Piteşti

 

Nu pot face abstracţie de faptul că despre această temniţă şi cele petrecute între zidurile ei s-a scris, după unele victime, îndeajuns, după altele, mult prea puţin, nu pot face abstracţie deci, şi mă simt îndemnat să evit repetarea. Faptul că atest, alături de atâţia alţii, că ceea ce s-a scris e  adevărat, că nu e vorba de nici un fel de exagerare, e de ajuns. Dealtfel, amploarea ororilor face imposibilă exagerarea, chiar dacă ai vrea-o. Intervin o mie şi una de reţineri lăuntrice. Ca victimă, îţi este greu să te complaci, până şi în a-ţi aminti, darămite în a exhiba şi reproduce. Cei puţin în ce mă priveşte, lucrurile stau aşa. În consecinţă, în cele ce urmează, descrierea ororilor şi referirile la torţionari vor fi minime, adică atât cât să facă inteligibilă reflecţia.

Am ajuns seara. La coborârea din dubă, inevitabilul cor­don de miliţieni şi soldaţi, sub comanda renumiţilor primgardieni Mândruţă şi Ciobanu, rămaşi din alte vremi. O fi fost şi comandantul Dumitrescu, ofiţerul politic Marina? Probabil. Ope­raţia debarcării decurgând fără incidente, eu nu i-am remar­cat. Drumul până la penitenciar, destul de lung, a fost parcurs în coloană, prin plin centru. Oraşul, patriarhal, cu vile remarca­bile şi multe grădini, la ora aceea era liniştit şi primitor. Semne de bun augur, mi-am zis. Sărmane iluzii...

Despre închisoare, în sens de construcţie, ştiam câte ceva de la Barcuţeanu Moise, fost condamnat, ca şi mine, şi în timpul lui Antonescu. Ridicată în ultimii ani ai dictaturii regale, la iniţiativa lui Armând Călinescu, destinată, de la bun început, frângerii cerbiciei tineretului legionar, ea se află în partea de nord-vest a oraşului, oarecum în afara lui, izolată, în mijlocul unui peisaj de o deosebită frumuseţe: spre nord, panorama dealurilor subcarpatice, la doar câteva sute de metri, Valea Argeşului, cu linia şerpuită a căii ferate, spre vest. Parcul Trivale şi cam tot într-acolo, satul Găvana. Un adevărat picior de plai, nu însă şi gură de rai. Privind retrospectiv, îmi este peste putinţă să înţeleg cum poate omul să spurce cu fapta, ceea ce Dumnezeu a zidit atât de frumos. Penitenciarul, asemeni celui de la Aiud, avea forma literei T, era construit în pantă, şi era încercuit de câteva construcţii administrative şi ziduri înalte. În măruntaiele închisorii se găseau de toate: celu­le individuale, camere comune, camere mari, gândite să fie ateliere, un salon de spital, capele religioase. Nu lipseau nici subteranele, rezultate, dealtfel, din necesităţi constructive. Nu ştiu dacă proiectantul le-a gândit şi ca spaţii de tortură. Că au fost utilizate ca atare, ştiu.

Perioada de carantină obligatorie am petrecut-o în camera ce va deveni celebră, 4 spital, aripa vestică a T-ului. Mare, luminoasă, prielnică intercomunicării. Nu mă săturam privind prin ferestrele mari, e drept, cu gratii, dar fără obloane, încă, peisajul de un verde tonic, de un albastru melancolizant. Nu e atât de negru Dracul, cum se spune. Dovada? Iat-o! Nici măcar hainele nu ni le-au schimbat. Cât priveşte hrana, nu am apucat să remarcăm cât e de slabă. Aveam încă rezerve, rezerve şi speranţe mari, fapt ce nu a scăpat observaţiilor celor vreo câţiva studenţi ieşeni, întâlniţi în cameră: Negură, Chebac, Onişor. La Suceava, unde au fost anchetaţi, regimul a fost, spun ei, mult mai sever. Nu vorbesc totuşi de torturi, nu amintesc de reeducare şi nici nu lasă să pară a fi interesaţi de ce mai e nou în lumea din afară. O anume timorare e vizibilă. În conse­cinţă, am evitat discuţiile politice. M-am lăsat, în schimb, antre­nat în discuţii cu oarecare iz filosofic, de genul creaţionism-evoluţionism temperate şi acestea de oarecari suspiciuni. Godea, mai ales, mă tot trăgea de mânecă şi, după cum avea să se demonstreze ceva mai târziu, nu fără temei, prezenţa su­cevenilor printre noi nefiind, câtuşi de puţin, întâmplătoare.

După aproximativ zece zile, am fost repartizaţi pe celular. Am nimerit într-o celulă, pe coada T-ului, partea de vest, împreună cu Godea Ioan, Mărcuţeanu Moise şi Neamţu Ilie. Criteriul, mi-am zis, cuantumul şi natura pedepsei: toţi eram condamnaţi la câte 10 ani m.s. Faptul că ne cunoşteam era un bun câştigat. Celula, în schimb, nu mai era primitoare. Pe o suprafaţă de 4 x 3 m, patru paturi metalice, de felul celor ce se construiau la Aiud, câte două suprapuse, două tinete, una

pentru necesităţi, alta pentru apă, şi nimic altceva, nici saltele nici rogojini, nici pături, nici scânduri măcar. Ne chinuiam pe plasa aceea din fâşii de tablă, şi rece şi incomodă, şi ziua şi noaptea, că de dormit era greu. Cu fiecare zi, silnicia îşi intra în drepturi, în vreme ce optimismul nostru prindea rugină.

 

După câteva zile, o nouă pritoceală. Suntem risipiţi. Ajung într-o altă celulă, pe aceeaşi parte, a aceluiaşi etaj, cu oameni noi: Tufeanu Mihai (Mimi), student la Facultatea de Petrol şi Mine, Bucureşti, originar din Bucureşti. E ceva mai în vârstă, a mai făcut puşcărie. Originea, modestă. Orfan de tată, şi-a lăsat mama deznădăjduită. Hoinic Dragoş, student întârziat, probabil la litere. Mama, refugiată din Bucovina de Nord, învăţătoare la Timişoara. Tatăl, decedat. El, după lovitura din  ianuarie 1941, s-a refugiat în Germania. S-a reîntors în ţară după 1945. Poartă ochelari şi e blond. Ispas Constantin (Tica), student la Facultatea de Construcţii, Bucureşti, originar din chiar oraşul Piteşti. Toţi eram legionari, toţi aveam condamnarea de la 10 ani m.s. În sus.

Celula, deşi la fel ca toate celelalte, mi s-a părut ceva mai primitoare. Paturile aveau câte un preş din zdrenţe împle­tite şi câte o pătură veche şi rară, pătură totuşi. Gamelele şi lingurile erau asupra noastră. În schimb, cu fiecare zi, regimul devine mai sever, restricţiile, mai numeroase: să nu vorbim cu vecinii, să nu privim pe fereastră, să păstrăm curăţenia, să nu distrugem bunurile statului, să nu cârtim şi aşa mai departe. Vizeta se deschidea frecvent, miliţienii purtau pâslari, ca să nu li se audă paşii, pedepsele nu se lăsau aşteptate. Zelul paz­nicilor îmbrăca forme aberante. Foamea îşi arăta şi ea colţii şi se apropia şi iarna.

