II

E mult prea devreme; prin fereastra ce dă în zidul interior al închisorii văd încă întuneric. Rămân un timp cu ochii ficşi în fundul patului de deasupra. îmi arunc apoi privirea asupra lui Dinu Georgescu, care încă doarme. E oribil. Nebărbierit de câteva săptămâni, cu pielea cadaverică, cu ochii în fundul orbitelor, tuns la piele, cu fire răzleţe, mai lungi, scăpate de tăişul maşinii.

Hainele-i sunt mototolite, murdare şi au un luciu respingător.

Chinul foamei mă apucă din nou. îmi pare rău că m'am trezit prea devreme! Poate că până la terciul de dimineaţă mai e mult de aşteptat; aş fi putut scăpa de acest chin dacă aş mai fi dormit.

Rămân în aşteptare... După un timp se scoală pe rând şi ceilalţi.

Afară, pe culoar e oarecare mişcare. Se aud comenzi scurte, date pe gardieni, probabil deţinuţilor de drept comun. Sunt singurii care fac curăţenie sau se ocupă de bucătărie.

Uşa se deschide pe neaşteptate şi un gardian împinge în cameră un coş cu gamele, linguri şi căni.

— Ia-ţi fiecare o garnitură şi aşteaptă în linişte până vine terciul. Primeşti porţie dublă ca să fie şi pentru ciorba de-aseară.

— Vrem să ne bărbierim — spune Miulescu, şi....dacă s'ar putea să facem şi o baie. Suntem atât de murdari!

Gardianul, care parcă n'are timp de pierdut, răspunde, mai mult întors cu spatele la noi:

— O să primeşti apă şi ai să te bărbiereşti..... şi să fie doi gata, să scoată tineta.

După vreun sfert de oră, gardianul îşi face din nou apariţia în uşă:

— Hai, luaţi doi tineta şi veniţi după mine. Miulescu şi Paraschivescu păzesc deja uşa.

La întoarcere, după câteva minute, cei doi ne spun încălecându-si vorbele:

— Nici ţipenie de om; parcă au intrat toţi în pământ; ai zice că suntem numai noi în închisoare.

Ciudat! Anul trecut « Piteştiul » era plin de viaţă; deţinuţi de drept comun îşi făceau de lucru prin curte, de unde îi auzeai strigând; de undeva de la o fereastră prindeai fredonarea unui cântec...

Aşteptăm cu nerăbdare terciul.

Între timp, ne-am şters cu grijă gamelele presărate cu pete negre lăsate de smalţul spart şi am frecat fierul negru al lingurilor.

În fine, terciul soseşte. Suntem cu ochii pe hârdăul tras în pragul uşii.

Miulescu, la semnul gardianului, înfaşcă polonicul, îl trece adânc prin lichidul gros, gălbui, şi-1 deşartă cu grijă în gamela celui din capul rândului. Şi apoi, încă un polonic.

împărţirea fiind terminată, ne aşezăm la locurile noastre, cu gamelele pe genunchi. îmi impun voinţa şi aştept un lung sfert de oră. Mălaiul fiert se întăreşte încet. Aşa e mai spornic.

Ne-am astâmpărat foamea.

Batem la uşă şi cerem un lighean şi apă. După o oră începem spălatul. De bine, de rău, ne împrospătăm; apoi ne curăţăm hainele la fereastra ce dă în zidul interior al închisorii.

Timpul trece anevoie.

Nu sunt lămurit de ce suntem ţinuţi în această cameră din subsol. Suntem izolaţi! în afară de zgomotul venit de la transportul hârdaielor, dimineaţa, la prânz şi seara, nu se mai aude nimic. E linişte totală. Am simţământul că ne găsim într'o încăpere a unui vast cavou. Am avut multe perioade de timp neplăcute în viaţă, dar liniştea de aici îmi dă un simţământ de neîncredere în viitor. Suntem cu toţii căzuţi într'o grea aşteptare. Lipsa de contact cu viaţa de afară te nelinişteşte; vrei să se întâmple ceva, să ţi să dea un ordin, să fii pus în mişcare ca piesele unui joc de sah.

