MOARA DRACILOR

Amintiri din Închisoarea de la Piteşti

18 ani de detenţie în închisorile comuniste din România cer sute de pagini pentru ca, după îndemnul unuia dintre martirii acestor închisori, Dragodan, să poată fi zugrăvită pentru contemporaneitate şi viitorime a mia parte din ceea ce a fost.

Suceava, Târgşor, Gherla, Aiud, Canal, Jilava, Periprava, Salcia, iată numai câteva locuri unde martiri tineri şi maturi şi-au dat sănătatea şi chiar viaţa, nu atât pentru ei, cât pentru urmaşii lor.

Dar nici un loc de detenţie nu a fost atât de cumplit ca închisoarea din Piteşti. Sunt unul dintre puţinii supravieţuitori din acel iad. Genocidul de la Piteşti, proliferat apoi şi în alte penitenciare, a fost mistificat atât de cei care l-au creat şi condus, cât şi de cei de peste hotare, care, neînţelegând nimic, au scos vinovate victimele. Cine va putea crede că masacrele de la Piteşti, Târgşor, Gherla, Canal, Salcia au fost făcute de către victime, naţionalişti condamnaţi la ani grei de detenţie, şi nu de comunişti şi slugile lor ?

Toate soiurile de adversari ai naţionalismului n'au scăpat şi nu scapă prilejul de a acuza mai vârtos pe cei cărora li s'a scos limba şi care n'aveau dreptul să se apere nici măcar prin gesturi! «Calomniaţi, calomniaţi mereu! Ceva tot va rămâne! » « Acuzaţi, acuzaţi într'una. Ceva tot va rămâne! ».

Aşa a trecut în uitare genocidul, aşa s'au lichidat supravieţuitorii şi s'au şters urmele, s'au făcut simulacre de procese, comedii regizate prost, dar cu o insistenţă şi perseverenţă demne de cauze mai bune. Aşa se face că minciuna a triumfat odată în plus, ucigând tocmai pe aceia care arătau cu degetul pe ucigaşi.

S'a scris, poate, destul despte fenomenul Piteşti, fără ca Românii tineri să afle despre adevărata faţă a acestui loc de martirizare a neamului lor. Vor fi fost oameni mai pricepuţi decât mine, care vor fi avut posibilitatea să studieze, să cerceteze, să verifice, să se documenteze.

Eu îmi dau doar părerea sinceră despre acest fenomen unic în istoria României şi a omenirii, relatând doar ceea ce am trăit, văzut şi simţit eu însumi, în cei câţiva ani ai acestui apocalips.

Voi căuta să descriu desfăşurarea genocidului pornit din temniţa Piteştiului, sub marele nume de « demascare ».

Când am fost arestat pentru a doua oară, în noaptea de 14-15 Mai 1948, eram cunoscut prin 12 ani de muncă silnică, la care fusesem condamnat, şi din care executasem trei. Eram pedagog la Liceul internat din Iaşi, iar, cu două zile înainte, absolvisem Facultatea de Drept. Nouă inşi au dat buzna în camera mea, la ora 12 noaptea. Intre ei, era şi directorul liceului. Iată-mă la miezul nopţii, împreună cu vreo sută de intelectuali, printre care douăzeci de studente şi eleve, zvârliţi cu toţii în trei camioane, unul peste altul, pe patru rânduri, sub faruri şi pistoale, cu soldaţi în picioare peste noi. Soldaţii erau cu baionetele îndreptate în jos, spre trupurile noastre. Am pornit în răcnete şi înjurături, cu lovituri de cisme în cap; nu ştiam încotro, credeam că spre Rusia. Când au ajuns în dreptul Cimitirului Galata, maşinile n'au mai putut urca. Ploua şi era mult noroi. Ne-au dat jos din camioane sub răcnete, sudalme şi ghionturi, apoi am fost aliniaţi lângă cimitir. Farurile ne luminau; fiecare dintre noi simţea în ceafă ţeava pistolului unui poliţist. Eram convinşi că ne execută acolo, căci se mai făcuseră de-alde astea în Ţara Românească. Dar nu ne-au executat. Ne-au comandat «la dreapta », şi am fost băgaţi în închisoarea Galata. Când am intrat în închisoare, am răsuflat uşuraţi, de parcă am fi ajuns acasă. La vreo săptămână, ne-au pus în nişte dube speciale şi ne-au dus la închisoarea Suceava, care era mai mare, făcută tot pentru Români, de către Austrieci, pe vremuri. Ne-am adunat câteva sute mai întâi. Apoi, după ce au început anchetele, neam făcut mai mult de o mie. Crima care ni se punea în sarcină era aceea de a fi avut idei naţionaliste, anticomuniste, de a fi vorbit cu cineva despre aşa ceva, de a fi cântat cântece româneşti, de a fi ajutat vreun deţinut.

Anchetatorii-călăi şi-au început curând lucrul. Am fost dezbrăcaţi, făcuţi ciorchine, atârnaţi cu picioarele în sus şi ni se aplicau sute de lovituri de par la tălpi, palme, şezut, peste tot. Pe parii cu care eram bătuţi era scris, cu litere mari, roşii: « Calea adevărului ». Am avut parte de şocuri cu curent electric până la leşin, de « pisică », de ace pe sub unghii, de testicule bătute cu creionul; nu mai amintesc palmele, şuturile, ghionturile, înjurăturile. Pe fete le batjocoreau. Iată dar chinurile de care am avut parte timp de aproape un an, zi de zi, la Suceava. Gemeau parcă şi zidurile închisorii, anchetatorii-călăi nu mai pridideau, oamenii în oraş începeau să-şi dea seama de grozăviile ce se petreceau în închisoare.

Aşa au fost fabricaţi, de către vajnicii călăi comunişti, o serie de « criminali » printre care se afla şi unul Ţurcanu Eugen, din Dorna, student în anul III la Facultatea de Drept din Iaşi. La numai câteva zile de la arestare, Ţurcanu a fost ridicat la demnitatea de planton pe sală şi polonicar. Era un om solid, de statură potrivită, foarte rău. Mocnea de ură. In ultimul timp, intrase în cârdăşie, la facultate, cu o securistă care pretindea că vine din lagărele fasciste; conduceau împreună U.N.S.R. din Facultatea de Drept - o asociaţie procomunistă de pe vremea aceea.

