XI

Demascările exterioare sunt pe sfârşite; au trecut cinci zile de când au început. După socoteală mea, tre-buie să mai dea declaraţii trei sau patru.

În acest timp am avut zile mai liniştite — n'a mai fost nimeni bătut în mod excepţional. Bătaia generală a avut însă loc în fiecare zi. E mai mult un fel de batjocoră, care se dezlănţuie la aceeaşi oră, cam între trei şi patru. A fost introdusă în program, de sigur, pentru torturarea nervilor.

Câţiva dintre noi sunt bolnavi — au diaree. Printr'o ridicare de mână, se arată (nu e voie să se vorbească) că trebuie neapărat să se folosească tineta.

E o scenă oribilă! Omul se aşează pe acest WC improvizat, sub privirile scrutătoare a şapte-opt roboţi, îşi strânge dinţii şi-şi schimonoseşte faţa de durerea venită de la stomac. E stingherit peste măsură, că ceea ce a fost făcut fără martori acum a devenit obiect de spectacol pentru şaizeci şi cinci de oameni! în ochi i se citeşte sfiala de care e cuprins în această situaţie peni bilă şi totodată privirea îi revarsă implorare — să fie înţeles de ceilalţi, sau poate să i se respecte acest mic drept personal.

Unii din paznici se arată revoltaţi! Terorizatului, i se reproşează că strică aerul în cameră şi că ceilalţi sunt obligaţi să asiste la această scenă. Primeşte calificative, atribuite omului care nu respectă buna cuviinţă: e nesimţit, şi-a pierdut calităţile specifice omului, e pe o treaptă inferioară animalului.

Cel terorizat se arată ca şi cum ar accepta toate aceste judecăţi ca definitive, ca şi cum ar admite superioritatea celor care îl înconjoară!

Apoi, e luat la palme şi scuipat în ochi. Cu pantalonii târâş, într'o resemnare totală, se îndreaptă cu paşi mici spre locul lui, unde-şi ia poziţia obligatorie.

Pe măsură ce timpul trece, îmi dau din ce în ce mai bine seama că suntem supuşi unui program, care să ducă cât mai repede la ruperea echilibrului nostru sufletesc. Ce minte diabolică o fi găsit această cale de slutire a sufletelor!

Oamenii din faţa mea, teroriştii, sunt astfel de fiinţe! Când Ţurcanu dă semn de începere a bătăii generale, sar toţi, ca şi cum ar fi atraşi de o forţă invizibilă. Câteodată, am impresia că teroriştii acţionează asemănător câinilor dresaţi pentru urmărirea vânatului! Mă întreb însă, cât timp să fi durat dresarea, animali-zarea acestor oameni? Ca să se ajungă la stadiul în care se găsesc, nu e o operaţie de o săptămână sau două, — şi care n'ar fi putut fii lipsită nici de cruzime.

Deocamdată, ceea ce se întâmplă cu noi îmi apare ca un coşmar — e ca o piatră grea ce-mi atârnă de gât, care ar putea să mă ducă la înec. Nu-mi rămâne decât credinţa în Dumnezeu şi în libertate. Şi nu trebuie să mă abat de la această credinţă.

În orice caz, situaţia de aici îmi dă mult de gândit, şi mă antrenează în tot felul de dificultăţi pe care le întrevăd că vor surveni.

În primul rând mă întreb, cât va dura această teroare care se arată în faza ei de început. Ţurcanu ne-a spus că ar putea să ţină chiar ani! E groaznic — şi-mi spun că e mai bine să dau uitării acest drum nesfârşit de lung. Fiindcă e un drum care, aşa cum a început, nu poate fi străbătut până la capăt!

În al doilea rând mă chinuieşte mereu gândul, cine să fie iniţiatorul acestei metode de distrugere a omului şi cine o dirijează aici, în penitenciar?

În această ordine de idei, scena din curtea Reduitului de la Jilava — vizita delegaţiei guvernamentale — îmi apare mereu în faţa ochilor. Acolo trebuie căutaţi iniţiatorii!

