EPILOG

Timpul a trecut. În lagărul de la Poarta Albă n'am mai auzit nimic de demascări. Fără ele, mă consideram aproape un om liber! Dar zilele s'au scurs şi acolo, chinuite — pe şantierele dezolante — şi serile au tre­cut, triste — în promiscuitatea din barăci.

Mi s'a dat drumul din lagăr într'o zi de sfârşit de iarnă, ploioasă şi rece. A fost ziua de 10 Martie 1951.

În ajun, într'un birou al administraţiei, un ofiţer de la Securitatea Constanţa, a avut de spus fiecărui elibe­rat câteva cuvinte, între patru ochi. Când mi-a venit rândul şi am intrat în birou, m'a privit fix, mi-a zâmbit uşor, după care mi-a spus:

— Dumneata ai văzut multe lucruri petrecându-se în închisoare şi ai fost supus unui regim, pe care l-ai considerat poate, neconform legilor Republicii Popu­lare Române. Dar nu e de competenţa mea să judec ceea ce a fost legal sau ilegal. Datoria mea e numai să te fac atent, că e interzis să se dezvăluie ceea ce s'a petrecut în penitenciare. Răspunsul meu a fost, desigur, aşa cum cere interdicţia de care mi-a vorbit.

S'au scurs mai mulţi ani, fără să ştiu mereu nimic, de ce a urmat la Piteşti şi la Peninsula, după plecarea mea. A trebuit să vină luna Februarie a anului 1957, ca să mă întâlnesc cu Dinu Georgescu. El şi-a continuat viaţa la canal până în vara anului 1953, când şantierele au fost desfiinţate şi apoi până în Octombrie 1956, la Penitenciarul Gherla, când a fost eliberat.

De la el am aflat ce-a urmat. Dar totul nu se ştie. Fiindcă începutul acţiunii de teroare rămâne mereu în­văluit de mister...

Ceea ce s'a întâmplat la Piteşti a fost pus la punct de generalul Nikolski, care conducea de fapt Ministerul de Interne, aşa cum sunau dispoziţiile venite de la Mos­cova. Ana Pauker şi-ar fi dat şi ea consimţământul. Conducerea terorii a fost dată în seama inspectorilor de penitenciare Dulgheru (alias Dullberger) şi Zeller, deveniţi după 1951 generali.

 

În 1947 Eugen Ţurcanu era deţinut la Penitenciarul Suceava. Fusese condamnat, aşa cum ne spusese la Piteş­ti, pentru nedenunţare.

Cum s'a ajuns la întemniţarea lui? încă din primele luni, după intrarea ruşilor în România, Ţurcanu se şi găsea în rândurile comuniştilor. Pornise cu avânt în activitatea lui comunistă şi avea planuri mari pentru viitor. Căpătase încrederea vârfurilor din partid şi se pusese ochii pe el pentru a-fi pregătit să devină diplo­mat. Cu ani în urmă însă, Ţurcanu fusese în Frăţiile de Cruce. Convertit la comunism — dar necunoscând sau poate nebănuind ascunzişurile tacticei, după care îşi duce lupta de consolidare acest partid, Ţurcanu nu s'a grăbit să dea pe mâna Siguranţei pe foştii prieteni — fraţi de cruce — care îi mai vorbeau despre ceea ce a fost, despre ceea ce va mai fi Mişcarea Legionară şi despre activitatea lor în prezent. Un denunţ însă, a fost de-ajuns pentru vârfurile comuniste din regiunea Sucevei ca să-1 azvârle în închisoare. Pe loc, planurile i s'au spulberat. Comuniştii îl cunoaşteau bine însă. Ştiau în primul rând că se lepădase de legionarism şi mai ştiau, în al doilea rând, că e omul care e capabil de orice, pentru a-şi recăpăta o poziţie pierdută.

Cum s'a ajuns să i se prezinte lui Nikolski omul de care ar fi avut nevoie pentru începerea terorii de la Piteşti, rămâne în negură.

