, la W.C., a
supt apă din cârpă. A fost văzut, a fost demascat, a fost bătut crunt şi
obligat să înghită încă o cantitate de saramură aşa, ca să se înveţe minte.
Primăvara
anului 1950 aduce cu sine o nouă schimbare. Suntem adunaţi de prin celule şi
coborâţi la subsol, subsol e un fel de a zice. Camerele erau relativ spaţioase,
pardoseala, de mozaic, ferestrele, desfăşurate pe orizontală. În camera 1, unde
am nimerit, zumzet mare. Soseau deţinuţii, unii după alţii, se agitau în
preajma priciurilor amplasate în jurul a trei, din cei patru pereţi ai camerei
şi nu era nimeni care să încerce să impună reguli, să facă ordine. Ne-am
aşezat, care pe unde, grupaţi totuşi, pe criterii de cunoştinţe: moldovenii de
o parte, bucureştenii, de alta, timişorenii, la fel. Se pare că eram şi cei mai
puţini, doar patru. Număr total, în jur de treizeci, toţi având condamnări
mari, marea majoritate, foşti şefi de loturi. Printre ei: Costache Oprişan,
scund, astenic, având privirile neastâmpărate, şef al Frăţiilor de Cruce pe
ţară, student la filosofie -profesorul meu, D.D. Roşca, 1-a avut, pentru o
scurtă perioadă, elev şi îi păstra o amintire deosebită ; Florică Dumitrescu,
înalt, delicat, aproape transparent, adjunct al lui Oprişan, student la
medicină; Vasile Pătraşcu, moldovean,avea o mână accidentată; Dinu Mateescu,
constructor bucureştean, George Chivulescu, bucureştean, rămas în închisoare
din vremea Iui Antonescu; Nicolae Chivulescu, profesor de matematică, muntean,
repatriat din lagărul de prizonieri de război Vorkuta, întrucât a refuzat să se
înscrie în divizia Tudor Vladimirescu - nu mai avea dinţi în gură, îşi mesteca
hrana cu greu şi îndelung, până şi noaptea ; Dr. Ioniţă Nicolae, proaspăt
absolvent al medicinii ieşene, şef al unui grup F.D.C. dizident;
Munteanu Alexandru, student la Teologia din Sibiu; Gherasim Ioan, student la
Agronomia din Cluj; Dan Dumitrescu, printre cei mai vârstnici, fugar prin
Munţii Vrancei; Vasiliu, politehnician din Bucureşti, implicat într-o acţiune
controversată, jefuirea caseriei centrale C.F.R. şi mulţi alţii. Mi-au reţinut
atenţia un grup de trei tineri, Blăgescu, Mărculescu şi Stănescu, primii
moldoveni, al treilea bucureştean, prin aceea că erau abia în primul an de
facultate şi aveau pedepse mici, sub cinci ani, în contrast flagrant cu noi,
toţi ceilalţi. O simplă întâmplare? În închisoare nimic nu e întâmplător.
In decursul
a două, trei zile, viaţa noastră s-a reaşezat. S-au creat grupuri, s-au
înfiripat discuţii, se prefigura un program. Sunt totuşi precaut, şi nu numai
eu. Ascult pe oricine, doar ascult, şi nu numai din prudenţă. În fond, sunt un
timid. Nu-mi lipsesc nici complexele. Am încercat totuşi să mă apropii de
Costache Oprişan. Consideram că aşa e firesc. Nu realizam încă un fapt
esenţial: în socialismul real, comportarea firească, normalitatea, e cel mai
frecvent cap de acuză adus zecilor de mii de împricinaţi. Oprişan mi-a fost
şef. Mă interesau şi cunoştinţele lui filosofice şi eventualele relatări
despre viaţa din lagărele nemţeşti, prin care a trecut. Din raţiuni pe care,
atunci, nu le bănuiam, nu s-a lăsat convins. A ocolit cu grijă provocările. E
prudent, mi-am zis. Ştie el de ce, aşa că, eu, unul, nu am mai insistat. M-am
retras în mine, asemeni melcului în propria-i cochilie, complăcându-mă în
reverii. Din când în când, măsurăm camera, în lung, cu paşii. Mâncarea, între
timp, s-a îmbunătăţit brusc, s-a revenit la pâinea românească, fiertura era
ceva mai consistentă, aproape zilnic ni se dădea salam şi nu doar simbolic.
Concluzia? Ne pregătesc de muncă. Erau printre noi studenţi constructori,
cărora proiectul canalului Dunăre - Marea Neagră le era cunoscut. Li se vorbise
de el în şcoală şi erau convinşi, mai ales că adevăratul iniţiator al
proiectului aparţinea lumii interbelice, că realizarea lui ar fi o treabă bună.
Prin urmare, sunt semne că vom merge la Canal sau, cine ştie? Poate pe un alt
şantier, la muncă în orice caz. Vom merge, fie şi împotriva voinţei noastre? De
ce nu? Robul nu are posibilitatea de a alege. Ei ne vor întreba totuşi, aşa, de
ochii lumii, iar noi vom zice da, în speranţa că ne va fi mai bine decât între
aceşti patru pereţi.
