TARGU OCNA

Ajunşi la Sanatoriul din Târgu Ocna, am fost amestecaţi cu bolnavii mai vechi, care ne-au pus la curent cu atmosfera din noua închisoare. Pentru noi, condiţiile de aici erau considerate ca „foarte bune". Nu mai aveam obloane la geamuri, cum erau Ia celelalte închisori, nu mai eram încuiaţi în camere, iar după ce se terminau orele de cură, puteam merge prin curte la plimbare sau prin saloane, pentru a ne întâlni cu alţi bolnavi. Am aflat că aveam dreptul să scriem câte o carte poştală acasă (cel mult zece rânduri) şi să primim îmbrăcăminte şi medicamente.

Numai faptul că vom putea să scriem acasă câteva rânduri şi să primim veşti de la ei era o mare bucurie pentru noi. Trecuseră mai mult de şase ani de când nu mai ştiam nimic de cei rămaşi acasă, iar acum toţi aşteptam cu nerăbdare această scrisoare.

A doua zi după sosire, am fost duşi la cabinetul medical, unde s-a făcut fiecăruia o consultaţie mai amănunţită. îmi amintesc că doctorul civil Narcea Aurel, după ce mi-a făcut o , radioscopie, mi-a spus că am infiltrate TBC la ambii plămâni, atât la bază, cât şi la vârfuri; în plus, la plămânul drept, am şi o cavernă de mărimea unui „ouşor". Tot atunci îmi va spune că nu-mi poate face pneumotorax din cauza pleureziilor pe care le-am avut şi că va încerca să-mi facă pneumoperitoneu, care dă de asemenea rezultate bune.

în urma acestui consult, mi s-a prescris un tratament cu hidrazidă şi PAS, medicamente, despre care auzisem că sunt făcătoare de minuni. Fiind obişnuit cu boala, nu am fost impresionat de cele spuse de medic, dimpotrivă, auzind de tratamentul ce urma să mi se aplice, am devenit destul de optimist. De altfel, în închisoare, orice tratament, cât de neînsemnat ar fi fost, avea o mare influenţă asupra stării sufleteşti a bolnavului, îi întărea moralul şi-i mărea speranţa de însănătoşire.

Fistulelor de la genunchi nu li s-au mai dat importanţă, întrucât tratamentul prescris pentru plămâni rezolva şi pro­cesul TBC de la picior. Urmare a regimului de aici şi a medicamentelor acordate, optimismul celor veniţi de la Gherla va creşte, doar moartea fulgerătoare a lui Loşonţi ne-a mai mâhnit, deoarece ar fi fost salvat dacă era pansat Ia Jilava.

După câteva săptămâni, a mai sosit de la Gherla un lot de bolnavi, printre care erau şi cei rămaşi în camera de unde plecasem. Sosirea acestui nou lot ne-a făcut să sperăm într-o îmbunătăţire a regimului şi în celelalte închisori.

Atmosfera ce domnea în Sanatoriu era cu adevărat de spital. Amintirile urâte din trecut erau uitate, aproape nimeni nu mai ştia de încercarea de reeducare din 1951, cei de atunci fiind plecaţi, iar pentru noii locatari erau întâmplări necu­noscute sau fără importanţă, încât sănătatea era singura lor preocupare.

Nu-mi amintesc să fi întâlnit vechi cunoştinţe; cu toate acestea mă consideram în mijlocul unei familii din care făceam parte şi care se opunea instalării comunismului în ţara noastră.

O figură foarte controversată, datorită comportamentului său suspect, era Alex. Stan, fiu de moşier din Talpa-Bârgăoani, judeţul Neamţ. Deşi înzestrat cu o inteligenţă şi o memorie apreciabile, iar în copilărie se bucurase de o educaţie deose­bită, la Târgu Ocna nu se jena să fie informatorul ofiţerului politic. Cu toate că avea o condamnare de drept comun, fusese băgat în secţia deţinuţilor politici, cu scopul de a fi folosit ca iscoadă. Ca puşcăriaş, avea un trecut aventuros, cu trei evadări spectaculoase la activ, în urma cărora, datorită represaliilor şi şantajelor la care a fost supus, devenise timorat şi uşor de manevrat.

