VII

Mă trezesc. Nu ştiu ce oră să fie; afară e încă întuneric. Rămân mai departe culcat. Cum aş putea îndrăzni să mă ridic! Mă mişc puţin şi simt dureri în tot corpul. Coşul pieptului e parcă tot o rană; fălcile nu mi le pot mişca; picioarele îmi sunt anchilozate. Cele cincizeci până la şaizeci de lăsări pe vine, mi-au zdruncinat toţi muşchii.

Degeneratul a reuşit până acum pe deplin în acţiunea lui. în următoarele zile va putea să facă ce vrea cu noi, aşa betegi cum suntem.

După zgomotul paşilor ce-i aud pe ciment, suntem păziţi de două plantoane.

Afară, e mereu întuneric. îmi fac o socoteală, că la 22 Ianuarie, ne fiind încă nici un semn de a se face lumină, trebuie să fie mai puţin de ora şase.

Din toate câte s'au întâmplat ieri, nu încape nici-o îndoială, că cei care au planificat teroarea au făcut-o ca să ne distrugă nervii, să ne epuizeze forţele, să ne demoralizeze. Camera 4 Spital e astfel purgatoriul în care am fost trimişi de Ministerul de Interne.

Gândul, că peste o oră sau două va trebui să trec iarăşi prin încercările grele de ieri îmi dă o senzaţie de sfârşeală.

Ce va aduce ziua de astăzi, refuz să întrevăd!

Cu ochii fixaţi în scoarţa ce ţine loc de saltea, speranţele mi se şterg din ce în ce mai mult, până la dispariţie. Viitorul, atât de enigmatic, mi-e simbolizat printr'un sarcofag, sub care sunt îngropate atâtea vise...

Îmi frec ochii şi m'arunc în trecut, la intrarea ruşilor în România, când, cu tot prăpădul ce venise peste noi, speranţe îmi dădeau încă curaj.

A fost ca o rupere de diguri....

Armatele sovietice se revarsă peste pământul României, într'un entuziasm delirant, divizii după divizii gonesc spre Apus. Primele ziare, după întorsătură, le numesc armate « eliberatoare ». N'o crede nimeni; cel puţin eu n'am întâlnit pe cineva care să le considere, în mod sincer, ca atare.

E armistiţiu, dar totuşi, regimente întregi ale armatei române sunt făcute prizoniere. « Eliberatorii » îşi dau arama pe faţă...

Primele tancuri sovietice au intrat în capitală. în loc de entuziasmul de masă, pregătit de ziare, « eliberatorii » nu sunt întâmpinaţi decât de vreo două mii de oameni; cifră infimă pentru populaţia de peste un milion a Bucureştiului. Atât s'a putut aduna din mahalalele capitalei!

E un Septembrie cu căldură mare. Vara nu vrea să cedeze. Câmpurile stau părăsite; ţăranilor nu le mai arde nici de culesul porumbilor, nici de slobozirea pomilor încărcaţi de fructe.

Apoi, e panică: se aude că pe unde trec « eliberatorii » e prăpăd. Iau tot ce întâlnesc: cai, căruţe, birji, automobile în bună stare sau pe jumătate stricate; apoi, golesc prăvălii în câteva minute, taie un viţel numai pentru câteva fleici, sparg un butoi pentru câţiva litri de vin, îţi dau în casă totul peste cap, doar or găsi ceva de valoare....

Îi aştept, să-i vad şi eu, să mă încredinţez de tot •ce aud despre ei.

E ceva lume strânsă pe trotuarele străzii principale ale oraşului... Se aşteaptă cu înfrigurare!

Iată că la cotitura străzii îşi face apariţia primul « eliberator ». Armăsarul în spume galopează pe asfaltul străzii, ca şi cum ar fi venit aşa, în goana mare din stepele Rusiei.

