În loc de argument

Nu am simţit niciodată ispită de a vorbi semenilor, fie ei apropiaţi sau nu, despre bucuriile mele, despre suferinţele mele, despre trecutul meu, îndeosebi. O anume sfială a mărturisirii m-a stăpânit de copil. Mă stăpâneşte şi astăzi. Pentru ce, nu ştiu. În nici un caz nu pentru că trecutul meu ar ascunde întâmplări reprobabile, fapte de care să-mi fie ruşine, sau, dimpotrivă, acte care să-mi umple sufletul de nesăţioase orgolii. Nu. Lipsa unor motivaţii profunde, teama de inutilitate, teama de impostură, dacă nu de ridicol, ar putea fi eventuale explicaţii, printre altele. Viaţa unui om oarecare, asemenea atâtor alte nenumărate vieţi ce se-nfiripă şi pier în fiecare clipă, cu miile, ce interes să stârnească? Povestea unei atare vieţi, ce nu e nici cel puţin exemplară, la ce bun? Întrebare retorică? Şi da, şi nu. Retorică, în măsura în care e ea însăşi un răspuns. Autentica în măsura în care labilitatea premiselor, relativizînd silogismul, viciindu-1 induce multitudinea concluziilor posibile. Şi, dacă mă gândesc bine, motive de îndoială în ce priveşte rigoarea raţionamentului de început, am. Să fie oare viaţa unui om de excepţie, ontologic vorbind diferită de aceea a unui om de rând? Prin ce şi în virtutea cărui principiu moral i se cuvine un plus de consideraţie? Nu cumva sfiala omului comun, mult lăudata lui modestie e, mai degrabă, singularizare, complex decurgând din necunoaşterea de sine, decât virtute morală? Oricum, viaţa nu e unul şi acelaşi lucru cu schema logică, sau ecuaţia matematică - dacă există asemenea scheme şi asemenea ecuaţii - în care încercăm adesea să o înghesuim. Minune fiind, ea e ireductibilă la altceva decât ceea ce este. Orice abstractizare e o imposibilitate, e un nonsens, după cum un nonsens este şi încercarea de a o identifica, anulând-o, cu propriu-i concept. Aceasta pentru simplul fapt că ea, viaţa, nu e un proces al conştiinţei, ci însăşi conştiinţa, nu conştiinţa in genere, ci conştiinţa indisolubil legată de individul subiect. Spus altfel, viaţa fiecărui om e unică, irepetabilă, în pofida faptului că, aparent, se aseamănă cu atâtea altele, neprevăzută în desfăşurarea ei şi, ca urmare, demnă de interes.

Şi totuşi, nu acesta e argumentul care mă înduplecă. În acelaşi timp şi subiect şi obiect, zonă de interferenţă a cel puţin două planuri de existenţă, nu mă pot sustrage condiţionărilor. Sunt, nu doar o entitate, ci şi un pachet de conexiuni, un sistem de relaţii, de natură a mă proiecta în lumea valorilor. Sunt om, asemeni fiecăruia şi altfel decât fiecare, replică inconfundabilă, oximoron şi dincolo de stil. Ca om. după cuvântul înţeleptului, nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin, nici binele, nici răul, nici meritul, nici vina, chiar dacă, în mod paradoxal, acţiunile mele, cele în planul istoriei îndeosebi, nu au fost acţiuni, ci reacţii aparte, determinate atât de stimuli externi, cât şi de un anume impuls lăuntric, de natura aceluia numit de Kant Imperativ categoric. În nici o împrejurare eu nu am provocat istoria. Ea m-a provocat şi mă provoacă încă, fie direct, fie pe ocolite, sau prin interpuşi, niciodată singură, în complicitate cu amintitul Imperativ, implantat prin etnogeneză şi asumat ca etos. Aşadar, deşi unic, nu sunt şi singur, nici chiar în forul meu intim. Semenii sunt şi ei, nu undeva alături, ci în însuşi miezul dramatic al acestui for. Osmoza, mai mult decât presupusă, mă îmbogăţeşte real, dar, în acelaşi timp, îmi şi pune limite, împiedecându-mă, printre altele, să uit. Da, să uit.

Ultimele zvârcoliri ale acestui sfârşit de mileniu s-au dovedit, se dovedesc încă fi apocaliptice, prin amploarea satanismului, bestialităţilor, sadismului, abjecţiei si hecatombelor.

