GHERLA
Pe la jumătatea lunii august 1951 am fost anunţaţi să ne
facem bagajul. Fiecare ne întrebam unde vom fi duşi, dar încercam să ne
ascundem teama că am putea fi trimişi din nou în camera unde au loc demascări.
Căutam să ne ascundem frica, spre a lăsa impresia că nu mai avem nimic ascuns
în noi, şi, cu sau fără voia noastră, trebuia să ne recunoaştem învinşi. După
ce am ieşit pe sală şi am văzut că toată lumea a fost scoasă din celule şi că
ni s-au adus bagajele personale de la magazie, mi-am dat seama că acest iad,
numit Piteşti, ia sfârşit; dar viitorul nu-mi apărea deloc mai luminos. Fiecare
îşi făcea de lucru cu bagajul primit, nedorind să fie văzut sau să-i vadă pe
cei din jur. Nu-mi amintesc să fi cunoscut pe cineva din secţia respectivă, dar
nici nu doream acest lucru. Plecasem din camera 3 subsol în timp ce teroarea
atinsese limita maximă. Eram cutremurat încă de ceea ce se întâmpla acolo şi
nu-mi puteam imagina ce mutaţii bruşte s-au produs în sufletul celor rămaşi în
urma mea, schimbări pe care am putut să le constat asupra tuturor celor veniţi
în infirmerie după mine.
Nu-mi amintesc dacă ni s-a făcut sau nu percheziţie, reţin însă că, după ce
ne-am luat bagajele în spate, am pornit pe câmp, pe lângă grădina puşcăriei,
spre calea ferată, unde ne aştepta un tren, evitând oraşul. Mergeam înconjuraţi
de soldaţi şi miliţieni înarmaţi, iar Ţurcanu se plimba nestingherit printre
ei, supraveghindu-ne să nu facem vreun semn către oamenii de pe câmp, care
căutau să lase impresia că îşi văd de munca lor pe ogoare.
Cu toate acestea,
unii încercau să ne privească pe furiş. Nu doream acest lucru, întrucât nu
puteam uita cum, cu puţin timp înainte, auzeam din infirmerie grupuri de
manifestanţi, aduşi să strige în preajma închisorii: „Cei ce zac în închisori,
aceia sunt trădători, moarte lor, moarte lor!"
Eram convins că mulţi auziseră de ceea ce se petrecea în închisoare şi mă
durea atât compătimirea lor, cât mai ales gândul că puteam fi acuzaţi de cele
întâmplate.
Când m-am
văzut urcat în vagonul dubă, aveam senzaţia că am scăpat dintr-un coşmar. Nu-mi
amintesc să fi vorbit cu cineva până la Gherla; nu am încercat să provoc vreo
discuţie, dar nici nu am fost provocat. Ce se petrecea în jurul meu mă depăşea.
Mă aflam în mijlocul a două categorii de oameni, cu un comportament total
diferit. O categorie mai numeroasă era mai tăcută, mai îngândurată şi, pentru
a se retrage din hărmălaia care
domnea în vagon, oamenii se prefăceau că sunt furaţi de un somn greu şi
îndelung. Ceilalţi vroiau să pară cât mai veseli, încercând să arate că sunt
dornici să facă ceva pentru a dovedi că nu mai simt povara educaţiei din
trecut, căutând să-şi manifeste astfel recunoştinţa faţă de Ţurcanu şi de
partidul comunist pentru sprijinul dat ca să devină oameni noi. Voi constata,
mai târziu, că mulţi dintre ei se comportau contrar voinţei lor, deoarece în
tabăra celor tăcuţi erau oameni care primiseră ordin de la Ţurcanu să se
comporte astfel, iar tabăra cealaltă era formată din cei care o făceau pe
reeducaţii, preferând, să apară ca oameni
slabi şi reeducaţi,
să fie catalogaţi ca informatori, numai să nu fie puşi în situaţia de a
face rău cuiva.
Ajunşi la penitenciarul din Gherla, am fost primiţi de câţiva reeducaţi ce
trecuseră prin Piteşti, în frunte cu Popa Alexandru (Ţanu) şi Livinski M., care
de la început au căutat să lase impresia că în această închisoare ei sunt
stăpâni, iar noi va trebui să ne subordonăm lor. Pe Livinski îl cunoşteam de
mulţi ani, iar privirile lui parcă îmi străpungeau inima.
Din partea administraţiei am fost primiţi de către directorul Gheorghiu şi ofiţerul politic Avădanei, care l-au luat pe Ţurcanu din mijlocul nostru, plecând cu el spre birourile închisorii. După aproximativ o oră reapăru Ţurcanu, care începu repartizarea noastră în camere, după criterii numai de el cunoscute. Am fost băgaţi în mai multe încăperi mari de la etajul III, eu fiind, după câte îmi amintesc, repartizat la 85 sau 86, încăpere opusă camerei 99, împreună cu alţi circa 40-50 de oameni; acolo am stat câteva zile. Abia aici am început să-mi dau seama de consecinţele catastrofale ale reeducării. A fost numit un comitet de cameră de către Ţurcanu, cu aceleaşi puteri nelimitate asupra celorlalţi. Cei gălăgioşi din duba-vagon continuau să joace rolul de reeducaţi, în timp ce cei tăcuţi trebuiau să o facă pe „bandiţii", cum li se spunea celor ce aveau o comportare demnă. Acest joc mârşav, însă specific în Europa doar poporului rus bolşevizat, m-a alarmat, obligându-mă la prudenţă.
Unii au fost scoşi la muncă din primele zile şi au venit îmbrăcaţi cu
salopete noi „maro", ceea ce demonstrează că au fost puşi în funcţii de
conducere în fabrică, în timp ce alţii, în special aşa-zişii bandiţi, au primit
haine vărgate.
Seara, când veneau de la lucru, toţi trebuia să se prezinte în faţa
comitetului, unde erau obligaţi să raporteze tot ce au auzit sau văzut în
timpul zilei. Unora li s-au dat creioane şi hârtie pentru a scrie cele
povestite, care sunt date mai departe lui Ţurcanu. Dar cele mai valoroase
informaţii veneau de obicei de la turnătorii vechi ai administraţiei, întrucât
nu se cunoşteau între ei. Datorită terorii care-i stăpânea, aproape nimeni nu
se lăsa chemat să dea raportul despre ceea ce a auzit şi încă nu puteam să
înţeleg ce s-a întâmplat în urma mea de s-a ajuns la un asemenea comportament.