Inima îmi bate, nu de frica mongolului care stă stângaci în şa, ci de teama unei alunecări a calului; mi-e frică să nu-şi rupă picioarele splendidul armăsar românesc! Urmează apoi, căruţe încărcate cu soldaţi de diferite neamuri: ruşi, tătari, mongoli; camioane, tunuri enorme, automobile decapotabile, brisci, şarete... Şi toate trec în goana mare şi în cea mai perfectă dezordine. Apoi, murdăria de pe « eliberatori », bărbile ne-rase de săptămâni, sau poate de luni de zile, lipsa unei deosebiri în ţinută între ofiţeri şi soldaţi, totul îţi dă impresia că peste noi, în trecere spre Apus, se revarsă noi năvăliri barbare.

Nu mă pot abţine şi spun necunoscutului de lângă mine.

— Uite domnule, ce-a dat peste ţara noastră. La ce ne-am putea aştepta de la barbarii ăştia!

— Taci domnule, îmi spune cu falsă îngrijorare, omul de lângă mine.

— De ce să tac, îi răspund, ce ţi-e frică că ne înţeleg ăştia? Doar suntem între noi.

El, tot grijuliu:

— Oricum, trebuie să ne acomodăm...

Plec! Las în spatele meu primul specimen, întâlnit după « eliberare », din ceea ce se cheamă colaboraţionişti.

Nimeni nu mai iese la şoseaua mare. Prăvăliile sunt golite şi stau cu obloanele trase.

Armatele sovietice trec mereu, zi şi noapte, în revărsarea lor către inima Europei. Sunt grăbiţi să aducă şi altor popoare aceeaşi «eliberare » care ne-au adus-o nouă, românilor.

Câteodată, târziu în liniştea nopţii, îi aud de departe, după cântecele lor intonate de sute sau poate de mii, deodată; am impresia că în acest delir vor să ajungă mai repede la ţintă.

Cât despre mine, trebuie să fac un efort să nu mă simt străin pe pământ românesc!

Apoi, după ezitări, cu inima strânsă, ies la drum; nu să-i întâmpin, ci să le ghicesc gândurile.

Sunt singur pe drumul ce duce spre poalele Carpaţilor. Aştept. Cu privirea scrutez şoseaua până la punctul unde îşi pierde conturul. După un timp apare un vehicul, tras de cai. încet îl desluşesc: e o birjă.

Trec lungi minute până ce trăsura e în faţa mea; soldatul de pe capră trage domol hăţurile. Caii se opresc. Sunt obosiţi şi ei ca şi cel ce-i mână.

Am o uşoară tresărire, dar imperceptibilă pentru cei trei militari sovietici din birjă. De pe capră, sare jos soldatul de lângă vizitiu. E cu pistolul automat în mână.

Pentru o clipă, regret parcă ieşirea la şosea! Ofiţerul superior de pe canapeaua din fundul trăsurii îmi redă însă încrederea în mine: îmi zâmbeşte şi-şi ridică mâna, în semn de salut. îi răspund cu o uşoară, dar politicoasă înclinare a capului. După epoleţi, bănuiesc că trebuie să fie general.

Militarul cu pistolul automat în mână e proţăpit în faţa mea.

Amândoi suntem în aşteptare! Sovieticul e surprins, parcă, de tăcerea venită din partea aceluia, care după socoteala lui ar trebui să scoată o exclamaţie de « bun sosit». Trec câteva secunde. Eu, mă încăpăţânez, nu de altceva, dar vreau să-i arăt ca mă socotesc liber şi stăpân în ţara mea.

Generalul, om spre şaizeci de ani, figură atrăgătoare, ochi care observă, rupe tăcerea. Soldatul se întoarce; îl ascultă.

Nu pricep o iotă!

Apoi, spre surprinderea mea, cel proţăpit în faţa mea, îmi spune, într'o românească de parcă ar fi trăit toată viaţa aici, la poalele Carpaţilor:

— Tovarăşul General întreabă, dacă drumul până la Sibiu e bun.

Îmi revin din zăpăceala care a dat peste mine la auzul graiului românesc ieşit din gura unui soldat sovietic şi îi dau explicaţiile care mi s'au cerut.

