XIX

Se merge mereu înainte pe drumul abrutizării.

Azi ascultăm o autobiografie, în care nepotul (cel ce-şi face demascarea interioară) şi unchiul, nu făceau altceva decât să înşele pe cine găseau. Unchiul are un atelier, unde fabrică ciorapi de damă. Sunt de o proastă calitate, dar sunt vânduţi sub eticheta unei mărci bune.

În timp ce vorbeşte, din când în când, mă sustrag atenţiei cuvenite şi rătăcesc cu gândul într'o altă lume. Apoi, iar atent, îmi vine să urlu de enervare, de durerea foamei, de minciunile care trebuie să le ascult. Căci aici trebuie să minţi, ca să-ţi salvezi viaţa! Neminţind şi spunând adevărul, înseamnă să arăţi că eşti atât de « putred », încât o reeducare nu mai e posibilă Ori ei, roboţii, pretind că odată fiind afară din închisoare şi nereeducat, clasa muncitoare te-ar omorî. Astfel vei fi ucis aici! E o datorie faţă de poporul muncitor! Dealtfel, a spus-o şi directorul închisorii: « să scoateţi putregaiul din voi, că altfel nu iese unul viu de aici ». Aşa stând lucrurile, aproape că ţi-e frică să şi gândeşti împotriva a ceea ce ţi se cere. Mă întreb dacă din aceste demascări, continuând un an, doi, cu teama permanentă şi cu suferinţa de fiecare minut, atât fizică cât şi psihică ar mai putea cineva să fie salvat! Vei ajunge în situaţia să fii propriul tău duşman, să ceri tu însuţi să fii bătut, aşa cum a făcut-o Lupaşcu. Şi nu i-au trebuit doi ani, ca să ajungă la acest stadiu! A făcut-o numai după câteva luni.

Seara, după cină, cel care şi-a făcut demascarea e descoperit ca nesincer, fiindcă a bătut apa'n piuă cu ciorapii numai ca să evite elementele importante ale demascării interioare....

Acum sade turceşte pe prici; are ochii holbaţi şi aşteaptă. Tremură uşor şi aşteaptă mereu. Dar nu se întâmplă nimic. Pentru o clipă, mereu nedumerit, îşi reţine parcă un suflu de uşurare. Toţi ne uităm la el. Trec alte minute lungi, dar tot nu se întâmplă nimic. Apoi, cel demascat, cap rotund, ochii — două bile —, un nas bontit, prea mic, dar gura, din contră, prea mare, e năpădit de sudoare şi e atât de ţeapăn, de parcă inima i s'ar fi oprit să bată. După un timp, Levinski rupe tăcerea:

— Cred că e cazul să-1 deşteptăm.

— Trebuie să scoatem banditul din el, intervine Pătrăşcanu, prins de un elan subit.

E linişte!

Sunt atât de emoţionat, încât nici nu-mi pot reaminti cum îl cheamă. E nu nume, care începe cu litera F, Fluturescu, sau aşa ceva.

Dar iată că Levinski se apropie de el şi-1 ia la palme, îmi zic că are norocul şi scapă uşor. Dar după ce a lovit, până demascatului i-a dat sângele pe nas, e dezbrăcat şi întins pe prici. Am mereu conştiinţa încărcată, că trebuie să-mi părăsesc locul, fiindcă pe bucata de prici, unde-mi e culcuşul e întinsă totdeauna victima.

E bătut cu cureaua şi cu bâtele până aproape nu mai mişcă. Apoi, e târât la locul lui, după care Levinski spune numai câteva vorbe, pe un ton de-o răutate sălbatică:

— Lasă ca-ţi scoatem noi putregaiul din tine!
Aşteptăm să ni se dea libertatea să ne culcăm. E clipa fericită, când ştii că pentru şapte-opt ore eşti lăsat în pace.

În seara asta însă, Levinski, după ce măsoară din ochi priciul de la un cap la altul, spune pe un ton de parcă ar fi îngrijorat că nu ne-am putea face somnul cum trebuie:

— Găsesc că suntem prea înghesuiţi. Ar fi bine, ca doi să doarmă sub prici. Aşa, ne-am mai rări puţin.

