AIUD

 

Ajunşi la Aiud, am fost duşi în clădirea veche, unde a fost înfiinţată o secţie TBC, pentru a se justifica aducerea noastră de la Tărgu Ocna. Medicul civil al închisorii era atunci dr. Bogăţeanu, care nu făcea decât un act de prezenţă la serviciu, când mai aproba câte ceva din medicamentele solicitate de către medicii deţinuţi. Cu timpul, pe lângă cei veniţi de la Târgu Ocna, vor mai fi aduşi unii bolnavi de pe celular, încât secţia se va mări. Am avut norocul ca în această secţie să fie numit, ca medic deţinut, cunoscutul profesor universitar dr. Gheorghiu, de la Facultatea de Medicină din Iaşi, care a făcut tot ce a putut pentru a ne ajuta.

După repartizarea în camere, a venit dr. Gheorghiu şi ne-a făcut tuturor un consult medical, cu care ocazie ne-a pus la curent cu atmosfera ce domnea în întreaga închisoare. La rândul nostru, i-am povestit cele auzite de noi. Tot acum i-am spus că la Târgu Ocna începusem un tratament cu antibiotice, că am la bagaj un pachet cu medicamente personale şi l-am rugat, dacă poate, să mi le scoată, pentru a-mi continua tratamentul început. Nu ştiu cum, dar în câteva zile a reuşit să-mi ridice de la magazie pachetul cu streptomicină, cu care mi-am continuat tratamentul, care a fost salvator pentru mine. în cadrul spitalului, ca medic radiolog era dr. Costin de la Facultatea de Medicină din Iaşi, care avea sarcina de a ne face şi pneumotorax sau pneumoperitoneu.

Mai târziu, odată cu extinderea secţiei TBC, dr. Zamfirescu va fi numit ca ajutor al doctorului Gheorghiu; era un cunoscut medic homeopat din ţară şi a dat dovadă de multă solicitudine. Dr. Costin, deşi fusese un renumit medic radiolog, nefiind însă ftiziolog şi fiind şi distrat uneori, în loc să-mi introducă aer în cavitatea abdominală, mi 1-a introdus sub piele, încât mă umflasem aproape peste tot. Partea hazlie era că, datorită apă­sării aerului asupra coardelor vocale, mi s-a schimbat complet vocea şi abia mai puteam vorbi. Mergând de la infirmerie spre celulă, am observat că am un mers ciudat, iar în cameră am constatat că aerul ajunsese şi la testicule, care se umflaseră de parcă aş fi avut hernie, dând naştere la un nou prilej de glume din partea colegilor de cameră. A trebuit să aştept una sau două zile ca să elimin tot aerul de sub piele, pentru a fi dus din nou la spital, să mi se facă corect pneumoperitoneul. S-a întâmplat ca unora să li se introducă aer în intestine, ceea ce dădea din nou naştere la scene hazlii, când aerul începea să fie eliminat sub formă de gaze. Pentru noi aceste mici incidente erau prilejuri de a se mai face glume pe seama dr. Costin.

Dacă administraţia ar fi fost câtuşi de puţin interesată de sănătatea oamenilor, ar fi numit şi un medic ftiziolog în cadrul spitalului, fiind destui în închisoare, încât nu ar mai fi avut loc asemenea accidente. Chiar apariţia unor fenomene sau tulbu­rări mai grave nu era luată în serios, datorită moralului ridicat pe care îl aveam. Îmi amintesc că, din cauza introducerii aerului în cavitatea abdominală, am făcut apă la burtă (ascită), trebuind să mi se facă mai rar pneumoperitoneul şi să mi se introducă numai jumătate de litru de aer. Dar gâlgâitul lichidului, când mă întorceam în pat de pe o parte pe alta, în loc să mă neliniştească, devenea un motiv de discuţii distractive.

Condiţiile de la Aiud difereau mult de cele de la Târgu Ocna. Şedeam la început câte 12-14 bolnavi într-o cameră cu paturi suprapuse, iar Ia geamuri erau puse obloane, care împiedicau primenirea aerului. Lumina soarelui o vedeam când eram duşi la spital sau când eram scoşi la plimbare.