Cert e că oameni din Ministerul de Interne şi poate chiar Nikolski, l-au vizitat îndelung la Penitenciarul Suceava. I-au spus de ce au nevoie, i-au dat secretul re­educării, i-au arătat ce înseamnă demascarea interioară. E acel putregai care zace în om şi acest putregai trebuie scos. Fiindcă el Ţurcanu, tocmai din cauza acestui pu­tregai, a ezitat să-şi denunţe prietenii. I s'a explicat că un comunist calcă în picioare orice prietenie, când sunt în joc interesele partidului şi ale clasei muncitoare. Ţurcanu a înţeles atunci, că putregaiul care încă se mai găsea în el, 1-a aruncat în închisoare. Nu partidul co­munist şi nici clasa muncitoare, ci putregaiul. S'a jurat că şi-1 va scoate. S'a jurat că-1 va scoate şi din ceilalţi deţinuţi şi mai cu seamă din legionari — fiindcă prie­tenii lui au fost legionari. Şi i-a spus lui Nikolski să aibă toată încrederea în el.

S'a trecut deci la fapte. Penitenciarul Piteşti a fost rezervat studenţilor. Deţinuţii de drept comun au fost transferaţi la alte închisori. O parte din gardieni au fost mutaţi la alte penitenciare şi înlocuiţi cu alţii de încredere. Li s'a vorbit despre înalta misiune ce le-o dă partidul şi de secretul acestei operaţiuni.

Ţurcanu e adus la Piteşti în luna Aprilie 1949. Şi-a lăsat la Suceava prietenii, pe care nu-i denunţase aşa cum cerea datoria faţă de partid. Printre ei se găsea şi Alexandru Bogdanovici, care a fost cu mine în camera 4 Spital. Atunci nu înţelesesem de unde-i venea ura lui Ţurcanu, când i-a spus: « de mâinile mele ai să mori banditule ». Ce se întâmplase? La Suceava, Alexandru Bogdanovici înfiinţase o grupare — bine înţeles cu consimţământul direcţiei penitenciarului — intitulată « Organizaţia deţinuţilor cu convingeri comuniste », pe scurt O.D.C.C. . Bogdanovici era şi el unul din aceia care înţelegeau să se reeduce, însă prin convingere. Reeducarea de care se entuziasma el, consta în a toci broşurile şi tratatele marxiste — şi asta e totul, in­diferent de ce gândeşti. Sfatul, ii dăduse tatăl său, — membru de vază al Partidului Social Democrat dizident — care la un vorbitor i-a spus fiului: « singura posibi­litate să te salvezi de aici, e o reeducare, una de formă, bine înţeles ». Alături de Bogdanovici se găsea, printre alţii, şi un oarecare Mărtinuş. Ţurcanu, înainte de a fi transferat la Piteşti, i-a vorbit în câteva cuvinte lui Mărtinuş despre planurile lui de a începe o reeducare, însă de alt gen. Fiindcă, 1-a lămurit Ţurcanu, reeduca­rea de care face atâta caz Bogdanovici, nu are absolut nici o valoare. Trebuie să fim cinstiţi faţă de clasa mun­citoare, i-a mai spus în continuare, nu avem dreptul s'o înşelăm, prefăcându-ne a fi reeducaţi, aşa cum o face Bogdanovici. L-a mai sfătuit că ceea ce i-a spus, să rămână numai pentru ei doi. Odată ajuns la Piteşti, Ţurcanu a fost adus imediat în faţa lui Dulgheru. S'a trecut imediat la fapte. Trebuia formată prima echipă de şoc. A cerut întâi să-i i se aducă imediat de la Sucea­va, deţinuţii Levinski şi Ţanu Popa. Erau oameni, de care el avea certitudinea că nu se vor da înapoi, când le va spune despre ce e vorba. Echipa de şoc trebuia însă să fie formată din cel puţin zece oameni. Aceştia au fost formaţi cu ajutorul bătăii dusă până la ultima putere de rezistenţă a omului. Au fost luaţi deţinuţi — doi, trei — şi introduşi într'o cameră mai izolată a Penitenciarului. Peste ei au năvălit Ţurcanu şi oameni din Ministerul de Interne. Era prezent totdeauna şi directorul penitenciarului, Dumitrescu. Fără să li se mai dea multe explicaţii, li s'a spus că sunt duşmanii poporului şi că numai prin bătaie pot fi aduşi pe calea bună. După ce au fost zdrobiţi zile de-a rândul Ţurcanu le-a explicat despre ce e în fond vorba. Cât au mai rezistat, după ce li s'a spus ce vor avea de făcut în viitor, nu se ştie, fapt este însă, că prima echipă de bătăuşi a fost formată. între timp au sosit de la Suceava Ţanu Popa şi Levinski. Cum s'a procedat cu aceştia doi, iar nu se ştie.