îl văd aşa, nebulos, pe Nikolski — faţa nu i-am putut-o distinge — acest comisar sovietic care fixează ordinea comunistă pe teritoriul României. Nu ştiu de ce, dar îmi apare prototipul acelui comisar politic sovietic, cap mare, păr blond, ochi de un verde murdar şi nasul cârn. O văd apoi pe Ana Pauker, Ministrul de Externe al Republicii Populare Române. îmi apare aşa cum am văzut-o în carne şi oase, în curtea Reduitului, de la o distanţă de treizeci - patruzeci de metri. Plină la corp, sânii — două ugere seci, pântecoasă, cu pielea albă-gălbuie, părul tuns băieţeşte, să-i acopere urechile, sau poate numai una.

Că ar avea numai o ureche, cine ştie, o fi o răutate din partea vreunui ofiţer român, căzut prizonier în Uniunea Sovietică. Ana Pauker îşi avea vila în apropiere de lagăr. Acolo îşi fixase sediul, unde avea misiunea să formeze o divizie care să fie adusă în România după « eliberare », cu idei noi, « progresiste ».

Îmi amintesc de cele povestite de un fost prizonier:

Ana Pauker vizitează zilnic lagărul de prizonieri.... Agenta sovietică îşi fixează privirea pe unul mai chipeş. Aşa a căzut norocul pe cel ochit... sau poate, din contră, a dat ghinionul peste el. E o chestiune strict personală.

Fără vreo introducere, îl invită, pur şi simplu, la o partidă de şah.... în seara asta.

Se joacă cât se joacă şi apoi prizonierul e provocat să treacă la satisfacerea poftelor sexuale ale agentei... A doua zi, Ana Pauker ocheşte un altul; şi aşa în fiecare zi până îi termină pe toţi — şi chipeşi şi nechipeşi...

Socot că Nikolski şi Ana Pauker sunt cei care au introdus metoda formării omului robot. Au dat-o apoi în seama vreunuia sau unora din Comitetul Central al Partidului Comunist, s'o pună în aplicare pe trupurile şi sufletele deţinuţilor politici.

Mă întreb, în continuare, cine să fie oamenii care ne urmăresc, de afară, prin zgârieturile de pe geamul vopsit al uşii? Să fi fost lăsată toată operaţia numai pe seama directorului penitenciarului şi a primilor gardieni? Ţinând seama însă că comuniştii sunt mereu neîncrezători în loialitatea subalternilor e puţin probabil că o astfel de operaţie să fie condusă de comunişti de ocazie. Fiindcă atât directorul penitenciarului, cât şi primii gardieni sunt comunişti de după 23 August 1944. Cei opt sute de comunişti din ilegalitate au cu totul alte funcţii în noul stat român. Nu se mulţumesc cu slujbe de director de penitenciar sau de prim-gardieni!

Trebuie deci să fie unul din cei vechi care supraveghează teroarea...

Toate astea sunt însă simple supoziţii. Precis, nu ştiu nimic, şi nici n' aş avea cum să ştiu. Timpul, poate, le va desluşi.....

Deocamdată, mă găsesc încremenit pe prici, cu bătături în şolduri — e un an şi jumătate de când dorm pe scândură; pielea mă mănâncă nemilos — mă pot freca numai în timpul bătăii generale, cămaşa şi izmenele de pe mine sunt nespălate din August — cinci luni de zile —, iar durerile pieptului şi ale maxilarelor, de pe urma bătăi din ziua de deschidere a terorii, îmi îngreunează cu mult viaţa.

În seara asta, liniştea e totală în camera 4 Spital. Din când în când, tăcerea e ruptă de paşii rari, apăsaţi ai lui Ţurcanu. Se îndreaptă către fereastra din partea de apus a camerei, se opreşte şi rămâne cu privirea în gol. Apoi, se întoarce în mijlocul camerei, unde lumina lăsată de becul gălbui e ceva mai puternică, descoperindu-i parcă pe faţă un gând ascuns. E îngândurat şi pare nerăbdător.

întunericul de afară îmi pare negru, ca al unei nopţi cu cer fără stele.