Vina lui Ţurcanu era că se căsătorise cu fata unui naţionalist şi avusese, prin 1945, câţiva prieteni « reacţionari ».

După aceste anchete îngrozitoare, au adus o secţie mobilă a Tribunalului Militar din Iaşi, care, cu uşile închise, sub cătuşe, cu doi apărători din oficiu ce ne acuzau mai rău decât procurorii, a început împărţirea « darurilor » : sute şi sute de mii de ani de muncă silnică. Mie mi-au dat 12+10+8+10+5, pentru diferite infracţiuni imaginate de articolul 209 din Codul penal.

Moara lucra bine şi cum ne « aranjau », cum ne trimiteau pe dube: elevii la Târgşor, studenţii şi absolvenţii fără diplome de licenţă la Piteşti, seniorii la Aiud. Şi curgeau miile şi sutele de mii în toate închisorile.

In timpul şederii la Suceava, am cunoscut un student în anul I de la Facultatea de Drept din Iaşi, pe nume Bogdanovici Alexandru. Era un om deştept şi cult care, îndemnat şi sprijinit de un colonel de securitate şi de alte oficialităţi, a iniţiat o acţiune de « reeducare » a noastră, a celor închişi pe nedrept. I se garantase, chipurile, că guvernul nu are de gând să nenorocească tineretul intelectual al ţării, atât cât a mai rămas după război, că vrea numai să-i recupereze pe tineri — cu condiţia însă ca aceştia să-şi facă mea culpa, să-şi schimbe ideologia, « demascându-şi » faptele din trecut şi « reeducându-se ».

Aceşti candidaţi la « reeducare » şi la « autodemascare » şi-au început « lucrul » în camere special amenajate pentru ei, unde se împărţeau suplimentele de mâncare de către polonicarul-planton Ţurcanu. Nenorociţii erau incitaţi să cânte toate cântecele comuniste, să despice firul în patru pe marginea teoriilor marxiste, să facă pe ateii, pe duşmanii « reacţiunii ». Direcţia închisorii îi susţinea şi încuraja; cât despre noi, grosul deţinuţilor, noi nu i-am luat în serios.

Curând, deţinuţii « reeducaţi » au plecat la închisoarea Piteşti, o puşcărie nouă, construită de Carol al II - lea şi inaugurată de Antonescu, tot cu tineret anticomunist, în 1942. Ceva mai târziu, am fost duşi şi noi tot la închisoarea Piteşti. La venirea noastră am găsit în închisoare cam vreo patru-cinci sute de studenţi, dintre care numai câţiva erau condamnaţi pentru activitate de aşa zis spionaj, foarte puţini erau liberali şi ţărănişti.

Se primeau pachete şi se trimitea câte o carte poştală pe lună; ne scoteau la plimbare afară, cu alte cuvinte era un regim bun. Ministru de interne era Teohari Georgescu, adjunct era Sepeanu, director general era Dulberger, iar director al închisorii era Dumitrescu. La două zile după ce am fost aduşi aici, au început restricţii după restricţii: ni s'au interzis legăturile cu familiile, gardienii şi-au schimbat atitudinea, eram mereu vizitaţi şi cercetaţi, ca nişte cobai, de către diferite figuri, tot mai ostile şi mai pornite contra noastră. Prin Iulie s'a dat ordin să predăm tot ce aveam pe noi şi ne-au lăsat în celulă în pielea goală. Gardienii au început cu înjurăturile şi au continuat cu bătaia pentru toate nimicurile. Pentru motive din cele mai imaginare, eram crunt bătuţi, atât în celule cât şi pe culoare. Când ne duceau la baie, odată pe lună, eram înşiraţi în pielea goală pe culoarele celularelor, iar paznicii, pe două coloane, cu bâte, ne croiau din răsputeri şi ne goneau pe scări. Unii băteau nişte toace, alţii în fiarele caloriferelor de pe coridoare, iar noi cu zeghile pe cap, nu cumva să vedem ceva şi să stricăm secretul. In timp ce ne aflam sub duş, gardienii continuau să ne pândească; dacă vreunul din noi ridica ochii din pământ, atunci ne scoteau pe toţi imediat afară şi, în ghioage, ne băgau într'un fel de beci cu apă amestecată cu murdărie de om de la canalizare; ne ţineau acolo în frig şi cu apa murdară până la glezne. Mâncarea a devenit simbolică, bătaia zilnică, pentru toate motivele inventate de aceşti primi « educatori ». Totul era un iad. Se dădeau câte 100 grame de pâine pe zi, sau un turtoi de mămăligă de 150 grame. Când dădeau fasole, greu puteai număra în gamelă nouă sau zece boabe, iar în arpacaş, care era aproape zilnic, dacă găseai 40 - 60 de boabe. Altă dată dădeau varză acrită în nişte haznale enorme, încălzită în cazane de către bucătarii de drept comun - hoţi şi criminali - şi aruncată în gamelele noastre de după uşă, cu un fel de polonic din tinichea de conservă.

In această închisoare se aplica zilnic tot ce putea scorni iadul mai drăcesc, mai dur, mai sistematic, urmărindu-se acumulările lente pentru « saltul calitativ », disperarea, sinuciderea sau « reeducarea » (delaţiune+perversitate+crimă). Aceste metode practicate de către oficialităţi, adică de gardieni, oricât de groaznice erau, le înţelegeam într'o oarecare măsură, gândind că se răzbună pe noi la ordinul comuniştilor — măcar că nu aveau pentru ce se răzbuna, căci nu pierise nici unul de mâna noastră. Nici măcar, o palmă nu primiseră de la noi: se răzbunau pe o idee, pe ideea iubirii de ţară, ideea naţionalistă.