O vară
liniştită. La intervale mici, unii dintre noi erau scoşi, sub diverse pretexte,
ba la grefă, ba la un supliment de anchetă, ba la cabinetul medical, pe care
eu, şi ca mine mulţi alţii, nu l-am văzut niciodată, poate şi la ofiţerul
politic, fapt ce, evident nu se recunoştea, se putea, cel mult, bănui. Cu ce
consecinţe? Aparent cu absolut nici una, felul nostru de a fi, felul de a ne
comporta şi de a vorbi, pe termen lung, rămânând acelaşi.
Mai spre
toamnă, un eveniment deosebit. Este introdus în cameră Alexandru Mărtinuş,
student ieşean, nu ştiu la ce facultate, originar din Basarabia, după alte
surse, ceangău. Cunoşteam câte ceva despre activitatea lui; în închisoarea
Suceava, despre prietenia lui cu Ţurcanu, despre O.D.C.C. (Organizaţia
Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste). Părea mai vârstnic decât noi. Înalt,
brunet, bine legat, nu purta, ca noi, semnele privaţiunilor de tot felul.
Muşchii, puternici, tenul, bronzat, mişcările, sigure, trădau mai degrabă
sănătate şi o condiţie fizică de invidiat în contrast izbitor cu starea noastră
de distrofici. De faptul că aducerea sau coborârea lui printre noi însemna
apropierea zilei fatale, nu se mai îndoia nimeni, după cum nu se îndoia nimeni
nici de faptul că cele ce vor urma aveau binecuvântarea Administraţiei. Odată
cu Mărtinuş au fost aduse şi două paturi metalice suprapuse, aduse şi aşezate
în preajma uşii, izolate adică, pentru a fi ocupate, fără îndoială, de el. De
ce două? Pentru a-şi putea improviza un fel de baldachin, în vederea unor
discuţii confidenţiale. Vom realiza aceasta ceva mai târziu. Deocamdată omul
s-a prezentat în mod civilizat, şi-a declinat calitatea de deţinut cu
convingeri comuniste, precum şi disponibilitatea de a discuta, cu oricare
dintre noi, adică dintre cei dispuşi să
discute atari probleme.
Câteva zile
nu 1-a deranjat nimeni. Noi ne-am văzut de ale noastre, el de ale lui. Nu se
amesteca în discuţii, mulţumindu-se să privească, până într-o zi, când unul
dintre noi, Blăgescu sau Mărculescu, a spart gheaţa. Au urmat apoi alţii, nu
mulţi. Avea, în sfârşit cu ce să-şi umple zilele. După o altă perioadă de timp,
a mai făcut un pas. Ieşind din izolare, a început să provoace discuţii publice:
"Ce avem de gând? Ne facem iluzii sperând că o să vină americanii.
Schimbările ce au loc în ţară sunt ireversibile. Dreptatea e a celor ce
muncesc, e a celor ce nu vor să se mai lase exploataţi. Am fost minţiţi de
şefii noştri, aşa după cum, noi înşine i-am minţit pe cei ce au făcut greşeala
să ne asculte şi pe care, iată unde i-am adus. Avem, prin urmare, datoria să .
. ." Reacţiile au fost sub aşteptări. Nu s-a găsit nimeni să-1 aprobe, nu
a încercat să-1 combată nimeni. A fost lăsat să clameze în pustiu. Intre timp,
câte unii dintre noi erau scoşi de gardian, ca şi până acum, şi duşi, pentru o
oră sau două, nu se ştie unde. O dată, de două ori, a fost scos şi Mărtinuş. Cu
privire la rostul acestor chemări, nu încăpeau dubii; dar nici reacţii făţişe
nu se înregistrau, nici din partea noastră, nici din partea Administraţiei. Un
singur lucru era cert, acela că ni se pregăteşte ceva.
Decembrie,
1950. Aparent, o zi ca toate celelalte. În jurul orei 10, uşa se deschide
într-o manieră vădit ostentativă. Gardianul se retrage. În pervaz, Ţurcanu. Îl
vedeam pentru prima oară. Asemănarea cu Mărtinuş, în ce priveşte trupul, era
izbitoare: puternic, bine hrănit scrutător. După ce, în urma lui, uşa se
închide, face câţiva paşi, ne măsoară dispreţuitor cu privirea, pe toţi şi pe
fiecare, apoi începe: "Noi, un grup de deţinuţi cu convingeri comuniste,
nu mai putem tolera printre noi bandiţi. (Se murmură). Nu murmuraţi, suntem
hotărâţi să smulgem răul din rădăcină. Mişcarea Legionară, această adunătură de
criminali şi degeneraţi, a fost înfiinţată de un bucovinean. Ea va fi distrusă
definitiv, tot de un bucovinean. Ridicându-vă împotriva comunismului, v-aţi
ridicat împotriva clasei muncitoare, în generozitatea ei, clasa muncitoare v-a
condamnat la închisoare. Ar fi trebuit să vă împuşte pe toţi. Nu a făcut-o.
Aveţi, prin urmare, obligaţia morală să vă reconsideraţi atitudinea faţă de
această clasă muncitoare, nu pentru a beneficia de clemenţă, ci pentru a deveni
din bandiţi, oameni, aveţi obligaţia să vă faceţi reeducarea. E bine să ştiţi
că, acceptând reeducarea, nu veţi beneficia nici de hrană mai bună, nici de
legături cu familia, nici de alt regim decât cel de până acum şi, cu atât mai
puţin, de reduceri de pedepse. Să nu vă faceţi, prin urmare, calcule
oportuniste. Şi iarăşi, trebuie să ştiţi că reeducarea presupune ruperea
tuturor legăturilor cu trecutul vostru criminal. Nu puteţi deveni oameni,
înainte de a vă lepăda de credinţa voastră, de faptele voastre, de oamenii
alături de care le-aţi săvârşit, de oamenii care v-au ajutat să le săvârşiţi.