Ţurcanu rupe tăcerea:

— Treceţi la culcare.
Apoi, către plan toane:

— Fiţi atenţi, să aibă toţi mâinile bine scoase peste
pătură.

Sunt frânt de oboseală de pe urma celor paisprezece-cincisprezece ore de imobilitate, cu privirea aţintită în cimentul camerei. Culcat pe-o rână, cu ochii închişi, cad pradă fericirii, că mă găsesc acum ferit în parte de privirile plantoanelor. Cel din faţa mea are uşoare zvâcniri; e probabil muncit de ce-i va aduce ziua de mâine. în cele şapte zile de când îl am lângă mine, am reuşit de câteva ori, pentru câteva secunde, să-i prind faţa, dintr'o fulgerătoare întoarcere a capului. Trebuie să fie în jurul vârstei de 24 de ani — faţa prelungă, ochi vioi, un nas drept şi buze arcuite. îi fixez, la bunul meu plac, partea locului: Oltenia.

Cel din spatele meu e rotund la faţă şi cu ochii mereu bănuitori. I-am văzut în privire îngrijorare şi totodată indignare. Pare a fi omul care-şi spune: am să le trec pe toate şi apoi va veni ziua, când se va da socoteală de ce se întâmplă aici. Atunci, o să mă cunoaşteţi într'adevăr cine sunt. îmi zic că e din Vrancea.

Rămân aşa, cu gândul la libertate şi la judecata care va veni; la pedepsirea criminalilor, care şi-au găsit drept preocupare în viaţă să distrugă omul aşa cum a fost creat de Dumnezeu; să-1 înlocuiască cu un altul care — cel puţin după spusele lui Ţurcanu — să fie omul marxist, creatura marxistă...

Adorm... dar nu pentru mult timp. Mişcări şi şoapte, ce-mi par bizare, mi-au turburat somnul!

Pe ciment, la doi metri de picioarele mele, văd printre ploapele pe jumătate deschise, capul lui Ţurcanu. între mâini se pare că are gâtul unei victime. Lângă el, Puşcaşu, Steiner şi Gherman. Din când în când, se a-pleacă şi ei peste victima de sub trupul lui Ţurcanu.

În urechi îmi pătrund horcăielile năbuşite ale terorizatului. Brusc, aud cum i se izbeşte capul de ciment. Un fior îmi sapă şira spinării. Vederea mi se împăienjeneşte. Tremur.

Aud mereu izbiturile capului de ciment.

Cei doi de lângă mine, îi simt terorizaţi de aceeaşi fiori de care sunt şi eu cuprins.

îmi ridic uşor capul. Ţurcanu, cu mâinile în gâtul victimei, îl trage în sus. Are ochii holbaţi, ca de moarte; gura îi-e roşie. Apoi, după un timp, îl zguduie puternic. Aud vocea teroristului, mai mult şoptită, dar ameninţătoare.

— Niţule, vorbeşte Niţule! Mori de mâinile mele, banditule dacă nu recunoşti!

Ţurcanu e desfigurat. Ochii îi lucesc de furie. îşi strânge buzele şi apoi îşi lasă din nou victima pe ciment.

Niţu — acum i-am aflat numele — îşi are locul la vreo doi metri în dreapta mea. I-am văzut faţa în câteva rânduri, pentru câteva secunde. E poate cel mai tânăr de aici. E legionar, după câte îmi amintesc când am fost aranjaţi pe priciuri.

Acum îmi dau perfect seama, cât de periculoase sunt demascările exterioare! Un secret ştiut de doi, poate aduce moartea unuia sau amândourora. Poziţia în care trebuie să stai nu-ţi dă posibilitatea să faci cel mai mic semn, pentru a cădea cumva de acord, că ceva trebuie tăinuit. Niţu, desigur, a ascuns ceva ştiut şi de un altul, şi acesta n'a avut tăria să nu-1 dea în vileag.

Mă înspăimânt la gândul că omul ar putea să moară aici de mâinile lui Ţurcanu...

În fine, misterul mi se dezvăluie în parte:

— Niţule, ai omorât doi soldaţi sovietici, Niţule şi nu vrei să-ţi recunoşti crima. Ai luat viaţa a doi luptători, pentru binele şi fericirea noastră.