îi văzusem cum suportau chinurile, umilinţele, chiar lovind pe alţii atunci
când li se cerea, dar întâlnisem încă puţine cazuri de oameni care să facă rău
din proprie iniţiativă. Acum îmi dădeam seama că, oricât de grele mi s-au părut
zilele în care fusesem doborât de boală, au fost incomparabil mai uşoare decât
cele petrecute cu cei care trăiau sub teroarea reeducării. Boala îmi fusese de
un real folos, ajutându-mă să scap de acea perioadă îngrozitoare, denumită
„autodemascare" sau de aşa-zisa „demascare internă", care a reuşit să
distrugă orice urmă de demnitate din sufletul tuturor. Sub motivul că sunt
bolnav de TBC, stăteam izolat, străduindu-mă să tuşesc cât mai mult, sperând ca
în felul acesta să fiu ocolit şi lăsat în pace.
Spre deosebire de celelalte închisori prin care am trecut, condiţiile de
viaţă din Gherla erau mai bune. Camerele erau destul de luminoase, se dormea pe
priciuri mari de lemn, pe care erau puse rogojini, iar ca o noutate pentru noi
era că aveam WC-ul în cameră. Am renunţat să mai caut explicaţii la ceea ce
vedeam, şedeam pe prici cu un prosop pe faţă, pus în aşa fel încât să pot
urmări ce se petrece în cameră şi încercând să-mi imaginez cum trebuie să arate
„omul nou", de care vorbea Ţurcanu mereu.
Auzeam că unii erau înjuraţi şi ameninţaţi pentru că
nu-şi dădeau silinţa să aducă informaţii din fabrică sau alţii erau alungaţi
fiindcă aduceau informaţii fără nici o valoare. Cu timpul îmi voi da seama că
ameninţările făcute nu aveau numai rolul de a-1 speria pe cel în cauză, ci erau
făcute în aşa mod, încât să fie auzite şi de cei din jur, pentru a mări
teroarea în sufletul auditorilor. Cu fiecare zi ce se scurgea, numărul celor
rămaşi în cameră, nefiind scoşi la lucru, se micşora, neputându-mi da seama de
ceea ce se întâmplă. După câteva zile, cam între orele 9-10 dimineaţa, am
asistat la aducerea în cameră a lui Rodaş de către Ţurcanu. Avea pus pe cap un
sac, iar când a fost descoperit pentru a fi văzut, ne-a apărut în faţă o figură
tumefiată, plină de sânge, care parcă nu mai avea nici o asemănare cu figura de
odinioară a lui Rodaş. După ce ne-a spus să-1 privim bine cu toţii, lăsând timp
suficient pentru aceasta, a zis: „Rodaş a vorbit! Al doilea nu va mai putea fi
văzut, pentru că nu va mai trăi! Eu am peste tot urechi!"
Scena cred că a reuşit să ne îngrozească pe toţi cei de
faţă şi probabil a avut acel efect scontat, de Ţurcanu, de a menţine şi chiar a
amplifica groaza în toţi cei ce trecuseră prin Piteşti. Ceea ce ne îngrijora
cel mai mult nu era starea jalnică în care l-am văzut pe Rodaş; mai văzusem cu
toţii asemenea scene, dar ceea ce ne înspăimânta era faptul că nu mai puteam să
avem încredere în nimeni. Această scenă confirma din plin că şi la Gherla s-au
petrecut aceleaşi crime ca şi la Piteşti şi că trebuia să ne punem lacăt la
gură, cel puţin până vom reuşi să ne dăm seama de situaţia reală de aici, din
Gherla. Majoritatea celor din cameră fuseseră scoşi la lucru, iar eu încercam
pe cât posibil să stau izolat, urmărind ce se petrece în cameră, sau privind pe
geam în curtea fabricii, sperând să văd ceva cunoscuţi, şi-mi făceam tot felul
de planuri cum să mă comport şi ce să fac la o eventuală întâlnire, pe care în
acele momente nu o doream. Din nenorocire, mulţi dintre cei pe care i-am
recunoscut erau îmbrăcaţi în salopete maro, ceea ce îmi spunea că au trecut
prin reeducare sau sunt în slujba administraţiei.
Îmi dădeam seama că poate greşesc, dar frica mă făcea să văd toate în
negru. După câteva zile, se fac din nou mutări şi sunt repartizat într-o altă
cameră. De data aceasta, în afară de studenţii veniţi de la Piteşti, au mai
fost aduşi în cameră şi doi bătrâni. Dacă nu mă înşeală memoria, unul era un
fost moşier, Ionescu, din apropierea Buzăului, al doilea era un vechi
conducător sindicalist, care cred că făcea parte din acelaşi lot cu Flueraş şi
se numea Neculai Predescu.
Ambii erau oameni liniştiţi, încercând să stea cât mai retraşi. Cu Predescu
am vorbit ceva mai mult, dar despre amândoi am rămas cu impresii frumoase.
Seara, cei ce doreau să câştige încrederea lui Ţurcanu i-au înconjurat,
provocându-i la tot felul de discuţii, în speranţa că vor putea să obţină ceva
de la ei, cu care să se prezinte la Ţurcanu, spre a se achita de sarcinile pe
care le primiseră.
Înainte de a fi amestecaţi cu ceilalţi deţinuţi, studenţii au fost împărţiţi în două categorii. Prima categorie era cea formată din „băieţii buni", între care erau ascunşi cei mai periculoşi informatori; al doilea grup, era cel alcătuit din „oameni periculoşi", care trebuiau să fie compromişi în faţa mulţimii, întrucât trebuiau să se comporte în chip de reeducaţi. „Băieţii buni" erau cei se ce bucurau de încrederea lui Ţurcanu şi trebuiau să joace rolul oamenilor de atitudine, pentru a putea să se infiltreze în grupurile celor cu comportare demnă, care continuau să condamne comunismul sau se arătau ostili regimului. Ca urmare a amestecului studenţilor cu ceilalţi deţinuţi, comitetele de cameră au fost desfiinţate, iar toate informaţiile colectate de către informatori erau trimise lui Ţurcanu şi apoi ofiţerului politic, prin biroul de colectare a informaţiilor de la parterul închisorii, condus de Gh. Calciu.
Informatorii lui
Ţurcanu, pentru a câştiga încrederea celor ce nu făcuseră cunoştinţă cu
diabolica reeducare din Piteşti şi Gherla, căutau să discrediteze pe cei ce
aveau sarcina să se comporte ca nişte reeducaţi, urmărindu-se totodată şi
compromiterea lor totală, deoarece mulţi se bucurau în trecut de un respect
deosebit. Grupul reeducaţilor avea şi rolul de a atrage de partea lor pe cei
mai slabi, încercând să-i determine să facă jocul administraţiei. Aici au mai
fost trecuţi şi cei ce trebuiau să fie compromişi, scontându-se pe
demoralizarea oamenilor şi apariţia îndoielii, a neîncrederii şi confuziei în
mijlocul mulţimii. Tot aici vor fi trecuţi şi cei ce nu se bucurau de
încrederea lui Ţurcanu, precum şi toţi
cei ce nu dădeau satisfacţie în prima categorie, neprezentându-se cu informaţii
culese din fabrică. Numărul celor ce nu fusesem scoşi la muncă se reducea tot
mai mult, iar noi, cei rămaşi în cameră, începeam să ne punem tot felul de
întrebări privind soarta noastră. După un timp, îmi amintesc că mai rămăsesem
în cameră 5-6 persoane care nu fuseserăm scoşi la lucru. într-o dimineaţă, au
venit Ţurcanu şi Livinski şi ne-au spus să ne facem bagajul.
Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat cu toţi, ştiu doar că eu am fost dus în
celula nr.94, împreună cu dr. Mărculescu, Victor Dinescu, Voicu Andriescu,
Adrian Băcilă, C.Păvăloaie, Dan Dumitrescu, unii dintre ei fiind aduşi din alte
camere. Prezenţa lui C. Păvăloaie, pe care nu-1 mai întâlnisem din camera 3
subsol de la Piteşti, m-a făcut să-mi dau seama că se urmăreşte o continuare a
reeducării de la Piteşti. Dintre toţi, cea mai mare încredere îmi inspira Dan
Dumitrescu, deoarece nu cunoşteam nimic despre comportamentul lui din timpul
demascărilor. Am avut mare noroc că nu s-a ivit un prilej favorabil de a sta de
vorbă cu el, fiindcă aş fi plătit scump această greşeală.
Mai târziu, aveam să aflu de la C. Oprişan că se afla şi
el, împreună cu alţii, într-o celulă vecină, confirmându-mi şi el intenţiile
lui Ţurcanu de a continua şi la Gherla opera începută la Piteşti.
Atmosfera din celulă era destul de încărcată, putând fi caracterizată
printr-o tăcere aproape totală. Nu-mi amintesc, în timpul cât am stat în această
celulă, ca cineva să fi încercat să provoace discuţii mai importante, iar cu C.
Păvăloaie nu am discutat nimic. Spre deosebire de camera 3 subsol de la
Piteşti, unde acesta a căutat tot timpul să-mi câştige încrederea prin evocarea
amintirilor ce ne legau, de data aceasta căuta mereu să mă evite, ca şi cum
s-ar fi simţit vinovat de ceea ce făcuse; numai el ştia ce se petrece în
sufletul lui, numai el ştia şi cred că trăia o mare tragedie sufletească.
Nu mai ştiu cât a durat această izolare, în orice caz mai
puţin de o lună, când a venit din nou Ţurcanu şi, spre surprinderea noastră,
ne-a anunţat că vom fi şi noi scoşi la lucru în fabrică, dar că va trebui să ne
ţinem gura acolo unde vom ajunge. Luându-ne apoi pe câte unul, ne-a repartizat
în diverse camere, unde am fost conduşi chiar de Ţurcanu, timp în care a avut
grijă să ne atragă atenţia asupra tăcerii în legătură cu demascările,
aducându-ne aminte ce s-a întâmplat cu Rodaş. înainte de a fi băgat în noua
cameră, mi-a spus să mă împrietenesc cu oamenii din fabrică, să caut să aflu de
la ei tot ceea ce interesează administraţia şi în mod special Securitatea,
urmând ca la întoarcerea în cameră, după terminarea lucrului, să-i aduc la
cunoştinţă prin şeful de cameră. Cu toate că cele spuse de Ţurcanu au reuşit să
mă tulbure sufleteşte, îmi dădeam seama că timpul se scurgea în defavoarea lui
şi că trebuie să mă gândesc bine la ceea ce am de făcut.
Scos în fabrică, primul lucru a fost să mă interesez dacă se află cineva
arestat din cei ocoliţi în timpul arestărilor. Neaflând nimic din cele ce mă
îngrijorau, mi-am recăpătat liniştea. Seara, eram întrebat în mod discret dacă
am ceva de raportat despre ce am auzit sau văzut în fabrică.
Îmi lipsea curajul să le spun că nu le voi da nici o informaţie; le spuneam
că nu am reuşit să aflu nimic, întrucât parcă mă simt ocolit de cei din jur.
Căutând să las să se scurgă timpul, le promiteam că voi depune strădanie şi le
spuneam să aibă răbdare, că nu-i voi dezamăgi. Am fost lăsat în pace câteva
zile şi apoi din nou m-au întrebat dacă am ceva de raportat.
Le-am răspuns că am observat pe câţiva că discută, dar nu am reuşit să mă
apropii de ei şi că voi încerca să le câştig încrederea. M-au înjurat,
spunându-mi ameninţător să dispar din faţa lor. Tot ce Ie spuneam eu erau numai
închipuiri, cu care căutam să trag de timp, în speranţa că voi fi lăsat în
pace. Nu m-am înşelat, deoarece au renunţat să-şi mai piardă vremea cu mine. în
acel timp lucram la tâmplărie, la o secţie unde se făceau, comandate de ruşi,
cutii pentru mine de câmp. Norma era de 120 cutii, iar eu nu puteam să fac
decât jumătate din normă, din care cauză nu mă puteam bucura de cele 200 g de
pâine ce se dădeau în plus şi nici de mâncarea ceva mai bună acordată celor
ce-şi făceau norma. Cu sănătatea o duceam mai bine, iar faptul că scăpasem de
atmosfera încărcată din celulă mă făcea să uit de puşcărie până seara. îmi
amintesc că lucram la un loc cu unul din fraţii Brânzaru din Soveja-Vrancea. El
reuşea să-şi facă norma, primind mâncare de producţie, pentru care îl invidiam.
După câteva zile a fost mutat în schimbul II şi mă întâlneam cu el numai
dimineaţa şi seara, când îmi spunea că îşi face norma în fiecare zi. Urmărind
cum lucrează cei ce-şi făceau norma, am observat că pe cei mai mulţi nu-i
interesa calitatea lucrului, ci numai cantitatea, pentru a-şi câştiga bucăţica
de pâine. Am început să fac şi eu la fel, dar tot nu reuşeam să fac mai mult de
90 de bucăţi. într-o noapte, nemaiavând materiale pentru a-mi continua lucrul,
m-am dus să văd dacă la locurile de muncă unde erau cei din schimbul de zi nu
au mai rămas ceva materiale. Căutând printre deşeuri ceva materiale ce ar mai
putea fi folosite, am găsit ascunse 30-40 de cutii gata confecţionate. Abia
atunci am înţeles cum îşi făcea norma Brânzaru şi am hotărât să procedez şi eu
la fel. Spre ziuă, când am crezut că nu mă mai vede nimeni, am luat rezerva de
cutii a lui Brânzaru şi am pus-o lângă ale mele, pentru a fi numărate de către
normator; astfel am reuşit să câştig şi eu pentru prima dată cele 200 g de
pâine. După ce a plecat normatorul, am pus deoparte cutiile lui Brânzaru, iar
pe ale mele le-am dus la magazie, unde nu se mai numărau.