Cu ocazia sărbătorilor comuniste, 23 August, 7 Noiembrie sau în alte cazuri, când unii dintre noi erau izolaţi, Alex. Stan era totdeauna băgat în mijlocul nostru. Nu ne deranja prea mult acest lucru, noi neavând nimic de ascuns, iar el fiind o fire comunicativă, un bun povestitor şi dând dovadă de multă solicitudine. Pentru toate acestea a fost apreciat, i-a fost trecută cu vederea pierderea demnităţii, consecinţă a sufe­rinţelor îndurate.

Speram ca, prin toleranţa acordată, să-şi recâştige demni­tatea pierdută. Nu-i cunosc evoluţia ulterioară, dar îi păstrez şi aşa o amintire plăcută.

Interesant era comportamentul celor doi greci trimişi la Tg. Ocna. Nu-mi amintesc exact numele lor. Unul fusese sublocotenent în armata lui Marcos, din câte îmi amintesc unii îi spuneau Papadopulos, alţii Papastratos, numele adevărat nu l-am ştiut niciodată. Fusese ofiţer combatant în trupele coman­date de generalul Costas Caraghiorghis, mâna dreaptă a lui Marcos.

Acest sublocotenent fusese specialist în recrutarea parti­zanilor. Răpea oamenii din satele din apropiere şi îi ţinea forţat în taberele lor, răspândind zvonul că s-au alăturat de bună voie trupelor de partizani, încât, după un timp, oamenilor le era frică să se mai ducă acasă, pentru a nu fi arestaţi de autorităţi şi deveneau astfel partizani, împotriva voinţei lor. Era un comunist fanatic, mare admirator al lui Stalin şi al comunismului rusesc, convins că Moscova va deveni centrul politic al omenirii. Ca studii, avea doar şcoala elementară. Deşi încerca să ascundă, purta o ură de moarte comuniştilor din România pentru faptul că i-au băgat în închisoare, în loc să le înlesnească plecarea în URSS. în simplitatea lui, nu-şi dădea seama că pe ruşi nu-i interesa soarta lui. Dar îi mai ura, mai ales, pe români, pentru modul cum s-au purtat cu generalul lor, Costas Caraghiorghis, nedându-i nici îngrijire medicală când s-a îmbolnăvit şi pentru că, după ce a murit, a fost ţinut câteva zile aruncat jos pe ciment, într-un closet.

După spusele grecilor, comuniştii români justificau acest lucru prin faptul că îl considerau un dezertor ce voia să ajungă în Rusia, în loc să rămână în Grecia şi să continue lupta împo­triva imperialismului. Din punct de vedere moral, „Papastratos" era lipsit de caracter şi un codoş al administraţiei. Avea aspect mai mult de ţigan grec.

Celălalt, dacă memoria nu mă înşeală, se numea Damianos, fusese ofiţer politic cu grad de locotenent. Era mai bolnav, dar un om liniştit, căutând tot timpul să facă o impresie bună celor din jur în jurul său şi încerca din răsputeri să-şi determine conaţionalul să-şi schimbe conduita. Cu toate deosebirile în comportamentul lor, se simţeau uniţi prin sânge şi idei, ajutându-se de câte ori era nevoie.

Spre deosebire de greci, o altă impresie o lăsau cei câţiva sârbi. Majoritatea erau informatori şi era foarte greu să se realizeze o apropiere de ei. Nici între ei nu se înţelegeau. Toţi erau egoişti şi fiecare avea pretenţia să fie purtătorul lor de cuvânt; poate pentru faptul că făceau parte din grupări diferite, fiecare se considera şef, având un model propriu de comunism; erau neîntrecuţi în mândrie, dar şi în ură.

Nu aveau încredere unii în alţii, mai ales că fugiseră din cauza lui Tito, iar acesta îşi trimisese oameni de-ai lui printre ei, pentru a-i spiona, atât pe ei, cât şi pe români. Este cunoscut exemplul faimoasei spioane Vida, infiltrată în Ministerul de Interne, unde era privită ca cea mai teribilă anchetatoare.