Programul pentru scoaterea Ia plimbare era lăsat la aprecierea şefilor de secţii, care ne scoteau când şi cât voiau ei. Unii gardieni, pentru a-şi da importanţă şi din dorinţa de a ne face viaţa cât mai grea, ne cereau să ne plimbăm într-un anumit ritm şi cu mâinile la spate.

Deoarece unii erau destul de bolnavi, nu puteau respecta condiţiile puse de gardian, ceea ce dădea naştere la adevărate certuri. La o asemenea plimbare, în timpul când de serviciu era gardianul Filipescu, cunoscut pentru răutatea sa, a pretins să mergem mai repede, ceea ce a dus la un protest din partea noastră, prin care ceream să ne lase să ne mişcăm după puterile noastre, continuând să păstrăm acelaşi ritm. Gardianul Filipescu simţindu-se jignit că nu respectăm ordinul dat, de a grăbi şi mări pasul, ne-a suspendat plimbarea, ducându-ne în celule. Datorită spiritelor înfierbântate, această măsură a declanşat un nou protest din partea noastră; am cerut să vină directorul închisorii, împreună cu medicul civil, ca să le aducem la cunoştinţă abuzurile făcute de gardian. Simţindu-se vinovat de provocarea scandalului, gardianul ne-a spus că nu va anunţa pe nimeni şi ne-a ameninţat cu alte pedepse. La rândul nostru, i-am spus că, dacă până la ora 12 nu vine directorul închisorii împreună cu doctorul civil, pentru a sta de vorbă cu noi, vom intra în greva foamei de la acea oră. îmi amintesc că în numele bolnavilor vorbea N. Culniev, secondat de Virgil Lungeanu. După plecarea gardianului am hotărât în grabă revendicările, precum şi timpul cât să ţinem greva. Dintre cei care atunci eram în cameră, îmi amintesc de următorii: ing. Culniev, basarabean, Virgil Lungeanu, student la Facultatea de Medicină din Iaşi, Octavian Popa, muncitor din Sibiu, Ioniţă Sârbu, student la Iaşi, Sabo Ştefan, muncitor din Bucureşti, Dănilă Mihai, student la Facultatea de Medi­cină din Iaşi, Nicolae Baciu, ţăran din Dobrogea, subsemnatul şi alţii. In total am fost 12 bolnavi care am refuzat masa de la amiază. întrucât în prima zi nu a venit nimeni din partea administraţiei să stea de vorbă cu noi, a doua zi dimineaţă am anunţat că nu mai stăm de vorbă cu nimeni până nu vine procurorul. S-a hotărât ca, atunci când va veni procurorul, să solicităm: desfiinţarea obloanelor de la geamuri pentru a se putea face aerisirea în camere şi a lăsa să pătrundă lumina soarelui în celule; să fim scoşi zilnică la plimbare şi să ni se permită să ne mişcăm după puterile noastre; să ni se dea dreptul de a beneficia de tratamentul medical necesar, iar în cazul când spitalul nu dispune de medicamentele adecvate să ni se dea voie să scriem acasă pentru a ni le trimite; să ni se aprobe să cumpărăm din banii noştri periuţe şi pastă de dinţi.

Au mai fost făcute şi alte solicitări, pe care nu le mai ţin minte.

Întrucât mulţi erau grav bolnavi, pentru a nu li se mai înrăutăţi prea mult sănătatea, s-a hotărât ca, dacă nu se ajunge la un compromis, să încetăm greva după 10 zile, întrucât o perioadă mai lungă ar fi pus în pericol sănătatea şi viaţa unora.

Cu toate că în faţa procurorului greva trebuia declarată pe timp nelimitat, fixasem acest termen deoarece bănuiam că vom fi izolaţi şi trebuia să ştim fiecare ce aveam de făcut. Am considerat că este mai bine să intrăm singuri în grevă şi să nu anunţăm bolnavii din celelalte camere, deoarece mulţi erau grav bolnavi şi, mergând alături de noi, şi-ar fi agravat boala, iar cei mai uşor bolnavi riscau să fie scoşi din secţie şi trimişi pe celular, unde regimul era mult mai aspru, în special din punct de vedere al alimentaţiei.