Reeducarea nu poate fi concepută fără să vă faceţi demascarea, adică fără să
dezvăluiţi tot ceea ce ştiţi despre voi, tot ceea ce ştiţi despre ceilalţi
duşmani ai poporului, indiferent dacă vă sunt apropiaţi sau rude. Tot ce nu aţi
mărturisit în timpul anchetei, va trebui să mărturisiţi acum. Anchetatorii nu
au avut timp să aştepte. Noi avem. Nu va fi uşor. Noi, care am trecut prin
acest proces, ştim aceasta. Totul , e să doriţi să vă eliberaţi de povara
crimelor săvârşite. Reeducarea, de
altfel, e problemă de conştiinţă. Dacă vreţi, o faceţi, dacă nu, nu.
Demascarea, în schimb, vreţi, nu vreţi, va trebui să o faceţi. Vă obligăm
noi!" Şi aşa, deodată, are loc o învălmăşeală pe care nu o întrevăzusem.
De unde au apărut ciomegele, vanele de bou, bucăţile de scândură şi cablurile,
nu ştiu. Cum şi când şi-au ales torţionarii victimele, de asemenea nu ştiu.
Loviturile cădeau fără menajamente şi fără discernământ, peste cap, peste
faţă, de-a lungul spinării, peste mâinile ridicate pentru a-ţi proteja ochii,
în ritm drăcesc, pentru a nu avea răgaz să vezi cine loveşte, de unde curge
sângele, ce oase ţi-s fracturate. Şocul a fost paralizant. Durerea, confuză, un
fel de implozie, de prăbuşire în sine, buimăcitoare, fapt ce explică lipsa
oricărei împotriviri. Până şi pe Oprişan l-am văzut lovind. Nu am fost însă în
măsură să judec, să caut explicaţii, să condamn sau să scuz. Nici vorbă.
Aşteptam loviturile, încercam să parez, executam comenzile: "Sub prici!
Afară! Sub prici! Afară!" Şi asta ore în şir, până la totala noastră
istovire. Godea era lângă mine. Mai bine făcut, mă ajuta uneori, câtă vreme mai
avea pe cine.
Într-un
târziu, grindina a încetat. Am fost culeşi de pe unde eram, ni s-a făcut o
percheziţie la sânge, ni s-a indicat, fiecăruia dintre cei bătuţi, locul pe
prici, ni s-a indicat poziţia; în şezut, picioarele întinse, ochii aţintiţi
asupra degetului mare. Nici o mişcare, alta decât cea comandată. Au fost
rânduiţi supraveghetori. Orice abatere e adusă la cunoştinţa comitetului de
reeducare pe cameră, compus, în cazul nostru, din: Ivlârtinuş, Blăgescu,
Mărculescu şi Stănescu, deci, adus la cunoştinţă şi drastic sancţionat.
Cuvântul de ordine: să se gândească fiecare la ceea ce a ascuns. Când se va
hotăra să vorbească, să ridice două degete.
Ţurcanu părăsise
între timp încăperea. Operaţiunea fusese declanşată, în aceeaşi zi, în mai
multe camere, toate la subsol, şi-i urmărea desfăşurarea. Comanda era acum la
Mărtinuş. Prima lui precizare: "Atenţie, bandiţi! Să ţineţi bine minte!
Reeducarea; ca şi demascarea, sunt iniţiative ale noastre, ale deţinuţilor.
Administraţia închisorii nu are nici un amestec. Să nu care cumva să încercaţi
a o implica. Cine încearcă va plăti cu
viaţa!" Ameninţarea, reluată pe parcurs şi de Ţurcanu, dovedea exact
contrariul.
A trecut mai
bine de o săptămână de când stau în poziţie. Scândura e tare, oasele, ţepene,
durerea continuă. Mai greu de suportat decât durerea e însă încordarea
nervoasă, rezultată din dorinţa continuă de a te supune, de a te stăpâni, de a
nu le da prilej torţionarilor, în fond propriilor tăi camarazi, să te lovească,
să te supună la munci, prilej pe care, dealtfel, ei îl găseau ori de câte ori o
doreau. Chiar fără bătaie, întreaga ta existenţă trebuia să fie un chin. Chin,
masa, pe care trebuia să o îngurgitezi, fie prea fierbinte, fie prea repede,
fie în poziţie de animal în patru labe; chin, somnul, pe o parte, cu schimbări
la comandă, şi mâinile la vedere; chin, necesităţile fiziologice care, fie că
îţi erau interzise, fie că trebuiau făcute pe jumătate ori în poziţii cu totul
nefireşti; chin, până şi respiraţia când, culcat pe spate, trebuia să-ţi ţii
capul ridicat, până ce, din cauza efortului, transpirai până la a deveni
leoarcă. Şoldurile îmi erau o rană, spatele, vânăt, deşi nu mai fusesem bătut.
