I

Ieşim din închisoarea Jilava. Scăpaţi de sub bolta lată de mai mulţi metri a porţii, urcăm panta care ne duce afară. Suntem un grup de 22.

în faţa noastră se desfăşoară la infinit câmpia Munteniei. E atât de tristă! Cum aş putea-o găsi altfel în acest început de iarnă. Azi e 21 Decembrie 1949.

Sentimentele mi se învălmăşesc: întinderea mă vrea liber, goliciunea ei mă întristează, necunoscutul vieţii de închisoare îmi dă griji.

Cu şase luni în urmă, într'un minunat sfârşit de Iunie, lăsam în spatele meu aceeaşi întindere, atunci bogat înverzită şi-mi făceam intrarea în Jilava, tot pe această poartă!

Un camion ne aşteaptă. Sunt nerăbdător să fiu cât mai repede, departe de această închisoare subterană — pe timpuri fort militar — în întunericul căreia am petrecut un calvar de timp.

Jilava este însă necruţătoare şi în afara zidurilor ei. Nu se vrea uitată cu una cu două.

Ni se pun lanţuri la picioare! Măsura a fost luată, desigur, pentru a face impresie. Atât şi nimic mai mult. Să pleci în deznădejde şi să fii dus de aici, copleşit de nesiguranţa viitorului!

Ştiu numai că grupul nostru e transferat la Piteşti, penitenciar rezervat studenţilor. Am mai stat acolo între Octombrie 1948 şi Iunie 1949.

Suntem bruscaţi, mai mult azvârliţi, în camionul descoperit. Primim ordinul: « chirciţi »! Nu trebuie deci, să fim văzuţi pe parcurs, probabil până undeva în triajul gării de nord a Bucureştiului, ca de acolo să fim îmbarcaţi într'un vagon dubă.

Nu ştiu ce ar putea fi mai ipocrit în lume, decât comunismul! în timp ce în România anilor 1949 ne găsim în închisoare peste o sută de mii de deţinuţi, în acelaşi timp presa comunistă (cea anticomunistă nu mai există de mai bine de doi ani) urlă împotriva injustiţiei şi teroarei care s'au abătut asupra comuniştilor din ţări le capitaliste. Câteva sute în Spania, cam tot atâţia în Portugalia, patru — cinci în Germania occidentală, câteva duzini aiurea Se scrie atât de mult despre aceşti oameni, se fac proteste, se organizează mitinguri!

Despre noi nici o vorbă. Şi nici despre cei din celelalte ţări, devenite şi ele « democraţii populare ».

Peste noi s'a tras o cortină de fier. Mă simt, făcând această comparaţie, un paria între multe alte milioane, uitat de pe urma unei împărţiri nesăbuite a lumii în zone de influenţă.

Totul a fost ca şi cum Dumnezeu ar fi împărţit oamenii în două: cei buni la Apus, în faţa cortinei de fier, cei răi la răsărit, în dosul ei.

Noi, românii, facem parte din cei răi, alături de bulgari, albanezi, sârbi, croaţi, unguri, cehi şi slovaci, polonezi, o parte din austrieci, cam o treime din germani şi apoi multe popoare de pe propriul teritoriu al Uniunii Sovietice.

Suntem cu toţii în camion. Ne-am trântit pe podea, aşa cum am primit ordinul. Suntem escortaţi de patru gardieni postaţi în cele patru colţuri ale camionului şi încă de doi, aşezaţi în cabină.

Sunt bine înarmaţi: pistoale automate. Au şi uniforme noi. Băleanu, medicinist, cu o voce năbuşită îşi spune părerea:

— Dictatura îşi schimbă uniformele. în cele vechi, treceau neobservaţi; în astea nu mai par gardieni, se apropie de securişti.

Unul din păzitori se uită fix la noi. Parcă ne-ar fi ghicit gândul. Ne luăm, de precauţie, un aer de inocenţă. După o comandă scurtă, camionul porneşte. Mergem o bună bucată de timp, pe o vreme rece, morocănoasă. După un timp, camionul se abate din drum, intră pe o şosea, parcă mai îngustă, şi-şi face intrarea pe o poartă păzită de santinele.