După venirea procurorului şi în urma declaraţiilor date, am fost izolaţi la parter, pe celularul mare, câte unul în celulă. Pentru a nu se putea comunica prin perete, am fost izolaţi din două în două celule, separaţi de câte o celulă goală. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar eu am fost izolat tot la parter, dar pe partea opusă faţă de ceilalţi, neavând nici o posibilitate de a comunica cu restul greviştilor. Am încercat să iau legătura cu ei prin ţeava caloriferului, cu ajutorul alfabetului Morse, dar totul a fost în zadar. După discuţii cu administraţia şi cu procurorul, toţi cei de pe partea opusă au renunţat la grevă a patra zi şi au fost duşi din nou în secţia TBC, fără să fi putut să mă anunţe şi pe mine de hotărârea lor. Conform înţelegerii avute, eu am continuat greva aşa cum se hotărâse. A patra zi după amiază, dr. Bogăţeanu, împreună cu mai mulţi ofiţeri, văzând că eu nu am renunţat la grevă, a venit să mă hrănească forţat. în fruntea grupului de ofiţeri însărcinat cu ducerea la îndeplinire a acestei sarcini era căpitanul (locotenent major?) Ioaniţescu. Cum eu nu am acceptat să fiu alimentat, s-au repezit asupra mea, m-au trântit jos pe duşumea şi dr. Bogăţeanu mi-a forţat deschiderea gurii până mi-a rupt un dinte; a trebuit în cele din urmă să cedez. A doua zi, când am auzit că deschid uşa celulei, m-am postat într-un colţ, pentru ca să încerc să-i împiedic să mă mai trântească jos. îmi dădeam seama că nu voi putea să mă împotrivesc forţei lor, dar nu voiam să le dau satisfacţia că am capitulat de bună voie în faţa lor. într-adevăr, a fost o încercare zadarnică, care totuşi mi-a adus şi o mică satisfacţie. în timp ce stăteam într-un colţ al celulei, unul dintre ofiţeri a reuşit să mă prindă de haină şi să mă tragă în mijlocul camerei, iar un locotenent mi-a sărit în spate, încercând să-mi imobilizeze braţele.

Nu-mi amintesc cum, dar, încercând să mă descotorosesc de el, m-am învârtit brusc cu el în spate, iar el, lovindu-se cu picioarele de perete, m-a scăpat din mâini şi a căzut cât era de lung în mijlocul camerei. Nu întrevăzusem aşa ceva, dar această întâmplare m-a satisfăcut şi m-am retras din nou cu spatele lângă perete. Aveam senzaţia că sunt atacat de o haită de câini, de care nu mă voi putea apăra, fiind cu mâinile goale. In timp ce se pregăteau ceilalţi să mă atace, căpitanul Ioaniţescu le făcu semn să stea liniştiţi şi trimise pe unul să aducă cămaşa de forţă.

Bănuind că se vor răzbuna, nu m-am mai opus atât de mult când m-au băgat în cămaşa de forţă, la fel şi atunci când veneau să mă alimenteze forţat. îmi dădeam seama că, oricât m-aş fi opus, tot ar fi reuşit să facă ce vor. Ştiam că sunt în stare să-mi mai rupă câţiva dinţi, din răzbunare. îmi dădeam de asemenea seama că, pentru sănătatea mea, nu aveam decât  de câştigat de pe urma acestei alimentaţii, mai ales că nu avea nici o influenţă asupra grevei.

Am fost ţinut în cămaşa de forţă până în ziua a 11-a, când le-am spus că am hotărât să întrerup greva foamei.

M-am simţit tot timpul foarte bine în cămaşa de forţă, întrucât îmi ţinea cald şi nici nu pătrundea în ea curentul ce se forma pe jos în celulă. Deşi imobilizat, dispăruse orice teamă din sufletul meu, având impresia că ei sunt acum cei ce evită o confruntare directă. în plus, fiind obligat să stau nemişcat, făceam fără voia mea o adevărată cură sanatorială.

După ce am fost scos din cămaşa de forţă, a doua zi, am fost dus şi eu în secţia TBC, dar în altă cameră, ceva mai mare, unde, pe lângă cei ce luasem parte la grevă, au mai fost aduşi câţiva bolnavi, probabil dintre cei ce erau consideraţi mai periculoşi şi care ar fi avut o oarecare influenţă asupra altora. Dintre aceştia mi-1 amintesc pe profesorul Ilie Mocanu din Teleorman, o mare speranţă pentru poezia de după gratii.

