III

La Jilava e un permanent du-te-vino. Noi arestaţi îşi iau locul pe prici, unii sunt scoşi pentru anchete, alţii sunt transferaţi la alte penitenciare.

Iei parcă parte la viaţa de afară, în momentul în care afli de la proaspătul arestat ultimele veşti.

Ce aglomeraţie pestriţă e Jilava! Toate culorile poli­tice, de la comunişti la extrema dreaptă. Jilava e depo­zitul securităţii capitalei, un depozit unde sunt arun­caţi de-a valma luptători anti-comunişti, foşti politicie­ni democraţi şi nedemocraţi, foşti colaboraţionişti de toate calibrele, « vinovaţi » şi nevinovaţi.

Iulie 1949...

În camera 8 de la Jilava suntem aproape două sute de oameni. Sunt scoşi doi-trei şi le iau locul alţi trei-patru. Şi aşa, ne înmulţim mereu...

Scoaterea tinetelor seara... Singura ocazie să ieşi din catacombă. Treaba asta poate fi făcută numai de patru oameni, câte doi de tinetă. Se merge în pas aler­gător şi apoi în curtea Reduitului (numele secţiei noas­tre) până la un loc unde sunt nişte butoaie mari. Pe culoar nu e permis să sară vreun strop. Totul se execu­tă în perfectă ordine, până când, într'o zi, vine rândul la transport şi celor doi generali din camera vecină. (Pe unul îl cheamă, parcă, Georgescu).

Pe culoar e şi Maromete, directorul Jilavei. Vrea să vadă, cu ochii lui, cum se face transportul urinei.

Pas alergător! Din tineta generalilor sar câţiva stro­pi. Maromete urlă:

— Aşa, bă, bandiţilor, murdăriţi închisoarea, care mi-a dat-o în grijă clasa muncitoare! Mâncaţi pâinea muncitorilor de pomană! Nu sunteţi în stare nici să vă căraţi pisatul. Să curăţiţi, imediat cu limba, unde aţi murdărit.

Executarea!

De lângă uşa lăsată deschisă, privesc scena!

Cei doi generali sunt uimiţi. Directorul Jilavei sare pe ei. îl ajută câţiva gardieni. Feţele generalilor sunt morfolite pe cimentul murdărit.

Totul e atât de simplu!

E acolo şi prim-gardianul Szabo. Ocazie excelentă să arate că e om de iniţiativă. Are în mână o bâtă zdra­vănă. O măsoară din ochi. Este exact ce-i trebuie.

Generalii privesc în gol; privire tristă. Buzele strânse de indignare, dar mâinile încrucişate pe piept, în semn de resemnare!

Szabo nu ezită. Loveşte. Generalii scot gemete nă­buşite de durere.

Nu e nimic mai dureros, decât să vezi doi comandan­ţi de oşti, căzuţi sub stăpânirea batjocorii, fără să ai posi­bilitatea să le dai măcar un semn cât de slab, că le împărtăşeşti starea de umilinţă în care se găsesc. Dum­nezeu i-a dat omului răbdare nelimitată!

Generalii luptaseră pentru liberarea fraţilor lor din Basarabia, pentru onoarea pe care invadatorii fără Dum­nezeu au batjocorit-o şi-au murdărit-o.

Szabo loveşte mereu. Scena se desfăşoară oribil în faţa ochilor mei. Starea jalnică a generalilor români e emoţionantă. Inima îmi bate cu putere. Maromete pri­veşte... închid ochii şi în faţa mea e Satana! E pe cu­loar, cu mâinile duse la spate, sprijinit de zidul Reduitului. Cu rânjet de batjocoră, ţeapăn, ca şi cum ar fi de piatră, priveşte cum sunt bătuţi doi generali ai armatei române, de Szabo.

îl privesc cu spaimă. Din ochi varsă ură, limba îi atârnă între buze, obrajii îi sunt scobiţi. Şi arată de parcă e nesătul de aceste batjocori!

Maromete! E întruchiparea duşmanului nostru şi al cărui nume mă umple de scârbă.

A adus focul infernal în catacombele Jilavei ca să batjocorească pe cei ce n'au vrut să se îns­trăineze şi să lupte pentru un steag ce nu era al lor.

Totul se învârteşte cu mine. Aici se batjocoreşte amintirea martirilor şi eroilor căzuţi în lupta împotriva
invadatorilor de la Răsărit......

Sunt trei săptămâni de când mă găsesc în camera 8 de la Jilava. Am scăpat de locul din capul camerei, de lângă tinete. Am avansat destul de bine, sunt pe la mij locul ei. Noii veniţi îşi fac stagiul lângă WCul improvizat de lângă uşă.