Niţu e izbit mereu cu capul de ciment. îi aud, printre bufnituri, horcăielile în strânsoarea mâinilor lui Ţurcanu. Cu toată teama de care sunt cuprins, reuşesc totuşi să fac socoteala că Niţu, fiind astăzi în vârstă de două zeci de ani, e foarte puţin probabil ca cei doi soldaţi sovietici, de care vorbeşte Turcanu, să fi fost omorâţi de el în primele luni după « eliberare ». Sunt mai bine de cinci ani de atunci şi Niţu să tot fi avut cincisprezece ani. Desigur, ruşii au putut fi omorâţi mai târziu, în 1947-1948! în lunile care au urmat « eliberării » României, am aflat totuşi de mulţi sovietici ucişi....Au fost surprinşi violând fete de zece-unsprezece ani, sau batjocorind, în grup, femei trecute cu mult de vârsta la care ţi-ar putea deschide pofta.

Taţii, fiii au lovit cu înverşunare, până au luat viaţa celui care le necinstise fiica sau mama.

Au fost ucişi sovietici şi din alte motive: pradă, devastări de cămine înjghebate după ani grei de trudă, au fost ucişi şi fiindcă erau consideraţi mereu duşmani şi nu eliberatori; au fost ucişi, fiindcă cu ajutorul armatei sovietice s'a impus în ţara noastră un sistem politic şi social străin de firea românului; au fost ucişi în virtutea aceluiaşi sentiment, pe care poporul român 1-a purtat în decursul veacurilor faţă de armatele ruseşti — în trecut ţariste, astăzi comuniste — venite în ţara noastră sub acelaşi pretext al eliberării. Ţurcanu a aflat sau numai bănuieşte că şi Niţu ar fi omorât ruşi. Nu are probe, căci dacă le-ar avea, le-ar da în vileag. Şi totuşi consideră că trebuie să-i ia viaţa! Pentru acest robot, judecata se face după legile pe care şi le-a însuşit de la cei care i-au luat sufletul... Tortura lui Niţu continuă; trebuie să fi trecut mai bine de o oră de când a început...

Brusc, Niţu scoate un strigăt, într'o sforţare să iasă din strânsoarea mâinilor lui Ţurcanu. Apoi, îi aud capul izbind cimentul...

Linişte! ...... totul parcă s'a sfârşit!

Nu e adevărat, nu e mort! ... dar de ce nu se mai aude nimic ?

După câteva minute, nesfârşit de lungi, o voce stinsă, scoasă dintr'un piept sfârşit de puteri — de viaţă în suspensie:

— Nuu, nu ştiu nimic......

E tăcere mormântală. îmi aud, inima, care-mi zvâcneşte cu putere....

Să fie ultimele lui cuvinte?

Unul de lângă Ţurcanu, spune cu vocea tremurândă:

— A murit.... nu mai suflă.

Capul mi se învârteşte, nu mai sunt eu însumi, mi-e frică parcă de mine, mi-e frică de tot ce e în jurul meu.

Deodată Ţurcanu se repede spre uşă; bate puternic în geam. Privirea-i e aţintită pe clanţă, ochi mari deschişi, înfiorători. Pe culoar se aud paşii gardianului din ce în ce mai pronunţaţi. Ţurcanu bate nerăbdător în uşă. Paznicul întoarce cheia în broască. Vorbesc, dar nu desluşesc nimic. Gardianul rămâne mereu pe culoar; nu vrea să intre în cameră sau poate nu trebuie.

Apoi Ţurcanu şi încă doi, îl trag pe Niţu afară. Târşitul paşilor se pierde pe culoar.... După câteva minute se întorc. Cheia se învârteşte din nou în broască.

Se mai vorbeşte în şoaptă. Apoi, roboţii trec la locurile lor, cu paşi înceţi, obosiţi.

Moartea parcă nu-i înspăimântă!