Ajuns în noua cameră, am aflat că ceilalţi renunţaseră la grevă din ziua a patra şi că mai rămăsesem doar eu şi N. Burecu, un macedonean care ni se alăturase ulterior, din spirit de solidaritate. El, necunoscând înţelegerile dintre noi, a continuat greva de unul singur. Despre durata grevei acestui român macedonean au circulat mai multe versiuni privind numărul zilelor în care a refuzat să mănânce. După unii, greva lui ar fi durat aproximativ 19 zile, după alţii 28 sau 39. Nu s-a putut verifica, deoarece, după aproximativ 20 de zile, ar fi fost dus la spital şi ţinut izolat, iar din spital a fost trimis în celular, probabil tot izolat, încât nu am mai auzit nimic de el.

A trebuit să recunoaştem că acest macedonean ne-a dat o lecţie de cum trebuia dusă la capăt o acţiune începută. Sunt sigur că, dacă cei ce eram în grevă am fi ştiut de el, s-ar fi găsit mai mulţi dintre noi care să continue greva, poate chiar toţi.

După cum s-a terminat această grevă, s-a dovedit că nu a fost suficient gândită şi a fost organizată superficial, din care cauză şi efectele ei au fost neînsemnate. Cel mai mare câştig a fost că au început să ne scoată mai des la plimbare şi că eram lăsaţi să mergem după puterile noastre.

Mai târziu, am fost mutaţi pe altă aripă a clădirii, unde obloanele de la geamuri erau aplecate câţiva centimetri în afară, spre a se face mai uşor aerisirea. Mult mai târziu ni se vor cumpăra o dată periuţe şi pastă de dinţi din banii noştri, dar toate aceste mici favoruri au fost făcute pe rând, încât nu ne-am putut da seama dacă s-au datorat protestului nostru sau era o simplă coincidenţă. După câte ne povestea dr. Gheorghiu, gardianul Filipescu ar fi fost sancţionat, întrucât provocase declanşarea grevei, din care cauză a căutat să se răzbune pe noi cu tot felul de şicane.

Astfel, într-o zi, nu-mi mai amintesc din ce cauză, eu am avut un nou conflict cu el, provocat bineînţeles de temnicer. Probabil că şi starea nervoasă de care am fost cuprins să fi avut un rol important, căci am început să fac temperatură mare, ajungând spre seară la peste 39°. Doctorul Gheorghiu, care nici el nu-1 putea suporta pe Filipescu, s-a dus la spital şi 1-a adus pe doctorul civil Bogăţeanu să mă vadă, acuzându-I pe Filipescu de îmbolnăvirea mea. Nu mi-am putut da seama ce impresie i-am făcut, dar mi-a prescris imediat un tratament masiv cu antibiotice. După acest incident, gardianul Filipescu a fost schimbat de pe secţie.

Celula noastră se bucura de mare simpatie din partea dr. Gheorghiu; când venea în vizită la noi încerca să ne ţină la curent cu tot ce se mai auzea sau întâmpla în închisoare. El ne va povesti despre „procesul Canalului", fiind bine informat, deoarece unul sau doi cu pedepse maxime au fost izolaţi pe secţia noastră. Unul dintre ei a stat un timp vizavi de celula în care eram, iar într-o zi, când am fost scoşi la WC, am reuşit să-i deschid vizeta la uşă şi să-i dau nişte pâine. Cu această ocazie am putut să-l văd. A rămas surprins de gestul meu şi nu părea a fi demoralizat. Tot dr. Gheorghiu ne-a informat despre revolta din Ungaria şi despre arestările de la Timişoara. Când se întâlnea cu cei de drept comun şi afla câte ceva, îşi făcea de treabă, lua temperatura sau tensiunea cuiva dintre noi şi ne spunea şi nouă cele auzite.