Pe data de 6 Decembrie 1949 a fost adusă prima serie de deţinuţi în camera 4 Spital. Se pare că Pătrăşcanu a făcut parte din prima echipă de şoc, creat în urma bătăilor primite de la Ţurcanu şi oamenii Ministe­rului de Interne. Gherman, Steiner, Puşcaşu, Oprea şi Roşea, au căzut de la prima serie, intrată în foc la 6 Decembrie. Bogdanovici, care a fost şi el adus de la Suceava, împreună cu Mărtinuş, a fost introdus în ca­mera 4 Spital cu prima serie. Ţurcanu îi spusese însă mai înainte că e un bandit, că vrea să înşele clasa mun­citoare, dar nu i-a vorbit nimic despre ceea ce va urma. Mărtinuş, care a fost câştigat complet de partea lui Ţurcanu a fost şi el prezent. A sărit pe Bogdanovici şi apoi ajutat de Ţurcanu l-a zdrobit în bătaie. Dar Bogdanovici încă habar n'avea de ce îl aşteptă. A tre­buit să stea în camera 4 Spital cu mai multe serii, până într'una din zile când Ţurcanu l-a omorât cu mâinile lui, aşa cum îi promisese.

O soartă cumplită a avut Constantin Oprişan. Era şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. A fost adus la Piteşti, special, numai să fie trecut prin demascări. A fost mutat de mai multe ori în camera 4 Spital. A fost trecut prin culoarul format de bătăuşi, a fost lovit până la sânge, iar după ce rănile i s'au acoperit, a fost băgat din nou în foc, i s'a luat mâncarea... Şeful Frăţiilor de Cruce a cedat. Şi-a făcut autobiografia şi apoi a vorbit de superioritatea materialismului asupra idealismului.

A fost obligat să spună că s'a convins de adevărurile marxismului. Era mutat dintr'o cameră într'alta, ca să fie auzit de toţi legionarii!

După ce am plecat la Canal, Penitenciarul Piteşti a devenit un infern. Bătăile au luat aspecte sinistre. Demascaţii au fost izbiţi cu capul de ciment, au fost bătuţi până aproape de moarte, au fost obligaţi să-şi mănânce propriile excremente, li s'a deşertat mâncarea în tinetă. Şi demascaţi erau toţi, pe rând...

În acelaşi timp, la Canal, roboţii au fost asmuţiţi pe ceilalţi deţinuţi de directorul lagărului, Zamfirescu, şi de « responsabilul politic », Chirion. Au fost aduşi în noua cameră 4 Spital oameni în vârstă, foşti demni­tari politici şi bătuţi la spate aşa cum erau trataţi pe vremuri hoţii de cai.

De multe ori, a fost prezent chiar directorul legărului.

La Peninsula se găsea în acel timp şi Doctorul Simionescu, fost profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti. A fost dat pe mâna lui Bogdănescu, care 1-a torturat în aşa hal, încât cel ce era unul din cei mai buni chirurgi ai noştri, şi-a luat lumea în cap. S'a re­pezit năuc spre sârma ghimpată, a trecut de linia de siguranţă; sentinela a tras.

Cum ceilalţi deţinuţi nu ştiau ce se întâmplase la Piteşti, e de la sine înţeles că studenţii de la Peninsula erau consideraţi, ca cele mai mârşave lichele ce le-a putut da neamul românesc. E dealtfel, ceea ce a urmărit Nikolski: să creeze confuzie, deznădejde, scârbă, între deţinuţii politici...

Când teroarea a ajuns la supliciul suprem, când demascările interioare şi autobiografiile au distrus şi ultima fărâmă de rezistenţă morală, teroriştii şi terori­zaţii din Penitenciarul Piteşti au fost transferaţi la Gherla. Nikolski hotărâse ca experienţa să fie extinsă şi la alte închisori. Ţanu Popa a fost luat în acest scop dala Canal ca să-1 întâlnească pe Ţurcanu la Gherla.