După ce-şi roteşte privirea peste noi, se opreşte la mine:

— N'ai vrea să dormi sub prici?

Apoi, se întoarce spre partea opusă şi îi spune lui Burcea:

— Şi tu la fel. De ce n'aţi dormi sub prici?
Acceptăm amândoi, la unison:

— De sigur... e foarte bună idee.

Sunt mulţumit de această mutare, nu însă, fără să mă îngrijorez, de ce ne-a ales tocmai pe noi doi. Dar, să sperăm că nu e nimic la mijloc; e numai din întâmplare. Odată vârâţi sub prici, păturile întinse pe podea, rămânând să ne învelim cu ce avem asupra noastră, suntem fericiţi de acest adăpost, chiar dacă e numai pentru timpul nopţii.

Burcea, la început bănuitor, îmi şopteşte la ureche:

— Să sperăm că o să fie bine.

Dimineaţa ieşiţi de sub prici, eu trec la locul meu, iar Burcea la celălalt capăt al camerei.

Aşteptăm începerea unei noui autobiografii. Mă gândesc că într'una din zilele următoare o să-mi vină şi mie rândul; nu reuşesc să mă hotăresc asupra celor ce aş putea spune. Dar trebuie s'o fac; poate chiar în seara asta, în linişte, sub prici.

Cum nu e nici un semn că s'ar trece la o nouă demascare interioară, încercăm sa ne găsim locul mai bine pe prici, să ne frecăm pe unde ne mănâncă pielea. Suntem în a doua jumătate a lunii Martie şi-mi fac iarăşi socoteala, cât a trecut din August când am făcut ultima baie, la Jilava. Sunt şapte luni trecute. Mă întreb dacă 1950 va fi anul care să-mi aducă fericirea unei băi! Nu încape îndoială că programul impus aici prevede şi această stare de murdărie.

Levinski sade turceşte pe podea, rezemat de zid. Deodată, şi-aruncă ochii pe mine; îmi face apoi un semn uşor cu mâna, discret, care înseamnă că trebuie să vin lângă el. Tresar şi inima îmi bate mai puternic.

Sunt lângă el şi-mi face semn să mă aşez. Ceilalţi din cameră, văzându-mă în această intimitate cu Levinski, sunt toţi cu ochii pe mine.

Ce-or li gândind? Şi-or fi închipuind că iniţiativa vine din partea mea, că am să-i fac unele destăinuiri, care desigur, le sunt duşmănoase lor; şi, ce-ar fi şi mai dezgustător, să cer să-i fiu de ajutor la schingiuiri! Ochii mi se împăienjenesc. Îmi vine să urlu de această nedreptate care mi se face.

Rămânem un timp unul lângă altul, fără să ne spunem nimic. Ceilalţi îşi iau un aer de indiferenţă. îmi dau seama că vor numai să pară aşa.

Levinski mă trage uşor de mână. Pălesc. Sunt atât de temător! Doamne, ce-o fi vrând să facă cu mine sau ce-o fi vrând de la mine?

Apoi, cu o voce suptă, şoptind:

Ascultă, eşti aici de două săptămâni. Eu te-am observat cu atenţie şi am ajuns la convingerea că eşti un bun psiholog. Mă priveşte fix în ochi. Tăcere. Aştept cu încordare ce are să-mi propună; se pare că de aşa ceva e vorba. M'arăt interesat! Apoi, el, calm:

— Ia, spune, ce părere ai de fiecare de aici. Să-i luăm, la rând, din capul priciului e Nuţi Pătrăşcanu.

Ce părere ai despre el? Crezi că e sincer, dacă, faţă de cele ce se întâmplă aici, încearcă să fie un alt om, să nu mai gândească ca un legionar; sau crezi că încearcă numai să se acomodeze pentru moment, să scape cu viaţă de aici, el însă, gândind mai departe ca un legionar...

Un nod mi se pune în gât, dar mă forţez să par calm şi răspund scurt:

— Cred că nu e sincer.