De la o vreme, ziua ca şi noaptea, la anumite ore, am început să auzim gemete prelungi şi permanente, zgomote sacadate, ritmice, de buşeli. Credeam că gardienii chinuiesc pe unii dintre noi în beciuri sau cazinci şi că e ceva trecător. Treptat, treptat, teroarea a ajuns la paroxism. In celularul de la muncă silnică eram permanent la « dospit » cam 150 de inşi, toţi foşti studenţi, unii proaspăt absolvenţi. La ultimul etaj erau cei în depozit ai Serviciului Secret de Informaţii, în general oameni în vârstă, care deţinuseră funcţii foarte mari şi nu fuseseră condamnaţi. La parter, în camere comune, erau cei condamnaţi la temniţă grea, circa trei sute de inşi, tot studenţi. Pe aripa « T » a celularului erau cei condamnaţi la închisoare corecţională, în general cu pedepse mai mici. In diverse camere comune se aflau alte câteva sute de studenţi din toată ţara. Dintre aceştia se făceau recrutări pentru canal, în anumite perioade.

Într'o zi a venit o comisie şi ne-a prospectat şi pe noi, cei de la muncă silnică. Ne-au pus să alergăm pe culoar, în pielea goală. Ei stăteau pe scaune şi ne priveau, unul ne apuca de fese. Nu au putut însă recruta nimic, pentru că nici unul dintre noi nu mai avea fese. Eram pur şi simplu piele şi os, nişte arătări galbene şi bolnave.

In 1950 ajunsese la Piteşti un tânăr de circa 25 - 30 de ani, blond, cu ochi albaştri, îmbrăcat civil, pe nume Marina — după cum îl strigau gardienii. Venea în control prin celule, nu scotea nici o vorbă. Pândea prin vizetele celulelor, umbla cu papuci de cârpă pe culoare. Mai târziu am aflat că este utecist, trimis special, responsabil cu problema «demascărilor », adică distrugerea creierului şi a spiritului celor care erau potrivnici comunismului, în primul rând a tineretului intelectual.

Auziserăm că în Secţia « închisoare corecţională », unde erau cei mai inveteraţi şi îndoctrinaţi « revoluţionari », polonicar era Ţurcanu, acela care venise cu noi de la Suceava. Noi ştiam că acesta este un informator, că ne urăşte de moarte, că are un caracter bestial, criminal, o conformaţie lombroziană. Era solid, lat în spate, păros, fruntea îngustă şi creaţă, mâinile foarte lungi şi puternice.

Începând cu iarna lui 1950, auzeam gardienii pe sală strigând: « Faţa la perete! Trece pasărea rară! » La început, nu ştiam ce se întâmplă, până când, într'o zi, prin găurelele ce le
făceam în uşi şi le camuflam, la culcare, cu mici boţoloci de pâine, am văzut pe unul cu zeghea pe cap, ca să nu i se vadă faţa nici de către gardieni, trecând dintr'un celular în altul; ne-am gândit că e unul de-ai noştri, care are o putere aşa de mare în lagărul acesta al morţii, de se sperie şi se întorc cu faţa la perete şi gardienii.

Pe celularul nostru, la muncă silnică, era şef de secţie gardianul-sergent Georgescu; la temniţă grea era şef de secţie Dina Florea; la corecţională era un alt Florea, Dumitraşcu parcă; toţi erau fără studii, proşti şi răi, slugi bune şi inconştiente, care dacă la început au dansat dansul crimei de bună voie, neştiind până unde se poate merge, acum dansau de nevoie: fiind prea năclăiţi în sânge de Român, nu mai puteau da înapoi.

Zgomote, buşeli înfundate şi gemete auzeam mereu, dar nu ştiam ce se întâmplă. Abia în ziua de Paşti 1950, parcă a fost pe 9 Aprilie, am desluşit taina, am avut revelaţia întregului apocalips.

Dimineaţa a venit gardianul Georgescu să împartă cele 100 de grame de terci. Când am întins gamela, mi-a spus, mai mult în şoaptă, să-mi fac bagajul. Cu o jumătate de oră mai înainte, Liviu Băruţea, teolog din Vaşcău, care făcea puşcărie din 1941, de pe vremea lui Antonescu, şi care era cu mine în celulă, îmi povestise de ce ţipase în somn în acea noapte: avusese un coşmar, visase că venise gardianul, că m'a luat pe mine şi m'a bătut groaznic, să mă omoare. Mai fuseserăm noi de multe ori ciomăgiţi de gardieni: ba în celulă, ba pe săli, ba la apă, la W.C — în general însă nu era vorba de bătaie pe moarte. Mi-am făcut bagajul, asa cum îmi ordonase gardianul. Tot bagajul meu era un ştergar şi nişte izmene rupte. Stăteam gata, lângă uşă. A deschis uşa uşor, mi-a făcut semn să-mi pun zeghea pe cap, a încuiat uşa în urma mea, mi-a şoptit să-mi iau în mână bocancii (ambii erau pentru piciorul stâng, unul mai mare, altul mai mic; îi primisem aruncaţi în celulă, plini de sânge, adunaţi de la morţii de pe front) împreună cu o jumătate de pătură de pus sub şaua cailor, toată năclăită în sânge, groaznic de murdară şi mirosind a sudoare de cal. Asta o aveam după ani în care nu mi se dăduse nimic de acoperit, căci dormeam pe jos, nu se punea problema unui pat. Deci mi-am luat bocancii în mână şi am fost dus la etajul III, la depozitul Serviciului Secret de Informaţii, în ultima celulă. Pe culoar 1-am întâlnit (l-am văzut printro gaură a zeghei) pe Marina. Credeam că vor să mă izoleze, că aşa aveau obiceiul de sărbători, şi ale lor şi ale noastre; cine ştie ce era în capul lor! Gardianul a deschis celula şi când mi-am ridicat zeghea de pe cap şi Georgescu a încuiat şi a plecat, auzindu-i-se paşii pe sală, « ochiul » vizetei s'a ridicat, s'a umplut; deci era cineva acolo. In celulă se afla Ţurcanu cu Viorel Negrilă din Sibiu, fiu de plutonier major, student în anul I la Facultatea de Drept din Cluj, condamnat cam pe degeaba la trei ani de corecţională. La început nu am priceput, credeam că m'au băgat la « tras de limbă ». Dar Ţurcanu, care mă cunoştea, îmi zise că e curios cum de-am nimerit amândoi în aceeaşi celulă, că doar n'am fost prieteni. Apoi mă invită să mă dezbrac. Eu tot n'am priceput. Nu m'am dezbrăcat, spunând că mi-e frig. In clipa aceea, bestia, care' avea cam 90 -100 de kilograme (puse pe el din « grosul » pe care-1 mânca din hârdaiele noastre; eu nu ştiu dacă aveam mai mult de 35 de kilograme, doar greutatea oaselor şi a pielii) mi-a tras puternic o palmă, de am căzut sub oblonul ferestruicii, şi mi-am spart timpanul; apoi m'au dezbrăcat, mi-au băgat în gură, cu coada lingurii, obielele murdare, umplându-mă de sânge, mi-au legat cu o funie mâinile la spate şi cu altă funie picioarele.