Noua postură — lanţuri la picioare — mă face să uit de foamea care m'a chinuit o jumătate de an, zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Două sute cincizeci de grame de pâine, un fel de ceai dimineaţa, un polonic de apă chioară la prânz şi altul seara. Ciorba de arpacaş sau de cartofi trebuie să conţină şapte grame de ulei. Oficial, asta este raţia zilnică de grăsime pentru un deţinut politic.

Suntem în curtea unei alte închisori: în faţa noastră„ penitenciarul Văcăreşti îşi înalţă zidurile, în care sunt croite ferestre mici, zăbrelite. De unde sunt, văd turnul fostei biserici. Pe timpuri, aici îşi făceau de lucru călugării Mănăstirii Văcăreşti.

Constatăm că trebuie să aşteptăm. De ce? în definitiv, puţin mă interesează! Când eşti lipsit de libertate, devii inert, ştii că nu te mai poţi folosi de voinţa de a acţiona! Suveran, îţi rămâne numai dreptul de a gândi.

Iarna a sosit: fulguieşte uşor. Instinctiv, ne strângem hainele pe noi.

Gardienii ne aduc un tovarăş de drum. îi pun şi lui lanţuri de picioare şi-1 dau grămadă peste noi. Suntem deci 23.

După o scurtă privire asupra noului venit, îmi zic că trebuie să fie evreu. Să tot aibă 24 - 25 de ani, blond, înalt, plin la corp şi la faţă. Trebuie deci să fi fost de curând înhăţat de Securitate!

Unul din gardieni, ce-şi are locul în faţă, în cabina şoferului, deschide portiera, se trage pe jumătate afară, se saltă peste oblon, la noi:

—O să intrăm în oraş, nu ridică nimeni capul de oblon în sus.

Dă comanda de plecare.

E şi cazul. începe să se lase frig.

Mă întreb de ce o fi trebuind să stăm chirciţi? Motivul pentru care nu trebuie să fim văzuţi, îl ştiu numai ei, gardienii sau Securitatea. Teama, că pe parcurs trecătorii ar vedea oameni arestaţi, nu cred să-i fi determinat să ia această măsură. Afară nu mai e un secret pentru nimeni că arestările se fac în masă, în toate categoriile sociale şi la toate vârstele.

O sută de mii de oameni se găsesc în puşcărie!

Desigur că Ministrul de Interne n'a dat un comunicat în această privinţă. Un astfel de comunicat n'ar fi dat de nici un minister de interne din lume.

Noi însă o ştim. La Jilava, unde e un permanent du-te — vino de noi arestaţi, de transferaţi din alte în chisori, de pe tot cuprinsul ţării, s'a putut face socoteala. Acesta e bilanţul democraţiei populare la sfârşitul anului 1949.

Cum s'a ajuns aici?

1944-1949. Cinci ani. S'au întâmplat multe în acest scurt timp: creări de noi instituţii, răsturnări de aşezăminte vechi, înfiinţări de noi partide şi dărâmarea altora, apoi maziliri şi oameni noi.

La 23 August 1944 partidul comunist număra, nici mai mult, nici mai puţin, — 802 membri. Apoi, la numai un an, nu reuşise să-şi recruteze, cu excepţia câtorva figuri de mai mare sau mai mică importanţă, decât oameni de la periferiile oraşelor sau din pleava satelor. Impopularitatea nu 1-a descurajat, ci din potrivă. întărâtat şi cu un nou impuls, venit din vârful baionetelor armatei sovietice, a încercat să-şi impună punctul de vedere în ţară. Reacţia a fost puternică. Dându-şi seama că impopularitatea nu-i scade, s'a ascuns în spatele altor partide.

Noi formaţiuni politice « progresiste » apar ca ciupercile după ploaie.

Generalul Rădescu formează un nou guvern. Cele două guverne precedente ale Generalului Sănătescu nu i s'au părut destul de « democrate ». Presiunile Uniunii Sovietice se făceau din ce în ce mai simţite.

Generalul Rădescu alarmează ţara; într'un discurs, ţinut în sala cinematografului ARO, spune răspicat: « oameni fără neam şi fără credinţă vor să pună stăpânire pe ţara noastră ».