Când toată lumea era ocupată cu curăţenia în vederea încetării lucrului, am
dus repede cutiile lui Brânzaru la locul lor, rămânând satisfăcut de isprava
mea. Parcă mă răzbunam pe Ţurcanu prin această înşelăciune, deoarece, cu
timpul, ca urmare a celor ce se petreceau sub ochii mei, îmi reapăruse în
suflet dorinţa de împotrivire la tot ceea ce voia să facă Ţurcanu, ajungând
până acolo încât chiar o îmbunătăţire venită din partea sa, dacă aş fi putut să
o împiedic, aş fi facut-o, întrucât eram convins că urmăreşte prin aceasta un
anumit scop. Dar singurul lucru pe care-1 puteam face era doar să-1 mint şi
sâ-1 înşel. Deşi acest fapt era fără importanţă, totuşi asemenea gânduri îmi
dădeau curaj, ajutându-mă să suport teroarea,
iar atunci când am
reuşit să-1 înşel
la realizarea normei, am trăit bucuria şi satisfacţia că l-am păcălit.
îl consideram pe Ţurcanu ca făcând parte din norma sau calitatea lucrului ce
trebuia făcut, încât parcă, prin nerealizarea acestora, mă răzbunam pe el.
Nu-mi dădeam seama atunci, dar ura cultivată de el şi încercarea de a o impune
prin teroare victimelor reeducării, împotriva tuturor celor ce se împotriveau
lui, începea să se întoarcă ca un bumerang împotriva sa, astfel încât eram în
stare să fac orice nu i-ar fi plăcut, bineînţeles fără să ştie nimeni
altcineva; nu aveam însă curajul de a împărţi cu nimeni nici frica, nici
satisfacţiile. Văzusem că exagerarea cu tuşea sau cu sângele din spută dăduse
rezultatele scontate, iar acum reuşeam să alung din suflet mitul
invulnerabilităţii lui Ţurcanu. Acest lucru l-am repetat de mai multe ori şi
încercam să-mi fac cu încetul o rezervă a mea proprie. Important era că începea
să dispară frica din mine. într-o dimineaţă, după ce dusesem cutiile lui
Brânzaru la locul lor, puţin înainte de venirea schimbului, îl văd pe Ţurcanu
cum vine grăbit spre mine şi mă întreabă plin de ură: „Unde sunt, banditule,
cutiile de la masa lui Brânzaru?" Pentru un moment am rămas descumpănit de
această întrebare neaşteptată, apoi am răspuns: „Domnule Ţurcanu, acelea sunt
făcute după predarea lucrului la magazie".
Ştiam că mă întrebase altceva, dar numai răspunsul acesta
mi-a venit în minte în acel moment. „Banditule, eu nu te întreb când au fost
făcute, ci unde sunt?" între timp începusem să-mi revin, devenind oarecum
mai stăpân pe mine. „Sunt în rumeguş, veniţi să le vedeţi" şi am pornit
spre locul unde erau ascunse, căutând să scap de privirea lui. îl simţeam în
spatele meu cum mă urmăreşte, dar căutam să-mi ascund teama. Ajungând la locul
cu pricina, am dat rumeguşul la o parte, spunând ca pentru mine: „Le ascunde
probabil pentru a nu le lua cineva". De data aceasta părea el blocat, neştiind
ce să mai spună. M-a privit lung şi, fără a mai zice ceva, a plecat. A aşteptat
sosirea schimbului următor şi, probabil întrebându-1 pe Brânzaru de cutiile din
rumeguş şi câte au fost şi primind un răspuns asemănător, nu m-a mai întrebat
nimic. Presupun că unul dintre informatorii lui m-a văzut când am luat cutiile
de unde erau ascunse, dar nu m-a zărit şi când le-am dus înapoi, iar Ţurcanu,
fiind obişnuit cu informaţii mincinoase, nu a putut să-şi dea seama de partea
cui este adevărul.
După această întâmplare s-a terminat cu cele 200 g de
pâine şi cu mâncarea de producţie, fiind mutat la un atelier de montat cârlige
de rufe, apoi la cel de perii din pir. Pentru mine, lucrul aici era mai uşor,
dar norma era de asemenea greu de realizat. Marele dezavantaj acum era că nu
mai aveam independenţă, întrucât fiecare operaţie necesară la confecţionarea
unei perii era făcută de altcineva, iar absenţa unui muncitor stopa întregul
flux tehnologic. Fiind legat de locul de muncă, nu mai puteam vorbi cu cine aş
fi dorit şi puteam fi foarte uşor supravegheat. Dar, pe lângă dezavantajele menţionate,
aveam şi avantajul că, în cazul că mi-ar fi cerut să le spun ce am auzit în
fabrică, puteam să le răspund că nu mă pot ocupa de aşa ceva, invocând motivul
că nu pot părăsi locul de muncă, ceea ce a făcut ca, încetul cu încetul, să
scap de acest coşmar şi să reuşesc să trec prin Gherla fără să le dau absolut
nici o informaţie. Unii dintre cei care nu-şi făceau norma, pe lângă faptul că
nu li se dădea mâncarea de producţie şi cele 200 g de pâine, erau băgaţi la
„neagra".
Acest lucru mi s-a întâmplat şi mie de nenumărate ori.
Adevărul este că prin trimiterea la „neagra" se încercau presiuni asupra
noastră pentru a ne demoraliza şi spre a putea fi manevraţi după cum ar fi dorit
ei. „Neagra" era un grup de celule la parter, fără geamuri, având o
singură gaură în perete deasupra uşii de forma unui dreptunghi, cu laturile de
aproximativ 20/30 cm, pe unde se făcea aerisirea, dacă nu era astupată. Pe jos
era ciment, iar în interior nici un fel de mobilier. Iarna erau aruncaţi câte
1-2 oameni într-o celulă, dezbrăcaţi, numai în cămaşă, izmene şi o pereche de
ciorapi. Caloriferele nu funcţionau, iar cei pedepsiţi stăteau opt ore la
„neagra", opt ore în cameră şi opt ore la lucru, primind jumătate din
mâncarea ce li se cuvenea. Când se lucra în două schimburi, 12 ore se lucra, 12
se stătea la „neagra". Din cauza frigului, a cimentului rece, tot timpul
trebuia să te mişti prin celulă, iar când aveam norocul să fim câte doi, ne făceam
masaje pe spate unul altuia, pentru a ne mai încălzi. în schimb, vara, în
aceeaşi celulă, erau băgaţi câte 20-30 de oameni, fiind îndesaţi uneori în
interior cu cizmele, pentru a încăpea mai mulţi. îmi amintesc cum odată,
probabil din greşeală, în „neagra" din dreptul bucătăriei, vizavi de baie,
au fost băgaţi la un loc cu politicii şi doi deţinuţi de drept comun, care,
încercând să fumeze, nu au reuşit să-şi aprindă ţigările, întrucât chibriturile
se stingeau din lipsa de oxigen. Au început să bată în uşă, să-i scoată dintre
politici, deoarece ei sunt de drept comun.