Dacă aveai norocul să fii de faţă când câte unul dintre ei căuta să se laude cu unele „fapte de eroism", te îngrozeai de crimele comise; nu le puteai întrezări nici o urmă de remuşcare în suflet, dimpotrivă, crimele constituiau prilej de laudă.

Apropiindu-se toamna, conducerea a hotărât să se sape o groapă de către cei cărora sănătatea le permitea, pentru ca în ea să se golească closetul din curte. După săparea gropii, în timp ce avea loc golirea closetului«am coborât şi eu, atras de veselia ce domnea în mijlocul celor ce munceau. Ajuns în preajma lor, am constatat că toţi cei ce erau în stare să coboare din pat erau adunaţi în jurul gropii, iar veselia şi buna dispo­ziţie de care era cuprinsă toată lumea se datora cântecului „Marşul vidanjorilor", cântat de cei ce munceau. Atât gardienii, cât şi soldaţii care făceau de pază se uitau la ei, amuzându-se de cântecul auzit. Cei care nu puteau să coboare de la etaj şi priveau pe geam au observat că lumea care trecea pe stradă se oprea în loc şi asculta ce se cântă şi pleca apoi râzând. Veselia atingea intensitatea maximă când se cântau versurile: „Şi cui nu i-o place,/ Să ne sărute unde ştim".

Când s-a terminat cu scoaterea murdăriei şi a început acoperirea gropii cu pământ, priveam la cei ce munceau împreună cu mai mulţi bolnavi, dintre care mi-1 amintesc pe inginerul N. Culniev. Acesta ne-a avertizat că se apropie de noi Beno Grunstein, cunoscut de toată lumea ca informator şi care încerca să asculte ceea ce discutam noi. Deşi discuţia era fără importanţă, văzându-1 cum ascultă ce vorbim, pentru a-1 îndepărta din preajma noastră, i-am zis: „Măi Beno, ţie toată viaţa ţi-a plăcut să mănânci că....at; ar trebui să fii băgat cu capul în groapa aceasta ca să te saturi şi să nu mai mergi la ofiţerul politic şi să mănânci acolo". Toţi au început să râdă, iar Grunstein a dispărut imediat din preajma noastră Beno Grunstein era un evreu fricos şi laş, pentru care principiile morale erau subordonate intereselor personale şi de moment. Când avea interes, se comporta de aşa manieră încât te făcea să-i acorzi toată încrederea, dar te lovea fără nici o remuşcare când acest fapt i-ar fi adus un minimum de folos. în timpul lui Antonescu, s-a alăturat comuniştilor, sperând că va putea să beneficieze ulterior de mari avantaje, dar ajuns în situaţii mai grele. Beno Grunstein fusese acela care contri­buise în 1943 la arestarea comuniştilor din Piatra Neamţ, în frunte cu Leonte Răutu, iar acum plătea preţul trădării de atunci. Chiar când mai avea doar câteva săptămâni până la eliberare, a uitat tot ce au făcut cei din jur pentru el atunci când se afla în situaţii grele, iar drept răsplată, îl bombarda cu tot felul de informaţii false şi tendenţioase pe ofiţerul politic, cu scopul de a-şi asigura punerea în libertate.

Eram satisfăcuţi de plecarea lui şi speram că de acum nu ne va mai da târcoale sau poate se va lăsa de acest obicei. Dar, în loc să renunţe la nărav, nu ştiu cum şi când a ajuns la ofiţerul politic, deoarece, după mai puţin de două ore, am fost chemat la poartă şi interogat în legătură cu afirmaţia mea că-1 voi băga pe Grunstein cu capul în groapa de că...at. Ofiţerul a încercat să se dea afirmaţiei mele un caracter politic, ca antisemitism, dar am căutat şi cred că l-am convins că adevăratul motiv este obiceiul lui Beno de a da informaţii denaturate şi interpretate după bunul lui plac şi că această ură împotriva informatorilor mi-a rămas din timpul demascărilor de la Piteşti.