Urgia invadatorilor şi a comuniştilor e atât de mare încât Generalul Rădescu e nevoit să fugă în străinătate. A scăpat ca prin urechile acului!

Se formează un Front Popular, aşa numitul « Bloc al Partidelor Democrate ». Din comunişti şi nişte sucursale ale partidului — Partidul Naţional Popular şi Frontul Plugarilor — cât şi din dizidente ale partidelor istorice. Partidul Social-Democrat ia drumul chemării naţionale; nu se alătură comuniştilor. Desigur că s'a găsit şi aici o dizidentă : Voitec. Cu acest front popular, comuniştii s'au prezentat în alegerile parlamentare din 19 Noembrie 1946. Alegerile au fost câştigate cu majoritate zdrobitoare de opoziţie: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Social — Democrat Independent. Cu cinism, cu calm desăvârşit s'a dat rezultatul votului: « Marea Victorie a Blocului Partidelor Democrate. Poporul român a ales lumina. întunericul a dispărut pentru totdeauna din viaţa poporului român. »

Răsturnarea rezultatului sufragiului naţional a indignat pe cei mai mulţi, dar a şi demoralizat. Dezorientări. Treceri timide, în ascuns, la partidele Blocului. Ameninţarea comuniştilor e prea mare ca să nu se găsească timoraţi!

Dizidenta liberală a lui Gheorghe Tătărescu, rămâne pentru unii o speranţa. Naivitate, iluzie...

Răfuiala: Partidele Naţional Ţărănesc, Liberal şi Social Democrat sunt ţintuite la stâlpul infamiei. Conducerea ţărănistă e azvârlită în închisoare.

în mitinguri înjghebate din solicitanţi pentru poziţii mai mari sau mai mici, în noua rânduială a ţării, se cere moartea lui Iuliu Maniu. Ion Mihalache: « trădătorul care a luptat voluntar împotriva Uniunii Sovietice ».

30 Decembrie 1947: înlăturarea monarhiei constituţionale.

Petru Groza, Preşedintele Consiliului de Miniştri, Preşedintele Frontului Plugarilor, latifundiar, marioneta comuniştilor, autorul cărţii « în Umbra Celulei » (a stat trei zile închis înainte de 23 August 1944): « Ma-jestate a sosit timpul să divorţăm ».

Am devenit astfel cetăţeni ai Republicii Populare Române!

Mai-Iunie 1947: arestări de naţional-tăranişti şi liberali şi mulţi alţii. Unde mai e nevoie de o justificare, se aruncă un pistol ruginit în grădina victimei. A doua zi, percheziţie: armă de foc dosită!

Recunoştinţa: Presa scrie de clasa muncitoare şi reprezentanţii ei. Se organizează şi mitinguri în acest sens. Pe unde scoateţi cămaşa dizidenţilor! Anton Alexandrescu, dizidentul ţărănist e aruncat la gunoi. Gheorghe Tătărăscu, dizidentul liberal, e încă ministru de externe şi are încă oameni acolo şi în legaţii!

Ziarele, la pagina evenimentelor externe, dau şi informaţii mărunte: Bruxelles — Secretarul Legaţiei Republicii Populare Române în capitala Belgiei a cerut azil. E tătărăscean. Şi aşa mereu, la fiecare două trei zile un astfel de anunţ. Gheorghe Tătărăscu e sufocat.

Mazilirea: colaboraţionistul primeşte domiciliu forţat, dar are voie să se plimbe în grădină.

Ministerul de Externe trece în stăpânirea Anei Pauker. Numărul 1 al Partidului comunist român.

Unica speranţă: America; Occidentul.

Planul Marshall pentru Europa apuseană ne dă speranţe.

Comuniştii şi « paşnica » Uniune Sovietică se alarmează: Imperialiştii americani vor să atace lagărul păcii. Armatele americane sunt în faţa Cortinei de Fier.

Întruniri ale miniştrilor de externe din Occident, care, scriu ziarele, pregătesc un nou război.

Doamne, ajută-ne!

Mai 1948. Speranţe mari: America nu va tolera dictatura comunistă în estul Europei. Aşa, cel puţin, reiese din cele spuse la posturile de radio apusene.