După traducere, într'o rusească care, după socoteala mea, trebuie să fie tot atât de perfectă ca şi româneasca în care mi s'a adresat, soldatul îmi spune, ţintindu-şi privirea drept în ochii mei:

— Tovarăşul general vrea să mergi cu noi, să ne
arăţi drumul până la Sibiu.

Cu respiraţia tăiată, uitându-mă însă la general şi căpătând imediat convingerea că comandantul de oşti sovietic nu a cerut aşa ceva, îi răspund:

— Numai.... să plec aşa, fără să ştie nimeni de mine, nu e de loc plăcut. Apoi, drumul până la Sibiu nu e complicat... Sovieticii mai vorbesc ceva între ei, după care soldatul îmi spune:

— Bine, Tovarăşul General nu ţine neapărat să mergi cu noi.

Dă să se întoarcă spre trăsură, dar nu mă pot abţine şi-1 întreb:

— Dar, cum se face, de vorbeşti atât de bine româneşte? Fără nici-o ezitare răspunde:

Sunt român.

Se întoarce brusc şi din doi paşi, e pe capră.

îl salut pe general, după care caii se pun în mişcare. Rămân pe gânduri; refuz să cred că omul în uniformă sovietică e român. Vreau mai de grabă să cred că ruşii pot pregăti oameni atât de bine, încât să vorbească limba ţărilor « eliberate », fără nici-o deosebire de autohtoni.

După câteva minute, în trap domol, se apropie de mine o brişcă, trasă de un cal obosit. Totul e românesc; şi cal, şi ham şi brişcă. Acum, îmi dau şi mai bine seama că ruşii au pornit să cucerească Europa, până la Berlin, în căruţă, în birjă sau pe bicicletă!

Unicul ocupant al brişcii, îşi opreşte mârţoaga în faţa mea şi sare jos. îşi ia pistolul automat, dar se răzgândeşte şi-1 lasă de unde 1-a luat.

Văzându-1 atât de paşnic, îl primesc cu un zâmbet şi-o ridicare a mâinii drepte.

Rusul, prăfuit din cap până'n vârful bocancilor, ne-ras, cu tunica şi pantalonii soioşi, îmi întinde mâna agale ca şi cum ar avea poftă să stea la taifas.

După ce-mi adresează câteva cuvinte, dau din mâini, în semn de neputinţă. Apoi, face şi el acelaşi lucru. Următoarea mişcare din mâini, din partea mea, vrea să însemne: încotro?

Ivan înţelege:

— London, London.

Îi repar pe loc confuzia:

— Berlin.

Răspunsul e spontan; scutură din cap şi repetă:

— London.

Îi fac un semn de mare nedumerire.

Sovieticul se întoarce apoi cu faţa spre apus, dă din mâna dreaptă, cu degetul arătător înainte, ca şi cum ai certa un copil neascultător:

— Capitalist, capitalist.

Izbit de obiectivul rusului din faţa mea, mi se adevereşte, pentru încă odată, că aceasta lume capitalistă, pe care e mâniat Ivan a făcut cea mai ilogică alianţă din istoria omenirii, ajutându-şi duşmanul de moarte. Dar dacă a făcut-o totuşi, având de înfruntat formidabila armată a Germanii naziste, ce a împiedicat-o, să nu aranjeze lucrurile îi aşa fel, încât puhoiul sovietic să nu să reverse peste Europa? Fiindcă fără ajutorul american şi fără bombardamentele « fortăreţelor zburătoare », ruşii n'ar fi putut ieşi din graniţele lor. Şi apoi, o debarcare a aliaţilor pe coasta Mării Negre ar fi fost de bun augur, pentru ţările care priveau cu îngrijorare înaintarea armatei sovietice.

Ajutând trupele comuniste să pătrundă în Europa, « Liberatoarele » americane îşi dezic numele. Dar au timpul încă să rămână consecvente faţă de idea de libertate. Căruţele, brişcile, şaretele, pe care se transportă armata sovietică, în drumul ei spre Apus, pot fi oprite.