Fie că ofiţerul nu era de ajuns informat despre ceea ce s-a petrecut la Piteşti, fie că a căutat să-mi cunoască părerea despre cele întâmplate acolo, m-a întrebat ce s-a petrecut în închisoarea din Piteşti.

Doream să mi se pună această întrebare pentru a se închide cazul „Grunstein" şi am început să-i povestesc despre crimele ce s-au făcut acolo cu concursul administraţiei şi că ele au fost pregătite şi patronate de Bucureşti etc. Când m-a întrebat dacă am curajul să declar în scris cele povestite, i-am cerut să-mi dea hârtie ca să scriu tot ce am afirmat. Mi-a dat imediat hârtie, iar după ce am terminat de scris, nu a mai spus nimic şi m-a trimis în cameră. Eram mulţumit că i-am vorbit despre crimele comise de către stăpânii lui, despre zădărnicia lor: dacă au reuşit să ne distrugă fizic, nu acelaşi lucru s-a întâmplat din punct de vedere spiritual. în urma acestei turnătorii am fost trimis la izolare, împreună cu N. Culniev, Oct. Popa, Şt. Sabo, Alex. Stan, ultimul fiind cunoscut de către noi ca informatorul ofiţerului politic.

Au mai fost izolate încă două sau trei persoane, pe care nu mi le mai amintesc. Probabil tot ca urmare a discuţiei cu ofiţerul politic şi a declaraţiei date, am fost izolat şi cu ocazia zilei de 7 Noiembrie, împreună cu aceşti oameni.

Izolarea de la Târgu Ocna nu ne deranja cu nimic, deoarece ea era o simplă mutare a noastră într-o cameră de pe secţia de drept comun, având însă aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi bolnavi, mai puţin dreptul la plimbare.

Relaţiile cu Grunstein au continuat să fie ca şi înainte de incidentul din jurul gropii, putând fi considerate mai mult reci decât obişnuite. După aproape două luni, Grunstein a fost eliberat, iar când a fost anunţat să-şi facă bagajul, a venit la mine şi mi-a spus: „Popicule, noi aici în puşcărie nu ne-am înţeles, dar cred că, ajunşi afară, în libertate, când ne vom întâlni, vom deveni prieteni". Am rămas surprins de gestul lui, i-am strâns mâna, spunându-i că nu sunt supărat pe el, dar am încercat să-1 determin ca, cel puţin în ceasul al 12-lea, să se lase de urâtul obicei de a pâri colegii de suferinţă. Ne-am despărţit ca doi prieteni.

Astfel, încă o dată am putut vedea cum se poate schimba un om atunci când instinctul de conservare nu are limită şi pune stăpânire pe el.

Atmosfera plăcută din mijlocul deţinuţilor făcea ca timpul să se scurgă pe nesimţite; reuşeam parcă să uităm că suntem în puşcărie. Spre sfârşitul lunii noiembrie sau la începutul lui decembrie, am fost chemat la poartă. Aici mi s-a dat o hârtie să o semnez, fără să mi se permită să citesc conţinutul sau să mi se spună despre ce este vorba. La afirmaţia mea că nu semnez până nu cunosc conţinutul hârtiei, după ce am fost înjurat, mi s-a spus că este vorba de un pachet de medica­mente şi, dacă nu semnez, mi-1 trimit înapoi.

Observând că este un aviz poştal, în faţa ameninţării cu returnarea lui, n-am mai zis nimic şi am semnat, gândindu-mă ce ar fi însemnat returnarea pachetului pentru întreaga familie. Când mă întorceam la cameră, am observat un gardian care umbla cu un tabel în mână, căruia nu i-am dat importanţă, crezând că anunţă pe cei ce au primit pachete. Peste puţin timp, a venit şi în camera unde eram eu, spunând că toţi cei care vor fi strigaţi să-şi facă bagajul. Auzind numele, mi-am dat seama că este vorba numai de legionari şi că pentru noi s-a terminat cu şederea la Sanatoriul TBC din Târgu Ocna şi cu regimul blând de aici. în mai puţin de o oră, ni s-a făcut tuturor percheziţia şi am fost duşi la gară, pentru a fi trimişi la Aiud.