Frigul, frica şi foamea, dar mai ales foamea ... În timpul anchetei, deşi hrana zilnică era de doar 400 g pâine, pâine şi apă, din cauza tensiunii nervoase, nu-i simţeam colţii de şoarece lăuntric. Prevala frica. În timpul procesului şi după, cât timp am stat la închisoarea Militară din Timişoara, de foame nu putea fi vorba. De abia aici şi acum începe să mă roadă. 250g pâine, şi aceasta de o calitate mai mult decât îndoielnică, pâi­ne rusească, neagră, amară, turnată cu polonicul şi coaptă în forme, coaptă e un fel de a zice, că era mai mult trântă, şi un polonic de apă fiartă, tulbure şi fără nici un gust, e totuşi prea puţin. Semnele caşexizării devin, cu fiecare zi, mai evidente: edeme, descuamări, ameţeli, stare de epuizare generală. O suferinţă fizică, acută, nu mă încerca. Mă bântuiau, în schimb, 4 obsesii şi vise ciudate, stânjenitoare. Visam fel şi fel de ospeţe, cu pâine şi bucate comune, dar când să servesc, lipseau, ba farfuria, ba lingura, ba scaunul, ba colţul de masă. Alergam, căutam, imploram, dar până să găsesc, dispărea castronul cu bucate, dispărea pâinea, dispăreau toate, ca să mă trezesc, efectiv, cu o durere ca de cuţit înfipt în stomac. Încercam să uit, încercam să readorm. Slabă nădejde. Între timp se dă deştep­tarea şi reîncepe o nouă zi, cu aceleaşi şi aceleaşi reflexe: programul, aşteptarea terciului, aşteptarea pâinii, aşteptarea fierturii aceleia amare. În realitate, bucata de pâine sau de turtoi, erau singurele alimente, cât de cat semnificative, fapt pentru care, distribuirea raţiilor între noi devenise un ritual, după unii deţinuţi, dezumanizant. Se alegea prin rotaţie, se  cântărea cu ochiul, se cântărea cu mâna se cântărea cu ba­lanţe farmaceutice improvizate, ca, prin egalizare sau compen­sare, pe parcurs, echitatea să fie deplină. Hazardul era o solu­ţie de neacceptat. Am observat însă repede că toate aceste măsuri de corecţie erau derizorii. Nici în plan concret, nici în plan psihic, nu şi-au dovedit eficienţa Dimpotrivă. Gândul ca nu cumva să mă înşel în alegere genera, de fiecare dată, după consumarea gestului, impresia că m-am înşelat, că nu am ales bucata cea mai mare, bucata care mi s-ar fi cuvenit, buca­ta cea mai fără de cusur. Când sunt ultimul la ales, bucăţile sunt atât de inegale; când aleg primul, sunt de o egalitate uimitoare. Cel prigonit de soartă, rămâne prigonit şi se pare că, de fiecare dată, acela sunt chiar eu. Starea de nemulţumire era permanentă, era a tuturor şi în certă contradicţie cu morala suferinţei necondiţionat asumate, în contradicţie cu standardul minim de demnitate obligatoriu. Starea de nemulţumire perma­nentă, starea de înrobire a sufletului de către trup, comporta apoi şi riscul alienării morale. Lupta cea bună, prin urmare, era necesar să fie şi ea permanentă, permanentă şi purtată, pe cât posibil, nu doar de unul singur, ci de toţi. Când omul e singur, lupta lui e doar cu propria lui foame. În grup, situaţia, întrucât­va, se schimbă. Ispitit să privească, e drept, pe furiş, în gamela celuilalt, riscă să se vadă prins, fie de invidie, fie de reversul ei, sentimentul persecuţiei funciare. El, celălalt, e operativ, pers­picace, eu, indecis, nătâng. Primejdia e mare, întrucât se trece de la alterarea echilibrului interior, de la alterarea vieţuirii, la alterarea simultană şi a echilibrului exterior, la alterarea convieţuirii. Şi care să fie remediile? Alungarea gândurilor printr-un program de distragere, dar şi de zidire. Şi cum ne cunoşteam acum îndeajuns de bine, suspiciuni nu existau, am trecut la fapte: curs intensiv de limbă germană, cu Dragoş Hoinic, curs lejer de istorie a filosofiei, susţinut pretenţios spus, de mine. Hoinic cunoştea foarte bine limba germană şi avea un remarcabil tact pedagogic. Eu, improvizam şi timpul trecea, dar nu neapărat lin.

 

6 decembrie, 1949, Sfântul Nicolae. E frig. Frig, dar nu de nesuportat. Caloriferele erau dezmorţite, geamurile destul de etanşe, noi, mulţi. Printre noi, nici un Nicolae. Cu vecinii nu aveam nici un fel de contact. Sărbătoarea e totuşi sărbătoare şi se cuvine să fie resimţită ca atare. Numai că atenţiei noastre, în curând, i se va impune un alt fapt. Sergentul Dina, el era de serviciu, pare mult mai vigilent ca de obicei. Paşii i se aud încontinuu, vizeta se deschide frecvent, se deschide şi uşa. "Ce faci acolo, banditule?" I se adresează lui Mimi Tufeanu care, cum şedea pe unul din paturile de sus, îşi bălăngănea picioa­rele. "Nimic, domnule sergent." "Cum nimic? Da ce, nu te-am văzut eu cum priveai pe fereastră? Şi voi, voi ce făceaţi?" Nici un răspuns, las că vă arăt eu vouă!" Şi ne trânteşte uşa. Mimi Tufeanu coboară. Într-adevăr, se uitase pe fereastră şi nu întâmplător. Se vedeau de la noi ferestrele camerei 4 spital. "Acolo, ne spune el, se petrece ceva cu totul neobişnuit. Se agită oameni, se aud zgomote, se aud ţipete chiar." Noi auzisem lucruri vagi, despre reeducarea începută la Suceava, ne aşteptam ca ea să continue aici, nu ne-o puteam însă închipui ca făcându-se cu ciomagul. Cu multă precauţie, cu Tică Ispas pază la uşă. Tufeanu încearcă o nouă scrutare. Semnele, aceleaşi. Dar şi o nouă deschidere precipitată a uşii. În pervaz, Dina. "Dezbrăcaţi-vă puloverele, încălţaţi-vă bocancii şi haideţi!" Ne supunem, fără să întrebăm unde, de ce? Georgescu obişnuia să scoată din celule deţinuţi, pretextând te miri ce şi să-i bată, dar nu în grup. Pe Dina nu l-am surprins bă­tând. Bănuim că e vorba de izolare. Încercăm să cerem o expli­caţie. El ne retează elanul. "Nici un cuvânt!" Părăsim etajul, apoi coborâm, coborâm, coborâm şi iată-ne la "cazincă", termen de împrumut pentru un spaţiu subteran, fără nici un fel de aerisire, rezultat din necesităţi de fundare. Să fi avut 3 x 2 m, adică 6mp. Pardoseala, complet inundată: apă şi urină. Două scân­duri aruncate fără nici o noimă, ofereau un refugiu derizoriu, în rest, nimic. Dina, fără să mai spună ceva, zăvorăşte uşa şi pleacă. În urmă, întuneric total.