Totuşi timpul trecea destul de greu, deşi detenţia era suportabilă. Mâncarea era suficientă, căci toţi aveam regim TBC, încât mai puteam da şi la alţii, când aveam posibilitatea, câte o bucăţică de pâine. Gardienii se purtau mai bine cu noi, nu ne mai provocau, ba, mai mult, în urma evenimentelor din Ungaria, câţiva mai treceau cu vederea unele abateri ale noastre, cum ar fi atunci când ne prindeau că vorbim pe la vizete, cu prilejul golirii tinetelor. Alţii ne mai pedepseau. Nu ne puteam da seama dacă aveau instrucţiuni cum să se poarte sau, ştiind că nu sunt informatori pe secţie, îşi permiteau să fie mai îngăduitori.

O dată, cu ocazia vizitei unui procuror militar, am căutat sâ-i arătăm condiţiile inumane în care suntem ţinuţi, punând accentul pe lipsa de aer şi de lumină din cauza obloanelor, a lipsei medicamentelor, a săpunului etc.

A avut răbdare să ne asculte, căutând să lase impresia că ne înţelege şi promiţând că va încerca să ne rezolve dolean­ţele. Imediat după ieşirea din cameră, unul dintre noi, care avea auzul mai bun, s-a repezit la uşă să desluşească ce vorbesc ei pe sală. Spre surprinderea celui ce asculta la uşă, îl auzi pe procuror spunând ofiţerului care îl însoţea: „Dă-i în p.... m... de bandiţi! Aici să le putrezească oasele!" Nu ne-a surprins această afirmaţie, deoarece ştiam cum gândesc şi cum vorbesc cei puşi în slujba comunismului, dar ne părea rău că ne-am arătat nemulţumirea faţă de condiţiile în care suntem ţinuţi, în faţa acestui om care nu făcea decât să batjocorească justiţia română. Îmi amintesc că singura pedeapsă primită în această secţie din Aiud a fost în anul 1956 sau 1957, când am fost prins deschizând o vizetă de la o celulă unde dădusem ceva. Am susţinut că am dorit să-i văd cum arată, fiindu-mi prieteni, alegându-mă în urma acestui fapt cu o pedeapsă de 7 zile izolare. întâmplarea a făcut ca această izolare să fie exact în „Săptămâna Mare" a Sf. Paşti.

Nu era frig, iar când am fost luat din celulă, colegii din cameră mi-au pregătit o pungă cu pâine, pe care am luat-o cu mine. Ideea de a mi se pregăti punga i-a aparţinut dr. Zeană; mi-au pus câte 250 g de pâine pentru fiecare zi de izolare. Cu toate că gardianul de pe secţie, un maramureşean cumsecade, a observat, s-a făcut că nu vede, lăsându-mă să iau punga. Pentru a nu fi văzută de gardianul de la izolare, am luat haina pe umeri şi, cu mâinile la spate sub zeghe, lăsând impresia că nu-mi pasă de ce se întâmplă, am ţinut punga cu pâine, reuşind să intru cu ea în celulă fără a fi observat. La această reuşită, un rol important 1-a avut şi gardianul de pe secţia TBC; ajuns în celular, el m-a însoţit împreună cu gardianul căruia i-am fost dat în primire, până am fost băgat în cameră, iar pe tot drumul parcurs până la celulă i-a povestit ceva celuilalt, distrăgându-i atenţia de la mine. Nu ştiu dacă a făcut-o intenţionat, dar eu am fost beneficiarul acestei discuţii. La închidere am pus punga cu pâine într-un cuier ce era pe perete, iar peste ea am atârnat zeghea, reuşind să scap cu ea fără a fi observată. Deşi mâncarea mi se dădea ca şi la ceilalţi deţinuţi pedepsiţi, o dată la trei zile, nu am simţit lipsa hranei, întrucât aveam suplimentul zilnic de pâine cu care venisem. Pe duşumea mi s-a lăsat şi în timpul zilei o bucată de rogojină, pe care stăteam întins, atât ziua, cât şi noaptea. într-o seară, un gardian de pe secţie a deschis uşa şi mi-a arătat jos o gamelă plină cu mâncare, zicându-mi: „Ia-o repede şi o mănâncă". Era o zi când nu aveam dreptul la mâncare. I-am mulţumit, spunându-i că nu-mi trebuie. S-a uitat lung la mine şi a închis uşa oarecum nedumerit şi puţin jenat.

Numai după câteva minute aveam să regret că nu am luat gamela, deoarece mi-am dat seama că eu refuzasem mâncarea din mândrie, în timp ce gardianul mi-o oferise dintr-un sentiment uman sau poate creştinesc, dorind să facă şi el un bine în acea zi. în privirea lui, în afară de mirare, am putut vedea parcă şi o părere de rău.