Nimic!

Trec aşa trei zile.

Prim gardianul Ciobanu, deschide uşa şi din prag ne spune că avem de stat aici mai multe săptămâni. Nici o altă explicaţie. în fine, cel puţin ştim cât avem de îndurat această izolare!

Mă uit în jurul meu, la mizeria din această cameră şi mă gândesc că omul a fost făcut să-şi ducă singur amarul; pentru asta i s'a dat rezistenţă morală atât de mare. Şi mai mă gândesc că poţi suporta mult, cu condiţia să te poţi suporta pe tine însuţi, să poţi să înduri atâta timp cât eşti capabil să-ţi asculţi propria gândire...

Dinu Georgescu rupe tăcerea:

— De la început am văzut atâtea şi în celularul de pe Rahovei şi la Jilava; am trecut prin umiliţi şi torturi, încât stau şi mă întreb, cât vom mai putea ţine piept valurilor de suferinţă. Să nu fim aruncaţi într'o mare a deznădejdii.

Cu toate că a vorbit încet, toată lumea 1-a auzit.

— Cu voia lui Dumnezeu — intervine un altul, le vom trece pe toate. Să avem nădejde în El!

Tăcem cu toţii. Liniştea e apăsătoare.

Ciulesc urechea, în speranţa să prind de undeva, din vreun colţ al penitenciarului, un sunet, o frântură de vorbă. Nimic şi iar nimic.

Mă lungesc pe pat, închid ochii; liniştea e parcă şi mai desăvârşită. Jilava îmi trece prin faţa ochilor închişi...

Suntem luaţi de pe celularul de pe Rahovei şi transportaţi la Jilava într'o dubă a Securităţii.

Suntem un grup de 30. Cobor din dubă şi în faţa mea am întinderea nesfârşită a câmpiei, de un verde care te cheamă la libertate.

E o zi încântătoare de Iunie.

Ofiţerii care ne însoţesc, nu se arată deloc grăbiţi; parcă vor să ne prelungească contactul cu natura.

Câteva sute de metri de mers domol şi apoi drumul coboară brusc. Îmi întorc capul să privesc încă odată câmpia.

Dispare!

Coborîm spre poarta croită în zidul închisorii. Deasupra, pe o tablă de lemn, stă scris efectivul zilei: 5300.

Poarta se închide greu, cu scârţâieturi în spatele nostru şi după şapte-opt paşi ieşim de sub boltă. Dau de ziduri enorme, vechi, mucegăite.

Privesc în jurul meu şi mă întreb, cum or fi trăit oameni aici ani de-a rândul? Şi cum s'a putut zidi aşa ceva sub un soare atât de strălucitor, pe un bărăgan atât de liber?

Ne aflăm într'o curte, unde razele soarelui nu pot ajunge decât cândva la ora prânzului; acum, astrul e departe de bucata de boltă cerească, dincolo de zid, spre apus. în stânga, cazane enorme fumegă deasupra unui foc liniştit. Deţinuţi de drept comun, în haine vărgate le dau târcoale; alături, hârdaie aşezate în linie dreaptă aşteaptă să fie umplute.

Pe sub bolta parcă şi mai masivă decât cea de la poartă, intrăm într'un culoar întunecos. în dreapta şi în stânga noastră se deschid două galerii umede, mucegăite. Sunt lungi, de nu le pot desluşi fundul în semi-întunericul lăsat de câteva becuri slabe, fixate în boltă, la distanţe prea mari unul de altul. Dealungul celor două culoare, o înşiruire de uşi: intrarea în celule.

Peste tot ziduri enorme; mă simt copleşit între ele. Un simţământ de neîncredere mă încearcă: să trăieşti într'un asemenea loc! Nu sunt în stare nici să mai gândesc, capul mi-e plin de surprize neplăcute, inima mi se strânge. Viaţa poate să fie atât de aspră câteodată!

O duzină de gardieni ne aşteaptă. La ordinul unuia, ţigănos la faţă, ne înconjoară de parcă le-ar fi frică să nu le scape vreunul din noi.