Nu mai vorbesc de alte suplicii imaginate pentru bandiţi, la grămadă. Ţi se
cerea să te culci pe burtă. Peste tine trebuia să se culce altul şi altul până
când simţeai că eşti strivit ca un vierme sub călcâi. Peste îngrămădirea
aceasta de trupuri schiloade aruncau apoi pături, multe pături, aşa fel ca
respiraţia să devină cvasi-imposibilă. Şi eram ţinuţi aşa, în starea aceasta
de sufocare, până se ajungea la leşin. La securitate, în timpul anchetelor, ţi
se împuţina somnul, erai adus în stare de epuizare fizică prin manej, erai
obligat să alergi în jurul pereţilor unei camere goale, neîntrerupt, zi şi
noapte, sub ameninţarea biciului sau a câinilor dresaţi, până te prăbuşeai,
căzând, pur şi simplu, în nesimţire. Aici nu era loc pentru manej. A fost
găsită, în schimb, o altă soluţie. Ore întregi, uneori zi şi noapte, erai
obligat să freci mozaicul, efectele fiind aceleaşi. Frecatul devenise chiar un
fel de semnal. Cel pus să frece mozaicul, urma să treacă pe la patul lui
Mărtinuş, pentru demascarea efectivă.
Câteva zile
nu s-a găsit nimeni care, să ceară el, să-şi facă demascarea. Au urmat noi
ameninţări, noi presiuni. Au urmat apoi provocări individuale. Am fost chemat,
am fost somat, am fost înjurat. De obicei aceste chemări se încheiau cu palme
peste obraz, pumni în stomac, sau ficat, cu bătăi la tălpi, sau la spate, şi nu
se încheiau cu propriile-ţi suplicii. Obligat să asişti la torturarea
camaradului tău, participai alături de cel stâlcit, la întreaga lui suferinţă.
Când eşti torturat tu, reacţiile sunt ale trupului, ţin de fiziologie. Când
torturatul e altul, reacţiile sunt psihologice, durerea e imaginară şi e mult
amplificată de propria-ţi sensibilitate specifică, atât ca durată, cât şi ca
intensitate. Torturile pe care eu le-am îndurat au fost uitate. Bătaia pe care
a suportat-o Chivulescu Gheorghe, nu am reuşit să o uit, iată, nici după mai
bine de patruzeci de ani. Chivulescu Gheorghe era în închisoare din timpul lui
Antonescu. Trup sănătos, minte sănătoasă, nervi sănătoşi. Nu vorbea, realmente,
decât foarte puţin şi numai când era necesar. Nu se interesa de politică, nu-şi
elabora planuri, nu-i aştepta pe americani şi parcă se ferea să-şi facă simţită
până şi prezenţa. Îşi făcuse rost de nişte andrele de sârmă şi tricota cât era
ziua de mare, cu o îndemânare ieşită din comun. Desfăcea şi refăcea pulovere,
ciorapi, fulare, pentru a le reface sau pentru a face ştiu şi eu ce alte
lucruri utile, genunchere îndeosebi. Îşi umplea în felul acesta şi timpul,
evadând într-un anume fel. De demascat, ce să demaşte un om ca el? Şi totuşi,
comitetul a decis să fie torturat, ca nu cumva ţinuta lui, pe cât de discretă,
pe atât de demnă, să se transforme în mit. L-au întins, prin urmare, chiar în faţa mea, l-au imobilizat şi au
început să-1 bată metodic, la tălpi. De lovit, lovea doar Mărtinuş, cu o fostă
coadă de mătură, bandajată la unul din capete, ca să nu-i alunece din mână,
rar, calculat, alegând cu grijă degetele, adică locurile cele mai dureroase.
Urletele îl lăsau rece. Nu părea a fi o fire pasională. După un număr, oarecare
de lovituri, carnea dintre două degete s-a rupt pur şi simplu. Rana sângera.
Mărtinuş continua să lovească, rar, calm, căutând locurile cele mai dureroase.
Ca fiecare,
stând în poziţie, când în preajmă-mi nu se urla, iar Mărtinuş se lăsa pentru o
oră pradă somnului, mi-am făcut şi eu socotelile: ce am spus la Securitate, ce
nu am spus, ce s-ar putea să ştie şi alţii, din cele nespuse? Cât mai puţine
nume, deci. Singura zonă delicată, în ce mă priveşte, e perioada cât am stat
fugar. Aceasta trebuie evitată. De spus, îmi dau seama că trebuie, totuşi, să
spun ceva, şi nu ştiu ce, lucruri, oricum, puţin relevante, din perioada cât am
fost soldat, din perioada detenţiei antonesciene, din perioada cât am fost la
Sărata. Când sunt chemat, vorbesc. Îmi dau seama că Mărtinuş nu deţine
informaţii care să probeze nesinceritatea mea. Nu e însă nici prost, încât să
se mulţumească doar cu ce am dat aşa, de bună voie, aşa că trece la măsuri mai
hotărâte. O primă bătaie, sistematică, la spate şi un nou timp de gândire, se
soldează cu acelaşi efect, până într-o dimineaţă, înainte de ieşirea la
program, când, fără nici un aviz prealabil, din câteva lovituri, mă trânteşte
la pământ, îşi înfige ghearele în propria-mi beregată şi începe să joace cu
genunchii de namilă pe coşul pieptului. A fost clipa când am văzut efectiv
moartea şi când, într-o încordare supraomenească, trupul meu s-a zbătut
scâncind lamentabil: Nu vreau să
mor!" Gândul sinuciderii mi-a trecut prin minte cu săptămâni în urmă.
