XXI

E o după masă a lunii Mai, spre sfârşitul ei. Ne mai având voie să ne mişcăm pe prici, capul ţinut mereu înainte, am ajuns de parcă nu ne mai cunoaştem! Părem străini unul de altul. Numai cu cei din partea opusă, îmi mai întretai din când în când privirea. Nu ne mai facem absolut nici un semn. Neîncrederea dintre noi e totală. Fiecare trăieşte numai pentru el însuşi. Singură teroarea, la care suntem supuşi, nu e comună.

în această zi, robotul ne anunţă că va trebui totuşi, să continuăm autobiografiile. Ne spune şi nouă, celor veniţi în urmă de la camera 4 Spital, să ne facem însemnările necesare pe săpun, pentru pregătirea demascărilor noastre interioare.

Nu ştiu ce vor fi gândind ceilalţi despre înăsprirea terorii de la zi la zi! Cât despre mine, mă simt atât de epuizat de forţe, încât am devenit impasibil la ce va urma....

A doua zi, începe o autobiografie în cea mai desăvârşită dezordine de idei. Se trece de la părinţi — tatăl e preot ( lacom şi fără milă faţă de săraci), la intrarea ruşilor în ţară (ne-a adus progresul, dar el nu putea să-1 vadă), la soră (nu face cinste casei părinteşti) apoi la el (face orice, numai să poată parveni).

Ziua îmi trece arătându-mă atent la cele spuse în autobiografie, însă în realitate sunt căzut într'o visare; mă văd între zeci de mii de deţinuţi, desfundând pământul la Canalul Dunărea-Marea Neagră. Muncim sub un soare de Dobrogea, dogoritor, fără să ne mai chinuie foamea, fără autobiografii şi demascări, fără bătăi. Apoi canalul se adânceşte mereu, pământul scos se ridică în munţi şi acolo — departe de ce se întâmplă aici — mi se pierde urma. Mă văd un pigmeu rătăcit între munţi enormi.

Toată această evadare din teroarea demascărilor se încheie seara, când are loc bătaia la sânge, a celui ce şi-a făcut autobiografia. Cel bătut în seara asta e plin la corp, maxilare reliefate, gât puternic. A fost demascat: nu are soră; sora care îi făcuse de râs pe toţi ai lui a fost doar imaginară. Ţinut strâns de trei, Levinski îl înţeapă cu acul în tălpile picioarelor. Schingiuitul rămâne întins pe prici, din trup ieşindu-i zvâcniri spasmodice.

Nu poate fi nimic mai revoltător şi dureros decât să vezi oameni fără posibilitatea de a se apăra, bătuţi la sânge şi delirând de suferinţă. De câte ori nu mi-am dorit, chinuindu-mă în faţa acestor spectacole oribile, să fie aduse, aşa, printr'un miracol de telepatie, în faţa acelora care ţin în mâinile lor destinele popoarelor. Mă gândesc la cei ce ne-au livrat Uniunei Sovietice. Dar să nu mai vorbim de aşa ceva. Nu poţi cere perspicacitate de la cei ce n'o pot avea!

Mai trece o noapte. Cele cinci-şase ore de somn sunt ca şi cum n'ar fi fost, atât mă simt de obosit. Şi timpul de aseară până'n zori parcă ar fi fost doar o clipă, atât de mare mi-e sila de începerea demascărilor de fiecare zi.

Levinski surprinde pe doi că şi-ar fi făcut un semn din ochi. Unul e Pârvu, care a fost demascat cu câteva săptămâni înainte, că şi-ar fi ascuns acul sub prici, celălalt, un cunoscut al lui. Sunt din aceeaşi localitate. Sunt bătuţi pe rând. Dar totul e în zadar! N'au avut nimic de ascuns. După o pauză sunt luaţi iar la bătaie, şi tot aşa, până n'au mai mişcat. Zac amândoi pe podea, lângă uşă.

Levinski suflă greu, de oboseală. Ar vrea parcă să treacă la un nou asalt, dar pe culoar e mişcare. Se târ-şesc hârdele cu mâncare. Robotul se hotărăşte astfel să-şi întrerupă « activitatea ».

Cum sunt în capul priciului, rezemat de zid, îl văd pe Levinski că mă priveşte fix. Pălesc. Rămâne mult timp cu ochii aţintiţi pe mine.

La uşă e zgomot. Levinski încetează să mă mai terorizeze. Uşa se deschide. Gardianul împinge hârdăul înăuntru. în cameră e aceeaşi mişcare obişnuită înaintea distribuirii ciorbei. Levinski face un pas şi e lângă mine. îmi spune rar, şoptind:

— Şi cu tine banditule, stau de vorbă după masă, în mod special.

Viaţa parcă a încetat în jurul meu. Capul îmi vâjâie. Inima îmi zvâcneşte. Iată că inevitabilul s'a produs! Voi fi bătut, aşa dar, până am să recunosc că n'am fost sincer în misiunea ce mi-a dat-o

Levinski începe distribuirea ciorbei. Când ajung în faţa lui, fac un efort să nu-mi trădez teama de care sunt cuprins; mă arăt a fi sigur pe mine.