Primele 24 de ore au trecut cum au trecut. De păşit, pentru a învinge frigul, nu putea fi vorba, din cauza apei, din cauza întunericului, din cauza înălţimii reduse a încăperii. De dormit, la fel. Următoarele ore, din ce în ce mai chinuitoare. Pentru a nu înţepeni cu totul, încercam să facem genoflexiuni, una, două, la intervale mari. Nici spor la vorbă nu avem şi parcă ne era blocat până şi gândul. De s-ar sfârşi odată! Era pentru prima dată când disperarea scurma atât de adânc. Să se sfârşească, ce? Desigur chinul. Să se sfârşească, da, dar cum? Prin istovire? Prin violenţă? Oricum? Să tac mai bine, să tac, să tac. Şi aşa urletul nu ar folosi la nimic. De la o adâncime de 5, 6 metri sub pământ şi beton, cine să te audă? Cine să te audă şi cine să urle, că noi, cu toată tinereţea noastră, nu mai eram în stare. Situaţia apoi, vom realiza aceasta nu peste multă vreme, nu era chiar atât de dramatică. Trei zile de izolare. Nu e chiar moarte de om. E doar un început.

Am fost scoşi după 72 de ore. Viaţa de ocnaş şi-a reluat cursul, îngreunată cu o nouă întrebare: Ce s-a întâmplat, ce se întâmplă în camera, până mai ieri, de carantină, 4 spital?

25-26 decembrie, Crăciunul. Colinzi şoptite, amintiri. La masa de prânz, surpriză. Gamela, plină, ca niciodată, cu varză, varză fără zeamă, varză călită. Oamenii nu sunt chiar fără Dumnezeu. Numai că, după ce uşa s-a închis şi ne-am aşezat pe marginea patului pentru a ne bucura, de sărbătoare, în tihnă, o altă surpriză : varza noastră era atât de sărată că mai mult de două linguri mi-a fost imposibil să înghit. Întrebare po­litică: ce e de făcut? Să batem în uşă, să forţăm nota, să solici­tăm prezenţa comandantului? La ce bun? Protestele singulare au fost din totdeauna sortite eşecului, cele de masă, reprimate brutal. Suferinţă în plus, aşa că am optat pentru soluţia laşă a aruncării verzei în tinetă, motivând că totul nu a fost decât un accident.

La zece ani interval, am povestit întâmplarea unui prieten, Cornel Luca. De la el am aflat că era vorba de o tehnică de schingiuire. Jurcanu o aplica frecvent. I s-a întâmplat chiar lui. Avea statut de bandit, călărit zi şi noapte şi a fost obligat să înghită o mare cantitate de sare (saramură) şi împiedicat să bea apă. Reacţiile anatomo-fiziologice au fost cumplite. Întrea­ga mucoasă bucală i-a devenit o rană. Setea e mult mai chi­nuitoare decât foamea, e de-a dreptul înebunitoare. Forţat să bea urină, a făcut-o cu greu. Ar fi făcut-o, acum, din proprie iniţiativă, dar nu-1 lăsa nimeni în timp ce spăla tineta, la W.C., a supt apă din cârpă. A fost văzut, a fost demascat, a fost bătut crunt şi obligat să înghită încă o cantitate de saramură aşa, ca să se înveţe minte.

Primăvara anului 1950 aduce cu sine o nouă schimbare. Suntem adunaţi de prin celule şi coborâţi la subsol, subsol e un fel de a zice. Camerele erau relativ spaţioase, pardoseala, de mozaic, ferestrele, desfăşurate pe orizontală. În camera 1, unde am nimerit, zumzet mare. Soseau deţinuţii, unii după alţii, se agitau în preajma priciurilor amplasate în jurul a trei, din cei patru pereţi ai camerei şi nu era nimeni care să încerce să impună reguli, să facă ordine. Ne-am aşezat, care pe unde, grupaţi totuşi, pe criterii de cunoştinţe: moldovenii de o parte, bucureştenii, de alta, timişorenii, la fel. Se pare că eram şi cei mai puţini, doar patru. Număr total, în jur de treizeci, toţi având condamnări mari, marea majoritate, foşti şefi de loturi. Printre ei: Costache Oprişan, scund, astenic, având privirile neastâm­părate, şef al Frăţiilor de Cruce pe ţară, student la filosofie -profesorul meu, D.D. Roşca, 1-a avut, pentru o scurtă perioadă, elev şi îi păstra o amintire deosebită ; Florică Dumitrescu, înalt, delicat, aproape transparent, adjunct al lui Oprişan, student la medicină; Vasile Pătraşcu, moldovean,avea o mână accidenta­tă; Dinu Mateescu, constructor bucureştean, George Chivulescu, bucureştean, rămas în închisoare din vremea Iui Antonescu; Nicolae Chivulescu, profesor de matematică, muntean, repatriat din lagărul de prizonieri de război Vorkuta, întrucât a refuzat să se înscrie în divizia Tudor Vladimirescu - nu mai avea dinţi în gură, îşi mesteca hrana cu greu şi îndelung, până şi noap­tea ; Dr. Ioniţă Nicolae, proaspăt absolvent al medicinii ieşene, şef al unui grup F.D.C. dizident; Munteanu Alexandru, student la Teologia din Sibiu; Gherasim Ioan, student la Agronomia din Cluj; Dan Dumitrescu, printre cei mai vârstnici, fugar prin Munţii Vrancei; Vasiliu, politehnician din Bucureşti, implicat într-o acţiune controversată, jefuirea caseriei centrale C.F.R. şi mulţi alţii. Mi-au reţinut atenţia un grup de trei tineri, Blăgescu, Mărculescu şi Stănescu, primii moldoveni, al treilea bucureştean, prin aceea că erau abia în primul an de facultate şi aveau pedepse mici, sub cinci ani, în contrast flagrant cu noi, toţi ceilalţi. O simplă întâmplare? În închisoare nimic nu e întâmplător.

In decursul a două, trei zile, viaţa noastră s-a reaşezat. S-au creat grupuri, s-au înfiripat discuţii, se prefigura un program. Sunt totuşi precaut, şi nu numai eu. Ascult pe oricine, doar ascult, şi nu numai din prudenţă. În fond, sunt un timid. Nu-mi lipsesc nici complexele. Am încercat totuşi să mă apropii de Costache Oprişan. Consideram că aşa e firesc. Nu realizam încă un fapt esenţial: în socialismul real, comportarea firească, normalitatea, e cel mai frecvent cap de acuză adus zecilor de mii de împricinaţi. Oprişan mi-a fost şef. Mă interesau şi cuno­ştinţele lui filosofice şi eventualele relatări despre viaţa din la­gărele nemţeşti, prin care a trecut. Din raţiuni pe care, atunci, nu le bănuiam, nu s-a lăsat convins. A ocolit cu grijă provo­cările. E prudent, mi-am zis. Ştie el de ce, aşa că, eu, unul, nu am mai insistat. M-am retras în mine, asemeni melcului în propria-i cochilie, complăcându-mă în reverii. Din când în când, măsurăm camera, în lung, cu paşii. Mâncarea, între timp, s-a îmbunătăţit brusc, s-a revenit la pâinea românească, fiertura era ceva mai consistentă, aproape zilnic ni se dădea salam şi nu doar simbolic. Concluzia? Ne pregătesc de muncă. Erau printre noi studenţi constructori, cărora proiectul canalului Dunăre - Marea Neagră le era cunoscut. Li se vorbise de el în şcoală şi erau convinşi, mai ales că adevăratul iniţiator al proiectului aparţinea lumii interbelice, că realizarea lui ar fi o treabă bună. Prin urmare, sunt semne că vom merge la Canal sau, cine ştie? Poate pe un alt şantier, la muncă în orice caz. Vom merge, fie şi împotriva voinţei noastre? De ce nu? Robul nu are posibilitatea de a alege. Ei ne vor întreba totuşi, aşa, de ochii lumii, iar noi vom zice da, în speranţa că ne va fi mai bine decât între aceşti patru pereţi.