Acum însă nu era timp de gândire. Reacţia, cum am mai spus, nu era a trestiei
care gândeşte, ci a unui trup care altceva nu ştie, decât să se opună
neantizării: "Nu vreau să mor!" Când m-a slăbit din cleşte, horcăiam.
M-a lovit cu piciorul, să mă ridic, şi, clătinându-mă, am fost dus la W.C. În
gură aveam sânge, îi simţeam gustul sărat. De-a lungul şirei spinării mi-au
turnat apoi apă rece, era iarnă, şi m-au readus în cameră, vânăt complect. De
ce această răbufnire, nu ştiu. De întrebat, nu m-a întrebat nimic.
Demascările
făcute verbal, în faţa comitetului, verificate şi acceptate de acesta, urmau să
fie trecute pe hârtie. Operaţia se făcea noaptea, în Camera 4 Spital. Mi-a
venit şi mie rândul. La masă, nu eram singur, eram mulţi, veniţi din camere
diferite. Ni se dă hârtie, ni se dă toc şi cerneală, ni se explică ce şi cum să
procedăm. Nu încep bine să scriu, că în spatele meu se şi opreşte cineva. Nu
întorc privirea. O mână mă apasă pe umăr. "Ridică-te!" Mă ridic şi
dau cu ochii de Ţurcanu. "Vino!" îl urmez, nu prea departe.
"Descalţă-te!" Mă descalţ. El îmi înghesuie căciula în gură, mă
trânteşte pe prici şi începe să mă lovească, secundat de încă doi căţei, până
se satură. Şi iarăşi, fără nici o întrebare şi nici un reproş. "Şi acum,
marş la scris!" Scena nu a fost singulară. Mi s-a mai întâmplat, exact în
aceleaşi condiţii, la o zi sau două după. De ce? Poate din sadism, poate pentru
a menţine vie atmosfera de neîntreruptă teroare. Să nu care cumva să credem că,
dacă ne-am făcut demascarea, s-a şi terminat. Modul specific de a exista în
noua societate socialistă e teroarea. Fără teroare nu se poate, fără ea nu
există socialism, incubatorul acestuia fiind închisoarea, coloniile de muncă,
lagărele de exterminare.
Spuneam,
ceva mai înainte, că am avut-momente când m-am gândit la sinucidere, şi nu doar
pentru a pune capăt suferinţelor fizice, cât pentru a evita o eventuală
cădere, cu consecinţe nedorite pentru alţii, pentru oamenii care m-au ajutat,
pentru oamenii care au fost alături de mine. La ce bun o supravieţuire vinovată
şi, pe deasupra, şi incertă? În sinea mea căutam împrejurarea şi mijloacele.
Cum? Măsurile de supraveghere erau atât de stricte, încât orice asemenea
încercare devenea imposibilă. Tentative au fost totuşi: tăieri de vene,
opăriri, îngurgitări de săpun, parate în cele din urmă. Singur, din câte ştiu,
studentul Şerban Gheorghe, din Murfatlar, sărind în golul de la casa scării a
reuşit. În numărul 3 al revistei
MEMORIA, Grigore Dumitrescu prezintă o altă versiune a sinuciderii studentului
Gheorghe Şerban, prin tăierea venelor în Camera 4 Spital. Reeducarea era la
început. Acum noi suntem ultima serie. Măsurile de prevenire a unor asemenea
tentative erau, prin urmare, altele. În ce mă priveşte, mai intervenea un
fapt. Sinuciderea e considerată de Biserică păcat împotriva firii. Nu cred
totuşi că acest fapt a fost şi cel decisiv. Mai mult, drept contrapondere, a
trecut prin inima mea şi un fel de revoltă. Dacă există Dumnezeu, cum de
îngăduie încercări ce depăşesc mult capacitatea omului de a îndura? Pentru ce
se lasă batjocorit? Gândul va mai reveni, ca şi explicaţiile teologale
dealtfel. Ciudat e faptul că ţipătul unui schingiuit era de ajuns să mă
trezească din această bălăcăreală teologică, insidioasă, să mă facă să tremur
şi să-mi readucă în suflet murmurul rugăciunii isihaste "Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Instinctul
de conservare, pentru că, în cele din urmă, mutaţia semnalată era o clară
respingere a ideii de sinucidere, îşi găsea, iată, cel mai preţios aliat în
mistica unei profunde şi continue rugăciuni, rugăciunea inimii, în rugăciunea
consubstanţială ritmului bătăilor ei.
Se apropia
primăvara. Semnele nu ajungeau până în infernul nostru. Le presimţeam totuşi.
Demascarea propriu-zisă fiind oarecum încheiata, în realitate ea nu se va
încheia niciodată, regimul de teroare îşi mai slăbise corzile. Se bătea mai
rar, în schimb, se batjocorea mai mult. Se derula, în fond, cea de a doua fază
a reeducării, zdruncinarea personalităţii prin negarea explicită a tuturor
valorilor ce-i stau la temelie: familie, comunitate religioasă, comunitate
naţională, cultură. Nimic, dar absolut nimic din ceea ce înseamnă trecut nu
trebuie să rămână neîntinat, nici viaţa intimă, nici viaţa spirituală cu
valorile ei. Se urmărea insinuarea ideii că fiecare dintre noi este un criminal
real ori în devenire. Demolarea trebuia să înceapă cu sfărâmarea miturilor: al
Căpitanului, Al Comandantului, al comandanţilor, al tuturor legionarilor care
aveau un nume, şi se recurgea pentru aceasta, la ce altceva dacă nu la
mărturisiri publice. "Spune Ionescule, ce ştii despre familia
Codreanu?" "Ştiu domnule Martinuş -despre sursa de informaţie nici un
cuvânt- ştiu că nu avea nici un strop de sânge românesc (omul nu realiza că
săvârşeşte delictul de discriminare rasială), că după tată, e polonez, după
mamă, e neamţ şi că această familie a fost o familie de criminali. Bunicul a
fost pădurar şi a ucis, cu toporul, pe nu ştiu cine. Tatăl a fost profesor şi
a trădat, în nu ştiu ce împrejurare, ţara, Codreanu 1-a împuşcat pe Manciu.