Înghit ciorba, care mai mult mi se opreşte în gât. Caut să-mi lungesc masa. Trebuie să fiu ultimul; altfel ce am să fac dacă termin prea repede? îşi va fixa iar privirea pe mine. Aşa cel puţin, am ochii în gamelă.

Suntem scoşi la WC. Cei doi care au fost bătuţi rămân întinşi pe prici. Pe culoar, în fund, la fereastră, gardianul e cu privirea rătăcită, de parcă n'ar fi aici să ne păzească.

La WC stăm înghesuiţi. Toţi sunt preocupaţi, ca totdeauna, să se spele pe mâini, sau să ia rândul la cabină. Eu, cu groaza care a pus stăpânire pe mine! Sunt parcă de nu mai mă pot suporta pe mine însumi — numi mai pot urmări nici propria-mi gândire. Levinski e lângă mine. Pe buze îi e întipărită răutatea, în ochi îi licăreşte triumful! îşi întoarce capul şi mă priveşte fix, îndelung. Iau o hotărâre: trebuie să pun capăt terorizării. Să rămân numai cu gândul la schingiuire. Fără să mai ezit, îmi fac loc lângă el. îi spun încet numai câteva cuvinte:

— Lui Burcea i-am spus absolut totul.

— Ştiam banditule. Acesta i-a fost răspunsul.
Gardianul în uşa WCului, ne face semn să terminăm

mai repede cu spălatul. Cu paşi rari intrăm în cameră. Uşa e închisă uşor de gardian şi aşa dispare încet din faţa ochilor mei. Am văzut în el parcă ultima speranţă! Sunt într'o aşteptare înfrigurată.

Levinski nu mai întârzie. Se duce drept în faţa lui Burcea. Apoi robotul se întoarce, aşa ca să vorbească pentru toţi:

— Banditul ăsta — arătându-1 pe Burcea-şi cu ăstălalt bandit — arătându-mă pe mine, au încercat să mă inducă în eroare; să cred că amândoi sunt sinceri, în realitate însă, sunt duşmani ai acţiunii care se duce în penitenciar. Amândoi sunt atât de putrezi, încât pentru un timp îndelungat nu mai pot fi admişi să-şi facă autobiografiile. Vor rămâne izolaţi. Nu mai dă nici-un amănunt despre ce e vorba. O face, desigur, numai pentru a-şi ascunde o metodă de demascare, pe care s'o poată folosi şi în viitor. Suntem dezbrăcaţi şi întinşi pe prici, unul lângă altul. Bătaia a ţinut, cu intermitenţă, aproape toată după-masa. Am fost bătuţi pe rând, când la spate, când la tălpile picioarelor. La un moment dat, n'am mai simţit dureri, dar din corp ieşeau parcă vâlvătăi de foc.

Am fost apoi aruncaţi pe podea.

După masa de seară, pe care n'am mai mâncat-o, ni s'a spus că vom dormi de aici înainte pe jos, pe locul liber de lângă uşă. Am mai reţinut din cele spuse de Levinski că nimeni n'are voie să ne adreseze vreun cuvânt şi că nici noi n'avem voie să întrebăm ceva. Am rămas cu sângele închegat pe spate şi pe picioare. Durerile au început mai târziu, în timpul nopţii. Am dormit numai pe burtă şi ziua am stat în acelaşi fel.

Autobiografiile îşi urmează cursul. Seara au loc bătăile. Noi, slavă Domnului, suntem scutiţi de aici înainte, pentru un timp încă nelimitat şi de unele şi de altele. Mai trec aşa câteva zile.

În situaţia de izolat mă simt cu mult mai bine. Timpul trece, desigur, îngrozitor de greu, dar aşa, mereu întins pe podea şi fără să mai fiu obligat să fiu atent la demascări, pot să mă arunc cu gândul într'o altă lume, la bunul meu plac.

Câteodată, prinzând un moment potrivit, îi fac un semn lui Dinu Georgescu, care constă în a închide brusc ochii şi strânge sprâncenele. Imediat ochii şi sprâncenele lui execută aceeaşi mişcare; şi asta e totul — ne-am salutat şi ne-am arătat încrederea în viitor.

Şi când îmi reazem capul de zid, simulând de precauţie că aş fi dus cu gândul aiurea, încerc să prind prin perete sensul zgomotelor din camera vecină. Nu-mi trebuie o deosebită perspicacitate pentru a înţelege ce se petrece dincolo: sunt loviturile de bâtă şi gemetele năbuşite ale torturaţilor.