O vară liniştită. La intervale mici, unii dintre noi erau scoşi, sub diverse pretexte, ba la grefă, ba la un supliment de anchetă, ba la cabinetul medical, pe care eu, şi ca mine mulţi alţii, nu l-am văzut niciodată, poate şi la ofiţerul politic, fapt ce, evident nu se recunoştea, se putea, cel mult, bănui. Cu ce consecinţe? Aparent cu absolut nici una, felul nostru de a fi, felul de a ne comporta şi de a vorbi, pe termen lung, rămânând acelaşi.

Mai spre toamnă, un eveniment deosebit. Este introdus în cameră Alexandru Mărtinuş, student ieşean, nu ştiu la ce facul­tate, originar din Basarabia, după alte surse, ceangău. Cunoş­team câte ceva despre activitatea lui; în închisoarea Suceava, despre prietenia lui cu Ţurcanu, despre O.D.C.C. (Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste). Părea mai vârstnic decât noi. Înalt, brunet, bine legat, nu purta, ca noi, semnele privaţiu­nilor de tot felul. Muşchii, puternici, tenul, bronzat, mişcările, sigure, trădau mai degrabă sănătate şi o condiţie fizică de invidiat în contrast izbitor cu starea noastră de distrofici. De faptul că aducerea sau coborârea lui printre noi însemna apropierea zilei fatale, nu se mai îndoia nimeni, după cum nu se îndoia nimeni nici de faptul că cele ce vor urma aveau bi­necuvântarea Administraţiei. Odată cu Mărtinuş au fost aduse şi două paturi metalice suprapuse, aduse şi aşezate în preajma uşii, izolate adică, pentru a fi ocupate, fără îndoială, de el. De ce două? Pentru a-şi putea improviza un fel de baldachin, în vederea unor discuţii confidenţiale. Vom realiza aceasta ceva mai târziu. Deocamdată omul s-a prezentat în mod civilizat, şi-a declinat calitatea de deţinut cu convingeri comuniste, precum şi disponibilitatea de a discuta, cu oricare dintre noi, adică dintre  cei dispuşi să discute atari probleme.

Câteva zile nu 1-a deranjat nimeni. Noi ne-am văzut de ale noastre, el de ale lui. Nu se amesteca în discuţii, mulţumindu-se să privească, până într-o zi, când unul dintre noi, Blăgescu sau Mărculescu, a spart gheaţa. Au urmat apoi alţii, nu mulţi. Avea, în sfârşit cu ce să-şi umple zilele. După o altă perioadă de timp, a mai făcut un pas. Ieşind din izolare, a început să provoace discuţii publice: "Ce avem de gând? Ne facem iluzii sperând că o să vină americanii. Schimbările ce au loc în ţară sunt ireversibile. Dreptatea e a celor ce muncesc, e a celor ce nu vor să se mai lase exploataţi. Am fost minţiţi de şefii noştri, aşa după cum, noi înşine i-am minţit pe cei ce au făcut greşeala să ne asculte şi pe care, iată unde i-am adus. Avem, prin urmare, datoria să . . ." Reacţiile au fost sub aştep­tări. Nu s-a găsit nimeni să-1 aprobe, nu a încercat să-1 comba­tă nimeni. A fost lăsat să clameze în pustiu. Intre timp, câte unii dintre noi erau scoşi de gardian, ca şi până acum, şi duşi, pen­tru o oră sau două, nu se ştie unde. O dată, de două ori, a fost scos şi Mărtinuş. Cu privire la rostul acestor chemări, nu încăpeau dubii; dar nici reacţii făţişe nu se înregistrau, nici din partea noastră, nici din partea Administraţiei. Un singur lucru era cert, acela că ni se pregăteşte ceva.

Decembrie, 1950. Aparent, o zi ca toate celelalte. În jurul orei 10, uşa se deschide într-o manieră vădit ostentativă. Gar­dianul se retrage. În pervaz, Ţurcanu. Îl vedeam pentru prima oară. Asemănarea cu Mărtinuş, în ce priveşte trupul, era izbi­toare: puternic, bine hrănit scrutător. După ce, în urma lui, uşa se închide, face câţiva paşi, ne măsoară dispreţuitor cu privirea, pe toţi şi pe fiecare, apoi începe: "Noi, un grup de deţinuţi cu convingeri comuniste, nu mai putem tolera printre noi bandiţi. (Se murmură). Nu murmuraţi, suntem hotărâţi să smulgem răul din rădăcină. Mişcarea Legionară, această adunătură de criminali şi degeneraţi, a fost înfiinţată de un bucovinean. Ea va fi distrusă definitiv, tot de un bucovinean. Ridicându-vă împotriva comunismului, v-aţi ridicat împotriva clasei munci­toare, în generozitatea ei, clasa muncitoare v-a condamnat la închisoare. Ar fi trebuit să vă împuşte pe toţi. Nu a făcut-o. Aveţi, prin urmare, obligaţia morală să vă reconsideraţi atitudi­nea faţă de această clasă muncitoare, nu pentru a beneficia de clemenţă, ci pentru a deveni din bandiţi, oameni, aveţi obligaţia să vă faceţi reeducarea. E bine să ştiţi că, acceptând reeducarea, nu veţi beneficia nici de hrană mai bună, nici de legături cu familia, nici de alt regim decât cel de până acum şi, cu atât mai puţin, de reduceri de pedepse. Să nu vă faceţi, prin urmare, calcule oportuniste. Şi iarăşi, trebuie să ştiţi că reeducarea presupune ruperea tuturor legăturilor cu trecutul vostru criminal. Nu puteţi deveni oameni, înainte de a vă lepăda de credinţa voastră, de faptele voastre, de oamenii alături de care le-aţi săvârşit, de oamenii care v-au ajutat să le săvârşiţi. Reeducarea nu poate fi concepută fără să vă faceţi demascarea, adică fără să dezvăluiţi tot ceea ce ştiţi despre voi, tot ceea ce ştiţi despre ceilalţi duşmani ai poporului, indiferent dacă vă sunt apropiaţi sau rude. Tot ce nu aţi mărturisit în timpul anchetei, va trebui să mărturisiţi acum. Anchetatorii nu au avut timp să aştepte. Noi avem. Nu va fi uşor. Noi, care am trecut prin acest proces, ştim aceasta. Totul , e să doriţi să vă eliberaţi de povara crimelor săvârşite.  Reeducarea, de altfel, e problemă de conştiinţă. Dacă vreţi, o faceţi, dacă nu, nu. Demascarea, în schimb, vreţi, nu vreţi, va trebui să o faceţi. Vă obligăm noi!" Şi aşa, deodată, are loc o învălmăşeală pe care nu o întrevăzusem. De unde au apărut ciomegele, vanele de bou, bucăţile de scândură şi cablurile, nu ştiu. Cum şi când şi-au ales torţionarii victimele, de aseme­nea nu ştiu. Loviturile cădeau fără menajamente şi fără discer­nământ, peste cap, peste faţă, de-a lungul spinării, peste mâi­nile ridicate pentru a-ţi proteja ochii, în ritm drăcesc, pentru a nu avea răgaz să vezi cine loveşte, de unde curge sângele, ce oase ţi-s fracturate. Şocul a fost paralizant. Durerea, confuză, un fel de implozie, de prăbuşire în sine, buimăcitoare, fapt ce explică lipsa oricărei împotriviri. Până şi pe Oprişan l-am văzut lovind. Nu am fost însă în măsură să judec, să caut explicaţii, să condamn sau să scuz. Nici vorbă. Aşteptam loviturile, încercam să parez, executam comenzile: "Sub prici! Afară! Sub prici! Afară!" Şi asta ore în şir, până la totala noastră istovire. Godea era lângă mine. Mai bine făcut, mă ajuta uneori, câtă vreme mai avea pe cine.