Comuniştii îşi urmează drumul: o nouă constituţie progresistă şi democrată este votată de Marea Adunare Naţională încă din Februarie. Nu se îndoieşte nimeni că nu e progresistă. Şi programul-platformă al Blocului Partidelor Democrate fusese progresist. în mai puţin de doi ani s'a ales praful de el, dar şi de libertăţile cetăţenilor.

Radioul şi presa vin cu ceva nou: « clica manisto-legionară ». Dar Iului Maniu e în închisoare. Ea pentru legionari deci.

La 15 Mai 1948, într'o singură noapte sunt arestaţi cinci mii.

Comuniştii schimbă faţa ţării. Siguranţa de Stat e înlocuită cu Securitatea Poporului, Poliţia cu Miliţia Poporului, primăriile se numesc de acum sfaturi populare, armata e în uniforme noi — asemănătoare cu ale sovieticilor. Este şi ea tot a poporului.

Cei care au strigat cât i-a luat gura la mitinguri, n'au făcut-o de pomană. Sunt făcuţi preşedinţi de sfaturi populare, preşedinţi de cooperative (cu toate că sunt încă goale). Unii dintre ei, mai pretenţioşi, intră în diplomaţie, alţii devin directori de fabrici, preşedinţi de organizaţii sindicale, ofiţeri ai armatei poporului (nu e nevoie să fi fost prea mult la şcoală, totul e să spui că eşti alături de popor.)

Presa şi radioul au o nouă temă la ordinea zilei: social-democraţia din ţările capitaliste. Peste tot social-democratilor li se dă acelaşi calificativ: sunt lacheii capitaliştilor. Iar şefilor sindicalişti: cozile de topor ale patronilor. Social-democraţii dizidenţi din România pălesc. Trebuie să le vie şi lor rândul!

Şi iată că, aşa peste noapte, ne pomenim că partidul comunist şi cel social-democrat se unesc şi formează Partidul Muncitoresc Român. Fiindcă clasa muncitoare nu poate fi călăuzită decât de un singur partid marxist! Numele de partid comunist îl va lua mai târziu. Aşa dar, dintr'o trăsătură de condei, a dispărut social-democraţia din România.

Noul partid stăpâneşte totul. E suveran absolut, fără cea mai ştearsă umbră de opoziţie. La scurt timp, noul partid şi-a închis porţile sau spus altfel:« acum nu mai avem nevoie de sprijinul nimănui. Ştim noi cum să ne aranjăm şi fără colaboraţionişti ».

Ţara a rămas cu două clase sociale: membrii de partid, deoparte, sus, şi poporul de cealaltă parte, jos.

Sociali-democraţii, transformaţi peste capul lor în comunişti, mai au o singură consolare: « suntem membri de partid, dar provenim de la social-democraţi ».

Poporul trebuie apărat de duşmani: Securitatea e militarizată.

începe prăpădul.... şi ca să faci prăpăd ai nevoie de oameni aleşi pe sprânceană. Au fost recrutaţi pentru Securitate: golani din mahalalele Bucureşţiului, şmecheri de cafenele (desfiinţate de altfel), meseriaşi tineri puturoşi, foşti dezertori de pe front....

Poporul nu cedează: rezistenţă activă şi pasivă. Unii iau drumul codrilor.

Comuniştilor nu le pasă de voinţa poporului: arestările se ţin lanţ. Au loc noaptea, ziua, pe stradă, sau la lucru. Mânia populară creşte...

Câteva zdruncinături ale camionului mă dezmorţesc. Suntem în triajul Gării de Nord. îl recunosc după unele clădiri. Cu ani în urmă am mai trecut pe aici...

Camionul se opreşte, gardienii se dau jos şi se îndreaptă spre un grup ce pare că-i aşteaptă. Spre surpriza noastră recunoaştem încă şase gardieni de la Jilava. Îl zăresc şi pe Ivanică, prim-gardian al închisorii.

Oamenii pazei vorbesc, gesticulează, se uită spre noi. Ceva trebuie să se întâmple!

Un ceas, nu departe de noi, arată ora unu şi jumătate. Ivanică pare nerăbdător!

Noi, la rândul nostru, suntem curioşi să ştim, de ce e necesar ca doisprezece gardieni, înarmaţi cu pistoale mitralieră, să ne îmbarce într'un vagon dubă.