Ce a urmat nu se poate descrie. Nimeni nu ar putea crede, oricine ar spune că e de domeniul fantasticului: bătaie în cap, pentru îndobitocire; bătaie în faţă, pentru desfigurare; mii de lovituri în spate, sub coaste, în plex, la tălpi. Zeci de leşinuri şi iar de la capăt, ore întregi, iar ochiul de la vizetă veghea, veghea mereu. Mi-au zdrobit coastele, plămânii, ficatul, jucau încălţaţi pe oasele mele, pe rinichii mei. După-prima tură de câteva ore, Ţurcanu mi-a zis: « Cât Dumnezeul mă-tii vrei să mai stau eu în puşcărie din cauza ta, mă ? Ori îţi faci demascarea, ori, dacă nu, te duci îngeraş, după alţii de-alde tine » Şi a început a doua tură. Am leşinat. Ceva mai era viu în mine, căci ştiu că mi-am zis: « sunt mort şi probabil aşa e pe lumea cealaltă ». Era un fel de euforie. M'am trezit udat cu apă şi legat de ţeava caloriferului, care era acolo de formă. « Dumnezeul mă-tii, dar eşti ostru! ». Ţurcanu era impresionat că nu murisem încă. Aveam pe atunci 28 spre 29 de ani. In zilele precedente ne dăduserăm seama că de pe celularul nostru dispăruseră o serie de oameni, şi numai dintre cei care aveau nume marcante. Astfel dispăruseră Costache Oprişan, apoi Popa Aurel, Virgil Ionescu şi Nicolae Nedelcu. Abia acum mi-am dat seama ce se petrece în închisoare. Prima tură de bătaie durase cam şase ore. In timpul celei de-a doua ture, spre seară, a venit şi gardianul Georgescu în celulă. Şi, ca să se arate zelos faţă de aceşti deţinuţi, pe care nu-i înţelegea, dar de care se temea, a luat parul şi mi-a dat şi el vreo 40 - 50 de lovituri. Insă, ori dădea cu milă, ori nu avea ura şi puterea lui Ţurcanu: loviturile lui mi-au părut mângâieri pe lângă celelalte. Tălpile mi se umflaseră bute, mâinile la fel, muşchii erau rupţi şi negri, obrazul şi capul total desfigurate. De altfel, aceasta era prima figură a lui Ţurcanu: te desfigura complet, rânjind de plăcere, şi pe urmă îşi punea în funcţie celelalte metode. Eram complet negru, nu se mai găsea măcar un locşor pe trupul meu care să nu fie negru. Noaptea, pe la ora nouă sau zece, gardianul Georgescu a adus pe doctorul închisorii, care avea în mână o siringă cu ceva lichid şi nişte pastile. Ţurcanu s'a uitat foarte urât la gardian şi 1-a înjurat printre dinţi, pentru că a adus doctorul. Doctorul era civil şi i-a spus încet lui Ţurcanu: « Câţi vor mai fi de aceştia ? Până acum sunt 40 de morţi! » La care Ţurcanu a răspuns: « Până vor dispărea toţi ».

Doctorul a plecat aşa cum a venit; nu mi-a făcut nici o injecţie, căci nu avea unde, întru cât eram tot numai un buboi negru. M'au legat, pentru a dormi ei liniştiţi. Eu am leşinat iar, sau am murit..., nu ştiu.

A doua zi, au început alte torturi şi ancheta. Mi-au dat nişte felii subţiri de săpun şi un vârf ascuţit de lemn, să-mi notez tot ce am de demascat, adică tot ce nu am spus la ancheta Securităţii din Suceava. Crezând că mai am de spus multe, la fiecare punct recunoscut mă chinuiau şi tot nu mă credeau. A trebuit să spun şi să exagerez fel de fel de lucruri. Mi-am acuzat părinţii, logodnica, prietenii, pentru lucruri mici, bine înţeles, despre care îmi dădeam seama sigur că nu au caracter penal, dar pentru conştiinţa mea aceasta era o grozăvie!

« Reeducatorii » erau precis informaţi de o serie de lucruri, pe care le mai cunoşteam eu, pentru că trecuseră până atunci sute de tineri prin « moara lui Satan » şi toţi au fost obligaţi să demaşte tot ce ştiau şi tot ce li se păruse.

După aceea, m'au luat iar la judecat şi la bătut: de ce am învăţat carte, eu, fecior de ţăran; de ce nu m-am făcut muncitor ? « Ai vrut să te faci prefect, mă ? » Şi dă-i, şi dă-i!

După ce-au crezut ei că despre alţii nu aş mai avea mare lucru de demascat, a urmat «demascarea personală ». Trebuia să mă autobatjocoresc, să spun că am fost un prefăcut, un hoţ, un escroc, că i-am minţit pe alţii. Mi-am dat seama ce vor şi m'am scuipat singur cât au vrut ei.

Eram foarte bolnav. De zece zile urinam sânge, rinichii mi-erau stricaţi, ficatul zdrobit, rănile începuseră să puroieze.