Ziua a doua în camera 4 Spital începe sub semnul batjocorii. Suntem traşi de pe prici cu brutalitate, ca să nu avem timp să ne dezmeticim. înjurăturile şi loviturile de bâtă nu lipsesc.

În jurul meu simt mâhnirea celorlalţi!

Pentru mine însă, acest început e şi mai greu. Am dureri mari în tot coşul pieptului, fălcile îmi sunt încleştate iar picioarele de-abia le pot mişca.

Suntem la locurile noastre, aşa cum am fost aranjaţi ieri. De spălat nici pomeneală!

Degeneratul, în mijlocul camerei, având lângă el pe Gherman, Steiner şi Puşcaşu, îşi roteşte privirea peste noi. Pare mulţumit de ce a întreprins până acum! Dar nu se arată deloc, că ar fi dispus să ne dea pace. Vorbeşte în şoaptă, enigmatic, cu cei din jurul lui. Cel din dreapta mea îmi aruncă o fulgerătoare privire. O frântură de secundă mi-a fost de ajuns să-i văd teama de pe faţă. Inima începe să-mi zvâcnească, dându-mi dureri şi mai mari în coşul pieptului!

Toată echipa e strânsă în jurul degeneratului! De-abia îmi dau seama că un nou atac se pregăteşte, şi iată că toţi cincisprezece se şi aruncă asupra noastră.

în câteva clipe bătaia e generală; dau cu bâtele şi curelele, în dreapta şi'n stânga. Mai pot face totuşi o remarcă: bătăuşii, evită pe cât se poate, să ne lovească în cap.

Ne ascundem cum putem feţele în mâini şi ne încovrigăm în noi. Primesc lovituri de bâtă pe spinare şi pe picioare. Bătăuşii aleargă de la un loc la altul, în dezordine şi parcă fără să ţină socoteala de cine a fost lovit mai mult sau mai puţin. Fiecare cu norocul lui!

Din când în când, degeneratul îşi îndeamnă oamenii:

— Dă-i Gherman; fii atent Puşcasule la ăla din dreapta ta. Steiner, atinge-1 peste picioare cu bâta nu cu cureaua. Trece aşa poate o oră, cu unele mici pauze; câteva minute de odihnă pentru bătăuşi.

Cu o voce calmă, plină de mulţumire, şeful echipei dă încetarea:

— Ajunge.

Prima oră a zilei a fost atât de deprimantă, încât nici nu mai îndrăznesc să mă gândesc la ceea ce ar putea veni în următoarele douăsprezece, treisprezece ceasuri..... Mă simt copleşit; frânt de oboseală, golit parcă de toată forţa. Ceilalţi şi-au pierdut şi ei puterea de rezistenţă. îi simt doborîţi de amărăciune! Aici trăim într'o lume a răului, a suferinţei, a morţii....

Am terminat de mâncat mălaiul fiert, după care suntem scoşi la toaletă, tot ca ieri, în grupe de câte zece. Suntem iarăşi la locurile noastre, mereu în aceeaşi poziţie.

Degeneratul, în mijlocul camerei, pare nerăbdător; îşi freacă mâinile, face câţiva paşi, se opreşte, se uită fix la câte unul din noi, îşi strânge buzele.

Dar iată că face semn unuia să vină la el. E la vreo cinci metri în dreapta mea. Cel chemat se scoală de pe prici şi cu un mers care îi trădează dureri, ajunge în faţa omului care ne terorizează. E Gică Şerbănescu, student la medicină, din cei care au fost aduşi de la Jilava împreună cu mine. înalt, subţire, cu o faţă mai mult feminină, nu pare deloc omul care să poată îndura rigorile unei vieţi ca cea de aici.