El fără să pară de loc mirat de părerea mea:

— Dar ce te face să crezi că nu e sincer?

Las să treacă un timp, căutând să cântăresc bine fiecare cu vând ce urmează să-mi iasă din gură. Altfel mă demasc eu însumi; îmi dau seama că aşa ceva vrea. Pentru o clipă, îmi fulgeră gândul, că după ce-mi voi da părerea despre mai mulţi sau poate despre toţi, s'o dezvăluie în cameră şi apoi să-mi ceară să bat eu pe cei care-i consider ca nesinceri. îmi fac semnul crucii cu limba pe cerul gurii. E singurul ajutor care-1 am! Dar mă hotărăsc şi spun:

— Cred că Pătrăşcanu nu e sincer, fiindcă sus, la camera 4 Spital, bătea foarte rău pe alţii; ca să arate, de sigur, că el s'a lepădat de tot trecutul. Dar a fost demascat... aşa că bătaia altora era numai mijlocul de a se salva pe el...

Tac, dar mă gândesc, că am spus cea mai mare prostie; degeaba mi-am promis să-mi cântăresc cuvintele! Levinski ar putea interpreta cuvintele mele ca o aluzie făcută la el. Fiindcă cei ce bat aici, o fac, fie inconştient, ajunşi la stadiul de roboţi (şi aşa ceva nu poţi să spui), fie să-şi salveze, aşa, schingiuirea propriului corp (şi nici asta nu trebuia spus). Surprind pe buzele lui o umbră de zâmbet, din care nu lipseşte ironia.

Tremur uşor din tot trupul şi am impresia că am rămas fără voce, aşa mi se pun nodurile în gât! Şi când mă gândesc că trebuie să dau înconjurul camerei, spunându-mi părerea despre fiecare... Levinski m'aduce la ordine:

— Dar de următorul, ce părere ai?

— Nici nu ştiu cum îl cheamă, mă salvez eu.

— N'are importanţă numele, îmi spune scurt teroristul, îmi iau inima'n dinţi şi zic:

— Cred că e sincer.

Şi aşa, sincer, nesincer, fără ca Levinski să-mi mai ceară motive, ajungem la Burcea. Mă priveşte fix şi-mi şopteşte:

— De el, ce crezi?

Ezitând uşor şi simulând o adâncă cercetare a interiorului celui ce doarme sub prici cu mine:

— Cred că e sincer.

— Ce te face să crezi că e sincer, adaugă el scurt.

— După câte ştiu, spun eu, sunt vreo zece ani de când îl cunosc; pot susţine că e sincer.

Levinski, ca dus pe gânduri:

— Eu cred că ăsta e un mare bandit.

Mi se taie răsuflarea. Nici nu îndrăsnesc să gândesc mai departe. Tot Levinski:

— Hai să-1 punem la încercare.

Sunt numai ochi şi urechi şi inima îmi zvâcneşte.

— Uite ce e, continuă el, după o pauză ce mi s'a părut că nu se mai termină, fiindcă dormi cu el sub prici, spune-i următoarele, diseară, în cea mai mare taină: destăinuieşte-i că ai avut un bileţel, scris încă înainte de a fi în camera 4 Spital şi adresat părinţilor.
Te gândiseşi, că poate se iveşte ocazia şi-1 poţi da prin vreun deţinut care, eventual, s'ar elibera. Ocazia s'a ivit, când ai coborît scările de la camera 4 Spital, venind încoace. Jos la parter, era un deţinut de drept comun, care ţi-e consătean. El n'are de unde să ştie că aici nu mai sunt deţinuţi de drept comun. Îi dai un nume oarecare. Văzându-1, ai scos repede bileţelul care îl aveai ascuns în gulerul hainei într'o crăpătură a cusăturii şi l-ai lăsat să cadă la picioare. Deţinutul de drept
comun 1-a văzut şi 1-a luat. îi destăinuieşti totul lui Burcea, ca unui prieten.

Ce-ţi va spune el, ai să vezi.

Burcea dacă e sincer, va trebui ca a doua zi să te demaşte. Dacă n'o face, înseamnă că e un bandit. Şi de asta sunt convins.