Intr'o zi m'au dus la agentul sanitar, căci aveam febră mare. Se făcuse un flegmon pe rupturile feselor, mare cât pumnul, şi prinsese o coajă groasă şi tare. Agentul sanitar mi-a pus un pumn de praf galben, m'a înfăşat şi, după vreo lună de chin, mi-a trecut. Bucăţi de carne lipsesc din fese, lucru ce se poate constata şi astăzi.

Crezând că, în mare, m'au epuizat, într'o zi m'au mutat în camera de alături, unde am dat peste Popa Aurel, fostul secretar al lui Pătraşcu. Aurel era şi el galben-vânăt, începuse să se dezumfle. Ne-au lăsat câteva ceasuri singuri, în ideea că poate vorbim sau punem ceva la cale. Dar noi ne lămurisem deja de tot sistemul lor de crimă şi teroare comunistă din penitenciare. El, « Popicul », mi-a spus doar atât: că în prima zi, când m'au adus alături, el a numărat 980 de lovituri cu parul, dar pumnii, palmele şi dansul pe organele mele nu le-a mai putut înregistra cu aceiaşi precizie, fiind de altfel şi el aproape « mort ». Pe urmă ne-au băgat în celulă doi reeducatori de la Roman, Sofronie şi Giurconiu, foşti în tineretul ţărănist, care trecuseră şi ei prin reeducare, dar ca voluntari şi iniţiatori, adepţi al lui Ţurcanu. De la aceştia am înţeles că Bogdanovici, care fusese şeful reeducării la Suceava şi care încercase să continue şi la Piteşti, a fost « demascat » ca « oportunist » de către Ţurcanu, în « Camera 4 - Spital »; « demascarea » aceasta a fost definitivă, căci Ţurcanu şi-a ucis victima în cele mai groaznice chinuri, în faţa a 50 - 60 de coechipieri- « reeducatori » sau deţinuţi ce-şi aşteptau rândul la tortură.

Prin « Camera 4 - Spital » trecuseră deja mai multe serii de « reeducare ». Pe Costache Oprişan l-au chinuit ca pe Cristos, săptămâni de-a rândul, obligându-i pe toţi cei care au fost cândva în subordinea sa şi care îl divinizau, căci el chiar merita aceasta, să-l bată, să-1 scuipe, să-1 chinuie şi să-1 oblige să spună minciuni despre el, să se dezică, să-şi denigreze ideile şi să declare că a fost un farsor. L-am văzut odată, când ne-au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu!

Ţurcanu îşi făcuse planul cum să-i ucidă pe toţi şi cum să declanşeze acţiunea în toate penitenciarele, bine înţeles sub oblăduirea şi conducerea din umbră a Securităţii comuniste.

Înainte de a mă băga în « Moara dracilor », a venit un adjunct de ministru de interne, pe nume Sepeanu, care m'a chemat la cancelarie. Cu ochelari negri la ochi, ca să impresioneze şi să înspăimânte, adjunctul s'a făcut că vrea să stea de vorbă cu mine, amical. Şiretenie de comunist! Că a auzit că sunt un om deştept şi cinstit, că ar trebui să mă schimb, să-mi însuşesc ideologia comunistă şi celelalte... I-am răspuns că şi eu sunt de părere că noi patrioţii-naţionalişti nu mai avem nici o şansă, dar că aceasta nu constituie un motiv să devin un « altul », să mă dezic de tot ce am iubit şi apreciat în viaţă, să îmbrăţişez ideologia lor. S 'a făcut că mă felicită că sunt cinstit şi a adăugat că dacă aş fi vorbit altfel, nu m'ar fi crezut. I-a spus gardianului să mă ducă înpoi în celulă, dar am observat că i-a făcut cu ochiul. Am fost dus la « Neagra », unde am fost ţinut în beznă şi cu apă la picioare timp de zece zile; raţia în acest timp era de 100 de grame de pâine şi o cană cu apă la două zile. In sfârşit, când m'au readus în celulă, a fost pentru a mă băga direct în tărbacă «demascărilor ».

După mine, în camera lui Ţurcanu au fost duşi Virgil Ionescu, o somitate în cultură, şi Nicolae Nedelcu (Ristel), cel care strigase la Tribunalul Militar din Bucureşti, când a fost judecat pentru crimă de înaltă trădare, fiindcă fusese şef la Facultatea de Drept: "Să fiu condamnat oricât, însă cer să mi se schimbe calificarea, din «înaltă trădare » în «înaltă şi pătimaşă iubire de ţară ! ». Ristel, fiind probabil mai plăpând, nu a rezistat în « atelierele » lui Ţurcanu : după câteva zile, l-am auzit răcnind ca nebunii, pe când ducea tineta ca s'o deşarte. Acum eram cinci în celula, doi « reeducatori » şi trei« bandiţi », sub supravegherea lui Ţurcanu, bine înţeles, care se afla alături.

La un moment dat, a venit în Penitenciarul din Piteşti o echipă de doctori, colonei şi procurori. Ţurcanu a dispărut din celula alăturată, împreună cu Negrilă, şi au făcut, la « corecţională », o selecţie de oameni pentru Canalul Dunăre -Marea Neagră. Au trimis câteva dube, dintre cei deja trecuţi prin « demascări », astfel că celularul Secţiei corecţionale a rămas aproape gol. In închisoare mai rămăseserăm noi, cei de la « muncă silnică », cu condamnări mari, cei de la « temniţă grea », un număr mic dintre cei de la «corecţională » şi ceva noi veniţi.