Clipa de răgaz intervenită pare a fi prielnică uitării. Profeţii, în schimb, avertizează: "Nu e bine, nu avem dreptul nu se cuvine să uităm, dacă vrem cu tot dinadinsul ca cele petrecute să nu se mai repete". Îngrijorare legitimă, strigăt în pustiu. Mă îndoiesc de capacitatea oamenilor, a omenirii, de a învăţa din experienţe trecute. Povestea suflatului în iaurt rămâne poveste sau, în cel mai bun caz, simplă reacţie emoţională, simplu reflex condiţionat, or, destinul omenirii nu poate fi edificat pe simple acte reflexe. E posibil, în schimb, ca prin ele să fie alterat. Inepţiile, oricum, sunt reluate, mereu de la capăt si, ca şi cum repetarea ar facilita, de fiecare dată, procesul, amploarea lor creşte, creşte mereu, ca o pecingine tinzând spre monstruos. Memoria colectivă, apoi, percutează în mit, nu în istorie, se constituie în evaziune, nu în act. Confluarea cu pâraiele memoriilor individuale nu e de natură să îi schimbe caracterul. Există însă, în strigătul profeţilor amintiţi, şi accente ce trimit dincolo de istorie. "Problema de căpetenie - spune Nadejda Mandelstam - este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor". Care viitor? În plan etic, da, viitorul nu e posibil fără restabilirea echilibrului, fără repararea daunelor de tot felul. Istoria în schimb, la adăpostul amneziei, îşi urmează nestingherită cursul, ca şi cum ar fi conştientă de faptul că datoriile ei nu pot, nu au cum să fie plătite. Prin moarte, morţii, de către om, nu vor putea fi înviaţi. Frica, foamea şi frigul, umilinţa şi caznele, cine şi cu ce monedă să le plătească? Potrivit legii iudaice, cei vinovaţi, şi cu aceiaşi măsură: "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". Dar, vai, ce ne vom face dacă, în urma unui examen de conştiinţă, vom ajunge la concluzia că o anume parte din vină revine şi fiecăruia dintre noi? Ideea culpabilităţii generale a şi fost vehiculată, la noi, ca şi aiurea, tăcerea victimelor fiind explicată prin ea. Dacă toţi suntem vinovaţi, cine şi, mai ales, cui să dea socoteală? Dacă toţi suntem vinovaţi, înseamnă că vinovat cu adevărat nu e nimeni, concluzie greu de acceptat. Şi, apoi, dacă toţi suntem vinovaţi, cine să acuze, cine să depună mărturie?

Eludând principiile juridice, asumându-le pe cele morale, voi răspunde cât se poate de simplu: victimele vinovate. Nu pentru a se apăra, nu doar pentru a-şi exorciza păcatul, sau păcatele, ci pentru a dobândi libertatea prin adevăr. Şi nu doar lor le vor fi de folos mărturisirile şi mărturiile, ci, mai cu osebire, semenilor bolnavi încă de frică, sufocaţi de minciuni, dispreţuiţi de istorie. E argumentul care mă determină să vorbesc sau, ceva mai exact, să răspund câtorva întrebări, nu puţine, puse de un interlocutor imaginar, sinteză a celor reali, evitaţi, nu o dată, din motive diverse.

Aşadar sunt şi eu unul dintre cei care au fost şi s-au întors din Infern. E vorba, evident, de Gulagul românesc, îndeosebi de Piteşti. ET EGO. Şi, pentru că întrevăd întrebarea, anticip răspunsul prin două precizări. "Fenomenul Piteşti" ca sumă a ororilor petrecute în închisoarea acestui oraş - dar nu numai - în perioada anilor 1949-1953, nu poate fi uşor înţeles. Prin complexitatea lui, prin consecinţe şi semnificaţii, el depăşeşte, nu doar circumstanţele istorice în care s-a produs, ci şi capacitatea de detaşare şi cuprindere a omului parte, a omului magmă. Între a fi în Infern şi a face parte din Infern, diferenţa e mare. Cei care au trecut prin reeducare nu au fost în, ci au făcut parte, în grade, e drept, diferite, din însuşi fenomenul despre care încerc să depun mărturie. Voi fi în măsură? în măsura în care e posibilă mărturisirea, nu mărturia, da. Acest da înseamnă însă mult prea puţin. Elucidarea fenomenului presupune, cred eu, conjugarea interdisciplinară a eforturilor unui număr mare de cercetători, cu acces la documente şi mărturii. E nevoie de timp, e nevoie de bunăvoinţă, e nevoie de libertate, mai ales. Dar şi de capacitatea de a salvgarda caracterul viu al fenomenului, pericolul istoricizării lui, real, fiind sinonim cu anularea şanselor de a-1 înţelege. Din acest punct de vedere, mărturiile nemijlocite ale pătimitorilor rămân de neînlocuit.

Cea de a doua precizare priveşte modul de realizare a mărturisirii, de validare a ei ca mărturie în cadrul unui proces. Fiind vorba, nu doar de un martor, de un privitor, ci de un pătimitor, prestaţia acestuia, în speţă a mea, pentru a fi cât de cât concludentă, se cere a fi integrată unei existenţe şi prezentată ca atare. Să începem deci cu începutul.