Dar, bagă de seamă, să nu cumva să încerci să-i dai de înţeles, despre ce e vorba. Atât. Acum, treci la locul tău şi arată-te, ca şi cum nimic deosebit n'am fi vorbit. La locul meu pe prici, trag cu ochiul la Levinski; pare atât de grav! îmi arunc privirea în cealaltă parte a camerei; îl simt că mă observă atent, dar discret. Îşi strânge sprâncenele, desigur, să-mi pătrundă interiorul, în ce priveşte misiunea ce mi-a încredinţat-o, fac o primă apreciere: iată-mă băgat în această mocirlă a demascărilor...

— Singura grijă îmi este deocamdată cum să aranjez diseară lucrurile mai bine împreună cu Burcea, ca să scăpăm cât mai uşor...

Activitatea zilnică reîncepe. Un altul îşi face autobiografia, îl cheamă Stroe. Dar nu reuşesc să fiu atent. Levinski mă surprinde îngândurat. Pentru o clipă mă fulgeră cu privirea, aşa că mă arat atent la cele ce spune Stroe. Spre deosebire de ceilalţi de până acum, el n'a trăit în sărăcie; părinţii au avut o moşie. Şi are şi o soră în apusul Europei...

După un timp Stroe începe să se demaşte, propriu-zis, să-şi arate duşmănia faţă de clasa muncitoare. Era în 1948, când îi vine idea să fugă în străinătate, la soră « îmi dădeam seama că România va deveni un stat comunist şi nu vream în ruptul capului să mai rămân aici. Pe atunci nu realizam că exista şi o clasă muncitoare; interesele mele erau diametral opuse faţă de ale celor ce muncesc. Îi uram totodată şi pe comunişti; aşa că m'am hotărât să fug.

Unica posibilitate pentru mine era s'o fac cu expresul Bucureşti-Paris; mai bine zis, sub expresul Bucureşti-Paris. în triajul Gării de Nord, am examinat vagoanele. Dedesubt, unde este instalat sistemul de frânare, există posibilitatea să stai lungit pe burtă, pe trei bare. Sub vagon fiind, am făcut proba. Am stat acolo mai bine de o oră ».

Toţi în cameră, sunt numai ochi şi urechi.

Un gând venit din dorinţa de libertate, m'aruncă într'o totală « nesinceritate » faţă de demascări; ce fericire, să mi se ivească, aşa ca prin minune dumnezeiască, o astfel de evadare. Inima îmi bate mai puternic şi pentru o clipă o dorinţă supremă pune stăpânire pe mine: viaţa să nu mi se oprească aici.

Apoi, printr'o mişcare lentă a capului, căutând să nu-mi trădez vreun gând ascuns, îi privesc atent pe ceilalţi. Chipurile lor trădează gânduri asemănătoare cu ale mele. Nu e eroare. Nu e imaginaţie.

Stroe e pe peronul gării, de unde-şi face plecarea expresul de Paris. E ora opt şi jumătate seara şi e întuneric. E în ziua de 15 Mai 1948. Timpul e frumos. E cald.

....« pândeam momentul să mă strecor sub vagon. Era aproape imposibil. Şi trenul trebuia să plece peste zece minute! De unde eram, pe peron, nu puteam să mă strecor dedesubt. în disperare, am întins paşii spre capătul garniturii şi prin faţa locomotivei, m'am şters de partea cealaltă a trenului. Peste şine, am alergat în direcţia de unde plecasem. Ajuns în dreptul vagonului sub care trebuia să mă ascund, m'am oprit şi am scrutat cu privirea în jurul meu. Nu era nimeni; nici la ferestre, într'o clipă am fost sub tren. în genunchi, am ajuns la locul, unde un om poate să stea întins pe burtă, pe cele trei bare. Eram îmbrăcat cu un pulover gros, o haină îmblănită, mănuşi; în buzunar aveam un fes de lână. M'am instalat la locul fixat. Eram aproape strâns între bare şi scheletul vagonului.