Ţurcanu s'a instalat în camera mare (« Camera 4 - Spital », care avea cam 60 de paturi) unde i-a adunat pe toţi cei rămaşi dintre cei trecuţi prin « demascări », precum şi o parte dintre cei mai temuţi bătăuşi ai săi. Ceilalţi bătăuşi plecaseră la Canalul Dunăre-Marea Neagră, organizaţi pe brigăzi, cu « comitete de demascare-reeducare », cu oameni înnebuniţi, demonizaţi, zdrobiţi sufleteşte, dar bine încadraţi. Celor adunaţi în Camera 4-Spitai, ni s'a dat pat şi saltea de paie. Erau acolo nişte cărţi marxiste, date de ofiţerii politici, şi a început « reeducarea ». Zilnic se făceau lecţii de marxism, seminarii; cine nu ştia ceva sau spunea vreun cuvânt « greşit », era imediat « demascat ca bandit» şi zdrobit în picioare de toţi ceilalţi, până recunoştea că a făcut-o « intenţionat ». Apoi iar începea «lecţia » şi aşa, fără sfârşit. Zilnic se cântau în cor cântece comuniste, ca Internaţionala, se prelucra istoria Partidului Comunist-Bolşevic, materialismul dialectic şi istoric precum şi pedagogia lui Macarenco. Atunci am înţeles noi cine a fost acest « mare pedagog » care i-a depăşit şi pe Rousseau şi pe Pestalozzi. Macarenco nu fusese decât un înainte mergător al lui Ţurcanu, un Ţurcanu mai vechi! « Marele pedagog » folosise exact aceleaşi metode de reeducare şi aceleaşi procedee ca şi Ţurcanu; se înţelege cum fuseseră obţinute succesele sale miraculoase. Pacienţii lui Macarenco, după numai câteva zile de contact în celule cu «reeducatorii », veneau de bună voie la el şi cereau să li se ofere prilejul de « demascare » şi de « reeducare ».

După o lună de « şcolire »în « Camera 4-Spital », sub presiune şi chinuri zilnice, cu sufletele într'o veşnică minciună, cu gândul concentrat să nu greşim vreo bolboroseală de-a lui Marx sau Lenin, ne-au spus că ne vor risipi în camere mari, cu « bandiţi », adică cu deţinuţi netrecuţi încă prin tortura « demascărilor » şi prin dezumanizarea «reeducărilor ». Ni s'a spus că noi trebuie să fim atenţi la tot ce vor face, la tot ce vor zice deţinuţii cu care urma să fim puşi în contact. Noi trebuia, de altfel, să-i provocăm şi mai apoi să organizăm « reeducarea » lor, fără să le povestim nimic din grozăviile prin care trecuserăm, să ne facem că suntem tot cei pe care ei, eventual, îi cunoşteau deja, dar că am fost bătuţi de gardieni şi că de aceea avem răni şi vânătăi peste tot. Deţinuţii de la Secţia de « muncă silnică » au fost îngrămădiri la subsol, în trei camere, iar cei de la « temniţă grea » au fost aduşi la parter. In total, eram cam trei sute de prizonieri în tot penitenciarul, ceilalţi plecaseră la Canalul Dunăre - Marea Neagră.

Ţurcanu, cu tot comandamentul lui (Martinuş, Levinski, Stoian, doi tineri de la Academia de studii Economice din Bucureşti, de loc din Piatra Neamţ, un student în anul V de la Medicină, din Timişoara, ţărănistul Juberian şi viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa) rămăsese în celularul Secţiei « corecţionale », din ce în ce mai ocupat cu torturarea şi zdrobirea noilor veniţi, pe care apoi îi trimitea în « zăcători », cu aceleaşi instrucţiuni ca şi pe noi.

La un moment dat, directorul penitenciarului, căpitanul Dumitrescu, îşi făcuse obiceiul să asiste la « reeducarera » din Camera 4-Spital; venea tot mai des, mereu însoţit de nişte sublocotenenţi de securitate, zişi « politici », şi de enigmaticul Marina, care veşnic tăcea, fie pentru că era prea cretin, fie pentru că voia să impresioneze. Suferinţa noastră avea parcă darul de a inspira căpitanului Dumitrescu şi însoţitorilor săi cea mai bună dispoziţie.

Am stat în « zăcătoarea » asta câteva luni, până aproape de Crăciun. Ne cam obişnuiserăm. Mâncarea se mai îmbunătăţise puţin, gardienii nu mai băteau pentru toate fleacurile, nici nu mai căutau nod în papură. Până într'o zi, când Ţurcanu, însoţit de patru inşi din « comitetul său », a pătruns în cameră. Ne-a ţinut un discurs dur, ne-a cerut la toţi să ne « reeducăm », ne-a avertizat că dacă nu vrem de bună voie, o va face cu forţa. Oamenii, neştiind ce-i aşteaptă, au rămas stupefiaţi. Totuşi, în ameninţarea lui Ţurcanu unii intuiseră parcă « ceva », mai ales că Ţurcanu îşi ţinuse discursul său sub supravegherea unui politruc. Apoi Ţurcanu ne-a mutat pe toţi într'o parte a camerei, iar el, lungit pe un prici, ne-a chemat pe toţi la el, rând pe rând, tot lungiţi pe prici, vorbindu-ne în şoaptă. Pe cei netrecuţi prin « tărbacă » se făcea că-i sfătuieşte să-şi facă «demascarea », iar celor trecuţi (cam o treime, poate ceva mai mult), ne-a spus că, la un semn al său, după ce va ţine un nou discurs, fiecare să-1 luăm la bătaie pe prietenul cel mai bun, pe care de altfel ni-1 desemna el.

Efectul astfel obţinut era dublu : noi ne compromiteam total, apărând drept nişte trădători, în ochii celor pe care trebuia să-i luăm la bătaie; la rândul lor, aceştia rămâneau buimăciţi şi total dezorientaţi de capcana diabolică în care se trezeau. Aşa s'a şi întâmplat. Mie mi-a revenit sarcina să-1 lovesc pe Mihai Tufeanu, cel mai apropiat prieten al meu, student la Politehnică, în Bucureşti. Deja sub Antonescu făcuserăm împreună trei ani de închisoare; fusesem în casa lui, mă iubea şi îl iubeam, dar el nu ştia ce este în sufletul meu. După trei luni, când am putut să vorbim, mi-a spus că a fost bine pentru el că m'au pus pe mine să-1 lovesc, că abia atunci a făcut legătura între dispariţia mea din celular şi rănile ce le dobândisem între timp. Înţelesese că « ceva » se petrece şi-şi încropise un plan cu privire la propria-i conduită.