Au trecut imediat la treabă. La etajul trei al închi­sorii, în camera 99, a început schingiuirea deţinuţilor — aici muncitori şi ţărani. Nu li s'a mai aplicat progra­mul de la Piteşti — au fost luaţi la bătaie, spunându-li-se numai, că sunt duşmanii poporului. Din primele zile. Doi dintre ei, au şi încercat să se sinucidă. Au fost sal­vaţi în ultimul moment.

Dar numai la câteva luni după începerea teroare' la Gherla, Ţurcanu, împreună cu încă opt terorişti, sunt puşi în lanţuri şi expediaţi la o adresă necunoscută. Roboţii şi terorizaţii au dat-o pe seama voinţei clasei muncitoare. Atâta timp cât eşti în închisoare, trebuie să fii în lanţuri; clasa muncitoare îi cere acum lui Ţur­canu să scoată putregaiul şi din deţinuţi din alte închisori. Dar la Gherla a încetat teroarea! Roboţilor li s'a spus că nu mai au voie să bată pe nimeni. Trebuie însă să rămână mereu vigilenţi; în închisoare sunt mulţi duşmani ai clasei muncitoare, aşa că administraţia trebuie să-i ştie. Trebuie deci traşi de limbă, să li se poată afla aşa gândurile ascunse...

Odată cu ridicarea echipei lui Ţurcanu de la Gherla — puţin înaintea Crăciunului 1951 — au încetat şi bătăile de la Peninsula. Brigăzile 13 şi 14 au fost desfiin­ţate, iar studenţii împrăştiaţi prin celelalte barăci. Cum au fost primiţi de ceilalţi deţinuţi, e uşor de imaginat! Au rămas cu această pată: de cele mai odioase lichele ce le-a dat poporul român. Niciunul n'a avut curajul să lămurească pe cineva prin ce experienţă au fost trecuţi. Şi nici din ceilalţi deţinuţi nu s'a găsit nimeni să-şi pună întrebarea cum se face că tocmai cei mai tari să ajungă cei mai slabi. S'au mulţumit numai să tragă concluzia: lichele. O, ce miopie!

Haosul în conştiinţele studenţilor de la Gherla a continuat până prin 1953-1954. Ei aveau ferma con­vingere că Ţurcanu cu echipa lui se găseşte la alt peni­tenciar — poate la Aiud — să asculte autobiografiile de­ţinuţilor de alte categorii, ca apoi să le scoată putre­gaiul care-i macină.

S'a auzit înfine, că Ţurcanu a fost dus la Ministerul de Interne şi că este anchetat! Iar când mulţi din studenţii schingiuiţi au fost ridicaţi de la Gherla, n'a mai existat nici o umbră de îndoială, că demascările au încetat pentru totdeauna. S'a aflat în fine, că va fi un proces, schingiuiţii fiind aduşi ca martori. Şi intr'adevar, după trei ani de anchete, roboţii au fost aduşi în faţa justiţiei.

Mi-am adus aminte, când am aflat de judecarea lor, de cuvintele ofiţerului de la Securitatea din Constanţa: « dumneatale ai fost supus unui regim, pe care l'ai con­siderat, poate, neconform cu legile Republicii Populare Române ».

Căzuse de altfel, şi echipa Pauker, T. Georgescu, V. Luca. Oricum, Ana Pauker a reprezentat în România comunismul de tip stalinist, dus până la ultima lui expresie. Iar în ce priveşte teroarea de la Piteşti — că ea a fost pusă la punct de oameni legaţi de această echipă — e de ajuns de amintit sinuciderea lui Zeller. El şi cu Dulgheru au urmărit îndeaproape schingiuirea studenţilor de la Piteşti. După ce echipa Pauker-T. Georgescu a pierdut puterea, Zeller şi-a tras un glonţ în cap. Nu mai era cine să-1 apere! ? ?