Într-un târziu, grindina a încetat. Am fost culeşi de pe unde eram, ni s-a făcut o percheziţie la sânge, ni s-a indicat, fiecăruia dintre cei bătuţi, locul pe prici, ni s-a indicat poziţia; în şezut, picioarele întinse, ochii aţintiţi asupra degetului mare. Nici o mişcare, alta decât cea comandată. Au fost rânduiţi supraveghetori. Orice abatere e adusă la cunoştinţa comitetu­lui de reeducare pe cameră, compus, în cazul nostru, din: Ivlârtinuş, Blăgescu, Mărculescu şi Stănescu, deci, adus la cunoştinţă şi drastic sancţionat. Cuvântul de ordine: să se gândească fiecare la ceea ce a ascuns. Când se va hotăra să vorbească, să ridice două degete.

Ţurcanu părăsise între timp încăperea. Operaţiunea fusese declanşată, în aceeaşi zi, în mai multe camere, toate la subsol, şi-i urmărea desfăşurarea. Comanda era acum la Mărtinuş. Prima lui precizare: "Atenţie, bandiţi! Să ţineţi bine minte! Reeducarea; ca şi demascarea, sunt iniţiative ale noastre, ale deţinuţilor. Administraţia închisorii nu are nici un amestec. Să nu care cumva să încercaţi a o implica. Cine  încearcă va plăti cu viaţa!" Ameninţarea, reluată pe parcurs şi de Ţurcanu, dovedea exact contrariul.

A trecut mai bine de o săptămână de când stau în pozi­ţie. Scândura e tare, oasele, ţepene, durerea continuă. Mai greu de suportat decât durerea e însă încordarea nervoasă, rezultată din dorinţa continuă de a te supune, de a te stăpâni, de a nu le da prilej torţionarilor, în fond propriilor tăi camarazi, să te lovească, să te supună la munci, prilej pe care, dealtfel, ei îl găseau ori de câte ori o doreau. Chiar fără bătaie, întreaga ta existenţă trebuia să fie un chin. Chin, masa, pe care trebuia să o îngurgitezi, fie prea fierbinte, fie prea repede, fie în poziţie de animal în patru labe; chin, somnul, pe o parte, cu schimbări la comandă, şi mâinile la vedere; chin, necesităţile fiziologice care, fie că îţi erau interzise, fie că trebuiau făcute pe jumătate ori în poziţii cu totul nefireşti; chin, până şi respi­raţia când, culcat pe spate, trebuia să-ţi ţii capul ridicat, până ce, din cauza efortului, transpirai până la a deveni leoarcă. Şoldurile îmi erau o rană, spatele, vânăt, deşi nu mai fusesem bătut. Nu mai vorbesc de alte suplicii imaginate pentru bandiţi, la grămadă. Ţi se cerea să te culci pe burtă. Peste tine trebuia să se culce altul şi altul până când simţeai că eşti strivit ca un vierme sub călcâi. Peste îngrămădirea aceasta de trupuri schiloade aruncau apoi pături, multe pături, aşa fel ca respi­raţia să devină cvasi-imposibilă. Şi eram ţinuţi aşa, în starea aceasta de sufocare, până se ajungea la leşin. La securitate, în timpul anchetelor, ţi se împuţina somnul, erai adus în stare de epuizare fizică prin manej, erai obligat să alergi în jurul pere­ţilor unei camere goale, neîntrerupt, zi şi noapte, sub ameninţa­rea biciului sau a câinilor dresaţi, până te prăbuşeai, căzând, pur şi simplu, în nesimţire. Aici nu era loc pentru manej. A fost găsită, în schimb, o altă soluţie. Ore întregi, uneori zi şi noapte, erai obligat să freci mozaicul, efectele fiind aceleaşi. Frecatul devenise chiar un fel de semnal. Cel pus să frece mozaicul, urma să treacă pe la patul lui Mărtinuş, pentru demascarea efectivă.

Câteva zile nu s-a găsit nimeni care, să ceară el, să-şi facă demascarea. Au urmat noi ameninţări, noi presiuni. Au urmat apoi provocări individuale. Am fost chemat, am fost somat, am fost înjurat. De obicei aceste chemări se încheiau cu palme peste obraz, pumni în stomac, sau ficat, cu bătăi la tălpi, sau la spate, şi nu se încheiau cu propriile-ţi suplicii. Obligat să asişti la torturarea camaradului tău, participai alături de cel stâlcit, la întreaga lui suferinţă. Când eşti torturat tu, reacţiile sunt ale trupului, ţin de fiziologie. Când torturatul e altul, reacţiile sunt psihologice, durerea e imaginară şi e mult amplifi­cată de propria-ţi sensibilitate specifică, atât ca durată, cât şi ca intensitate. Torturile pe care eu le-am îndurat au fost uitate. Bătaia pe care a suportat-o Chivulescu Gheorghe, nu am reuşit să o uit, iată, nici după mai bine de patruzeci de ani. Chivulescu Gheorghe era în închisoare din timpul lui Antonescu. Trup sănătos, minte sănătoasă, nervi sănătoşi. Nu vorbea, realmente, decât foarte puţin şi numai când era necesar. Nu se interesa de politică, nu-şi elabora planuri, nu-i aştepta pe americani şi parcă se ferea să-şi facă simţită până şi prezenţa. Îşi făcuse rost de nişte andrele de sârmă şi tricota cât era ziua de mare, cu o îndemânare ieşită din comun. Desfăcea şi refăcea pulovere, ciorapi, fulare, pentru a le reface sau pentru a face ştiu şi eu ce alte lucruri utile, genunchere îndeosebi. Îşi umplea în felul acesta şi timpul, evadând într-un anume fel. De demascat, ce să demaşte un om ca el? Şi totuşi, comitetul a decis să fie torturat, ca nu cumva ţinuta lui, pe cât de discretă, pe atât de demnă, să se transforme în mit. L-au  întins, prin urmare, chiar în faţa mea, l-au imobilizat şi au început să-1 bată metodic, la tălpi. De lovit, lovea doar Mărtinuş, cu o fostă coadă de mătură, bandajată la unul din capete, ca să nu-i alunece din mână, rar, calculat, alegând cu grijă degetele, adică locurile cele mai dureroase. Urletele îl lăsau rece. Nu părea a fi o fire pasională. După un număr, oarecare de lovituri, carnea dintre două degete s-a rupt pur şi simplu. Rana sângera. Mărtinuş continua să lovească, rar, calm, căutând locurile cele mai dureroase.