În « cartierul » meu sunt oameni de tot felul. în stânga, îl am pe Dima comunistul (« curva de Ana Pauker m'a azvârlit aici »), în dreapta pe D.V. Toni, minis­tru al învăţământului înainte de război. Lipit de el e Zamfirescu, ziarist şi liber gânditor (le scriam la ăia de la Frontul Plugarilor câte un articol; mai ieşea de-o friptură), iar lângă Dima e Gogulescu, şef naţional-ţărănist al unei circumscripţii din Bucureşti, avocat; se vaită mereu că-i e dor de fată. Deasupra mea sunt doi care-şi dau reciproc lecţii de limba engleză. Unul din ei a fost coleg de clasă al lui Mihai (fiecare cu soarta lui). Vis-a-vis e Carolică din « Legiunea Albastră » (în nici-un caz n'ar fi putut face parte din « Legiunea Arhan­ghelul Mihail »), deasupra lui e Pleşa, legionarul, solid să dărâme un bou. Lângă Pleşa e Matei ghinionistul (« asta e domnule, când ai ghinion: am trecut, din nea­tenţie, din zona occidentală a Vienei în cea sovietică »). Lângă Carolică e Nicolae Popescu, membru al PMRului (« ştiţi, eu provin de la Social-Democraţi »), director în Ministerul Economiei Naţionale (« m'au ridicat de pe plajă la Mamaia »). Lângă Popescu e avocatul Nicolaescu, secretar al lui Iuliu Maniu (Preşedintele Parti­dului Naţional Ţărănesc trebuie să fi avut cel puţin două mii de secretari; numai eu am întâlnit vreo opt). Mai încolo, e ziaristul Grigore Malciu şi lângă el fratele mai mic. Grigore Malciu explică celor din jur cum se obţin informaţiile pentru gazetă. Vine apoi, Gheorghe Brân­ză, legionar, comerciant. Ţine adevărate prelegeri despre « secretele reuşitei în comerţ » şi toate se termină la fel: « asta e domnilor, comerţul trebuie să-1 facem noi ro­mânii, să nu-1 lăsăm pe mâna străinilor ».

La ora opt dimineaţa primim terciul sau ceaiul. Stăm de vorbă până pe la ora zece.

Între zece şi douăsprezece tăcem. E chinul foamei. Către ora unsprezece, încep să-ţi tremure mâinile şi pi­cioarele, iar de la stomac vine o sfârşeală.

La douăsprezece se aduce pâinea. O pâine cam ume­dă, făcută în forme de cozonac. E tăiată « de afară » în opt bucăţi. Nu sunt toate egale; dar ar trebui să fie perfect egale!

Unul, la vreo doi metri în stânga mea, are o balanţă.

O folosesc toţi din « cartierul » lui. E un băţ ţinut vertical; vârful se îmbucă exact la jumătatea unui alt băţ, orizontal, la capetele căruia sunt agăţate două pla­se.' Acestea sunt lucrate din două lungimi egale de aţă de mosor, pe măsura unei bucăţi de pâine.

La douăsprezece şi jumătate e adus în mijlocul ca­merei hârdăul cu ciorba foarte fierbinte, de arpacaş sau de cartofi. Ciorba are şi un condiment: lujere de dov­leac, până la 70-80 centimetri lungime, sau poate de leuştean bătrân. De multe ori, rămân două — trei por­ţii de supliment. Se împarte, începând de la cap. Dacă î-ai apucat odată, pentru al doilea ai de aşteptat circa optzeci de zile. După ce termini ciorba, sfârşeala venită de la stomac şi tremuratul mâinilor şi al picioarelor înce­tează. Te apucă însă o foame, de-ţi vine să rozi şi lemne.

La ora cinci, după masă, se aduce hârdăul cu ciorba de seară.

Pe la ora şase şi jumătate se face numărătoarea.

Seara, stăm de vorbă.

D.V. Toni îmi spune cât de gurmand era Nicolae Iorga:

—  Cum ajungeam la Paris avea grijă să ni se rezer­ve locuri la restaurantul lui. Era înebunit după homari.
Era în stare să nu mai mănânce nimic altceva.

Fără să facă cea mai uşoară mişcare din cap, conti­nuă:

—  Eu luam moules marinieres şi apoi canard aux oranges â la Tour d'Argent. Brânzeturile la încercam pe toate      

Eu, leşuit de foame, înghit în sec în cea mai perfectă dezordine, homari, raţă, brânzeturi, scoici....

D.V. Toni ridică din umeri trist; o mişcare involun­tară, care se transmite apoi la gură. Strânge din dinţi şi-şi suge buzele.

Se ridică, îşi duce mâinile la spate, face câţiva paşi pe coridorul dintre priciuri. E numai în pantaloni. Că­maşa şi haina, îi stau agăţate într'un cui din stâlpul de sprijin al priciului de deasupra. De câte ori o amintire îl răscoleşte, face câţiva paşi.

Apoi, îşi sprijină capul în mâinile prea slabe:

—  E cât se poate de prost! Ce-am să mă fac când va veni frigul cu costumul ăsta de vară şi cu o singură cămaşă. De ce o fi atâta răutate pe lumea asta! Mi-au spus să merg până la Securitate, numai pentru o declara­ ţie. Nu mi s'a cerut nici o declaraţie şi fără nici-o expli­caţie am fost azvârlit aici.

Îi împărtăşesc îngrijorarea care i s'a întipărit pe faţă.

Mă tem că trupul slab al lui D.V. Toni, care trebuie să se apropie de şaptezeci de ani, nu va putea să rezis­te regimului mult prea aspru de aici, de la Jilava.