Trenul şi-a făcut plecarea. în poziţia în care mă găseam, trebuia să ajung în zona occidentală a Austriei. Dar după vreo două ore de mers, puterile au început să mă lase. Nu ştiu dacă vă daţi seama, ce înseamnă să stai sub vagon, la viteza unui rapid. Strângeam ochii şi corpul îmi tremura de încordare. Nu puteam însă să cad fiind bine fixat între bare şi fundul vagonului. După un timp, oboseala m'a învins şi cu greu m'am hotărît să mă las pradă somnului. Mi-am controlat bine poziţia şi cu mâinile strânse de bară, am adormit. »

în cameră e tăcere mormântală! Gândurile mă duc mereu Ia o fugă imaginară. întâi, din penitenciar, apoi cu un expres dincolo de graniţă, spre apus...

Stroe continuă:

...« era lumină când m'am deşteptat. Cum am putut să dorm, când din goana trenului stropi reci mi se aruncau în faţă! Şi trebuie să mă fi găsit într'o regiune muntoasă de multă vreme fiindcă eram complect îngheţat. Ninsese chiar. La 15 Mai, socotisem că zăpadă nu mai poate să cadă. Parcă trenul ar fi mers numai în jurul Bucureştiului! Am rămas aşa, într'o aşteptare lungă, de groază, de moarte. Dar cred că am adormit din nou. Sau poate am căzut într'o stare de inconştienţă.

Era întuneric când m'am trezit; sau poate când mi-am revenit. O slabă mişcare a corpului, m'a făcut să înţeleg că eram la capătul oricărei rezistenţe. După un timp, trenul şi-a făcut intrarea într'o gară. Ca prin vis, auzeam vorbe pe peron. Se vorbea nemţeşte. Eram în Austria. Nu puteam să ştiu însă, dacă eram în cea liberă. Pe atunci, consideram că acolo unde sunt ruşi, nu e libertate. Dar, indiferent unde m'aş fi aflat, nu mai puteam să rezist. Cu o ultimă sforţare, m'am tras dintre bare şi fundul vagonului. M'am târât pe burtă şi ca un animal rănit, m'am lungit la marginea şinelor. Imediat, a plecat şi trenul. Instinctul de conservare îmi dădea puteri; mi-am ridicat capul şi mi-am dat seama, că eram la vreo şaizeci de metri de peronul gării. Am reuşit să mă ridic şi cu greu am ajuns la o clădire, care trebuie
să fi fost o magazie. Nu era nimeni să mă vadă. Era o gară mică. Mi-am dezmorţit uşor picioarele şi mâinile şi mi-am frecat obrajii. Trebuie să fi fost îngheţaţi, că parcă mi se rupea carnea de pe faţă. Nu mai era frig, dar ploua uşor. Eram atât de sleit de puteri, încât singura dorinţă ce mai aveam, era să stau culcat. Aşa, m'am îndreptat spre peron. Afară, nu era nimeni. În faţa mea, la câţiva metri, sala de aşteptare. În definitiv, mi-am zis, chiar aşa murdar cum sunt, pot intra. N'am ezitat. Am căzut mai mult pe uşă, pe care am deschis-o, fără să vreau, larg, până la perete. M'am trântit pe banca, din spatele ei. în sală, numai câteva persoane. Mi-aduc aminte că se uitau lung la mine. Eu parcă le-am zâmbit, reuşind să fac pe indiferentul. Am mai putut realiza, că pe peretele din faţa mea, erau lipite afişe comuniste. Atât. Am căzut pradă somnului Simt că sunt zgâlţâit puternic. Deschid ochii, în faţa mea, doi militari sovietici. Somnul mă refăcuse, aşa că mi-am dat seama imediat că fuga mea avusese un sfârşit tragic.

Cu o maşină, am fost dus la un comandament militar. Mi s'a adus o oglindă. Mi-am privit faţa. Eram îngrozitor. Obrajii mi-erau acoperiţi de un strat de negreală amestecat cu pete de ulei. In jos, hainele-mi erau îmbibate de umezeală şi materii grase.

Într'o cameră m'am dezbrăcat. Mi s'a spus apoi, să mă spăl la o chiuvetă şi am primit nişte haine vechi, dar care se potriveau destul de bine.