S'a încis o bătaie îngrozitoare, în care unii dădeau iar ceilalţi se apărau, dându-şi într'o clipă seama ce însemnau gemetele şi bufniturile acelea pe care le auziseră până atunci. Ţurcanu, ca un taur înspumat, mutila pe cei care-i cădeau în mâini. Ne-a pus apoi pe toţi pe burtă, pe ciment. Apoi a dat ordin ca « bandiţii din reeducare » să treacă pe priciul mare, lungiţi pe spate, unul lângă celălalt, cu mâinile pe piept. Nouă, « reeducatorilor-călăi » ne-a ordonat să ne adunăm pe celălalt prici, şi a trecut la formarea « comitetului de reeducare », dintre oamenii lui cei mai de încredere. La început 1-a pus şef pe Juberian, apoi pe Zaharia din Timişoara, student în medicină şi ţărănist, pe urmă pe Pop Cornel, student în anul IV, la Cluj, om de 29 de ani şi de o mare capacitate intelectuală. Pentru ca efectul să fie şi mai dezastruos, atât asupra noastră, a «reeducatorilor-călăi » cât şi asupra « bandiţilor în reeducare sub tortură », m'a numit şi pe mine în « comitet », alături de Apăvăloaie, din Fălticeni, ambii cunoscuţi ca patrioţi şi naţionalişti convinşi, oameni de acţiune...

De îndată ce şi-a constituit « comitetul », Ţurcanu a dezlănţuit un adevărat iad în cameră. Oricât aş încerca, nu pot descrie chinurile oamenilor, perversiunea acestor chinuri, milioanele de lovituri, privaţiunile de somn, încercările de sinucidere, parii rupţi şi schimbaţi, bătaia fiind reluată zilnic, permanent şi sub cea mai minuţioasă organizare. Nimeni n'a scăpat, fiecare bătea pe cine trebuia să bată, toţi deodată. « Bandiţii » aflaţi în « reeducare » erau obligaţi să meargă ca broasca pe ciment, făcându-se că-1 lustruiesc; noi, « reeducatorii-călăi » trebuia să-1 lovim pe fiecare, de îndată ce trecea prin faţa noastră. Atâta doar că loviturile nu erau aşa de puternice, deoarece nu erau date cu ură, din contră; în orice caz era ceva ce nu se poate descrie. Eu cred că era mai mare suferinţa noastră, a celor ce loveam, decât a celor loviţi. Aceştia poate că mai găseau o diminuare a suferinţei lor, în faptul că sufereau în comun şi egal. Poate ca vreunul din « comitet » să fi lovit mai cu ură, dar nu-mi vine să cred nici asta, pentru că nu se ştie cum au ajuns şi aceştia în situaţia în care se aflau.

Gândeam că fiecare om este ca un metal. Acestea se topesc cam de la 140 de grade temperatură în sus, iar unele se topesc aproape de 2000 de grade, dar tot se topesc. Aşa şi oamenii. Unii au cedat imediat, de groaza puşcăriei; alţii la câteva palme, iar unii la mii şi zeci de mii de ciomege şi alte chinuri, dar tot au cedat. Chiar şi moartea este o dovadă că au cedat, orice ar spune oricine! A depins de constituţia fiecăruia şi de locul, ca să zic aşa, ce 1-a avut pe scara lui Mendeleev. Esenţialul este că, înainte de a fi fost supuşi la aceste torturi şi chinuri inimaginabile, noi, cei închişi, am fost poate mai oameni decât cei rămaşi afară. Dar cine să înţeleagă acest adevăr ? Cei care afirmă că, dacă ar fi fost ei în locul nostru, nici nu ar fi stat de vorbă cu Ţurcanu, sau pur şi simplu i-ar fi întors spatele? Aceştia uită cât de puternici erau Ţurcanu şi ai lui şi pe cine aveau ei îndărătul lor, cât de slabi, de anemiaţi şi de desfiguraţi în bătăi eram noi". Aceştia uită sau poate că nu ştiu de aşa numita « lege de aur » a demascărilor. Nu numai că cine făcea pe el, de durere sau de spaimă, trebuia să-şi mănânce fecalele. Se uită sau poate nu se ştie, de asemenea, că în ziua de Bobotează se organiza o ceremonie satanică, la care parodiindu-se botezul, deţinuţii erau obligaţi să servească, în loc de sfânta aghiazmă, o gamelă cu urină, luată din hârdăul în care ne făceam cu toţii nevoile.

Nimeni nu îndrăznea să se opună şi nici nu incerca vreo rezistenţă căci ar fi fost imediat zdrobit. Tot ce era anticomunist trebuia să dispară sau să fie complect dezumanizat.

Ceea ce se întâmpla în camera noastră, la subsol, se întâmpla şi în alte camere, şi la alte nivele, acţiunea fiind declanşată în aceiaşi zi, exact în acelaşi timp, exact după acelaşi tipic. Aceasta este grozăvia fenomenului Piteşti! In toate camerele au băgat în aşa zisul comitet de demascări câte un om care avea priză printre ceilalţi, care era respectat şi se bucura de o anumită încredere generală. Bine înţeles, acesta era deja în chingile diavolului şi cunoştea de pe propria-i piele tot ce se va face şi cum se va ajunge la faimosul « salt calitativ » marxist.

In realitate, aceste « demascări » nu urmăreau altceva decât un supliment de anchetă poliţienească, strângându-se sute de mii de informaţii despre cei din afara închisorilor, care fuseseră în contact cu noi; de altfel, mulţi dintre aceştia începuseră şi ei a sosi în puşcărie. Bineînţeles, se urmărea compromiterea totală a celor mai buni dintre cei buni, a tuturor patrioţilor şi iubitorilor de neam, de bine, de frumos şi de Dumnezeu. Securitatea a aranjat astfel lucrurile încât lumea neştiutoare a început a acuza exact pe aceştia. Scopul diabolicei acţiuni de « demascare » şi de aşa zisă « reeducare » a fost transformarea pe cât posibil a tuturor deţinuţilor în informatori, pentru ca, fără eforturi, direcţiile închisorilor şi stăpânii lor de mai sus să afle ce se vorbeşte în închisori sau în afara lor, ce gândeşte bietul Român, oropsit, înstrăinat şi martirizat în propria-i ţară.