In cele din urmă a venit ofiţerul de serviciu şi i-a scos dintre noi.
Nimerindu-mă în apropierea lor, a doua zi am găsit pe mine un păduche, luat
cred de la ei, pentru că Ia politici nu exista aşa ceva.
Pedeapsa cu carcera era mult mai grea. Cei care lucrau
erau ţinuţi 16 ore la carceră şi 8 ore trebuiau să lucreze, până îşi ispăşeau
pedeapsa. în acest timp li se dădea o jumătate de porţie de mâncare o dată la
2-3 zile, după cum era pedeapsa. Cei ce nu lucrau erau ţinuţi în carceră tot
timpul, până la expirarea pedepsei.
De la venirea
lui Goiciu ca director al închisorii şi a lui Al. Drăghici în fruntea
Ministerului de Interne, pedepsele cu carcera au fost sporite între 5-15 zile,
iar carcerele au fost astfel construite în aşa fel, încât cel din interior
aproape că nu se putea mişca. îmi amintesc de Mihai Iliescu, muncitor din
Bucureşti, care având o funcţie în cadrul atelierului mecanic, dar neacceptând
să colaboreze cu administraţia, era abonat la una din carcere şi niciodată nu
primea o pedeapsă mai mică de 10 zile. Şi totuşi nu a acceptat nici un
compromis, iar asemenea lui mai erau destul de mulţi. Unii, nemaiputând să stea
nemişcaţi în carceră, începeau să se mişte câte puţin, până reuşeau să se
răstoarne cu tot cu carceră pe ciment, trezind din somn tot celularul. Până ce
veneau gardienii pentru a-i scoate din carceră, stăteau şi ei câteva minute
relaxaţi. In ceea ce mă priveşte, nu am fost băgat la carceră niciodată,
probabil ştiindu-mă bolnav.
În perioada când se mai făceau presiuni asupra mea pentru a da informaţii,
am avut norocul să stau în cameră cu Andrei Lazăr, student la Politehnica din
Bucureşti, trecut şi el prin demascări. Deşi nu discutam nimic despre Piteşti
şi despre reeducare, totuşi sufleteşte ne înţelegeam perfect. Dormeam alături,
reuşind să rămânem cât mai izolaţi de cei ce o făceau pe reeducaţii şi parcă nu
mă mai simţeam singur. Seara, de obicei eu ajungeam înaintea lui în dormitor,
iar când venea el, în loc de „bună seara" parcă şi acum îl aud cum spunea:
„Şi-a murit iubirea noastră,/ Floare-albastră floare-albastră ...." Felul
cum spunea el aceste versuri aveau parcă efectul unui tonic asupra sufletelor
noastre, încă tulburate de amintiri triste, şi era totodată şi un îndemn de a
ne reaminti de acele iubiri care au schimbat cursul vieţii noastre şi care nu
puteau fi date uitării.
într-una din zile, am fost adunaţi în fabrică şi
întrebaţi cine vrea să meargă la mină. Am cerut să fiu şi eu trimis, sperând să
scap de atmosfera care domnea în închisoarea Gherla. După ce am fost aleşi, am
fost duşi la baie, urmând să ni se dea bagajele şi să plecăm la mină. In timp
ce făceam baie, am observat că genunchiul piciorului stâng îmi este puţin
umflat şi congestionat. Mă durea uneori, dar nu ştiam din ce cauză. Mult mai
târziu, voi vedea că era un început de TBC osos, care, după aproape un an şi
jumătate, îmi va cuprinde întreg organismul.
Mă găseam sub duş când a apărut Ţurcanu în uşa băii şi a
strigat la mine să mă îmbrac şi să mă duc în cameră, spunându-mi cu răutate că
nu scap aşa de uşor de Gherla. Am fost atunci cuprins de aceeaşi deznădejde ca
şi atunci când nu am fost trimis la spital la Văcăreşti. Credeam că norocul mă
părăsise, pentru ca mai târziu să văd că mă înşelam, deoarece, ori de câte ori
voi fi în situaţii grele, Dumnezeu mă va ajuta să ies cu bine din ele.
Deşi eram convins că nu voi rezista la mină, voiam să scap de teroarea lui
Ţurcanu şi speram totodată să-f întâlnesc pe Gh. Pivin, pentru a-i povesti cele
petrecute la Piteşti şi să-i atrag atenţia că, în caz că va începe şi la mină
reeducarea, să nu vorbească nimic despre ţăranii pe care i-i prezentasem în
vacanţa Sf. Paşti dinainte de arestare. După scoaterea mea din lotul ce trebuia
să meargă la mină, voi continua să lucrez la atelierul de perii din pir, unde
voi face cea mai mare greşeală din timpul detenţiei mele.
In una din zile a fost adus lângă mine să lucreze un tânăr, care spunea că
a fost arestat din armată şi că are o condamnare de 2 ani. Prin felul cum se comporta,
făcea tuturor impresie bună, dar apropierea lui faţă de mine mi se părea
suspectă. Simţindu-se stingher în mijlocul mulţimii, nu mi-am dat seama că el
poate dorea să se împrietenească cu cineva; comportamentul lui mi s-a părut
dubios. Eram încă stăpânit de teamă, iar neîncrederea în cei din jur m-a făcut
să cred că este un agent a lui Ţurcanu pus să mă spioneze, din care cauză
căutam să mă îndepărtez de el. în una din zile, nu mai reţin motivul, a apărut
între noi o neînţelegere, căreia eu i-am dat o amploare mai mare decât ar fi
meritat, cu scopul de a mă îndepărta de el, bruscându-1 destul de dur. Nu-mi
amintesc cum a reacţionat el, dar, cum şedeam noi alături, printr-un gest
necontrolat, I-am lovit, deşi nu avusesem în gând să fac aşa ceva. Când m-am
uitat la el, am rămas surprins de felul cum mă privea. Nu se aştepta probabil
la o asemenea reacţie din partea mea, iar în privirile lui se putea citi o mare
dezamăgire.
Orice ripostă din partea lui nu m-ar fi durut atât cât am
simţit că doare acea privire. Aş fi vrut să-i cer iertare, dar nu am avut
curajul să o fac, întrucât în sufletul meu mai dăinuia neîncrederea în cei din
jur şi în special în tineret, a cărei prăbuşire o cunoşteam. Mă consolam cu
gândul că incidentul din acea zi va îndepărta de mine pe toţi cei de bună
credinţă, putându-mi astfel da seama în ce mediu mă aflu. Probabil că acest
incident a ajuns la urechea lui Ţurcanu, deoarece tânărul a fost mutat din acel
atelier, şi n-am mai avut posibilitatea să ne mai întâlnim.
