închin această carte
tuturor celor căzuţi în lupta împotriva comunismului
Piatra Neamţ 1998
Nu am fost
înzestrat cu darul povestirii, dar obligaţia, pe care o avem cu toţii în faţa
istoriei, de a face cunoscute generaţiilor următoare abuzurile şi crimele,
săvârşite în special cu tineretul român în timpul dictaturii comuniste, m-a
determinat să încerc a pune pe hârtie unele momente trăite de mine sau petrecute sub ochii mei în închisorile comuniste
din România. Dacă pe parcurs voi
crede de cuviinţă să povestesc anumite scene la care nu am fost martor, voi
menţiona acest lucru, precizând şi sursa de unde deţin informaţia.
Probabil din neştiinţă sau rea intenţie, mi s-a pus şi încă mi se mai pune de multe ori întrebarea: „Te-ai îmbătat şi ai scăpat vreo
vorbă de te-au arestat?" sau „Vezi dacă ai avut încredere în
prieteni"? Asemenea întrebări mă fac să relatez motivele arestării mele, încercând să rememorez cauzele care au dus la arestarea mea şi prin care să se
înţeleagă mai bine ceea ce a însemnat deţinutul politic în România.
Cei care am luptat
împotriva comunismului nu eram îmbătaţi cu alcool, ci eram cuprinşi de
dragostea de neam, de ţară, de dreptate, de
adevăr, de libertate şi mai ales de dorinţa de a ne apăra biserica şi credinţa în Dumnezeu. Acestea au fost cauzele care au făcut ca închisorile din ţară
să devină neîncăpătoare pentru români. Am început această luptă fără a fi
îndemnaţi de cineva, ci pentru că propria noastră conştiinţă nu ne permitea să rămânem nepăsători. Spre
deosebire de tineretul de azi, generaţiile din trecut au fost
beneficiarele unei educaţii sănătoase, având
rezultate mult superioare celei ce-i i-a urmat. Educaţia primită de la părinţi
avea la bază credinţa în Dumnezeu,
frica de păcat, iubirea de neam şi de ţară. Am fost crescuţi într-o atmosferă plină de dragoste şi respect faţă de cei din jurul nostru, nefiind intoxicaţi de
propaganda
ateismului comunist
sau a luptei de clasă. Am avut norocul să nu cunoaştem influenţa nefastă a
televiziunii cu filmele sale obscene şi libidinoase sau alte blestemăţii.
Dimpotrivă, părinţii şi bunicii noştri ne
vorbeau despre faptele frumoase sau eroice
din viaţa înaintaşilor noştri, care ne impresionau atât de mult, încât ele deveneau pentru noi simboluri
vrednice de urmat. Ajunşi pe băncile şcolilor, aflam tot mai multe
lucruri noi, iar îndemnurile şi sfaturile
primite de la dascălii noştri ne-au făcut să trăim cu convingerea de
nestrămutat că ne-am născut creştini şi români, că aşa trebuie să trăim şi să
murim. Pentru noi, această convingere constituia însuşi rostul vieţii noastre
pe pământ. De aceea, noi nu am ajuns în închisori din spirit de aventură sau din dorinţa de a face acte de bravură, ci din convingerea fermă că ne facem datoria faţă de
neam şi ţară, faţă de biserica noastră, faţă de noi înşine.
Prin scrierea
cărţii de faţă, voi fi poate învinuit de unii că mi-am asumat o sarcină pe care nu am reuşit să o duc la îndeplinire aşa cum ar fi trebuit. Nu-i acuz şi,
din punctul lor de vedere, cred că au
dreptate. Dar trebuie şi ei să mă înţeleagă,
deoarece eu nu am urmărit să descriu viaţa din închisorile comuniste, ci am căutat să prezint doar unele momente
care mi s-au părut mai deosebite din timpul şederii mele în aceste temniţe.
Eventualii cititori se vor aştepta poate să găsească în aceste amintiri descrieri amănunţite, analize psihologice ale unor indivizi, ale unor grupuri de oameni sau ale unor întâmplări,
încât să fie cât mai uşor şi mai bine cunoscută şi înţeleasă viaţa trăită în
închisorile comuniste.
Aşa ar fi normal, astfel se procedează când intenţionezi să faci
literatură. Eu nu am fost preocupat de acest lucru, scopul meu fiind de a evoca unele momente trăite de mine
mai intens, aşa cum le trăiam eu
atunci, cum le vedeam, ce simţeam şi cum
le suportam. Fără îndoială, voi fi judecat, compătimit sau acuzat de către unii care ar fi mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi să
facă acest lucru. Este dreptul lor să o facă, să mă condamne sau nu,
după cum şi eu am dreptul de a ţine sau nu
seama de aprecierea lor, deoarece, înainte de verdictul dat de ei, eu m-am prezentat în faţa propriei mele
conştiinţe, pe care o consider suprema instanţă de judecată.
Cine din lumea de azi ar putea să înţeleagă apariţia unor stări anormale, ajungând uneori chiar până la momente de nebunie colectivă, datorită unei terori diabolic gândite şi aplicate? îşi
închipuie un tânăr de azi cum poate un om să accepte moartea sa
pentru a salva pe altul ?
Câţi îşi pot închipui că un om preferă să accepte să fie torturat şi
să-şi mănânce propriile fecale, decât să-şi lovească camaradul de suferinţă sau
decât să afirme că nu mai crede în Dumnezeu
?
Va putea
înţelege cineva care nu a trecut prin iadul din închisorile comuniste cum poate fi transformat un om în torţionar sau cum este posibil ca un om să ajungă
insensibil când vede cum torţionarul
îşi chinuieşte victima, ajungând chiar până acolo încât să nu mai facă
aproape nici o deosebire între ei, dimpotrivă - părându-i-se ceva obişnuit?
Dacă aceste stări sunt de neînţeles pentru
cititorul de azi, pentru noi atunci păreau normale, deoarece noi nu mai
gândeam normal, devenind deci şi noi anormali. Este un lucru dureros, dar
adevărat.
Comunismul a folosit toate mijloacele de a ne distruge atât fizic cât şi sufleteşte. Vorbeau în numele umanităţii, dar ne torturau moral sau fizic prin bătăi, sete, frig, foame, umilinţe, singurătate, schingiuiri, încercări de corupere a celor mai slabi pentru
a provoca suspiciuni, deznădejde, neîncredere, iar când au considerat că acestea şi-au făcut efectul, au încercat să distrugă
şi ceea ce a rămas nealterat în noi şi anume sufletul.
La Piteşti, atât timp cât omul-materie era subordonat sufletului, ne simţeam oameni, sufeream, răbdam, dar căutam să rămânem ceea ce
am fost, adică oameni adevăraţi. Atunci când a fost atacat şi sufletul, s-a încercat alungarea lui Dumnezeu din el, iar
acolo unde s-a reuşit, au început să dispară mila, respectul, dragostea şi iubirea aproapelui, nădejdea; deţinuţii au fost desensibilizaţi, mutilaţi sufleteşte,
devenind deci oameni anormali; unii
mai mult, alţii mai puţin, dar aproape toţi altfel de cum am fost şi ar
fi trebuit să rămânem.
Am încercat să evoc în memoriile mele ceea ce am trăit, iar dacă vor apărea deosebiri între diverse mărturii, ele se datorează fie
perioadei de timp, fie condiţiilor în care au fost ţinuţi cei ce
povestesc şi nu unei lipse de obiectivitate.
Autorul