Stăm aşa până la ora două, când iată că Ivanică dă ordin să ne dăm jos din camion. Cu lanţurile târşite de picioare, ne aşezăm în coloană.

La vreo cincizeci de metri, în stânga noastră, zăresc vagonul dubă.

Gardienii ne încadrează. Cinci pe o parte, cinci pe alta, unul în coadă, iar Ivanică în capul coloanei.

Nu pricep nimic! Nu e nevoie să parcurgem cincizeci de metri cu asemenea escortă!

Prim-gardianul dă ordin de plecare, dar o ia spre dreapta, în partea opusă a dubei.

Sunt surprins!

Peste şinele de cale ferată, mergem vreo două sute de metri, până în faţa unei înşiruiri de clădiri. Ne oprim. Gardienii se dau înapoi mai mulţi paşi. îşi scot de pe umăr pistoalele mitralieră.

Fiori mă cuprind. Mă uit la ceilalţi. Trăsăturile schimonosite ale feţelor trădează frica, la unii chiar disperarea.

Deodată, toţi doisprezece încep să zbiere. Totul a început ca la comandă.

— Unde vă uitaţi bandiţilor? La pământ. Executarea. Aşa! Stai pe burtă.

Executăm ordinul cu stricteţe. Nici n'am putea face altceva!

Gardienii încep să-şi vânture pistoalele. Apoi, toţi deodată: « Culcat! »

Comenzile ţin de patru-cinci minute....

Mă liniştesc. Panica ce-am încercat-o în primele momente s'a şters cât ai clipi din ochi. Fiindcă e vorba de altceva, nu să-şi bată joc de noi.

În stânga noastră, la toate ferestrele clădirilor înşiruite pe o lungime de vreo sută de metri — sunt birouri ale Căilor Ferate — oameni sunt îngrămădiţi la ferestre. Trag cu coada ochiului. îi văd cum îşi întind gâturile peste capetele celor din faţă, să poată vedea mai bine; cei mici de statură îşi fac loc cu coatele să apuce un loc mai bun.

Gardienii strigă la noi mai departe.

Ivanică trage şi el cu coada ochiului la ferestre.

Ne luminăm la faţă.... căci dăm numai o reprezentaţie. Suntem figuranţi ai unui spectacol căruia se încearcă să i se dea o notă exemplară.

Spectatorii trebuie îngroziţi. Sunt funcţionarii CFRului. între timp oamenii au deschis ferestrele. Acum au ei feţele schimonosite, prinse de o paloare cadaverică.

— Culcat... sculat... capu'n pământ bandiţilor. Vă învăţăm noi minte să mai loviţi în clasa muncitoare.

Clasa muncitoare — cei de la ferestre — e îngrozită... în dreapta noastră, la vreo cincizeci de metri, după un vagon, un grup de cinci-şase persoane ne observă cu multă atenţie. Sunt regizorii spectacolului. Gardienii, actorii debutanţi, iar noi, figuranţii acestui spectacol sui-generis, producţie a democraţiei populare.

La mai bine de o sută de metri, vis-a-vis de birourile CFRului, s'a strâns o grămadă de lucrători feroviari.

Privesc la noi cu spaimă. Parcă nu le vine a crede ochilor. Mulţumit de efectul produs de spectacol, Ivanică dă ordin să ne încolonăm. Ne îndreptăm spre vagonul dubă; muncitorii feroviari se dau înapoi.

Lângă roţile vagonului, trântiţi la pământ, ni se scot în grabă lanţurile de la picioare. Suntem predaţi celor doi gardieni ai dubei; în rând, câte unul, urcăm treptele vagonului, strecurându-ne în întuneric, prin deschizătura portierei dată la perete....

Vagonul — dubă, ataşat unui tren cu direcţia Piteşti, străbate şesul Munteniei. S'a înserat, iar prin crăpăturile obloanelor de la cele patru ferestre fug fâşii de lumină plăpândă.