Asasinatul, prin urmare, le era în sânge şi l-au impus, ca metodă de luptă,
întregii Mişcări Legionare. Dovadă, cazurile Vernichescu, I.G. Duca, Stelescu, Armând Călinescu, Iorga, Madgearu
şi încă a multor altora." O singură mărturie nu este însă de ajuns.
Bandiţii, toţi trebuie să ştie câte ceva, toţi trebuie să vorbească. Şi oamenii
vorbesc, unii chiar supralicitează. "Generalul Cantacuzino? Un grecotei
înfumurat. Ca orice boier, a exploatat ţăranul român, pe care îl silea la
munci, cu biciul, iar în timpul culesului de struguri, îi punea botniţă la
gură, ca nu cumva să guste şi el din roadă. Ca ofiţer al Regimentului de Gardă,
a fost amantul Reginei Măria. Se spune că tatăl Regelui Carol al Il-lea ar fi
el, nu Regele Ferdinand. La Jilava, după asasinarea lui I.G. Duca, legionarii
îi purtau din mână în mână ţucalul." "Dar pe moşiile voastre,
prinţule, cum era?" Cel vizat, adică Sandu Ghica, reia şi el povestea cu
ţăranii exploataţi şi cu botniţa, adăugând: "Viaţa noastră era o ipocrizie
fără margini. Mergeam cu bunica, la biserică, sărutam icoanele, îngenuncheam cu
ţăranii, de ochii ţăranilor, pentru că de crezut nu credeam, nici noi copiii,
şi nici părinţii noştri. Era în Vinerea
Mare. Slugile trebuiau să reţină că boierul posteşte. La masă, ciorbă de
fasole uscată. În realitate, claponăreasa trecuse pe la conac, iar noi ne
înfruptam din obolul cocoşilor." "Despre Regele Mihai - intervenea
un altul - ştiu că era de o zgârcenie inimaginabilă. Însemna, cu un creion,
nivelul sifonului din sticlă, pentru a vedea dacă nu cumva servitorii îl
fură." "Dumitrescule, - e vorba de Dumitrescu Dan - tu nu erai
zgârcit. Tăiai viţelul, te înfruptai şi mai lăsai şi altora, că nu era al tău
viţelul. Al cui era?" "Al poporului, al cui să fie. Luptam pentru
popor şi era firesc şi drept ca el să ne hrănească." Cei din comitet râd.
Râd şi reeducaţii; râs mânzesc. În ziua următoare se ia în derâdere credinţa. E
rândul teologilor şi al feciorilor de preoţi sâ vorbească: Dănilă Mihai,
Pău-nescu Ioan, Munteanu Alexandru. "Tata, deşi preot, era ateu. Nu s-a
sfiit să-şi posede amanta de ocazie, pe Masa Sfântului Altar." "Ce
sfânt, măi, ce sfânt?" "A, da, pe masa altarului, vreau să zic. Post,
rugăciune? În casa noastră nici vorbă de aşa ceva. Îmi dădea bani şi mă
trimitea la curve." Un altul, zice-se mai cult: "Aţi văzut Cina
cea de taină, fresca lui Leonardo da Vinci? Cel mai tânăr dintre apostoli
stă cu mâna pe inima lui Hristos. Pentru ce? Simplu, pentru că erau
homosexuali." Şi alte asemenea aberaţii erau debitate, de unii dintre noi,
în silă, de alţii, aparent cel puţin, cu zel. Batjocorirea a tot ce e sacru, nu
se rezumă însă, doar la atât. Propria-ţi nimicnicie trebuia şi ea exhibată.
Unul pretinde că a trăit cu propria lui soră, e, prin urmare, un incestuos.
Altul, că s-a împreunat cu nu ştiu ce animal din gospodărie. Perversiuni,
violuri, orgii. Despre ce curăţenie sufletească mai poate fi vorba? Şi ca
tabloul înjosirilor să fie deplin, s-au conceput şi scenete, evident, obscene.
Autor şi regizor... fiind vorba de o presupunere, nu-i amintesc numele.