Ca fiecare, stând în poziţie, când în preajmă-mi nu se urla, iar Mărtinuş se lăsa pentru o oră pradă somnului, mi-am făcut şi eu socotelile: ce am spus la Securitate, ce nu am spus, ce s-ar putea să ştie şi alţii, din cele nespuse? Cât mai puţine nume, deci. Singura zonă delicată, în ce mă priveşte, e perioa­da cât am stat fugar. Aceasta trebuie evitată. De spus, îmi dau seama că trebuie, totuşi, să spun ceva, şi nu ştiu ce, lucruri, oricum, puţin relevante, din perioada cât am fost soldat, din perioada detenţiei antonesciene, din perioada cât am fost la Sărata. Când sunt chemat, vorbesc. Îmi dau seama că Mărtinuş nu deţine informaţii care să probeze nesinceritatea mea. Nu e însă nici prost, încât să se mulţumească doar cu ce am dat aşa, de bună voie, aşa că trece la măsuri mai hotărâte. O primă bătaie, sistematică, la spate şi un nou timp de gândire, se soldează cu acelaşi efect, până într-o dimineaţă, înainte de ieşirea la program, când, fără nici un aviz prealabil, din câteva lovituri, mă trânteşte la pământ, îşi înfige ghearele în propria-mi beregată şi începe să joace cu genunchii de namilă pe coşul pieptului. A fost clipa când am văzut efectiv moartea şi când, într-o încordare supraomenească, trupul meu s-a zbătut scâncind lamentabil:  Nu vreau să mor!" Gândul sinuci­derii mi-a trecut prin minte cu săptămâni în urmă. Acum însă nu era timp de gândire. Reacţia, cum am mai spus, nu era a trestiei care gândeşte, ci a unui trup care altceva nu ştie, decât să se opună neantizării: "Nu vreau să mor!" Când m-a slăbit din cleşte, horcăiam. M-a lovit cu piciorul, să mă ridic, şi, clătinându-mă, am fost dus la W.C. În gură aveam sânge, îi simţeam gustul sărat. De-a lungul şirei spinării mi-au turnat apoi apă rece, era iarnă, şi m-au readus în cameră, vânăt complect. De ce această răbufnire, nu ştiu. De întrebat, nu m-a întrebat nimic.

Demascările făcute verbal, în faţa comitetului, verificate şi acceptate de acesta, urmau să fie trecute pe hârtie. Operaţia se făcea noaptea, în Camera 4 Spital. Mi-a venit şi mie rândul. La masă, nu eram singur, eram mulţi, veniţi din camere diferite. Ni se dă hârtie, ni se dă toc şi cerneală, ni se explică ce şi cum să procedăm. Nu încep bine să scriu, că în spatele meu se şi opreşte cineva. Nu întorc privirea. O mână mă apasă pe umăr. "Ridică-te!" Mă ridic şi dau cu ochii de Ţurcanu. "Vino!" îl urmez, nu prea departe. "Descalţă-te!" Mă descalţ. El îmi înghesuie căciula în gură, mă trânteşte pe prici şi începe să mă lovească, secundat de încă doi căţei, până se satură. Şi iarăşi, fără nici o întrebare şi nici un reproş. "Şi acum, marş la scris!" Scena nu a fost singulară. Mi s-a mai întâmplat, exact în aceleaşi condiţii, la o zi sau două după. De ce? Poate din sadism, poate pentru a menţine vie atmosfera de neîntreruptă teroare. Să nu care cumva să credem că, dacă ne-am făcut demascarea, s-a şi terminat. Modul specific de a exista în noua societate socialistă e teroarea. Fără teroare nu se poate, fără ea nu există socia­lism, incubatorul acestuia fiind închisoarea, coloniile de muncă, lagărele de exterminare.

Spuneam, ceva mai înainte, că am avut-momente când m-am gândit la sinucidere, şi nu doar pentru a pune capăt su­ferinţelor fizice, cât pentru a evita o eventuală cădere, cu con­secinţe nedorite pentru alţii, pentru oamenii care m-au ajutat, pentru oamenii care au fost alături de mine. La ce bun o supravieţuire vinovată şi, pe deasupra, şi incertă? În sinea mea căutam împrejurarea şi mijloacele. Cum? Măsurile de suprave­ghere erau atât de stricte, încât orice asemenea încercare devenea imposibilă. Tentative au fost totuşi: tăieri de vene, opăriri, îngurgitări de săpun, parate în cele din urmă. Singur, din câte ştiu, studentul Şerban Gheorghe, din Murfatlar, sărind în golul de la casa scării a reuşit.  În numărul 3 al revistei MEMORIA, Grigore Dumitrescu prezintă o altă versiune a sinuciderii studentului Gheorghe Şerban, prin tăierea venelor în Camera 4 Spital. Reeducarea era la început. Acum noi suntem ultima serie. Măsurile de prevenire a unor asemenea tentative erau, prin urmare, altele. În ce mă priveşte, mai inter­venea un fapt. Sinuciderea e considerată de Biserică păcat împotriva firii. Nu cred totuşi că acest fapt a fost şi cel decisiv. Mai mult, drept contrapondere, a trecut prin inima mea şi un fel de revoltă. Dacă există Dumnezeu, cum de îngăduie încer­cări ce depăşesc mult capacitatea omului de a îndura? Pentru ce se lasă batjocorit? Gândul va mai reveni, ca şi explicaţiile teologale dealtfel. Ciudat e faptul că ţipătul unui schingiuit era de ajuns să mă trezească din această bălăcăreală teologică, insidioasă, să mă facă să tremur şi să-mi readucă în suflet murmurul rugăciunii isihaste "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Instinctul de con­servare, pentru că, în cele din urmă, mutaţia semnalată era o clară respingere a ideii de sinucidere, îşi găsea, iată, cel mai preţios aliat în mistica unei profunde şi continue rugăciuni, rugăciunea inimii, în rugăciunea consubstanţială ritmului bătăilor ei.