Şi aşa, mereu lungiţi pe podea, scutiţi deocamdată de autobiografii şi bătăi, impasibili chiar faţă de o reîncadrare apropiată în demascări, ne bucurăm în tihnă de acest repaus. Mă întreb însă, dacă această izolare nu e o strategie a robotului! Fiindcă îmi dau seama — după priviri fugitive peste ceilalţi diri cameră — că un fel de gelozie îi stăpâneşte; noi nu mai luăm parte la cele ce se petrec în cameră — nu ne mai chinuim deci, şi astfel e normal să fim invidiaţi. Situaţia noastră ar putea fi deci considerată de Levinski ca un fel de a trişa demascările: am fost descoperiţi ca total nesinceri, am fost bătuţi o după-masă întreagă.... dar acum suntem în « vacanţă ». Am jucat totul pe-o carte. Ori, robotul, acţionează aşa cum îi dictează reflexele ce i le-a format Ministerul de Interne, vede în noi duşmanii clasei muncitoare. Aşa că, într'o bună zi, am putea primi lovitura de graţie, luând demascările de la început, adică de la camera 4 Spital. Ajuns cu gândul aici — şi deci şi la Ţurcanu, deznădejdea pune stăpânire pe mine. Rămân atunci într'o stare de teamă ore întregi. Dar când privirea mi se întretaie cu a lui Dinu Georgescu, îmi recapăt încrederea în mine; pe el îl găsesc mereu cu o expresie de optimism pe faţă

Într'o dimineaţă, spre sfârşitul lunii Mai, după ce ne-am bătut ceaiul şi eram în aşteptarea începerii « programului », uşa se deschide brusc. în prag, prim-gardianul Ciobanu. îşi aruncă scurt ochii peste noi şi apoi:

— Care-ţi auzi numele, îţi iei imediat bagajul şi ieşi afară.

Inima-mi palpită. Urechile îmi vâjâie, de parcă mi s'ar fi înfundat!

Ciobanu strigă nume de pe listă. Deodată Levinski zbiară la mine:

— N'auzi bă, că te-a strigat domnul prim-gardian!
Sar ca ars din zăpăceala în care mă găseam! Dinu Georgescu îşi strânge lucrurile. O fac şi alţii. Din două mişcări, tot ce-mi aparţine e în braţe. în uşă, mai am timpul să-mi arunc o privire peste cameră. Ce deznădejde las în spatele meu!

A fost o privire de numai o secundă, dar gândul m'a dus pe loc la toţi aceşti torturaţi — de aici şi din alte camere — care vor duce înainte, de-a lungul unei nopţi fără margini, calvarul acestui proces de dezumanizare.

Pe culoar, sunt scoşi şi alţii din camerele vecine. Au toţi fericirea în ochi!

Plecăm într'adevăr la canal. Suntem vreo treizeci, de pe această secţie. Ciobanu ne numără, apoi dă comanda să-1 urmăm. Ieşim pe culoarul principal, şi apoi pe scări în jos; coborâm la subsol. Suntem introduşi într'o cameră, unde dăm de încă vreo zece-doisprezece. După noi, sosesc mereu alte grupuri de câte şase-şapte. Camera e plină. Trebuie să fim vreo optzeci.

După o scurtă privire peste noii veniţi, fac o primă constatare: cei mai periculoşi roboţi nu se găsesc printre noi. în afară de Gherman şi Steiner, nu mai văd pe nici unul din ceilalţi bătăuşi de la camera 4 Spital. Dar după comportamentul unora de aici, e de presupus că mai sunt totuşi câţiva roboţi sau bătăuşi. îi văd cum se impun; dau chiar comenzi.

După vreo oră, ni se aduc gamele şi linguri, apoi ni se împarte ciorba pentru prânz şi ni se dă şi două porţii de pâine. Una e pentru masa de seară. Se face apelul şi apoi, încolonaţi, ieşim în curtea penitenciarului.

Cad sub un cer fără pic de nori, sub un soare dogoritor, de dinaintea prânzului. E atâta verdeaţă în curte şi rondurile de flori atât de colorate, încât, pentru o clipă, frumuseţea naturii mă face să uit de toată teroarea dusă timp de mai bine de patru luni de zile. Nu mai am nici timpul să gândesc, capul mi-e plin de atâta încântare, inima-mi zvâcneşte de plăcere; totul e frumos în jurul meu, e ca un vis.

Dar nu ni se dă răgaz de reverie. Nici cerul, să-1 mai vedem, nici odoarea florilor s'o prindem în nări; gardienii ne mână de la spate şi ne înghesuie în două dube-camion. Din întuneric, prin portiera întredeschisă, grădina mă cheamă imperios! Dar chemarea e deşartă...

Odată motorul smucindu-ne, mă dau lângă perete, să-mi caut un sprijin, apoi îmi aranjez lucrurile şi fac din ele un tot, bine înfăşurat în haina îmblănită.

Dar nu mergem decât câteva minute. Duba se opreşte. Apoi suntem daţi jos. Suntem la halta de cale ferată din dosul penitenciarului. O dubă a CFR-ului ne aşteaptă.

încadraţi de gardieni — pistoalele automate gata să intre în funcţiune — suntem duşi la vagon. Nu ni se mai dă răgaz să privim înapoi — să reflectăm. La ce să reflectăm? La gemetul de durere năbuşit între zidurile penitenciarului, la chemarea mută a deţinuţilor, să fie smulşi din ghearele distrugătorilor de suflete? Pe scările vagonului, o ultimă privire: disting cele două ferestre mari ale camerei 4 Spital .