Interpret principal, un student în teologie, astăzi, poate, preot şi nu dintre
cei de circumstanţă. În genunchi, de o parte şi de cealaltă a lui, doisprezece
apostoli. Se rosteşte o rugăciune, în sens de blasfemie, se răspunde în cor,
cu vulgarităţi greţoase, se sărută aripa Sfântului Duh, sub formă de falus modelat
din săpun. Cum a fost cu putinţă? E o întrebare pe care, atunci, nimeni nu şi-a
pus-o. Deşi îi neg rostul, o percep ca având un uşor iz satanic. Ce au
simţit, în clipele acelea, protagoniştii? E o întrebare, zic eu, mai legitimă. S-au lepădat efectiv de
credinţă? Mă îndoiesc. Cei a căror credinţă, în trecut, a fost doar
convenţională, au avut de luptat mai mult cu greaţa, o senzaţie ce, în cele din
urmă, se poate învinge. În situaţii extreme, oamenii au reuşit să mănânce şi
şobolani şi lăcuste. Cei ce au crezut efectiv, aceia s-au înspăimântat
realizând cât de slabă le este voinţa, cât de mare teama de moarte, cât de
adâncă nimicnicia şi, în sinea lor, au devenit mai credincioşi, dobândind
conştiinţa necesităţii harului. Oricum, apostaziile acestea şi blasfemiile
rostite în condiţii de silnicie, nu au fost luate de nimeni în seamă, nici de
torţionari, nici de victime. Că nu am fost la înălţimea martirilor Bisericii
Creştine, este adevărat. Am fost oameni, nu sfinţi şi ne-am comportat ca
atare, fiecare pe măsura harului (puterilor) primite de la Dumnezeu. Am fost
slabi? Se poate. Ticăloşi însă, cu oarecari excepţii, n-am fost, or, acest
lucru rămâne esenţial. Blasfemia, dealtfel, era însoţită, de obicei, de
murmurul concomitent al unei rugăciuni profunde: "Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul", taină neînţeleasă de
victimă, nebănuită de torţionari.
O prejudecată - prejudecată pentru torţionari - ce trebuia cu orice preţ distrusă era aceea a luptei dezinteresate. În camera 1 subsol, bandiţii, în marea lor majoritate, erau foşti şefi de lot, oameni cu iniţiative, oameni care au organizat, oameni care au condus şi care, de la sine înţeles, i-au minţit pe cei aflaţi în subordine. Foştii subordonaţi erau puşi, sau aveau acum posibilitatea, de a ne cere socoteală, nouă, pentru propria lor suferinţă. Numai că aceia, acum, cu una sau două excepţii, nu mai eram noi. Unii se eliberaseră, cei mai mulţi erau la Canal. Aşa stând lucrurile, socoteala ne-o cerea Comitetul. "Construcţie de oase moi -aşa mă batjocorea Mărtinuş- ia vino tu mai aproape, (Ceilalţi şedeau pe marginea patului. Unii râdeau, alţii se sileau să râdă) şi spune-ne ce funcţie ai avut tu în organizaţie?" "Am fost şef de grup F.D.C." "Bun. Şi ce ai urmărit prin organizarea acestui grup?" "Ce să urmăresc? Un ideal educativ." Două perechi de palme îmi zguduie creierul. "Auziţi! Auziţi ce spune banditul? Şi asta după luni de reeducare! Să nu îl calci în picioare? A urmărit un ideal de educaţie. Mai are, iată, curajul să ne mintă cu neruşinare. Pană când să-1 mai răbdăm printre noi?" Şi, ca la un semn, fraţii sar de pe prici să-şi manifeste indignarea, cu pumnii, cu picioarele, la grămadă, care pe unde apucă. "Destul! Şi zici, banditule, că nu te-ai visat prefect?" La orice m-aş fi putut gândi, numai la aşa ceva nu. Să zic da? Să zic nu? Mai bine tac. "Dar şef al judeţului te-ai visat? Ba bine că nu. Funcţia de prefect era prea mică pentru camaradul Gheorghiţă." Alte huiduieli, alte înjurături, altă indignare colectivă. "Şef de judeţ, da? Vorbeşte!" în sinea mea, îmi zic: Dacă aşa doriţi, aşa să fie. Apoi, cu voce tare: "Da!"
La rând, au
urmat apoi alţii. Trebuia, de acum să devin şi eu indignat. Pentru a nu mă
expune am încercat să simulez şi eu revolta. Degeaba. Gura îmi rămânea
încleştată, braţele, ţepene, ca într-o paralizie generalizată. Faptul nu a
rămas neobservat. Se pare însă că timpul presa, lucrurile urmând să se
clarifice cu un alt prilej.
Mai, 1950.
Pe coridoare, paşi suspecţi. Miliţieni? Deţinuţi? Uşa se deschide. Cineva
comandă : Drepţi! Mândruţă nu are timp de fasoane. "Atenţie! Fiecare îşi
adună bagajul, se încolonează, iese pe sală şi se aşează cu faţa la perete!
S-a înţeles?
Executarea!
Surpriza e totală. De aproape un an, nu mai văzusem miliţieni. Ţurcanu şi ai
lui erau totul. Un grup de miliţieni pătrunde în cameră, un altul ne
controlează bagajele şi execută percheziţia corporală. Ceva mai la o parte,
supraveghetor de rang înalt, colonelul Zeller, cel care, nu după mult timp, se
va sinucide, împuşcându-se lângă mormântul fiului lui. Oamenii îşi fac meseria
profesional şi fără bruscările obişnuite. Se adună, din cameră, plăcuţe de
săpun, unele scrise, ace, sârme ciomege. Nu se stabilesc apartenenţe. Se aruncă
totul la grămadă, într-un colţ. Preţ de o oră, treaba a fost făcută, iar noi
suntem, din nou, în cameră, dar fără Mărtinuş. Când a dispărut? Unde? De bună
seamă e la raport. La raportul cui? Era limpede că Zeller, cel ce a asistat
reeducarea, din partea Securităţii, de la bun început participarea lui la
această percheziţie fiind o dovadă, a venit de la Bucureşti cu ordine clare.