Se apropia primăvara. Semnele nu ajungeau până în infernul nostru. Le presimţeam totuşi. Demascarea propriu-zisă fiind oarecum încheiata, în realitate ea nu se va încheia niciodată, regimul de teroare îşi mai slăbise corzile. Se bătea mai rar, în schimb, se batjocorea mai mult. Se derula, în fond, cea de a doua fază a reeducării, zdruncinarea personalităţii prin negarea explicită a tuturor valorilor ce-i stau la temelie: familie, comunitate religioasă, comunitate naţională, cultură. Nimic, dar absolut nimic din ceea ce înseamnă trecut nu trebu­ie să rămână neîntinat, nici viaţa intimă, nici viaţa spirituală cu valorile ei. Se urmărea insinuarea ideii că fiecare dintre noi este un criminal real ori în devenire. Demolarea trebuia să înceapă cu sfărâmarea miturilor: al Căpitanului, Al Comandantului, al comandanţilor, al tuturor legionarilor care aveau un nume, şi se recurgea pentru aceasta, la ce altceva dacă nu la mărturisiri publice. "Spune Ionescule, ce ştii despre familia Codreanu?" "Ştiu domnule Martinuş -despre sursa de informaţie nici un cuvânt- ştiu că nu avea nici un strop de sân­ge românesc (omul nu realiza că săvârşeşte delictul de discrimi­nare rasială), că după tată, e polonez, după mamă, e neamţ şi că această familie a fost o familie de criminali. Bunicul a fost pădurar şi a ucis, cu toporul, pe nu ştiu cine. Tatăl a fost pro­fesor şi a trădat, în nu ştiu ce împrejurare, ţara, Codreanu 1-a împuşcat pe Manciu. Asasinatul, prin urmare, le era în sânge şi l-au impus, ca metodă de luptă, întregii Mişcări Legionare. Dovadă, cazurile Vernichescu, I.G. Duca,  Stelescu, Armând Călinescu, Iorga, Madgearu şi încă a multor altora." O singură mărturie nu este însă de ajuns. Bandiţii, toţi trebuie să ştie câte ceva, toţi trebuie să vorbească. Şi oamenii vorbesc, unii chiar supralicitează. "Generalul Cantacuzino? Un grecotei înfumurat. Ca orice boier, a exploatat ţăranul român, pe care îl silea la munci, cu biciul, iar în timpul culesului de struguri, îi punea botniţă la gură, ca nu cumva să guste şi el din roadă. Ca ofiţer al Regimentului de Gardă, a fost amantul Reginei Măria. Se spune că tatăl Regelui Carol al Il-lea ar fi el, nu Regele Ferdinand. La Jilava, după asasinarea lui I.G. Duca, legionarii îi purtau din mână în mână ţucalul." "Dar pe moşiile voastre, prinţule, cum era?" Cel vizat, adică Sandu Ghica, reia şi el povestea cu ţăranii exploataţi şi cu botniţa, adăugând: "Viaţa noastră era o ipocrizie fără margini. Mergeam cu bunica, la biserică, sărutam icoanele, îngenuncheam cu ţăranii, de ochii ţăranilor, pentru că de crezut nu credeam, nici noi copiii, şi nici părinţii noştri. Era în Vinerea  Mare. Slugile trebuiau să reţină că boierul posteşte. La masă, ciorbă de fasole uscată. În realitate, claponăreasa trecuse pe la conac, iar noi ne înfrup­tam din obolul cocoşilor." "Despre Regele Mihai - intervenea un altul - ştiu că era de o zgârcenie inimaginabilă. Însemna, cu un creion, nivelul sifonului din sticlă, pentru a vedea dacă nu cumva servitorii îl fură." "Dumitrescule, - e vorba de Dumitrescu Dan - tu nu erai zgârcit. Tăiai viţelul, te înfruptai şi mai lăsai şi altora, că nu era al tău viţelul. Al cui era?" "Al poporului, al cui să fie. Luptam pentru popor şi era firesc şi drept ca el să ne hrănească." Cei din comitet râd. Râd şi reeducaţii; râs mânzesc. În ziua următoare se ia în derâdere credinţa. E rândul teolo­gilor şi al feciorilor de preoţi sâ vorbească: Dănilă Mihai, Pău-nescu Ioan, Munteanu Alexandru. "Tata, deşi preot, era ateu. Nu s-a sfiit să-şi posede amanta de ocazie, pe Masa Sfântului Altar." "Ce sfânt, măi, ce sfânt?" "A, da, pe masa altarului, vreau să zic. Post, rugăciune? În casa noastră nici vorbă de aşa ceva. Îmi dădea bani şi mă trimitea la curve." Un altul, zice-se mai cult: "Aţi văzut Cina cea de taină, fresca lui Leonardo da Vinci? Cel mai tânăr dintre apostoli stă cu mâna pe inima lui Hristos. Pentru ce? Simplu, pentru că erau homosexuali." Şi alte asemenea aberaţii erau debitate, de unii dintre noi, în silă, de alţii, aparent cel puţin, cu zel. Batjocorirea a tot ce e sacru, nu se rezumă însă, doar la atât. Propria-ţi nimicnicie trebuia şi ea exhibată. Unul pretinde că a trăit cu propria lui soră, e, prin ur­mare, un incestuos. Altul, că s-a împreunat cu nu ştiu ce animal din gospodărie. Perversiuni, violuri, orgii. Despre ce curăţenie sufletească mai poate fi vorba? Şi ca tabloul înjosirilor să fie deplin, s-au conceput şi scenete, evident, obscene. Autor şi regizor... fiind vorba de o presupunere, nu-i amintesc nume­le. Interpret principal, un student în teologie, astăzi, poate, preot şi nu dintre cei de circumstanţă. În genunchi, de o parte şi de cealaltă a lui, doisprezece apostoli. Se rosteşte o rugăciu­ne, în sens de blasfemie, se răspunde în cor, cu vulgarităţi greţoase, se sărută aripa Sfântului Duh, sub formă de falus mo­delat din săpun. Cum a fost cu putinţă? E o întrebare pe care, atunci, nimeni nu şi-a pus-o. Deşi îi neg rostul, o percep ca având un uşor iz satanic. Ce au simţit, în clipele acelea, protagoniştii? E  o întrebare, zic eu, mai legitimă. S-au lepădat efec­tiv de credinţă? Mă îndoiesc. Cei a căror credinţă, în trecut, a fost doar convenţională, au avut de luptat mai mult cu greaţa, o senzaţie ce, în cele din urmă, se poate învinge. În situaţii extreme, oamenii au reuşit să mănânce şi şobolani şi lăcuste. Cei ce au crezut efectiv, aceia s-au înspăimântat realizând cât de slabă le este voinţa, cât de mare teama de moarte, cât de adâncă nimicnicia şi, în sinea lor, au devenit mai credincioşi, dobândind conştiinţa necesităţii harului. Oricum, apostaziile acestea şi blasfemiile rostite în condiţii de silnicie, nu au fost luate de nimeni în seamă, nici de torţionari, nici de victime. Că nu am fost la înălţimea martirilor Bisericii Creştine, este adevă­rat. Am fost oameni, nu sfinţi şi ne-am comportat ca atare, fie­care pe măsura harului (puterilor) primite de la Dumnezeu. Am fost slabi? Se poate. Ticăloşi însă, cu oarecari excepţii, n-am fost, or, acest lucru rămâne esenţial. Blasfemia, dealtfel, era însoţită, de obicei, de murmurul concomitent al unei rugăciuni profunde: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul", taină neînţeleasă de victimă, nebănuită de torţionari.

 

O prejudecată - prejudecată pentru torţionari - ce trebu­ia cu orice preţ distrusă era aceea a luptei dezinteresate. În camera 1 subsol, bandiţii, în marea lor majoritate, erau foşti şefi de lot, oameni cu iniţiative, oameni care au organizat, oameni care au condus şi care, de la sine înţeles, i-au minţit pe cei aflaţi în subordine. Foştii subordonaţi erau puşi, sau aveau acum posibilitatea, de a ne cere socoteală, nouă, pentru propria lor suferinţă. Numai că aceia, acum, cu una sau două excepţii, nu mai eram noi. Unii se eliberaseră, cei mai mulţi erau la Canal. Aşa stând lucrurile, socoteala ne-o cerea Comi­tetul. "Construcţie de oase moi -aşa mă batjocorea Mărtinuş- ia vino tu mai aproape, (Ceilalţi şedeau pe marginea patului. Unii râdeau, alţii se sileau să râdă) şi spune-ne ce funcţie ai avut tu în organizaţie?" "Am fost şef de grup F.D.C." "Bun. Şi ce ai urmă­rit prin organizarea acestui grup?" "Ce să urmăresc? Un ideal educativ." Două perechi de palme îmi zguduie creierul. "Auziţi! Auziţi ce spune banditul? Şi asta după luni de reeducare! Să nu îl calci în picioare? A urmărit un ideal de educaţie. Mai are, iată, curajul să ne mintă cu neruşinare. Pană când să-1 mai răbdăm printre noi?" Şi, ca la un semn, fraţii sar de pe prici să-şi manifeste indignarea, cu pumnii, cu picioarele, la grăma­dă, care pe unde apucă. "Destul! Şi zici, banditule, că nu te-ai visat prefect?" La orice m-aş fi putut gândi, numai la aşa ceva nu. Să zic da? Să zic nu? Mai bine tac. "Dar şef al judeţului te-ai visat? Ba bine că nu. Funcţia de prefect era prea mică pentru camaradul Gheorghiţă." Alte huiduieli, alte înjurături, altă indignare colectivă. "Şef de judeţ, da? Vorbeşte!" în sinea mea, îmi zic: Dacă aşa doriţi, aşa să fie. Apoi, cu voce tare: "Da!"