Nu mult timp după aceea, voi fi chemat la Ţurcanu, care-mi va spune că,
deoarece nu am dat dovadă că reeducarea mea a reuşit, de acum va trebui să mă
comport ca un reeducat în faţa oamenilor. M-a atenţionat că a doua zi va fi o
şedinţă în cadrul atelierului şi că atunci va trebui să iau cuvântul şi să-mi
fac cunoscută noua poziţie. Seara, în cameră, m-am gândit la ceea ce îmi cerea
Ţurcanu: îmi dădeam seama că voi fi condamnat de toţi cei care mă cunoşteau şi
care nu trecuseră prin „demascări". Eram mulţumit că reuşisem să mă
strecor fără a da nici un fel de informaţii până atunci, dar dacă scăpăm de
acest coşmar, va trebui să intru în altul, unde va trebui să gândesc bine la
ceea ce am de făcut în viitor. După multe ore de gândire, am ajuns la concluzia
că, decât sub masca de băiat bun, să continui să fiu un reeducat asupra căruia
să se facă mereu presiuni pentru a fi transformat în informator, este de
preferat să fiu socotit ca un om slab şi ocolit de cei din jur, dar care are
posibilitatea să se menţină cu conştiinţa curată, ştiind că nu face rău
nimănui.
Nu-mi puteam da seama cum vor mai evolua lucrurile, de
aceea nu aveam convingerea că voi reuşi până la urmă să nu dau vreo informaţie,
cât de neînsemnată, dar care era totuşi o informaţie şi care ar fi fost
începutul unui drum de pe care greu se poate da înapoi. îmi dădeam seama că
orice slăbiciune aş fi dovedit, ar fi fost speculată de grupul reeducaţilor,
fiind un punct de sprijin pentru şantaj şi motiv pentru a se intensifica
presiunea asupra mea. Ceea ce mă neliniştea era gândul că trebuie să mă comport
astfel încât să nu ajungă vreo vorbă despre mine în sat, că am făcut vreun rău
cuiva.
Acest gând mă urmărea şi în Piteşti şi nu m-a părăsit niciodată. A doua zi,
când am fost chemat la şedinţă, au luat cuvântul mai mulţi, dar eu nu m-am
înscris pe lista celor care urmau să vorbească. După ce au vorbit toţi, Ţurcanu
m-a întrebat dacă eu nu am de spus ceva. Văzând că nu am scăpat, am spus că pe
mine nu mă mai interesează politica, nu aştept nici decrete de graţiere cum au spus
cei dinainte, ci caut să-mi văd de lucru unde am fost pus şi nimic altceva.
Probabil că Ţurcanu se aştepta la cu totul alt răspuns, dar nu a mai zis nimic.
Abia mai târziu mi-am dat seama că îşi pierduse mult din puterea cu care fusese
investit, iar acum nu mai făcea altceva decât să compromită tot ce se mai
putea, îmi amintesc că acest fapt s-a petrecut într-o zi călduroasă de
primăvară, când eram îmbrăcaţi numai în zeghii sau flanele.
Dacă până atunci pot să afirm că mă bucurasem de oarecare"
simpatie în rândul oamenilor cu care lucram, neputând fi niciodată învinuit că
aş fi divulgat ceva din cele auzite sau discutate, când m-am întors la lucru
m-am văzut izolat de toată lumea. Era o situaţie greu de suportat, mă simţeam
acuzat fără a avea vreo vină, dar în adâncul sufletului eram mulţumit că de
acum nimeni nu va mai putea să-mi ceară să dau informaţii. De pe noua poziţie
pe care mă situam, oricând mă puteam prevala de ordinele date de Ţurcanu de a
mă comporta ca un reeducat, din care motiv eram ocolit de toţi. Mă simţeam
parcă ieşit de sub influenţa reeducării şi nu mă mai temeam că sunt urmărit de
cei din jur.
După puţin timp, se va auzi despre plecarea lui Ţurcanu împreună cu cei mai
importanţi colaboratori ai săi, lăsând în urmă diverse presupuneri, care vor produce o
adevărată confuzie în rândul deţinuţilor. Circulau zvonuri că au fost
puşi în lanţuri la plecare, în timp ce alţii susţineau că ar fi fost puşi în
libertate şi încadraţi în posturi importante din Ministerul de Interne.
În timp ce eram tot mai izolat în cadrul atelierului, stând odată de vorbă
cu I.Oţetea, un ţăran din comuna Corbu, judeţul Constanţa, i-am spus: „Văd că
la toţi vă este frică de mine de când am spus în şedinţa trecută că nu mă mai
interesează politica şi zvonurile care se aud. Eu vă spun că nu trebuie să vă
păziţi de mine, feriţi-vă de Ion Huţuleac, pe care toată ziua îl ţineţi în
braţe, iar el îi spune ofiţerului politictot ceea ce vorbiţi". A rămas
surprins, apoi mi-a zis că nu poate crede aşa ceva, că Huţuleac este un băiat
bun şi că eu greşesc aducându-i asemenea învinuiri.
Pentru a-l convinge de cele spuse de mine, i-am povestit că îl cunosc
foarte bine pe Huţuleac de când am stat în aceeaşi cameră la Piteşti şi că ei
nu ştiu ce s-a petrecut acolo şi la ce schingiuiri am fost supuşi cu toţii;
i-am spus că eu consider că mi-am făcut datoria şi că ei sunt liberi să mă
judece cum vor. Apoi am întrerupt discuţia, despărţindu-mă, nu înainte de a-1
fi rugat să nu-i spună lui Huţuleac sau altcuiva ceea ce a auzit de la mine.
Peste câteva zile, voi fi trimis din nou la „neagra" pentru motive pe care
nu le prea înţelegeam, apoi mutat la atelierul de perii din păr, unde lucrul
era mai greu. Aici norma mi se părea mai greu de realizat, întrucât necesita o
îndemânare deosebită, care se câştiga în timp, iar mirosul ce domnea la locul
de muncă, de la resturile de carne rămase prin păr, abia putea fi suportat. In
schimb, se putea justifica pedepsirea cu „neagra".
Cauza schimbării locului de muncă şi a trimiterii mele
din nou la „neagra" aveam să o aflu la Aiud, când mă voi întâlni la secţia
TBC cu Popa Vasile Marcel, tot din judeţul Neamţ şi fost cândva coleg de clasă
în liceu, care mi-a povestit cum a fost chemat la biroul lui Gh. Calciu şi a
fost acuzat de divulgarea demascărilor de la Piteşti şi de deconspirarea lui I.