— Puneţi-vă bagajul la picioare şi dezbrăcaţi-vă la piele — strigă la noi şeful gardian.

Pun legătura cu două cămăşi, două perechi de izmene şi nişte ciorapi, lângă picioare. Mă dezbrac sub privirile unui gardian care se proţăpeşte în faţa mea.

Ia pe rând hainele şi le purică centimetru cu centimetru. În buzunarul de sus al vestonului dă peste două lame de ras pe care le confiscă. Îmi ia capul în mâini şi-1 pipăie pe toate părţile. Apoi trece la urechi şi la nas. Mă caută la subţiori şi între degetele picioarelor. îmi ordonă să mă întorc cu spatele la el şi să mă aplec în faţă; îngenunche, şi-mi sfredeleşte cu privirea orificiul anal.

Cert e că omul îşi face datoria până la capăt!

Suntem lăsaţi să ne îmbrăcam în linişte. Gardienii au strâns obiectele interzise într'o ladă: creioane, carneţele, lame de ras, ceasuri de mână, piepteni.... Aşteptăm. Ordinul se aude din nou:

— După mine.

Trecem printr'un gang îngust, mânaţi din spate de gardieni. Traversăm o curte lată de vreo două zeci de metri, care înconjoară un zid ce se pierde în curbă la câteva sute de metri.

Pe sub o altă boltă, intrăm într'un gang întunecos şi după vreo cincisprezece metri, ne oprim în faţa unei uşi. E veche, masivă şi întărită cu şipci negre, de fier.

Câţiva gardieni ne numără din ochi.

Şeful gardian trage uşa şi ne ordonă:

— Dă-i drumul înăuntru.

În faţa mea e o adevărată catacombă. Oameni dezbrăcaţi la piele, numai în chiloţi, sunt parcă aşezaţi cu grijă de-a latul, pe patru priciuri lungi de vreo 20 de metri: două în dreapta, două în stânga — parter şi etaj. Un val de căldură mă cuprinde şi un miros greu îmi taie respiraţia. în fund, o fereastră vopsită în gri lasă să pătrundă o lumină slabă.

Sunt aici circa 200 de oameni.

Aceasta e Jilava, de care am auzit vorbindu-se atât de mult!

Mă uit mai cu atenţie în jurul meu: lângă uşă, în dreapta şi în stânga, două tinete mari ţin loc de WC. E şi un hârdău de apă acoperit. Tavanul e în formă de boltă, zidul în care e croită fereastra e lat de un metru şi jumătate. Priciurile sunt acoperite de pături roase, de culoare închisă.

Să trăieşti într'un asemenea loc! Ce poţi să devii aici? Renunţi parcă la orice ambiţie de a mai face ceva în viaţă.

Dar, în acelaşi timp, speranţa ce-o porţi mereu cu tine te duce cu gândul la ziua când vei pune capăt aces
tei existenţe......

N'au trecut decât patru zile de când ne găsim în această cameră de subsol a Penitenciarului Piteşti. Mi s'au părut cu mult mai lungi decât cele petrecute la Jilava, sau cu opt luni înainte, tot aici, sus pe celular.

Izolarea în care suntem azvârliţi, liniştea mormântală care parcă pătrunde până la noi de după ziduri, ne fac clipele mai lungi.

Tăcerea mă înfioară şi un al şaselea simţ îmi spune că lucruri ciudate se petrec în închisoare. Gândurile mi se încâlcesc: nu mai e nimeni în penitenciar, afară de noi; toţi ceilalţi au fost ridicaţi şi duşi undeva, unde nu li se poate da de urmă, iar noi, cei de aici de la subsol, vom avea aceeaşi soartă.

E ajunul Crăciunului! Mă gândesc la pom, la sarmale, la porc, la cozonaci, la zăpadă şi la ger...

E al doilea Crăciun pe care îl petrec în închisoare, rupt complet de viaţa de afară. Fără nici un contact, fără o scrisoare, fără ziare, fără radio. La Jilava puteam totuşi să ştiu ce se întâmplă afară, din relatările noilor arestaţi.