La rând, au urmat apoi alţii. Trebuia, de acum să devin şi eu indignat. Pentru a nu mă expune am încercat să simulez şi eu revolta. Degeaba. Gura îmi rămânea încleştată, braţele, ţepene, ca într-o paralizie generalizată. Faptul nu a rămas neobservat. Se pare însă că timpul presa, lucrurile urmând să se clarifice cu un alt prilej.

Mai, 1950. Pe coridoare, paşi suspecţi. Miliţieni? Deţinuţi? Uşa se deschide. Cineva comandă : Drepţi! Mândruţă nu are timp de fasoane. "Atenţie! Fiecare îşi adună bagajul, se încolo­nează, iese pe sală şi se aşează cu faţa la perete! S-a înţeles?

Executarea! Surpriza e totală. De aproape un an, nu mai văzu­sem miliţieni. Ţurcanu şi ai lui erau totul. Un grup de miliţieni pătrunde în cameră, un altul ne controlează bagajele şi execu­tă percheziţia corporală. Ceva mai la o parte, supraveghetor de rang înalt, colonelul Zeller, cel care, nu după mult timp, se va sinucide, împuşcându-se lângă mormântul fiului lui. Oamenii îşi fac meseria profesional şi fără bruscările obişnuite. Se adună, din cameră, plăcuţe de săpun, unele scrise, ace, sârme ciomege. Nu se stabilesc apartenenţe. Se aruncă totul la grămadă, într-un colţ. Preţ de o oră, treaba a fost făcută, iar noi suntem, din nou, în cameră, dar fără Mărtinuş. Când a dispă­rut? Unde? De bună seamă e la raport. La raportul cui? Era limpede că Zeller, cel ce a asistat reeducarea, din partea Securităţii, de la bun început participarea lui la această percheziţie fiind o dovadă, a venit de la Bucureşti cu ordine clare. Ceva deosebit se întâmplă, dar ce?

În aceeaşi zi, am fost mutaţi prin alte camere. Am nimerit la parter, întâlnind acolo puţini cunoscuţi. Printre ei, Şeful mediciniştilor de la Cluj, Munteanu Ioan, Suciu Silviu, student la drept, originar din judeţul Arad. Cu fratele lui Ioan Munteanu am stat în celulă, la Arad, cu prilejul primei mele condamnări. De la el ştiam câte ceva despre Ioan. Pe Silviu l-am cunoscut la Cluj. Comitetul de reeducare nu lipsea nici aici. Preşedinte, Munteanu. Printre adjuncţi, Silviu. Nu se mai făceau însă demascări sistematice, se purtau doar discuţii, la care ascultam cu toţii, de participat, participau doar unii, cei evoluaţi. A inter­venit apoi o schimbare şi în ce priveşte regimul, alimentaţia. Căpitanul Dumitrescu, în persoană, a coborât printre noi, ne-a vorbit mieros, ne-a întrebat dacă vrem ca masa de prânz să fie alcătuită din două feluri de mîncare, sau doar din unul, consis­tent şi mult. Am rămas la un fel, gamela plină, alcătuită din cartilagii, copite de vită sau deşeuri presate, numite jumări. Era să uit ciorba de burtă. O masă, oricum, mai bună, dar nu mai bună ca aceea, cu salam, ce a premers reeducarea abia încheiată. Surprinzător era apoi faptul că, pentru prima oară de la venirea noastră la Piteşti, eram scoşi în curte şi lăsaţi să ne tolănim la soare timp îndelungat. Curtea era pavată, în lungul rosturilor dintre dalele de beton, iarba era verde, iar din loc în loc se răsfăţau, e drept cam strâmtorate, fire de păpădie înflorită. Pe zid ciripeau vrăbii, pe cer se dezlânau nori. Natura, deşi claustrată şi ea, pentru privirile noastre flămânde, era încă mirifică, şi vai, nespus de reconfortantă. Închideam ochii şi mi se părea că plutesc. Simţeam, că nu mai am trup. Mă simţeam liber, derobat de tot ce e îngândurare lumească, în curs de spiritualizare, şi asta în timp ce mi se propovăduia, nu mai vorbesc de manieră, materialismul cel mai vulgar. Se pare că în cazul nostru, al celor din Camera 1 Subsol, tortura nu a fost dusă până la capăt . Martinuş, fire mai impulsivă, şi-a rezervat, în exclusivitate, dreptul de a tortura, de a bate. Şi a făcut-o cu metodă, avea experienţă bogată, fără să depăşească o anumită limită, numai de el ştiută. Cert e faptul că teama, chiar dacă a ajuns să fie viscerală, nu a ajuns să se şi substituie fiinţei. Mi-e teamă de oameni, trecutul imediat mă înspăimântă, mi-e teamă de necunoscut, de viitor, dar nu şi de propriile mele gânduri. Inima mai zvâcneşte încă, în ritm de rugăciune nerostită. Mai sunt încă om; şi, lucru deosebit de important, pentru mine, simt încă Providenţa. Ea m-a ferit de o prăbuşire fără întoarcere.

Cât am stat la Piteşti, am primit o singură scrisoare, o carte poştală, pentru a cere familiei lenjerie de corp. În scurt timp după, pachetele au început să sosească. Ni s-a dat lenjeria. Alimentele, medicamentele, scrisorile, dacă au fost, nu. Aceasta s-a întâmplat de mult. E acum momentul prielnic, şi-au zis unii dintre noi, să încercăm Aş fi dorit, de bună seamă, să aflu veşti de la ai mei.„Ei înşişi ar fi dorit să ştie, sunt sigur, dacă mai trăiesc sau nu. Speranţa revederilor apropiate era acum risipită. În faţă, mai erau mulţi ani de temniţă, iar pentru a supravieţui, ajutorul celor de acasă s-ar fi putut să aibă un rost hotărâtor. Aşadar, cerem pachete cu alimente şi scrisori, potrivit regulamentului care, juridic vorbind, nu putea să fie diferit de cel ce se aplică deţinuţilor de drept comun. "În ce mă priveşte, - îl aud pe Munteanu - eu mă opun. După ce am pricinuit părinţilor mei atâtea necazuri, să le iau acum şi pâinea de la gură? Tatăl meu e, dacă mai e, un mic funcţionar, în Orşova. Ştiu câte sacrificii a trebuit să facă pentru ca eu şi fratele meu să putem studia. Amândoi suntem în închisoare. Din ce să ne trimită pachet? Din salariul lui? Nu e drept şi nu e  moral." Gândeam la fel, şi, în sinea mea, eram împăcat cu această măsură discriminatorie. Sărmana mamă, bietul meu tată! De s-ar putea să mă uite, ce bine ar fi! Necazuri, sunt sigur, au destule. La ce să li se adauge şi ale mele? Mă gân­deam adesea la ei, la caznele zilnice, la suferinţa lor mocnită, la dumnezeiasca lor resemnare. Nişte sfinţi. Nu, nu e un cuvânt necugetat, nu e o extravaganţă, e convingerea mea intimă: au fost nişte sfinţi.