Am fost interogat timp de două zile. Nu credeau că nu sunt spion american.

Am stat la închisoare două săptămâni. Acolo am aflat că următoarea staţie a trenului se găsea în zona occidentală a Austriei.

Din Austria am fost adus direct la Interne, la Bucureşti.

Camera noastră e un adevărat spectacol de dezolare! Pe chipurile celor douăzeci şi patru de deţinuţi, e întipărită aceeaşi umbră de dezamăgire. Stroe nu reuşise să evadeze. Libertatea i-a fost la doi paşi.

Pe chipul celui de al douăzeci şi cincilea e întipărit zâmbetul gândului ascuns. E Levinski. Arată aşa, ca şi cum ar spune: am să vă demasc pe toţi deodată.

Iar eu, ce-oi fi având întipărit pe faţă, de mă priveşte atât de insistent robotul Levinski? Nu ştiu. Dar ştiu că, pe tot timpul povestirii, gândurile mi-au fugit în altă lume; dincolo de staţia de cale ferată, unde puterile nu i-au mai îngăduit lui Stroe să treacă frontiera, în lumea liberă.

Zgomotul târşitului de hârdaie pe culoar, îmi întrerupe gândurile.

Mănânc, dar cu gândul la ce va urma după-masă. Levinski se arată nervos; e semn rău.

Aşteptăm, îngrijoraţi, continuarea programului. Vine repede. Robotul spune numai câteva cuvinte:

— Sunteţi toţi bandiţi. Eraţi cu gândul la putregaiul capitalist. Toţi aţi fi vrut ca Stroe să ajungă acolo. Şi voi, odată cu el.

Apoi, după o pauză:

— Vă demasc, bandiţilor!

îşi scoate cureaua de la pantaloni şi, de sub prici, îşi alege o bâtă. Cu aceleaşi mişcări rapide, începe să lovească la întâmplare. Perfectă şcoală de terorism! Unul singur e de ajuns, pentru schingiuirea a douăzeci şi cinci! îmi feresc, cum pot, capul între mâini. Mă las în seama instinctului de apărare. Pe loc, devin insensibil la foame, la oboseală şi chiar la durere. Creerul şi fibrele corpului s'au oţelit, parcă, într'un efort să învingă şi această după-masă.

Dar când Levinski, începe să umble după fluierele picioarelor, situaţia se schimbă: sunt terorizat de aceste lovituri atât de dureroase.

Durerile încep să se exteriorizeze: ţipete înăbuşite. Un urlet de animal rănit, venit din partea opusă mie, îl opreşte pentru câteva clipe pe Levinski. O fi înţelegând aşa, poate, care e diferenţa între terorist şi terorizat?

Levinski trece iar la atac şi imediat toţi ne strângem în noi.

Din când în când, robotul se odihneşte pentru câteva minute, după care, sare iar pe noi, turbat. îmi vine să cred că e astfel, văzându-i ochii înroşiţi de furie şi dinţii strânşi de cruzime.

Mă gândesc, ce-ar urma dacă am opri robotul să-şi continue acţiunea. Dar îi am în faţa ochilor pe directorul şi inspectorul penitenciarului, care ne-au vizitat la camera 4 Spital. Vizita a fost pentru noi, dar şi pentru roboţi. Văd imediat consecinţa: împiedicând robotul să-şi continue acţiunea, e tot una cu a împiedica Partidul Comunist să-şi continue experienţa. Căci el, robotul, e creaţia partidului. Consecinţa: vom fi ucişi!

Trebuie deci dusă lupta, care înseamnă numai răbdare şi chin!

În fine, programul zilei ia sfârşit. Hârdăul în uşă, e ca o rază de soare, care îţi dă viaţă, să te ducă mai departe până a doua zi, până mâine. Acest mâine, care n'ai vrea să mai vină!

Aştept ordinul să ne culcăm, să mă vâr sub prici. Şi apoi... apoi, vine misiunea ce mi-a dat-o Levinski, să-1 atrag în cursa demascării pe Burcea...