Huţuleac. Încercând să se apere de învinuirile aduse, cei de faţă i-au redat
afirmaţia mea că am stat la Piteşti în aceeaşi cameră cu Huţuleac. în urma
acestei afirmaţii, Popa V. Marcel a reuşit să se dezvinovăţească, arătând
confuzia ce se face între mine şi el. Nu a mai fost greu să se lămurească
lucrurile, având drept urmare trimiterea mea pe diverse motive la
„neagra".
Mai târziu, toţi se vor convinge despre cele spuse de mine şi îşi vor
schimba atitudinea, devenindu-mi din nou prieteni. După un oarecare timp, voi
fi mutat şi de la perii şi trimis în fabrică, la un atelier de confecţionat
bricege. îmi amintesc că în acest timp mă voi îmbolnăvi de dizenterie şi,
mergând la infirmerie, mi s-a dat un regim dietetic constând din mâncare fără
sare, din arpacaş, cartofi sau gris, pentru o lună şi 2-3 zile scutire de
muncă.
Întrucât starea de diaree nu ceda şi nu primisem nici un
fel de medicamente, am început un post negru pe care l-am ţinut 6 zile,
însănătoşindu-mă astfel, dar cu preţul slăbirii organismului. Mâncarea de regim
era insuficientă, mai ales pentru cei ce lucrau, iar când, după 3-4 luni de
regim, i-am solicitat doctorului civil Bărbosu să mă scoată de la regim pentru
a-mi primi mâncarea de producţie, mai consistentă, mi s-a refuzat cererea.
Probabil, pentru acest doctor, cele 200 g de pâine pe care urma să le primesc
în plus reprezentau o cheltuială prea mare pentru regimul în slujba căruia se
pusese. Aveam noroc în acel timp de un muncitor din Tulcea, Naciu, fierar de
meserie, care, lucrând la atelierul de fierărie, mai primea supliment de
mâncare când rămânea. Văzându-mă slăbit, îmi aducea şi mie de câte ori putea
câte o gamelă de mâncare din suplimentul lor.
Lucrând în asemenea condiţii, fără mâncare de producţie şi fiind schimbat
din camera unde era Naciu, am început să mă simt tot mai slăbit. La atelierul
de bricege lucram la confecţionat lame, iar când era nevoie, eram trecut la un
mic circular sau polizor, unde se confecţionau plasele pentru bricege, din
copite de vite. Limbile bricegelor se făceau prin decupare din căştile militare
folosite de armata română în timpul războiului, care nu mai puteau fi folosite,
fiind înlocuite cu altele de tip rusesc. în una din zile, când şlefuiam la
polizor, am observat că nu mai sunt stăpân pe mâini, scăpând de două ori mâna
în polizor. încercând să mă pansez la mână cu o cârpă, ca să opresc scurgerea
sângelui, am observat că-mi tremură picioarele şi că nu-mi mai pot controla
mişcările. Am oprit polizorul şi, cu aprobarea şefului de atelier, m-am dus la
poarta închisorii, cerând să fiu dus la infirmerie pentru a fi pansat. Am avut
noroc să dau peste un gardian mai cu suflet, care, văzând Sârpa ce-mi înfăşură
mâna plină de sânge, mi-a deschis poarta, spunându-mi să merg singur.
În cabinetul medical erau doctorul civil Bărbosu şi
sanitarul Vereş. I-am spus doctorului că nu mă simt bine, din care cauză m-am
accidentat la mână. Fără să zică ceva, îl puse pe sanitar să mă panseze, apoi
îmi făcu semn să părăsesc cabinetul medical. Cum ştiam că în puşcărie erai
crezut numai dacă aveai temperatură mare, i-am cerut să-mi pună termometrul.
Uitându-se batjocoritor la mine, doctorul îi făcu semn sanitarului să-mi pună
termometrul. Simţeam că îmi este frig şi, fără să-mi dau seama, m-am apropiat
de sobă cu termometrul subţioară. După 3-4 minute, sanitarul îmi scoate
termometrul, îl citeşte, se duce la doctor şi-i spune că am 39,5 sau 39,2 nu-mi
amintesc precis. Văzând termometrul, doctorul Bărbosu se scoală de pe scaun,
vine Ia mine, mă ia de mână şi mă duce în mijlocul camerei şi-mi pune din nou
termometrul, zâmbind ironic. Probabil bănuia că m-am apropiat de sobă pentru a
influenţa termometrul. Nu credeam că am temperatură aşa de mare, iar în sinea
mea nu excludeam posibilitatea ca temperatura sobei să fi influenţat mercurul
termometrului.
Dacă s-ar fi
întâmplat aşa, o pedeapsă cu carcera sau „neagra" era sigură şi mă
înspăimânta, simţindu-mă atât de slăbit. După alte circa trei minute sanitarul
îmi scoase termometrul şi confirmă doctorului aceeaşi valoare a temperaturii.
Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă de bucurie, explicabilă probabil din
perspectiva unei posibile pedepse. Luând termometrul în mână, doctorul mi-a
spus să mă dezbrac, pentru a mă consulta. în urma unui consult foarte sumar,
mi-a spus să nu mă mai duc în fabrică, ci să merg în dormitor.
După puţin timp a venii la mine sanitarul şi mi-a spus să-mi iau bagajul şi
să-l urmez, deoarece mi s-au făcut formele necesare pentru a fi internat la
infirmerie. Aici, de bolnavi se ocupau doi foşti studenţi la medicină, Virgil
Lungeanu şi Titus Turcu, ambii trecuţi prin demascările de la Piteşti. După ce
m-au consultat amănunţit, mi-au spus că am lichid la plămânul stâng şi că la
plămânul drept am infiltrat TBC, atât la baza, cât şi la vârful lui. O dată cu
dispariţia lichidului de la plămânul stâng, vor vedea că şi la acest plămân au
apărut procese TBC, ca şi la plămânul drept. Tot în acest timp, le-am arătat şi
genunchiul stâng, care începuse să mă doară tot mai mult, să se umfle şi să se
congestioneze.
După ce s-au consultat între ei, mi-au spus că am un TBC osos, iar datorită
colecţiei mare de puroi, vor trebui să-mi facă o incizie în jurul genunchiului.