—  E tragic, spune din nou, şi-mi ia mâna într'a lui. Omul lipsit de putere îmi strânge uşor mâna.

Fără îndoială, gândesc, are un moment de deznădejde.

— Nu e deloc tragic, îi răspund. O să fiţi eliberat curând. Altfel v'ar fi lăsat să luaţi lucruri de ale îmbră­cămintei.

Am minţit... Convingerea mea e că Ministerul de Interne, dispune ca arestările să fie făcute pentru cre­area unei psihoze de teamă în rândurile populaţiei. Teama ar dispare, dacă arestările ar fi de scurtă durată. Trebuie să se înţeleagă că democraţia populară, pe cât e de impopulară, pe atât e de hotărâtă să nu cedeze voinţei generale de a o îndepărta din viaţa poporului român.

D.V. Toni se aşează pe pat cu capul în mâini.

Vin lângă el, în semn de solidaritate, şi când îşi aruncă privirea spre mine, fac o mişcare din cap, care trebuie să însemne: trebuie să aveam încredere în viitor. Nu ştiu dacă încurajarea mea va putea încălzi sufletul omului, aruncat în această grotă a Jilavei! Democraţia populară nu se apără cu jumătăţi de măsură!

Schimb atmosfera. Trec lângă Zamfirescu care, cu o voce ce revarsă parcă plăcere de trai bun şi cu aerul omu­lui satisfăcut, îşi aminteşte de gustările de la Bodega Mircea.

Slab ca un ţâr, gâtul subţire ca de pui de curcă, burtă nu mai are deloc, picioarele, două fuse.. E numai în izmene. Pune prea mult suflet în tot ce spune, încât sudoarea i-a năpădit în ridurile prea accentuate de la col­ţul ochilor.

—  Duminica, înainte de prânz, era ştiut, mă întâl­neam pe Elisabeta colţ cu Victoriei, cu Tudorică Muşa-
tescu, cu Calimachi şi ne băgăm la Mircea la aperitive...
Da ce, puteai să te abţii, să nu le încerci pe toate: plachie de crap, nisetru, cegă rasol, icre moi....?!

Înghit iar in sec.

Zamfirescu e atât de absorbit de gustările de altă dată, încât uită că numai cu o oră înainte înghiţise cior­ba de arpacaş cu frunze de leuştean bătrân, că acum viaţa se scurge în aceasta grotă, că somnul ni-1 facem pe priciul de scânduri.

Mă simt obosit. Sunt epuizat de insomnie, de dis­cuţii culinare. Grota asta lungă, întunecoasă, cu două sute de oameni în ea, lihniţi de foame, murdari, cu piei lipicioase, cu feţe palide, îmi dă senzaţia că sunt pe un vas de naufragiaţi.

Văd totul în faţa mea ca prin ceaţă. Simt că mă sufoc... Duc mâna la frunte; e inundată de sudoare.

Amintirile lui Zamfirescu trec sub alt cer. E în Anglia, prin 1935. Spune cât se poate mânca la break-fast şi cum arată un beefsteak în Anglia.

îmi vine o ideie! .... Schimbare de subiect:

—  Domnule  Zamfirescu,  cum caracterizezi dumneata englezul? Dar cu un singur calificativ; să zicem aşa, cum italianul se crede un Casanova şi italianca o femeie fatală.

Gândeşte puţin, apoi:

—  Cel mai bun lucru e să-1 caracterizez printr'un exemplu. Să zicem că apare, pe neaşteptate la uşă, un
ofiţer englez. Ce crezi că o sa facă? O să se arate revoltat de ce vede aici? Nu. O să vină să-ţi ceară amănunte, cum am ajuns în situaţia asta? Nu. O să întrebe cine a dat ordin să fim ţinuţi aici, în această promiscuitate?
Nu... Ei bine, cu cel mai desăvârşit calm, scoate pistolul şi-1 descarcă în capul gardianului.

Apoi răspicat:

—        Englezul nu mai caută în asemenea situaţii vino­vatul principal. Pentru el, libertatea omului e mai presus de orice. Numai faptul că gardianul a consimţit să păzea­scă aici oameni, ajunşi în halul în care ne găsim noi, e pentru el supremul argument să-1 trimită pe lumea cealaltă.

Instinctiv, mi-arunc privirea la uşă, apoi ... surâd ascuns; îmi spun că e bine, în viaţă, să ai speranţe. Dar, în definitiv, de ce să nu cred că Occidentul n'ar vrea într'adevăr să elibereze popoarele de dincolo de Cortina de Fier? Astăzi, când pe alte continente începe să se înlăture colonialismul, de ce în acelaşi timp, s'ar îngădui ca în estul Europei popoare libere şi indepen­dente să fie aduse la starea coloniilor africane..? Na­zismul a fost distrus, dar i-a luat locul un alt totali­tarism, mult mai inuman. Hitler a omorât milioane de evrei, dar Stalin ucisese înaintea lui alte milioane de ţărani ruşi. Şi de patru decenii suntem martorii atroci­tăţilor săvârşite sub steagul marxism-leninismului.

Baia de sânge asupra întregii Rusii, după revoluţia din 1917!

Uciderea în masă de către Tscheka şi GPU a opo­nenţilor sistemului sovietic!