Suntem obosiţi şi lihniţi de foame. Dimineaţa, la Jilava, după ce-am primit ceaiul, ni s'a dat şi sfertul de pâine zilnic. Ciorba, n'am mai apucat să avem parte de Aşteptăm cu nerăbdare sosirea mai de grabă la Piteşti. Un loc mai larg pe prici, la închisoare, e pentru noi unica dorinţă în această zi şi ne bucurăm la gândul ca o să avem linişte peste câteva ore.

Stăm înghesuiţi în dubă.

Murdăria de pe mine se adaugă incomodităţii şi face să-mi fie silă de mine însumi.

Alături de mine, în dreapta, Dinu Georgescu, coleg de la Facultatea de Drept din Bucureşti, cu privirea aţintită în crâmpeiul de podea dintre picioare, rupe tăcerea:

I-au băgat în sperieţi, comuniştii, pe ăştia de la CFR. Au vrut să le arate că nu au de gând să înghită nici-o abatere — să nu mai vorbim de opoziţie — de la linia partidului. Sunt prea mulţi cu provenienţă social-democrată şi carnet de membru al Partidului Muncitoresc. Nu prea le vine la socoteală metamorfozarea lor în comunişti. Au desigur reticenţe.

Îi împărtăşesc părerea şi adaug:

Dacă nici pe CFRişti nu-i au alături de ei, nu le rămâne decât să dezlănţuie teroarea, chiar dacă cu ajutorul ei nu poţi să convingi pe nimeni. Adevărul se face recunoscut numai pe bază de dovezi. Cu teroarea nu poţi decât să intimidezi. Dar guvernul e mulţumit şi cu atâta. La urma urmei nu e vorba numai de social-democraţi. Câţi nu sunt cu carnet de membru de partid şi n'au nicio legătură cu social-democraţia, sau comunismul. Numai eu câţi ştiu cu alte convingeri!

între timp cel nou între noi, luat de la Penitenciarul Văcăreşti, ni s'a prezentat: Fuchs.

A fost prins cu patru luni în urmă la graniţa cu Ungaria şi condamnat la patru ani. Stă vis-a-vis de mine, între Băleanu şi Miulescu. E student la Chimia Industrială. Băleanu s'a împrietenit cu el; îi spune Fuchsi.

Trenul aleargă mereu. Mai trece aşa o oră....

Dar iată că brusc, roţile vagonului îşi schimbă zgomotul: e ţăcănitul roţilor ce trec pe alte sini, la macazuri.

Trebuie să fim la Piteşti. Trenul se opreşte. După un timp, duba noastră e trasă încet de o locomotivă. Vagonul se opreşte; uşa se deschide şi în faţa noastră apare prim-gardianul Penitenciarului Piteşti, Ciobanu. îl recunosc: mic de statură, cu pieptul mereu umflat, băţos şi cu chipiul apăsat pe frunte.

Ciobanu nu ne dă nici o clipă de răgaz şi strigă:

— Ia-ţi imediat bagajul şi coboară după mine. Executăm ordinul. Ai zice că ieşim dintr'o vizuină, aşa ne
îmbulzim spre ieşire, pentru a ne bucura mai repede de aerul curat. Toate încheieturile îmi sunt ca înţepenite şi foamea mă chinuie groaznic.

Suntem în triajul gării, la vreo sută de metri de peron. Mă întreb, de ce nu ne-or fi dus până la halta de cale ferată, la vreo cinci kilometri de aici, care se găseşte direct în spatele închisorii.

Sunt nemulţumit la perspectiva celor cinci kilometri pe jos, aşa lihnit de foame. Dar, pentru Ministerul de Interne suntem ca nişte obiecte de care te foloseşti cum vrei! îmi zic că, în asemenea situaţii, e mai bine să nu faci reflecţii.

La lumina palidă a unui bec fixat în vârful unui stâlp telegrafic, îmi analizez hainele de pe mine. Scurta îmblănită e parcă şi mai largă, iar unicul nasture ce-1 mai are, de-abia se mai ţine într'un plăpând fir de aţă. Soiul de pe ea îi dă un luciu respingător. Pantalonii şi vestonul sunt la fel. Şase luni de zile la Jilava le-am avut pe mine zi de zi, sau mi-au servit de pernă. Pantofii sunt de o culoare ciudată, amestec de praf şi stropi de urină săriţi din tinetele pe care la Jilava le-am scos seara din celule în pas alergător. Ceilalţi, au acelaşi aspect.