Chiar prezenta noastră aici şi regimul care ni se aplică e secret pentru toată lumea, cu excepţia personalului administrativ, care ne are în pază şi a celor care dispun.

Au trecut poate două ceasuri de la ciorba de seară.

Suntem lungiţi pe locurile noastre. Tăcem. Deasupra noastră e aceeaşi tăcere mormântală.

Seară tristă! Şi ce lungă e aşteptarea pentru acei care nu pot face altceva decât să aştepte!

Nimeni nu îndrăzneşte să-şi dezvăluie sentimentele, ca şi cum propria-i mâhnire ar îngreuna-o pe a celorlalţi, încerc să adorm ca să curm acest ajun de Crăciun. Dar somnul nu vine; şi nici ceilalţi nu dorm.

Deodată, tăcerea în care suntem scufundaţi e străpunsă de un răcnet care încetează brusc, de parcă ar fi fost ştrangulat.

Într'o clipă suntem cu toţii în picioare. Teama face să-mi bată inima tumultos, sângele îmi aleargă în vine cu febrilitate.

Am impresia că odată cu năbuşirea urletului a încetat şi viaţa în jurul meu. Capul îmi vâjâie...

Nu, în Penitenciarul Piteşti nu e linişte; aici groaza a amuţit totul! Cum am putut timp de patru zile să nu bănuiesc că liniştea în care e scufundat penitenciarul, aduce cu ea moartea?! Aici se ucid oameni! Cine să fie asasinul deţinutului care a scos răcnetul de moarte? A fost parcă ultima răbufnire a aceluia care trebuia să moară peste câteva clipe.

Sau poate a vrut să strige:

— Ajutaţi-mă să scap de moarte!

Dinu Georgescu îmi face un semn care înseamnă: aici se sfârşeşte totul.

Ne strângem în mijlocul camerei. Aşa, toţi laolaltă, suntem parcă mai în siguranţă.

Mătăsaru, student la politehnică, spune cu o voce slabă:

— Ce pericol poţi să ai în faţă ca să zbieri în felul ăsta?

în loc să răspundem, rămânem cu toţii pe gânduri.

Ciulesc urechile, poate mai prind un zgomot cât de mic. Linişte totală! E, ca şi cum nimic nu s'ar fi petrecut! Mă gândesc puţin, apoi:

— Urletul a venit de la camera 4 Spital, de la etajul doi. E o cameră mare, de circa două zeci şi cinci de metri lungime şi doisprezece metri lăţime. Anul trecut am stat acolo vreo şaptezeci de oameni.

— În definitiv, mă întrerupe Burcea, de la medicină, să nu luăm lucrurile prea în rău. Nu e exclus ca vreun deţinut de drept comun să fi fost bătut de vreun gardian; şi ştiţi cum e ţiganul: zbiară ca din gură de şarpe, când e băgat în sperieţi. Nu e de conceput ca un deţinut politic să fie bătut atât de groaznic.

Aprobăm unanim, dar nimeni nu pare să fie convins de explicaţia lui.

Trebuie să fie târziu, poate trecut de unsprezece. Ne întindem, fiecare pe locul lui, grăbiţi parcă să încheiem mai repede acest ajun de Crăciun.

Înfiorătorul urlet, cum nu-mi închipuisem niciodată că ar putea să fie, mă ţine treaz până târziu în noapte. Mi-e frică să adorm; vreau să-mi fiu propria strajă.

Zilele Crăciunului le-am trecut posomorâte, hămesiţi de foame şi fără să mai pomenim de urletul din ajun. În viaţă, de multe ori, răul e dat uitării!

În închisoare, prezentul se scurge încet, e aspru, iar viitorul e în ceaţă. în felul acesta te simţi legat mai mult de întâmplări din trecut, — fie ele chiar neplăcute. Te bucuri sau te întristezi, după cum şi întâmplările, au fost bune sau rele îmi amintesc aşa, de camera 8 de la Jilava.......