Masacrul săvârşit de Bela Kuhn, în 1919, în Unga­ria: două sute cinci zeci de mii de morţi, în o sută trei­zeci şi trei de zile de teroare!

Groapa cu cei 4143 de ofiţeri polonezi, ucişi la Katyn! Şi apoi, ucideri în masă, după 1944, în Rusia, Ucraina, Ţările Baltice şi în estul Europei!

Când se va pune oare capăt, măcelurilor şi atroci­tăţilor săvârşite în lumea comunistă?

Dar, e poate mai bine să nu cauţi un răspuns la această întrebare! Omul n'ar putea să suporte viaţa, dacă şi-ar cunoaşte ceasul morţii. Nu ştiu cât va dura această plagă a răului! Dar, trebuie să sperăm! Să nu mai speri în libertate, aici în închisoare, înseamnă să-ţi ucizi viitorul.

Idealurile de ieri, sunt încă idealurile de astăzi. S'au făcut sacrificii enorme ca să fie distrus nazismul. Liber­tatea a fost însă întronată numai într'o parte a Europei. Cealaltă parte nu se bucură nici de cele mai elementare libertăţi şi drepturi ale omului. După atâtea sacrificii făcute pentru distrugerea nazismului am asista la o politică a absurdului dacă Occidentul ar tolera o altă dictatură în Europa.

Şi apoi, de partea libertăţii stă cea mai puternică forţă militară şi economică din lume! Are încă mono­polul celui mai teribile arme. Ar fi aproape de necon­ceput, ar fi fără precedent în istorie, dacă nu s'ar folo­si de acest monopol. Ar fi suficient să ameninţe numai că s'ar folosi de această armă şi plaga răului ar dispare. Europa întreagă arii liberă!...

Zilele se scurg la Jilava, una ca celelalte. Aceeaşi aşteptare îndelungată, între ceaiul de dimineaţă, prânz şi masa de seară.

Într'una din dimineţi aflu că închisoarea va fi vizi­tată, chiar în cursul zilei, de personalităţi ale guvernării comuniste. Aş vrea să aflu mai mult, dar nimeni nu e în stare să îmbogăţească ştirea cu un amănunt cât de mic. în orice caz e o zi deosebită; se întâmplă ceva, ce iese din comun.

Păzim fereastra care dă în curtea Reduitului. Prin­tre gratii se poate vedea, în diagonală, până la 40-50 de metri depărtare.

Dima, comunistul, cere să fie lăsat la fereastră, în primul rând. Poate va descoperi printre vizitatori şi vreun fost tovarăş de la Doftana!

— A fost multă ură împotriva mea, îmi destăinuise el cu câteva zile înainte. A fost suficient să ajungă la urechile curvei de Ana Pauker că în timpul războiului am ajutat trupele române să dibuiască cuiburi de parti­zani sovietici dincolo de Nistru. M'a « turnat » unul — numele nu i-1 pot spune; şi 1-a schimbat după 23 August — şi pe chestia asta a ajuns cu putere în Comi­tetul Central. Cum a auzit curva că i-am trădat Uniunea Sovietică, a dat ordin să fiu azvârlit aici.

Cunosc părţile de dincolo de Nistru, cum îmi cunosc buzunarele. De optsprezece ori am trecut Nistru în Uniunea Sovietică. Eu n'aveam misiunea decât să trec dincolo informaţiile, pe care mi le dădeau alţii. Asta era toată treaba mea. Propriu-zis, eu nici nu eram comu­nist, făceam numai spionaj pentru Uniunea Sovietică. A fost greu până am început treaba.

Era în 1930, — lucram la unul, la o cizmărie. Cum am fost recrutat pentru spionaj, nu pot să-ţi spun. Totul e că ieşeau bani buni. Aşa că am dat-o dracului de cizmărie şi dă-i drumul înainte cu trecerea informa­ţiilor peste Nistru.

Mi-e nu mi-e ruşine să-ţi spun, dar nu mi-a plăcut să muncesc. Şi de-atunci, nici n'am mai lucrat.

Dealtfel, să-ţi spun un secret. P'ăsta e bine să-1 ştii: comuniştilor nu prea le place munca. Am stat la Dof­tana trei ani; i-am cunoscut destul de bine. Acolo, aveam ateliere, unde puteam să lucrăm. Tot ce lucram era pentru noi. Numai că nu prea ne oboseam mult cu treaba. Lucram numai aşa, ca să facem faţă. Ieşeam cu un gardian în piaţă şi ne vindeam marfa. Bani, aveam însă gârlă. La vorbitor, ni se băgau hârtiile albastre în palmă. Jucam cărţi şi barbut, până noaptea târziu. Aveam şi băuturică. Mâncare, câtă vream: primeam de la Ajutorul Sovietic şi de la Crucea Roşie Internaţională. Ce tot spun ăştia acum prin ziare, că la Doftana era o adevărată universitate marxistă?! Poveşti! Eu, dealt­fel, nici nu ştiu să citesc. Pot numai să mă iscălesc. Să-1 fi văzut de Gheorghiu Dej cum ponta la barbut câte zece mii de lei odată! Era leafa unui căpitan pe-o lună.