Nu mai am timpul să fac vreo reflecţie, că dintr'o palmă, Şerbănescu e aruncat la câţiva metri pe ciment. Steiner şi Gherman sunt pe el cu picioarele. Apoi, e ridicat şi adus în faţa degeneratului. O altă palmă îl trimi-te din nou la pământ, după care e îmbrâncit la locul lui.

Teroristul îşi roteşte privirea şi ocheşte un altul. I se aplică aceeaşi bătaie

Trece în felul acesta poate o oră şi jumătate. îmi vine şi mie rândul. Palma degeneratului mă aruncă la câţiva metri; în faţa lui trebuie să stai cu mâinile la spate. Mă încolăcesc ca să-mi feresc partea vulnerabilă a corpului de loviturile de picioare; durerile din piept îmi dau griji.

li faţa teroristului e acum unul pe care nu-1 cunosc. E mic de statură şi rotund la faţă. După ce-şi primeşte ce e al lui, dă să fugă pe prici, când degeneratul strigă:

— Bă, tu ce umbli în şalvari?

— N'am mai avut timp să-mi trag pantalonii azi de dimineaţă, răspunde, bâlbâindu-se, cel întrebat.

— Cum te chiamă, întreabă degeneratul, rânjind:

— Mahmed, domnule.

Un hohot de râs îmi strânge şi mai mult inima.

— Bine, mă turcule, dar tu cum ai ajuns pe aici? se miră teroristul.

— Am vrut să fug în Turcia şi am fost prins la graniţă, răspunde omul, cu spaimă în ochi.

Degeneratul se apropie de turc, îl apucă de turul izmenelor, şi-1 ridică la vreun metru înălţime. Apoi, cu prada în mână, se întoarce către ceilalţi din grupa lui. îl aduce aşa, câţiva metri, îl aruncă pe ciment, după care spune:

— Luaţi-1 voi în primire.

Mahmed, e luat în palme, întâi de Puşcasu apoi de Gherman şi Steiner. E asvârlit în braţele altuia, care la rândul lui îl aruncă cu un picior înfipt în spate până la câţiva metri. Şi aşa mai departe.

Turcul a ajuns pe prici la locul lui; rămâne cu privirea rătăcită, de parcă ar vrea să i se dea o explicaţie. Apoi începe să tremure din toate încheieturile. E ca un câine încolţit de lupi.

În felul acesta ne trece restul zilei..

Cum să descriu sentimentele care mă cuprind, teama care face să-mi bată inima atât de tumultos şi sângele care îmi aleargă în vine cu febrilitate?

Mă gândesc, în primul rând, că bătăuşii au fost terorizaţi în aşa măsură, până au fost aduşi la acest stadiu de brutalitate. Li s'au distrus simţurile. Au devenit un fel de roboţi care, la un semn, trec la atac.

Mă gândesc apoi că cei care au iniţiat această teroare — sunt, de bună seamă, în Ministerul de Interne, în Comitetul Central al Partidului Comunist sau poate la Moscova — trebuie să fie stăpâniţi de ură fără margini împotriva acelora care nu le împărtăşesc ideile. Au născocit cea mai demonică metodă de lichidare a adversarului politic, aducerea lui la starea animalică. Cei terorizaţi aici trebuie despuiaţi de orice caracter uman!

Eu mă găsesc în acest laborator de distrugere a sufletului, de aducerea omului la starea de robot!

Şi mă îngrozesc la gândul că mi se e va aplica şi mie această metodă care înseamnă, în primul rând, bătăi ceti pot aduce moartea.

Urletele care le-am auzit în subsol au fost scoase de oameni care au avut moartea în faţă....

Cu aceste gânduri, îmi închei încă o zi în camera 4 Spital. Seara târziu, când ni se dă liber să ne întindem pe locurile noastre, mă zbat să nu cad pradă somnului, ca să prelungesc în felul acesta sosirea zilei de mâine. Dar frânt de oboseală, cedez.

Sunt trezit a doua zi de dimineaţă de bătăuşi, îmbrâncit, ca să rămân apoi împietrit pe locul meu pentru încă o zi...