Peste liniştea care s'a lăsat, viscolul de afară, cu rafale de ninsoare, şuierând în geam, îmi face noaptea şi mai groaznică

Mă trezesc de cu noapte, frânt de oboseală. De unde sunt, culcat pe-o rână, îl văd pe Ţurcanu străbătând camera de-a lungul, cu paşi rari, cu capul în jos.

Cele trei plantoane îşi fac plimbarea obişnuită, do-ol, îngânduraţi.

în afară de zgomotul dezolant al paşilor, nu se aude nimic, nici măcar respiraţia oamenilor lungiţi pe priciuri. E mereu aceeaşi impresie de rupere cu viaţa. Rămân dus de gânduri, poate o oră, două. Şi în această izolare totală, zorii acestui început de Februarie apar în geam, clar şi glacial. Trebuie să fie trecut de ora şapte.

Azi e Miercuri, 1 Februarie 1950...

Se dă deşteptarea. Suntem traşi de pe priciuri de roboţi şi imediat rămânem aceleaşi stane de piatră.

După vreo jumătate de oră, suntem scoşi în grabă în grupe de câte zece la WC, mereu cu mâinile în sus. Ceaiul îl sorbim din gamelele nespălate de mai multe zile, sub privirea lui Ţurcanu, care şi-o plimbă peste noi de la un cap la altul al camerei.

Suntem luaţi la bătaie. însuşi Ţurcanu, cu o curea în mână, loveşte unde se nimereşte. îmi bag capul în mâini — şi aşa, cu privirea ascunsă, examinez dezordinea în care primim loviturile. Caut să-mi feresc pieptul, care mă doare mereu, îngrozitor, şi-mi pun în joc toată abilitatea să fiu lovit mai mult în spate. Lăsat de unul, minutele trec prea repede până sunt luat în primire de altul.

Se face o pauză, după care bătaia reîncepe.

Ţurcanu a pus ochii pe unul venit cu mine de la Jilava, pe Burcea. E vis-a-vis. îi ridică capul cu mâna stângă, îi prinde bine gâtul şi-1 loveşte cu dreapta; pretinde că Burcea are ochi de om viclean şi deci trebuie pălmuit. Număr peste treizeci de palme.

Ceilalţi, lovesc şi ei, mereu, neobosiţi....

Se mai face o pauză, după care batjocura ţine până aproape de ora prânzului.

Totul s'a desfăşurat perfect, automat. Roboţii au acţionat ca nişte maşinării; cu o brutalitate totală. În aşa măsură şi-au pierdut caracterele umane....

Hârdăul cu ciorba de arpacaş e tras înăuntru de Ţurcanu. înainte să înceapă distribuirea, ne spune scurt:

— Nimeni nu mănâncă până nu dau eu ordin.
Aşteptare lungă, dezolantă, plină de suspiciune.
Ordinul pe care-1 primim apoi, e categoric:

— Fiecare îşi pune gamela jos, la picioare, îngenunche alături, îşi apleacă capul deasupra, se sprijină în mâini şi apoi începe să mănânce .... Executarea!

Nu pot să rezist tentaţiei să nu-mi arunc privirea spre ceilalţi, aplecaţi deasupra gamelelor fumegânde. Îi privesc cu emoţie! N'am văzut feţe mai uimite şi totodată mai indignate ca cele ale terorizaţilor din camera 4 Spital. Iar cea a lui Ţurcanu exprimă strălucirea triumfului de a fi coborât omul la treapta animalică!

E agitaţie pe cimentul camerei.... încercări să se prindă cu limba din zeama fierbinte, văicăreli provocate de arsura buzelor, sorbituri repezi....

O talpă de gheaţă, apăsată scurt pe ceafă, îmi scufundă faţa în ciorba fierbinte.

Scot un urlet de durere....

în jurul meu, cu toţi ceilalţi, e acelaşi spectacol... încet, ne obişnuim. Ciorba nu mai arde; o sorbim în linişte — zeamă şi boabe de arpacaş. Ne ştergem feţele morfolite. Apoi fiecare, la locul lui, îşi ia poziţia impusă.

Programul demascărilor e din ce în ce mai greu. Până la ce grad vom fi batjocoriţi şi câţi îl vor putea trece fără să-şi piardă chipul uman?