Universitate! Trag ăştia nişte bărbi, să nu le creadă nici ei.

Dar ce, îşi închipuiau că o să ajungă vreodată să conducă România! Numai curva de Ana Pauker era sigură că o să ajungă Ia putere în ţara noastră. Şi a ajuns putoarea! Eu am auzit-o cu urechile mele: « o să vie timpul când am să sucesc gâturile românilor »! Şi-şi răsucea mâinile, cum storci rufele la spălat.

Reuşesc să-mi fac loc aproape de fereastră. Dima, în cârje, se reazemă de zidul gros de un metru şi jumătate. Piciorul stâng şi 1-a pierdut la ultima trecere a Nistrului. Un glonţ, tras de pe malul românesc, i-a găurit pulpa. A ajuns, totuşi, pe malul rusesc. A fost ultima trădare împotriva propriei lui ţări.

Gardienii se învârtesc pe lângă intrarea care dă în curtea Reduitului. Trebuie să se apropie sosirea comisiei care vizitează Jilava! După un timp gardienii se dau în lături din faţa intrării. Au sosit. Primul care-şi face apariţia e un bărbat trecut de 50 de ani. Nu pot să-i disting faţa.

Dima sare în cârje! îl cunoaşte.

— Ăsta e Nicolski, spune uimit.

E emoţionat. Parcă ar încerca să strige! E oprit de cei din jurul lui.

Apariţia lui Nicolski, generalul sovietic care con­duce de fapt Ministerul de Interne din România, i-a provocat lui Dima un şoc atât de mare, încât a uitat parcă cu totul ca e deţinut la Jilava. Dima, mai mult se bâlbâie:

—  Lui îi dădeam informaţiile; el îmi dădea banii.
Gândiţi-vă numai, şi eu sunt condamnat să stau aici.
N'am să mai ies niciodată din groapa asta!

Grupul de vizitatori şi-a făcut intrarea în curte. O recunoaştem pe Ana Pauker. E în dreapta lui Nicol­ski. Îşi face vânt cu un ziar.

Cu toţii, sunt doisprezece. între ei, un general de securitate.

Maromete, la câţiva metri de grup, încovoiat de spate, cu capul în piept, nu îndrăzneşte să-şi ridice privirea spre mărimi. Umil servitor! Se gândeşte, poate, că acum e marea lui şansă în viaţă. Norocul i-a surâs în ultimii ani. La intrarea trupelor sovietice în Ro­mânia, era uşier la primăria  Capitalei.

Azi e directorul Jilavei! Sub paza lui, trec mii, zeci de mii de români. îi chinuieşte, aşa ca să fie pe placul « Internelor ». A făcut treabă bună până acum. De ce deci n'ar fi ridicat spre alte culmi ale democraţiei po­pulare?

Dima tremură din toate încheieturile. încearcă iar să strige, dar e împiedicat. Scrâşneşte din dinţi; apoi:

—  Curva asta m'a vârât în iadul ăsta! Aici am să-mi sfârşesc viaţa! Uitaţi-vă, cine a ajuns Ministrul de Ex­terne al României!

Printre graţii, îşi trimete scuipatul la doi metri în direcţia grupului guvernamental.

Nicolski şi Ana Pauker, mai deoparte, vorbesc, mâinile îndreptate spre zidurile noastre.

Ce şi-or fi spunând, Doamne!

Unul, înalt şi ciolănos, se apropie de ei şi parcă le dă lămuriri. Are alura omului care explică! Câteva minute mai târziu, grupul se pune în mişcare. E drept în bătaia soarelui. De aici, disting destul de bine faţa Anei Pauker, lucioasă, năpădită de sudoare.

Oamenii stăpânirii se îndreaptă spre partea umbrită a curţii. Apoi, încet, dispar din faţa ochilor noştri. Maro­mete se pierde şi el în urma lor.

Sentimentele mă copleşesc. Prezenţa lui Nicolski, general sovietic, face să mă simt străin în ţara mea. Nu suntem decât prizonieri ai unei puteri străine, pe teri­toriul românesc!

Inspecţia e terminată. Au trecut poate două ore de la apariţia grupului în curtea Reduitului.

Ne întrebăm de ce-or fi venit! Nu putem găsi o explicaţie plauzibilă. Dealtfel, orice supoziţii sunt inutile. Vom vedea, dacă s'a hotărât să ni se îmbu­nătăţească viaţa aici! După aceia putem discuta...

In catacomba noastră e zăpuşeală de curg apele de pe noi. Afară, e acea căldură caniculară, pe care o cu­noaşte Bucureştiul în luna August: 40 de grade la um­bră.'

Deodată uşa se deschide larg. Surpriză neplăcută: în prag e Maromete. Înalt, de vreun metru optzeci şi cinci, cu pielea încreţită, cu părul lins, cu ochi uscaţi, cu o faţă, peste care ai fi zis, că nu s'a abătut nici o umbră de zâmbet. Cu privirea ne fulgeră pe toţi deo­dată. Cu o voce ieşită ca din butoi, strigă:

—  Aşa bă, bandiţilor, vă uitaţi pe fereastră! Cine v'a dat voie să vă holbaţi ochii printre gratii? Clasa muncitoare vă dă de mâncare şi voi, ploşniţelor, nu respectaţi ordinea în penitenciar?