Regretam că nu am luat-o, să o fi aruncat la tinetă, ca să rămân astfel împăcat în sufletul meu că nu i-am acceptat favorul, dar aş fi fost mulţumit prilejuindu-i satisfacţia că a făcut şi el un bine.

Timpul a trecut destul de uşor, iar în dimineaţa primei zile a Sf. Paşti am fost dus înapoi în secţie.

După câte îmi amintesc, în secţia TBC din Aiud am stat în diverse celule cu următorii bolnavi, între anii 1955 - iulie 1957: dr. I. Zeană din Bucureşti; preot D. Mitoiu din Băceşti-Vaslui; I. Lupu, student din Orăştie; Victor Florea, student din comuna Sâmbăta-Făgăraş; Vasile Alupei, elev din Zemeş-Bacău; Gh. Reus, student din Rădăuţi; Aurel Vişovanu, student din Sighet; Vasile Marcel Popa, student din Neamţ; Gh. Jijie, inginer din Bucureşti; I. Mocanu, profesor din Tele­orman; D. Bumbac, preot din Constanţa; Tănase Iacob, preot din Buzău; D. Cheran, ţăran din Teleorman; Viorel Demian inginer; Al. Georgescu, inginer din Ploieşti; Ion Negru, ceasor­nicar din Oradea; Octav Popa, muncitor din Sibiu; Şt. Sabo, muncitor din Bucureşti: N. Baciu, ţăran din Dobrogea; Atana-sie Berzescu, teolog din Lugoj; precum şi alţii, dar ale căror nume le-am uitat.

Întrucât numărul bolnavilor de tuberculoză creştea mereu, administraţia s-a văzut obligată să mărească secţia cu vreo câteva celule în plus, având drept urmare provocarea unor perturbări în programul de scoatere la aer a bolnavilor. Pentru a se respecta cât de cât programul de plimbare, curtea interioară unde ne plimbam până atunci a fost despărţită în două printr-un gard de beton, înalt de peste doi metri, putându-se scoate astfel la aer două celule în acelaşi timp, fără ca deţinuţii să se poată vedea între ei, din cauza înălţimii gardului. în acest timp, am aflat că în secţia TBC a fost adus şi Grigore Caraza, nemţean de pe valea Bistriţei. Auzisem numai vorbe frumoase despre el şi doream să-1 cunosc. S-a întâmplat o dată ca celula în care era Grigore Caraza să fie scoasă prima la plimbare şi să fie băgaţi în ţarcul din fundul curţii, iar după aceea să fie scoasă celula în care eram şi eu, fiind trimişi în primul ţarc. Spre norocul nostru, gardianul a fost chemat undeva şi ne-a lăsat să ne continuăm plimbarea singuri. Profitând de absenţa gardianului, am întrebat pe cei din ţarcul alăturat cine sunt. Aflând acest lucru, în câteva clipe s-a hotărât ca cineva să urmărească venirea gardianului, urmând să ne anunţe, iar eu să sar gardul despărţitor pentru a-1 vedea şi cunoaşte pe Grigore Caraza. Cu toată înălţimea sa, gardul nu a constituit un obstacol, deoarece am fost ajutat de cei din jur.

Aşa ne-am cunoscut şi văzut pentru prima oară, fiind necesare doar 2-3 minute pentru a se naşte o prietenie pe care nimic nu a putut-o zdruncina. Dar soarta a fost mai crudă cu Grigore Caraza, care, în urma celor trei procese ce i-au fost făcute, a trebuit să suporte cu demnitate şi fără compromisuri 23 de ani de temniţă, iar apoi să fie obligat să-şi părăsească ţara pentru care şi-a sacrificat întreaga-i tinereţe, ţară pe care a iubit-o şi o iubeşte din tot sufletul şi acum. Azi, când mai poate veni să se reculeagă în faţa mormintelor dragi, să mai simtă mirosul ierbii pe care se juca de mic, sau, şezând pe ultimele pietre rămase din casa în care s-a născut, să mai asculte cântecul păsărilor ce-l trezeau din somnul copilăriei, acestora li se mai adaugă bucuria unei revederi, pe care o simţim şi o trăim împreună.

