IV

Zi şi noapte, mereu aceeaşi tăcere. Izolarea în care ne găsim de mai bine de trei săptămâni în subsolul Penitenciarului Piteşti, ne torturează nervii şi ne pune probleme.

Ce se întâmplă în această închisoare? Mister! Câţiva dintre noi sunt bolnavi; au diaree. Viaţa îşi are ciudăţeniile ei! Să ai mereu burta goală şi să suferi de o astfel de boală! Cu infimele mele cunoştinţe medicale, eram convins ca diareea vine numai atunci când mănânci prea gras. Ori, toată grăsimea care am primit-o în mâncare de trei săptămâni de când ne găsim aici (şapte grame pe zi) e de o sută cincizeci de grame...

16 Ianuarie 1950. încă o zi. Dimineaţa suntem deşteptaţi de deschiderea bruscă a uşii. Tresărim, ca şi cum am aştepta să ni se dea o veste.

Prim gardianul Mândruţă — îi ştiu numele de anul trecut — e în pragul uşii. în mână are un carnet. După ce-şi roteşte privirea peste noi, spune:

— Sunteţi aici 23.
Scrie cifra, apoi:

— Săptămâna viitoare, o să treceţi sus.
Dă să plece, dar îi întrerup mişcarea:

— Nu s'ar putea să fim programaţi pentru baie? E aproape o jumătate de an, de când nu ne-am mai spălat.

Prim gardianul dă din umeri şi se mulţumeşte să spună:

— O să vedem ce se poate face; deocamdată e imposibil. Se întoarce şi trânteşte uşa după el.

Această nepăsare ne întunecă feţele. Drumul pe care mergem se arată a fi foarte greu!

Seara, târziu. Trebuie să fie trecut de ora nouă. Suntem îngânduraţi! Cu inima strânsă, aşteptăm să treacă încă o noapte şi încă o zi, ca să ajungem mai repede sus. Acolo, e cel puţin lumină. Cândva, la ora când soarele s'a ridicat de-un copac pe cer, o rază va pătrunde şi în celula noastră!

Aşa, m'arunc cu gândul înainte, spre lumină. încă patru-cinci zile şi-o voi avea!

Dar iată că tăcerea penitenciarului e din nou ruptă de urlet. Rămânem ca paralizaţi. Câteva secunde trec nesfârşit de lungi.

Un gând îmi fulgeră mintea: aici se pecetluieşte destinul nostru!

Urletul a venit din acelaşi loc: camera 4 Spital. A venit brusc; un strigăt de groază, sfâşietor, inuman, ţâşnit ca din infern.

Suntem toţi în picioare.

O singură întrebare ne munceşte: unde am fost aduşi? Suntem în panică: unii vor să-şi întindă paşii — mişcarea te linişteşte puţin — dar se izbesc de paturi, alţii îşi ridică capul în sus, spre locul de unde vine groaza. Lângă mine, Dinu Georgescu, mă priveşte cu ochi scrutători (eu nu ştiu mai mult ca el) severi ca ai unui anchetator. Faţa-i e rigidă şi fără viaţă; buzele-i par ca şi cum n'ar fi schiţat niciodată vreun surâs.

Îi dezvălui grija care mă munceşte:

— în închisoare e teroare; viaţa aici e înspăimântătoare, e ca şi cum s'ar face experienţe nebănuite până acum de oameni.

Rămânem, aşa, până târziu în noapte. Ne privim în tăcere. Ne e teamă de supoziţii. înfiorătorul strigăt mi-a revenit toată noaptea în urechi. Mi-e teamă de întuneric; aştept să se crape mai repede de ziuă.

Timpul se scurge greu. Gardianul care e în uşă dimineaţa, la prânz şi seara, când se aduce hârdăul de mâncare, nu ne arată că ceva neobişnuit s'ar petrece în închisoare.

Încercăm să pătrundem totuşi misterul tăcerii... şi al urletului.

Ne ducem la fereastră şi rămânem acolo mult. Ne întindem gâturile să pătrundem mai bine cu privirea până la vreo doi metri în sus. Nimic! în faţă numai zidul!

E, ca şi cum, acolo sus, ar fi o lume moartă!

Şi drumul nostru duce irevocabil, către această lume. Totuşi, curiozitatea mă împinge acolo; vreau să ajung mai repede.

Închid ochii şi totul îmi apare ca un coşmar: încet, liniştit, o fantomă îşi întinde braţul lung, asemănător tentaculelor unei enorme caracatiţe, care se lungeşte printre ziduri până la mine.

— Vrei să mai vezi odată camera 4 Spital? Nu era mai bine acolo, unde aveai lumină? Hai, agaţă-te de braţul meu şi vei fi acolo în câteva clipe!

— A cui fantomă eşti?

— Sunt fantoma unei lumi noi, o lume pe care nu ţi-o poţi imagina. Dar o vei afla şi tu când vei ajunge acolo.

Fac un efort pentru a recâştiga încrederea în mine. îmi alung gândurile rele. încet mă calmez.

Încerc să rămân singur, numai cu trecutul. De data aceasta, nu reuşesc însă.

Tot ce se întâmplă aici mă captivează, dar mă şi înfricoşează. Am deasupra mea un duşman, invizibil, care păstrează tăcerea, dar care şi-a trădat existenţa, prin două urlete înfiorătoare.

Sâmbătă, 21 Ianuarie, 1950.

E ora opt dimineaţa. De-abia am terminat să ne îmbrăcăm şi aşteptăm ceaiul. Uşa camerei e deschisă şi în prag e prim gardianul Mândruţă. în spatele lui, încă câţiva gardieni. Mândruţă îşi ridică puţin chipiul de pe frunte, ne priveşte cu ochi miopi şi încă somnoroşi.

— în două minute să fiţi gata; mergeţi sus la etajul doi. Executăm ordinul în cea mai mare grabă.

Ieşim, încadraţi de gardieni. Pe culoarul obscur şi liniştit e frig.

Urcăm scările, câte două trepte deodată; Mândruţă, în cap, e grăbit.

Suntem la etajul doi. Inima-mi zvâcneşte! La dreapta, pe culoar, în fund, e camera 4 Spital.

Nu mă înşel Mândruţă o ia într'acolo.

Deschide uşa — aceeaşi uşă cu geam vopsit şi zgâriat pe alocuri — se dă deoparte şi ne face semn să-i dăm drumul înainte...