Apoi, ridicând pumnii la noi, urlă:

—  Gardieni, unde sunteţi?
Ca din pământ, apar şase.

Parcă mi se opreşte respiraţia. Faţa fostului uşier de la primăria de sector a Bucureştiului arată mai înfio­rătoare ca niciodată.

Gardienii sunt postaţi în faţa lui, gata să primească ordine.

—  Să bateţi imediat fereastra în cuie, să se înveţe minte paraziţii  ăştia,  care  trăiesc pe  spinarea munci­torilor.

O voce dură, care a dat un ordin aşa cum ai fi vorbit la câini, nu la oameni. Apoi, îşi întinde mâna la zăvor, se întoarce şi trage uşa după el.

Grota pare acum şi mai sinistră. Totul e amorţit, în afară de respiraţia greoaie a două sute de oameni. Unii rămân cu privirea pierdută, ca într'un coşmar monstruos.

Mă aşez pe prici, la locul meu. Am senzaţia că scândurile oscilează sub mine; perspectiva lipsei de aer mă îngrozeşte.

O pată de lumină se întinde până la câţiva metri de fereastra vopsită. La celălalt capăt, de-abia disting, în întuneric, cele două tinete. Aşteptăm!

Trece o bună jumătate de oră. Apoi, doi gardieni intră în grotă. Se duc drept la fereastră. Instantaneu, am în faţa ochilor o scenă dintr'un film văzut cu ani în urmă: eroina principală se rătăceşte în subteranele pala­tului unui maharadjah; deschide o uşă, întră, coboară pe scări. în faţa ei, câteva sute de leproşi. Panică. Aleargă în disperare spre uşă. Monştrii fug după ea...

Ordinul e executat. Ferestrele sunt bătute în cuie, la îmbucătură. Sunt lăsate însă, libere, cele două ochiuri de sus. Gardienii sunt parcă şi ei îngrijoraţi. Se in-dreaptă, încet, spre ieşire. Gardianul secţiei, în prag, trage încet uşa. îşi mai aruncă încă odată privirea peste noi. închide ochii; vrea parcă să spună: eu n'am nici-o vină...

Respirăm tot mai greu. Ape curg de pe noi. Ne îngrămădim spre fereastra vopsită, unde lumina palidă îţi dă parcă viaţă...

Prin crăpăturile de la încheietura uşii se strecoară un fir de aer proaspăt. Trecem pe rând la uşă. E o adevărată binefacere...

Mă întind pe spate, pe prici. Lângă mine, D.V. Toni, cu gura deschisă şi pleoapele pe jumătate căzute, zace. închid ochii. Visez: fulgi mari de zăpadă mi se topesc pe piele, pătrund în gura larg deschisă. Apoi, mă scol şi mă desfăt cu enormi fulgi ce cad din abundenţă... Ora cinci după-amiază. Ni se aduce hârdăul cu ciorba de arpacaş, foarte fierbinte. Gardianul lasă uşa larg deschisă. Aerul de pe culoar năvăleşte spre noi.

Din mijlocul grotei, hârdăul de ciorbă trimete în direcţia ferestrei pale de aburi fierbinţi.

Mănânc pentru prima oară în silă. Zăbuşeala a în­vins chinul foamei.

Târziu, se mai răcoreşte afară; prin cele două ochiuri de sus ale ferestrei, aerul pătrunde mai uşor la noi. în timpul nopţii ne facem somnul chinuit. Mă trezesc la fiecare jumătate de oră; îmi găsesc o poziţie care îmi dă impresia că am o mai bună respiraţie...

Dimineaţa. Aşteptăm ceaiul şi odată cu el aburii fierbinţi. Uşa se deschide. Gardianul se dă înapoi doi paşi; 1-a trăsnit îmbâcseala care dă navală afară, pe culoar. Apoi, dă uşa la perete şi trage hârdăul de ceai înăuntru. Câţiva, din cap, cei mai nefericiţi, rup tăce­rea, încălecându-şi vorbele:

— Domnule gardian, aici nu se mai poate trăi! Cerem să vină o comisie de la Ministerul de Interne, sa­şi dea seama, că e peste puterile omeneşti la ceea ce suntem supuşi.

Omul în uniformă se uită lung la noi! Apoi, dă din cap în semn de înţelegere... Fără să ne dea nici-un răs­puns, trage uşa după el.

Trec aşa două zile. Suntem la capătul rezistenţei: ne-dormiţi, soioşi, lihniţi de foame, fără aer suficient! Ochii parcă-mi sunt împăienjeniţi. Nu mi-aş fi imaginat să trec prin momente atât de grele. Să te lupţi cu lipsa de aer.

Ştergându-şi faţa de sudoare, D.V. Toni comen­tează:

Uite cum pot fi unii orbiţi de putere! Şi de câtă ură dau dovadă, tocmai fiindcă îşi dau seama că sunt respinşi de popor...

Trec ore interminabile. Nu se întâmplă nimic în bine. Mă îndrept încet spre uşă. Aştept să iau loc la crăpătură; câteva înghiţituri de aer proaspăt e o dorinţă inestimabilă, e singura dorinţă!