Pentru a ne trece timpul mai uşor, fiecare căuta să mai înveţe ceva, folosind fundul gamelei drept plăcuţă de scris. Astfel, dr. Zeană preda lecţii de limbă italiană, ing. Viorel Demian, lecţii de engleză sau V.M. Popa, lecţii de matematică. Încă de la începutul anului 1957, s-a observat că unii sunt puşi în libertate înainte de a le expira pedeapsa, aplicându-se „condiţionalul" pentru timpul cât au lucrat în puşcărie. Pentru două zile muncite, se reducea pedeapsa cu o zi. Practic, acest condiţional se aplica după cum evoluau evenimentele inter­naţionale, iar regimul căuta să scape de balastul pe care îl reprezentau bolnavii din închisori, încercând să scape de o parte din ei prin aplicarea acestui condiţional. Nu exclud să se fi bucurat şi unii sănătoşi de această reducere a pedepsei, dar eu nu am întâlnit aici un astfel de caz.

Dacă, la prima vedere, punerea în libertate a bolnavilor apărea ca o măsură umanitară, în realitate era o acţiune perfidă, prin care autorităţile urmăreau să scape de obligaţiile pe care le aveau faţă de bolnavi, iar în loc să putem merge după eliberare acasă la familiile noastre, sau să fim internaţi în nişte sanatorii, eram trimişi pe tot cuprinsul Bărăganului, în domiciliu obligatoriu, unde fiecare trebuia să se descurce cum va putea, mulţi devenind o povară pentru familii.

Întrucât am lucrat şi eu aproape doi ani, m-am bucurat de acest condiţional. îmi amintesc că, în noaptea dinainte de eliberare, am visat că am plecat din puşcărie, dar înainte de a ajunge în satul meu, mi-au apărut în cale mai multe obstacole. Astfel, atunci când am vrut să trec podul peste râul Cracau, acesta s-a transformat într-o cuşcă de fier, din care am reuşit să scap cu mare greutate; apoi, în continuarea drumului spre casă, mi-au apărut nişte clădiri uriaşe, care-mi barau trecerea, transformând peisajul familiar într-un loc necunoscut. A doua zi, când povesteam sau voiam să povestesc visul, a venit un ofiţer care striga nişte nume. întrebându-1 dacă nu este şi numele meu pe listă, deoarece mi-a expirat pedeapsa, uitându-se încă o dată, mi-a spus să-mi fac bagajul.

În sfârşit venise şi ziua eliberării.

Câtă deosebire însă între ziua eliberării pe care mi-o imaginasem atâţia ani  şi  realitatea acestei zile.  Poate că despărţirea de cei cu care trăisem alături atâta timp şi pe care trebuia să-i las mai departe bolnavi în întunecata celulă sau poate faptul că-mi dădeam seama că această eliberare nu-i decât un transfer dintr-o închisoare mică în una mai mare, au făcut ca evenimentul să-şi piardă din importanţă. Luând deci bagajul ce trebuia predat, deoarece fusese stabilit din timp la cine să rămână lucrurile personale, am părăsit celula ca şi cum aş fi plecat pe o altă secţie, păstrând în suflet imaginea celor pe care îi lăsam în urmă.

După ce mi s-a dat bagajul personal şi am predat hainele de puşcărie, nu-mi mai amintesc cum, dar am aflat că eliberarea noastră nu-i decât o farsă, prin care regimul căuta să scape de obligaţiile ce le avea faţă de noi, transferându-ne într-o altă puşcărie, pe întregul cuprins al Bărăganului şi care se va numi „domiciliu obligatoriu", prescurtat „D.O."

Din cei care ne-am eliberat în acea zi îmi amintesc de preotul Zosim Oancea din Sibiu. Gh. Reus din Rădăuţi, cu care am fost trimis în comuna Bumbăcari, raionul Călmăţui, iar în altă comună au fost trimişi Gh. Şerban, un tânăr care executase trei ani de închisoare şi Tăutu, care era pe punctul de a-şi pierde complet vederea. Luaţi apoi în primire de câţiva miliţieni, am fost însoţiţi până la Brăila, unde vom fi predaţi miliţienilor din comunele unde urma să ne stabilim.