Cei care nu putuseră învăţa carte, dar care fuseseră promovaţi pe diferite trepte de conducere, de către regimul comunist, au ajuns să se bată cu pumnul în piept că ei au fost comunişti şi «patrioţi» încă din faşă, au început să creadă că locurile unde se cocoţaseră necinstit, chiar li se cuvin de drept. De aceea, tinerii intelectuali patrioţi din închisori trebuiau să piară, tocmai pentru că fuseseră cinstiţi, altruişti, generoşi, buni români, uneori poate cam imprudenţi faţă de barbaria instaurată în ţară după 23 August 1944. Aceştia trebuiau să piară, să piară însă, pe cât posibil, de mâna propriilor lor tovarăşi de suferinţă şi chin. Cum poate fi calificată, altfel decât diabolică, mintea care a imaginat acest scenariu?

Intre 1949 şi 1952, « demascările » şi « reeducările » din Penitanciarul Piteşti se făceau în serii de trei-patru luni fără întrerupere. Deţinuţii martirizaţi erau nevoiţi să suporte chinuri şi răstigniri pe care nici eu, care le-am trăit, nu le pot descrie în toată amploarea lor.

S-au scris în timpul demascărilor sute de mii de pagini, pentru fiecare dintre acestea Dumnezeu mai ştie câte sute şi mii de pari s-au luat în Penitenciarul Piteşti în jurul anului 1950. Torturile diabolice, martiriul neîntrerupt şi suferinţa fără capăt au demonizat, ucis sau dus la nebunie multe mii şi mii de Români, între care s'a ţesut o nevăzută pânză de compasiune, de înţelegere reciprocă, pe care timpul o scoate tot mai pregnant la lumină, în ciuda faptului că rândurile supravieţuitorilor Piteştiului se răresc pe zi ce trece.

Cancerul demascărilor şi al reeducărilor de la Piteşti şi-a trimis celulele sale distrugătoare şi la Gherla sau la Târgşorul destinat elevilor, peste tot fraţii fiind obligaţi să devină torţionari ai propriilor lor fraţi.

Pentru autorul prezentelor memorii, şi Piteştiul şi Gherla au fost dureroase locuri de întâlnire, de revedere a fraţilor săi: cel mai mare, martirul invalid de război, cu care m'am înţeles din priviri. In cei 18 ani de detenţie, am creat în memorie 309 poezii; recent le-am aşternut pe hârtie, una dintre ele fiind intitulată « Ochii fratelui », ai fratelui meu Culai. Tot în închisoare mi-a fost dat să-1 văd odată pe fratele cel mic, pe Cedric: i-am admirat ţinuta demnă şi bărbătească, în una din plimbările prin iadul de la Piteşti.

In cei 18 ani de detenţie s'a scurs toată tinereţea mea şi a fraţilor mei de pe plaiurile subcarpatice ale Scorţenilor de pe Tazlău, Judeţul Bacău, plaiuri atestate sub acest nume cam de cinci veacuri şi jumătate. Nici o perioadă, din acest lung şir de ani în care am fost privat de libertate, nu a fost atât de dureroasă ca perioada trăită la Piteşti. De aceea, prezentul fragment de jurnal năzuieşte numai să se adauge altor mărturii ale supravieţuitorilor Piteştiului, cu toţii adevăraţi martiri ai neamului românesc.

Eugen Măgirescu, Scorţeni-Vaslui, 1987

MOARA DRACILOR

Tot fugărit de câinele cel roş,

Băgai la « Moara dracilor » în coş.

Huruitoarea măcina răsad,

Amestecat cu codină din iad.

Şi scârţâia tihnită din măsele,

Adulmecând şi-o grindină de stele.

Aşa alişveriş n'a mai avut

De când căzu din stele Belzebut...

La « Moara dracilor », după ponoase,

Se macină şi suflete şi oase.

Flăcăi voinici, cu cerul strâmtorat,

Brânciţi de o huidumă de păcat,

Se'mpotrivesc, sub pietre, scăpărând

Câte-un crâmpei de viaţă, când şi când...

Icneşte hardughia din ţâţâni,

Prin beznă căutând după stăpâni

Şi mulţumită'n miezul nopţii bate

Din aripile-i negre, lăbărţate,

Ca măcinat tot anul numai floare

Şi feciorelnice mărgăritare...

La moara asta, dac-ai mas în drum,

Iţi ia din suflet Diavolul uium,

In fiecare zi câte-un miertic,

Iar inima ţi-o joacă la arşic.

De-atâta ghes am şi uitat că sânger,

Şi c'am avut cândva şi eu un înger.

Hei! Cum m'a prins dihania sub roată,

Şi ce mai Făt Frumos eram odată!

Pe-atunci, mânând cerboaicele la strungă,

Mai sărutam pios câte-o ledungă

Şi mai torceam pe-un fluieraş de tei

Din subsuoara lunii, funigei.

Treceam domol prin lume, căutând

Un colţişor de loc pentru comand

Şi nu purtam pe drum nici un trofeu

Şi nici sfărâmături din visul meu.

Cu flamura credinţelor vâlvoi,

Făceam din roata soarelui urzoi

Şi năvodeam de-o punte'n paradis,

Să-mi duc coburii doldora de vis...

Şi-aşa din lumea asta, dintr'o dată

Am nimerit la Moara blestemată.

Plinind sorocul unui zodiac

Sau sadica plăcere-a unui drac.

Agonisita sufletului galeş,

Mi-a jefuit-o câinele de vameş.

Şi mi-au păscut pârloaga cerului

Lăcustele capriciilor lui...

Nechează gloaba pe maidanul gol

Visând un braţ de iederă'n ocol.

Iar sufletul mai scormone 'mprejur

O'mbucătură mică de azur...

De când băgai la moara asta'n coş,

Mi s'a umplut tăbolul cu reproş.

Şi'n cerul gurii mi-a turnat Satan,

Din cosoroaba Iadului, catran.

Hei, râşniţă, bătuţi-ar la răscruci

Arhanghelul aripile'n butuci!

Mai răsuceşte-te odată'n fus,

Şi'ntorce-mă, să mor cu faţa'n sus!