Dar merităm şi o oază de plăcere!

Pe seară se face numărătoarea. Uşa e lăsată deschisă. Suntem număraţi, dar nu iese socoteala. Ni se spune să trecem toţi în faţa priciurilor. Rar, numărătoarea se face din nou. în zadar, numărul tot nu iese. Ceea ce face să enerveze gardienii!

Suntem atât de mulţumiţi. între timp aerul s'a pri­menit. Oamenii pazei se îndreaptă spre uşă. Vorbesc între ei. Ne face impresia că ar vrea să încheie ziua şi cu lipsă la număr. Aşa ceva nu se poate însă! Numărul trebuie totdeauna să fie exact.

Aşteptăm încordaţi, când unul din gardieni ne spune, cu vocea puţin tremurândă:

Toată lumea, afară, în curte. Trebuie sa vă numărăm încă odată.

Ce surpriză! Capul parcă-mi pluteşte, inima îmi re­varsă plăcere de a trăi!

Ne îngrămădim la ieşire. Vrem să ne eliberăm mai de grabă plămânii de acest aer viciat. Cu paşi grăbiţi, ieşim din culoar pentru a cădea într'o baie de lumină. Raze oblice de soare se opresc pe feţele noastre obosite, chinuite, murdare.

E o desfătare generală sub această bucată de boltă cerească. Câteva minute trec mult prea repede!

Oamenii în uniformă încep numărătoarea fără nici-o grabă. Fac dealtfel o operaţie inutilă, căci cine ar putea să scape dintre zidurile groase de doi metri ale Jilavei!

Rămânem aici un bun sfert de oră, înmărmuriţi de plăcerea care ne-o oferă acest eden, nebănuit de Minis­terul de Interne...

Suntem din nou în grotă. Avem de dus înainte — nu ştim cât — calvarul din ultimele zile. Rupţi de viaţa de afară, şi trăind două sute de oameni într'o încăpere de 150 metri pătraţi — grota are o lungime de 20 de metri şi o lăţime de 6,50 metri — am deve­nit parcă toţi la fel: avem acelaşi pas, aceleaşi obiceiuri, acelaşi ritm de viaţă. Ne spălam toţi pe faţă, dimineaţa, cu aceeaşi cantitate de apă, mâncăm aceeaşi ciorbă de arpacaş, suntem abrutizaţi de aceeaşi poftă de mâncare, ne facem acelaşi somn chinuit pe priciul de scânduri. Am crezut totdeauna că e foarte dificil să împărţi lo­cuinţa cu un altul. Ori, aici, împărţi grota cu două sute de oameni. Şi n'a fost greu să-mi dau seama, că te chinuieşti şi mai groaznic cu ceilalţi. Tot ce-aş vrea, e să fiu singur într'o celulă, să nu mai văd mizeria şi suferinţa din jurul meu.

Trec încă două zile. Suntem mereu în aceeaşi aştep­tare chinuită, îndobitocită. Căldura, afară, nu s'a do­molit, iar înăuntru în grotă, acelaşi infern.

Dar iată ca uşa e deschisă viguros. Parcă mă supară, în insuficienţa fizică în care mă găsesc!

în prag e gardianul secţiei. Parcă îi ştiu numele: Marin. E înalt, greoi şi are mereu zâmbre la gură. Trăs­nit de mirosul din grotă, se dă înapoi, doi paşi. Ochii i se mişcă în cap, vioi, în contrast cu faţă-i prelungă, lipsită de vigoare. Şi apoi, ce văd, îşi întinde mâinile spre noi; e un semn de înţelegere...

Dintr'odată, izbucneşte:

— Domnilor, eu nu vreau să omor pe nimeni!

Apoi, rămâne ca înţepenit. Câteva secunde mai târ­ziu, îşi bagă capul în mâini, se întoarce şi trage uşa după el.

Suntem cu toţii impresionaţi de izbucnirea gardia­nului. Ne dăm seama că ar fi vrut sa spună mai mult, dar teama 1-a reţinut. O astfel de ieşire îl aşează fără drept de recurs, alături de « duşmanul de clasă ».

Toată lumea se agită în grotă. Teroarea la care sun­tem supuşi e atât de mare, încât şi personalul de pază suferă alături de noi. Puţinele vorbe ieşite din gura gardianului n'au făcut decât să ne întărească şi aici la Jilava, convingerea că suntem daţi în stăpânirea unor oameni străini de firea românului.

Dar orice început are şi un sfârşit!

Cuiele sunt scoase din cercevelele ferestrei. Şase zile au trecut, una ca celelalte, lungi, nesfârşit de lungi.

Intrăm în ritmul « normal » de viaţă. Camera 8 de la Jilava e din nou un du-te-vino. Frunţile ni se mai des­creţesc; ne deschidem inimile. Vorbim de toate; regimul care ne e impus are însă întâietate. Nimeni nu se îndoieşte că tot ce se întâmplă aici e dirijat de Ministe­rul de Interne. Maromete nu e decât executantul care nu crâcneşte. Putea în definitiv să fie şi un altul! Câţi foşti deţinuţi de drept comun n'au fost puşi în libertate la 23 August 1944 şi făcuţi, mai târziu, ofiţeri de se­curitate! Câţi dezertori de pe front n'au fost etichetaţi de patrioţi! Oricare din ei ar fi putut fi directorul Jilavei...