Ceva deosebit se întâmplă, dar ce?
În aceeaşi
zi, am fost mutaţi prin alte camere. Am nimerit la parter, întâlnind acolo
puţini cunoscuţi. Printre ei, Şeful mediciniştilor de la Cluj, Munteanu Ioan,
Suciu Silviu, student la drept, originar din judeţul Arad. Cu fratele lui Ioan
Munteanu am stat în celulă, la Arad, cu prilejul primei mele condamnări. De la
el ştiam câte ceva despre Ioan. Pe Silviu l-am cunoscut la Cluj. Comitetul de
reeducare nu lipsea nici aici. Preşedinte, Munteanu. Printre adjuncţi, Silviu.
Nu se mai făceau însă demascări sistematice, se purtau doar discuţii, la care
ascultam cu toţii, de participat, participau doar unii, cei evoluaţi. A intervenit
apoi o schimbare şi în ce priveşte regimul, alimentaţia. Căpitanul Dumitrescu,
în persoană, a coborât printre noi, ne-a vorbit mieros, ne-a întrebat dacă vrem
ca masa de prânz să fie alcătuită din două feluri de mîncare, sau doar din
unul, consistent şi mult. Am rămas la un fel, gamela plină, alcătuită din
cartilagii, copite de vită sau deşeuri presate, numite jumări. Era să uit
ciorba de burtă. O masă, oricum, mai bună, dar nu mai bună ca aceea, cu salam,
ce a premers reeducarea abia încheiată. Surprinzător era apoi faptul că, pentru
prima oară de la venirea noastră la Piteşti, eram scoşi în curte şi lăsaţi să
ne tolănim la soare timp îndelungat. Curtea era pavată, în lungul rosturilor
dintre dalele de beton, iarba era verde, iar din loc în loc se răsfăţau, e
drept cam strâmtorate, fire de păpădie înflorită. Pe zid ciripeau vrăbii, pe
cer se dezlânau nori. Natura, deşi claustrată şi ea, pentru privirile noastre
flămânde, era încă mirifică, şi vai, nespus de reconfortantă. Închideam ochii
şi mi se părea că plutesc. Simţeam, că nu mai am trup. Mă simţeam liber,
derobat de tot ce e îngândurare lumească, în curs de spiritualizare, şi asta în
timp ce mi se propovăduia, nu mai vorbesc de manieră, materialismul cel mai
vulgar. Se pare că în cazul nostru, al celor din Camera 1 Subsol, tortura nu a
fost dusă până la capăt . Martinuş, fire mai impulsivă, şi-a rezervat, în
exclusivitate, dreptul de a tortura, de a bate. Şi a făcut-o cu metodă, avea
experienţă bogată, fără să depăşească o anumită limită, numai de el ştiută.
Cert e faptul că teama, chiar dacă a ajuns să fie viscerală, nu a ajuns să se
şi substituie fiinţei. Mi-e teamă de oameni, trecutul imediat mă înspăimântă,
mi-e teamă de necunoscut, de viitor, dar nu şi de propriile mele gânduri. Inima
mai zvâcneşte încă, în ritm de rugăciune nerostită. Mai sunt încă om; şi, lucru
deosebit de important, pentru mine, simt încă Providenţa. Ea m-a ferit de o prăbuşire
fără întoarcere.
Cât am stat
la Piteşti, am primit o singură scrisoare, o carte poştală, pentru a cere
familiei lenjerie de corp. În scurt timp după, pachetele au început să
sosească. Ni s-a dat lenjeria. Alimentele, medicamentele, scrisorile, dacă au
fost, nu. Aceasta s-a întâmplat de mult. E acum momentul prielnic, şi-au zis
unii dintre noi, să încercăm Aş fi dorit, de bună seamă, să aflu veşti de la ai
mei.„Ei înşişi ar fi dorit să ştie, sunt sigur, dacă mai trăiesc sau nu.
Speranţa revederilor apropiate era acum risipită. În faţă, mai erau mulţi ani
de temniţă, iar pentru a supravieţui, ajutorul celor de acasă s-ar fi putut să
aibă un rost hotărâtor. Aşadar, cerem pachete cu alimente şi scrisori, potrivit
regulamentului care, juridic vorbind, nu putea să fie diferit de cel ce se
aplică deţinuţilor de drept comun. "În ce mă priveşte, - îl aud pe
Munteanu - eu mă opun. După ce am pricinuit părinţilor mei atâtea necazuri, să
le iau acum şi pâinea de la gură? Tatăl meu e, dacă mai e, un mic funcţionar,
în Orşova. Ştiu câte sacrificii a trebuit să facă pentru ca eu şi fratele meu
să putem studia. Amândoi suntem în închisoare. Din ce să ne trimită pachet? Din
salariul lui? Nu e drept şi nu e
moral." Gândeam la fel, şi, în sinea mea, eram împăcat cu această
măsură discriminatorie. Sărmana mamă, bietul meu tată! De s-ar putea să mă
uite, ce bine ar fi! Necazuri, sunt sigur, au destule. La ce să li se adauge şi
ale mele? Mă gândeam adesea la ei, la caznele zilnice, la suferinţa lor
mocnită, la dumnezeiasca lor resemnare. Nişte sfinţi. Nu, nu e un cuvânt
necugetat, nu e o extravaganţă, e convingerea mea intimă: au fost nişte sfinţi.