Beno Grunstein, după eliberare, s-a dus la un văr al meu pe care îl cunoştea şi i-a spus să-mi anunţe familia că eu sunt foarte bolnav, că nu am cerut părinţilor să-mi trimită medi­camente pentru a nu-i pune pe cheltuială, dar, dacă nu-mi trimit streptomicină, nu mă vor mai vedea niciodată. Astfel, cel care în puşcărie mă turna la ofiţerul politic, acum în libertate, ieşit de sub teroarea din închisoare, a avut curajul să-mi anunţe familia că am nevoie de medicamente.

Nu este exclus, fiind doar o supoziţie, să fi fost trimis chiar de Securitate, ca să le capete încrederea şi apoi să-i „tragă de limbă".

Dacă aceasta i-a fost intenţia, spre dezamăgirea lui, ai mei cunoşteau sistemul folosit de Securitate şi nu s-au lăsat păcăliţi. Auzind acest lucru, întreaga familie a făcut tot ce a putut şi mi-a trimis 25 g streptomicină. Cred că Dumnezeu a ajutat-o pe mama, să afle, prin bunăvoinţa unor cunoştinţe, că o profesoară bătrână, cu un copil în Olanda, ar avea nişte streptomicină, dar îi era frică să recunoască, de teama Securităţii. Mama, deşi era o ţărancă care nu ştia nici măcar să se iscălească, s-a dus la ea şi, plângând, i-a povestit pentru ce a îndrăznit să o deranjeze, povestindu-i ce aflase despre mine.

Probabil plânsul ei disperat că nu-şi poate ajuta copilul şi afirmaţia că numai cu ajutorul ei îl va putea salva au impresionat-o pe profesoară, care şi-a riscat libertatea, dându-i streptomicină pe care o avea.

îmi amintesc că, mergând spre cameră, gardianul care mă  însoţea şi auzise ce medicamente am primit, mi-a spus că aceste medicamente valorează mai mult decât o pereche de boi, fiind mirat de sacrificiul celor de acasă. Când m-am eliberat, am auzit că mama şi o soră au vândut toate covoarele (scoarţele) din casă şi fânul pe care-1 adunaseră pentru iarnă, ca să plătească streptomicină trimisă. Trebuie să fac preci­zarea că nu i-am cerut lui Grunstein să-mi facă absolut nici un serviciu în momentul când va ajunge acasă şi nici nu doream ca el să-mi cunoască familia, întrucât nu aveam încredere în el. Am rămas însă convins că, fără acele medicamente primite cu mai puţin de două ore înainte de plecarea mea din Târgu Ocna, nu aş fi putut supravieţui condiţiilor de la Aiud şi regret că nu l-am mai întâlnit pe evreu pentru a-i mulţumi.

La Târgu Ocna, boala mi s-a mai ameliorat, starea generală devenise destul de bună, iar fistulele de la genunchi, s-au închis, datorită tratamentului cu antibiotice.

Prin scoaterea noastră din Sanatoriu, se poate vedea discriminarea ce se făcea între legionari şi restul deţinuţilor, legionarii fiind supuşi unui regim mai aspru, fiind frustraţi de cele mai elementare drepturi, în primul rând dreptul la o minimă asistenţă medicală şi la un minimum de condiţii pentru supravieţuire.

Am părăsit închisoarea din Târgu Ocna, îndreptându-ne spre Aiud, fără a mai trece prin Jilava; probabil că am fost duşi cu o dubă specială, cu care am călătorit mai repede.

Din cei plecaţi din Gherla spre Târgu Ocna lipsea acum din mijlocul nostru C. Oprişan, care fusese luat cu câteva săptămâni înainte din Sanatoriu şi dus în stare foarte gravă la Ministerul de Interne, apoi transferat la Jilava, unde şi-a găsit sfârşitul, într-una din celulele special construite pentru exter­minare condiţiile în care a fost ţinut sunt de neimaginat pentru un suflet curat; ele înspăimântă şi consternează orice minte nealterată şi nepervertită de o ideologie criminală, căzută ca un blestem asupra neamului românesc, sub numele de comunism.