Câteodată am momente extrem de grele; zilele se scurg încet. Doborîţi de zăbuşeală şi de chinul înspăimântător al foamei, încet, încet, căpătăm culoarea oame­nilor bolnavi.

Apoi, murdăria de pe noi e înspăimântătoare!

Dar spre sfârşitul lui August, gardianul ne anunţă că în următoarele zile vom fi duşi la baie. Suntem cu toţii în al noulea cer şi implorăm cerul să nu cumva să turbure mintea stăpânirii de aici, să revoce cumva dispo­ziţia dată.

Ne pregătim! îmi adun ce am de spălat: două că­măşi, două perechi de indispensabili, câteva perechi de ciorapi, un prosop.

Primim săpun. Câte o bucată în formă de cub, de culoare cafenie.

Soseşte, în fine, clipa mult aşteptată. Vine rândul şi « cartierului » meu. La baie, pot merge deodată patru­zeci de oameni.

Ieşim pe culoar şi apoi în pas alergător, într'o mână rufele, într'alta săpunul bine strâns în pumn. Eu, cel puţin, am un moment de adevărată înălţare sufletească; apa n'a mai curs pe mine de şase luni.

Suntem în baie. E o cameră pătrată; în tavan stau înfipte douăzeci de duşuri. Două laturi au de-a lungul lor câte un jgheab de tablă.

Suntem doi sub câte un duş. Eu cu Gheorge Brânză, apologetul comerţului românesc, alături D.V. Toni cu Gogulescu, Dima cu Carolică, legionarul albastru, Nicolaescu, unul din cei două mii de secretari ai lui Iuliu Maniu cu Matei prins la Viena, Zamfirescu, admiratorul steakurilor din restaurantele din Londra cu Popescu PMRistul, provenit de la Social-Democraţi şi arestat pe plajă, la Mamaia. E în chiloţi de baie, aşa cum a fost ridicat. în mâna dreaptă are o cămaşă, în stânga o pereche de izmene, iar pe fiecare umăr câte un ciorap. D.V. Toni, la fel, o cămaşă, o pereche de izmene, o pe­reche de ciorapi.

Dima, în cârje, are mai mult: de fiecare ureche îi atârnă câte două perechi de izmene, gâtul nu i se mai vede, înfăşurat în cămăşi, pe cap două prosoape, în dinţi câteva perechi de ciorapi. Carolică, sub acelaşi duş, n'are decât o cămaşă, izmene şi ciorapi. Pleşa, legio­narul, e încărcat şi el cu rufe, ca şi Dima.

In fine, se dă drumul la apă. E caldă. Gheorghe Brânză execută mişcări complicate pentru a prinde sub apă cât mai mult din corp şi din rufe. Eu caut, prin miş­cări dezordonate, să-mi şterg toate urmele de murdărie. Deodată, Dima incepe să urle; nu-i mai funcţionează duşul! în disperare, îl izbeşte cu o cârjă. Funcţionează iar, dar nu cum trebuie.

Apa se opreşte. Dăm pe noi cu cubul de săpun, când pe cap când pe rufe. Să facă spumă, nici pome­neală.

Vine al doilea val de apă şi apoi iar cu săpuneala. Ne limpezim. Trecem apoi la jgheab să mai albim rufele. Dima, într'un singur picior, rezemat de muchia jghea­bului, face mai mult decât D.V. Toni şi Zamfirescu, la un loc. Pleşa, legionarul, musculos peste măsură, îşi freacă rufele cu o repeziciune de concurs. Dacă s'ar ajunge cândva şi la o astfel de competiţie!

Ieşim din baie cu pielea eliberată de murdărie şi cu rufele ceva mai puţin negre ca înainte. Ni le agăţăm de stâlpii priciurilor, iar pe noi ne tragem pantalonii. Unii, mai norocoşi, au şi rufe de schimb.

 

Jilava! Mi-a rămas întipărit în minte acest fort mi­litar, construit spre sfârşitul secolului trecut pentru apărarea Capitalei. Au fost şi alte forturi în jurul Bucureştiului, dar li se văd numai ruinele.

Numai Jilava a devenit închisoare. în pântecele ei au fost aruncaţi mii, zeci de mii de oameni. Mulţi au fost executaţi între zidurile ei! Alţii, îşi scuipă plămânii în celulele umede de la « Secret ».

Când va lua sfârşit chinul din această închisoare? Va veni, desigur, o zi când se va pune capăt calvarului de aici! Va fi ziua când, celor ce le stă în putinţă să curme suferinţa semenilor lor, li se vor fi deschis ochii. Se vor găsi oameni, care în numele respectului faţă de demnitatea umană, să ceară ca Jilava şi alte Jilave, ori unde s'ar găsi ele, să fie rase de pe acest pământ. Ca cei de mâine, să nu mai poată cunoaşte infernul pe care îl trăim noi, cei de astăzi...