Gardienii se uită la noi cu dezgust, dar şi cu oarecare milă.

După o scurtă consfătuire între prim gardianul Ciobanu şi subalternii săi, în număr de 10, ni se ordonă:

— Încolonarea de marş. Patru gardieni pe dreapta, patru pe stânga, doi în coadă şi Ciobanu în frunte.

Prim-gardianul ne dă amănunte:

— Vom merge pe jos la penitenciar, vom traversa oraşul, aşa că.... fii atent, n'ai voie să întorci capul la dreapta sau la stânga. Te uiţi numai în spatele ăluia care îl ai în faţă.

Gardienii trag de pe umăr pistoalele automate. Trecem liniile de cale ferată ale triajului şi prin dosul gării intrăm în bulevardul care duce în centrul oraşului.

Dinu Georgescu, lângă mine, parcă îmi ghiceşte gândul; îmi spune:

— Urmează a doua reprezentaţie.

Ceasul de pe peretele gării arată ora şase şi jumătate.

Mergem aşa cum am primit ordinul. Cu coada ochiului îmi arunc fugitiv privirea pe trotuarul din dreapta. Puţinii pietoni, la această oră, se opresc buimăciţi când dau cu ochii de noi.

Ne apropiem de centrul oraşului. Străzile sunt din ce în ce mai pline de oameni. Ciobanu se îndreaptă spre artera principală, unde la această oră se obişnueşte, ca în toate oraşele de provincie din România, să se iasă în centru.

Ciobanu, în frunte, începe să strige:

— Un, doi, un, doi...

îmi arunc o privire la lumea de pe trotuar. Izbiţi de spectacol, oamenii se opresc brusc şi rămân cu ochii fixaţi pe noi. Unii încearcă să-şi descopere vreun cunoscut. Suntem priviţi cu îngrijorare; unii sunt chiar înspăimântaţi.

— Ciobanu strigă mereu:

— Un, doi, un, doi....

Oamenii se ţin după noi, pe trotuar. Aşa ieşim din centrul oraşului. Ne apropiem de penitenciar; îi zăresc silueta. Intrăm pe poarta principală a curţii din faţa închisorii, sub privirile a două sentinele mute.

Suntem cu toţii grăbiţi, şi noi şi gardienii.

Ciobanu, mereu în frunte, urcă drept cele câteva trepte ce duc la intrarea în penitenciar; gardienii se dau în lături şi noi ne ştergem prin deschizătura uşii dată la perete. Intrăm într'un hall slab luminat, după care Ciobanu strigă:

— După mine.

Coborîm în urma lui scările la subsol; trecem pe un coridor îngust, unde sunt postaţi gardieni. în fundul coridorului, o uşă, prin care ne facem intrarea într'o cameră. Uşa se închide în urma noastră.

Terminus. Călătoria de la Jilava la Piteşti s'a încheiat în această cameră de subsol.

Ziua de Miercuri, 21 Decembrie 1949, se aproprie şi ea de sfârşit.

Încă un efort şi punem capăt zilei de astăzi.

Paturile de fier suprapuse sunt puse la întâmplare, iar saltelele de paie sunt aruncate în toate părţile. Pături de culoare gri închis, stau morman, părăsite după colţul uşii.

O fereastră cu zăbrele de fier dă într'un zid interior al închisorii.

Un bec, în mijlocul tavanului, ne luminează palid.

Suntem sleiţi de puteri şi foamea ne chinuie. O sfârşeală venită de la stomac face să-mi tremure picioarele şi mâinile. Sunt cincisprezece paturi, iar noi suntem două zeci şi trei. Dar n'are importanţă; totul e să ai unde să te întinzi şi să fii lăsat în pace. Le aranjăm aşa, ca în mijlocul camerei să rămână un loc liber.

Luăm în mână păturile; au stropi închegaţi de zeamă de fasole sau cartofi.

Patul îl împart cu Dinu Georgescu.

O cheie învârtită în broasca uşii şi apoi paşi care se pierd pe culoar ne fac să înţelegem că gardianul şi-a încheiat ziua.

E prea târziu ca să mai primim ciorba de seară. Încet, cad pradă somnului...