Procesul a avut loc, în secret, prin Noiembrie 1954. Trei ani au durat anchetele roboţilor-terorişti; vreo două zeci. Au fost aduşi martori peste şaizeci de deţinuţi schingiuiţi. Tribunalul a fost prezidat de Gene­ralul Petrescu — mereu acelaşi general Petrescu! Asis­tenţa era formată din vârfuri ale Partidului comunist şi ale Securităţii. Roboţii, în boxă — mereu în jurul lui Ţurcanu — arătau groaznic. Cei trei de ani de anchetă, dusă în cel mai desăvârşit secret, le înăsprise şi mai rău feţele. Nebărbieriţi, murdari, în haine văr­gate — la unii prea strâmte, la alţii prea largi — soioase, — erau degustători.

Au fost introduşi martorii. Schingiuiţii în faţa schin­giuitorilor. Cei mai mulţi dintre acuzaţi erau cu privi­rea pierdută. Se întrebau poate de ce se găsesc în boxă! Fiindcă au ajuns să schingiuiască, după ce au fost ei schingiuiţi! Procurorul a smuls hainele de pe martori. Din rândurile asistenţei a ieşit un ah, lung; rănile ci­catrizate i-au îngrozit! Dintre cei acuzaţi n'a îndrăznit nimeni să-şi scoată cămaşa să i se vadă şi lui rănile cicatrizate! Pop Cornel, de exemplu, avea spatele brăz­dat ca un ogor. E în boxă!

Şi apoi procurorul a făcut câţiva paşi în faţa com­pletului de judecată, s'a aplecat, şi-a luat capul în mâini şi a început să hohotească. După câteva minute îşi revine — meseria i-o cere — şi spune teatral: asemenea atrocităţi au avut loc în secolul al XX-lea... şi tocmai în Republica noastră populară... şi apoi iar a hohotit, cu capul în mâini.

Acuzaţii nu schiţau nici un gest; erau stane de piatră. N'au încercat nici să se apere; nici să întrebe de ce n'au fost aduşi în boxă toţi schingiuitorii (Gherman, Steiner, Titus Leonida). Şi de ce nu e alături de ei, Nikolski, şi apoi, Zeller, Dulgheru, Dumitrescu, Ciobanu, Mândruţă.... Bănuiau poate că şi aceştia fu­seseră arestaţi între timp — cu excepţia lui Nikolski — şi nu îndrăzneau să se considere egalii lor, fiindcă ei îi creaseră ca roboţi? Li s'a dat cuvântul în apărate. N'au făcut-o. Şeful însă s'a apărat şi a cerut circumstan­ţe atenuante fiindcă crimele care le-a comis, le-a făcut, sfătuit fiind de agenţi ai Occidentului! S'au strecurat în închisoare cu scopul să dezlănţuie teroarea, pentru a compromite astfel partidul comunist...

Generalul Petrescu n'a zis nimic şi nici procurorul şi nici asistenţa...

Apoi acuzarea a cerut pedeapsa capitală pentru monştrii din boxă. Procurorul dus pe gânduri, a tras concluzia: ce ruşine au făcut ţării noastre! (Occidentul sau monştrii?)

Completul de judecată şi-a dat sentinţa: moarte.

Cei din sală au dat şi ei din cap, încet, de sus în jos: moarte...

Apoi monştrii au fost duşi la Jilava Au aşteptat acolo până li s'a comunicat în scris sentinţa.

Intr'o dimineaţă, când se îngână ziua cu noaptea, au fost scoşi din celule şi apoi din fort şi duşi în Valea Piersicilor.

Totul era pregătit: groapa şi plutonul de execuţie. Monştrii au fost înşiruiţi în faţa gropii. Comandantul plutonului a strigat: foc. Au căzut toţi deodată; Ţur­canu în mijlocul lor.

S'a turnat var peste ei şi apoi groapa a fost astupată cu pământ. Au terminat în aceeaşi groapă — monştrii în slujba Occidentului putred...

Au fost judecaţi şi Dulgheru, Directorul Peniten­ciarului Piteşti, Dumitrescu şi mai mulţi gardieni. Au fost pedepsiţi pentru neglijenţă în serviciu: « să nu ştie ei, că acolo sub nasul lor, Occidentul compromitea par­tidul comunist...? »