Din cauza
pleureziei şi a TBC-ului febra era mereu ridicată, ceea ce făcea să mă simt tot
mai rău. îmi amintesc că într-o noapte m-am trezit când cei din jurul meu se
întrebau dacă mai ajung în viaţă până dimineaţa. îi auzeam, în timp ce şedeam
cu ochii închişi, cum povesteau, celor ce veneau să mă vadă, cum deliram şi
vorbeam cu cei de acasă, în special cu mama. Nu mă gândeam la gravitatea bolii,
ceea ce mă preocupa era să nu vorbesc prin somn ceva ce nu ar fi trebuit. Mă
străduiam să mă menţin treaz, cu ochii închişi şi încercam să ascult ce se
discuta în jurul meu. Aprecierile asupra sănătăţii mele făcute de ei mă lăsau indiferent. îmi amintesc că acolo
întâlnisem pentru prima dată pe un deţinut, Constantinescu, frizer de meserie,
condamnat pentru tentativă de trecere a frontierei. Această încercare o făcuse
deoarece era urmărit de miliţie pentru comiterea unui viol, fapt pe care acum
îl regreta din suflet. Deşi avea şi el pleurezie şi temperatură destul de
ridicată, peste 38°, în noaptea aceea, când deliram, nu s-a despărţit de patul
meu până la ziuă.
Dragostea cu care eram înconjurat de către cei din jur făcea parcă să nu
mai simt boala de care eram cuprins. Tot de la Constantinescu aveam să aflu mai
târziu că, atunci când am delirat toată noaptea, temperatura nu mi-a scăzut sub
40°.
Infirmeria era la camera 89-90, în care se aflau circa 60 de bolnavi, aşa
încât permanent era cineva în jurul meu. După noaptea cu temperatură mare,
doctorii deţinuţi mi-au extras un litru de lichid din plămân, deoarece apa
ajunsese la claviculă şi mă sufocam. După această intervenţie, mi-am mai
revenit, dar temperatura continua să rămână ridicată, determinându-i pe doctori
să-mi deschidă punga cu puroi de la genunchi; astfel s-a produs o scădere
treptată a febrei.
Lipsa de medicamente se simţea tot mai mult, mai ales că doctorul Bărbosu
era extrem de zgârcit la prescrierea medicamentelor, în timp ce doctorii
deţinuţi se străduiau să facă tot ce puteau spre a ne ajuta.
Datorită creşterii
numărului de bolnavi şi a aglomerării infirmeriei, am fost transferat la secţia
TBC din celularul vechi, denumită şi „Zarea Gherlei". Condiţiile aici erau
mai bune, cu celule mici, cu două paturi; puteam să ne regăsim liniştea de care
aveam atâta nevoie. Aici aveam să găsesc câţiva studenţi care trecuseră prin
Piteşti, ieşiţi de sub teroarea demascărilor şi care discutau public despre
crimele săvârşite în timpul demascărilor. Primul care a venit să mă vadă a fost
N. Cojocaru din Bacău, ieşit de sub influenţa reeducării. Mi-a spus că în
celula vecină se găseşte C. Oprişan şi că este foarte bolnav. A doua zi, m-am dus
să-1 văd şi eu; am rămas adânc impresionat, atât de starea jalnică, cât şi de
căldura cu care era întâmpinat oricine venea la el. Mai erau internaţi în acest
timp, ca foarte grav bolnavi, Ioniţă Sârbu şi Sergiu Mandinescu. Îmi amintesc
cât de mult suferea Mandinescu din cauza celor întâmplate în timpul
demascărilor de la Piteşti. Ajunsese să-şi dorească din ce în ce mai mult
moartea. Stătea ore întregi numai în cămaşă în faţa geamului deschis,
indiferent de gerul de afară, cu toate că era conştient de gravitatea bolii
sale. Refuza cu încăpăţânare să se îmbrace, spunând că numai astfel Dumnezeu îi
va ierta greşelile. Nu după mult timp, va fi transferat de la Gherla la
Craiova, unde i-am pierdut urma. Spre deosebire de Sergiu Mandinescu, C.
Oprişan era resemnat, fiind în stare să suporte orice i-ar fi hărăzit soarta,
dornic de a da tuturor din tot ce avea el mai de preţ, dragostea şi bunătatea
care-i umpleau sufletul. Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a
ne scoate din întunericul în care ne zbăteam, în urma întunecatelor zile trăite
în închisoarea din Piteşti. în el regăsisem sprijinul moral pentru a rezista
tuturor greutăţilor ce se iveau, iar vorbele lui aveau darul de a ne întări
sufletul, dându-ne parcă noi puteri. Deşi nu se putea da jos din pat, niciodată
nu era singur. Mergeai la el cum ai fi mers la un izvor pentru a-ţi potoli
setea, iar când plecai, te simţeai mai liniştit, mai uşurat şi mai încrezător
în tine. Nu cunosc şi nu cred să fi fost vreunul dintre cei consideraţi
reeducaţi, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în infirmerie şi,
întâlnindu-l pe Costache Oprişan şi stând de vorbă cu el, să nu se trezească
din starea de îndobitocire în care fusese adus şi să nu revină la normalitate.
Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-1
vizitau, încurajându-i şi îndemnându-i a-şi căuta liniştea prin meditaţii şi
rugăciune.
Tot aici l-am întâlnit pe Pop Cornel, medicul secţiei.
Auzisem vorbindu-se despre el înainte de demascări, nu-1 mai văzusem până
atunci şi nici nu ştiam nimic despre felul cum trecuse prin Piteşti. După
îmbrăcăminte, bănuiam însă că făcea parte dintre oamenii lui Ţurcanu. Era tăcut
şi căuta mereu singurătatea, ceea ce dovedea o mare frământare în sufletul său.
Probabil avea dreptul la cumpărături, deoarece într-o zi mi-a adus nişte halva.
Cred că observase că nu puteam mânca.
Nu am primit-o, fiindcă aveam o idiosincrasie faţă de halva, rugându-1 să o
scoată afară din celulă. A plecat fără a scoate o vorbă, dar părea rănit până în
adâncul sufletului de refuzul meu. Nu-i cunoşteam trecutul atât de tragic din
timpul reeducării, iar faptul că i-am refuzat pacheţelul a fost probabil
înţeles greşit, răscolindu-i toate rănile sufleteşti. De câte ori intra în
celulă ca medic, îşi făcea numai datoria, fără a scoate un cuvânt în plus.
Aveam să aflu mai târziu că, după plecarea mea din camera 3 subsol din
Piteşti la infirmerie, a venit în acea cameră în postura de reeducat şi
probabil că auzise în ce stare fusesem trimis la infirmerie. Mai târziu, după
ce şi eu aveam să aflu de torturile de care avusese parte în timpul demascărilor,
aveam să-mi dau seama de chinurile sufleteşti în care se zbătea şi pe care se
străduia din răsputeri să şi le ascundă.
Nimeni din cei ce n-au cunoscut măcar o clipă din iadul de la Piteşti nu va
putea să înţeleagă sau să-şi imagineze ce se petrecea în sufletul acelor
oameni, la care forţa morală fusese învinsă de neputinţa trupească, speranţa de
deznădejde, iar moartea devenise un privilegiu de care nu oricine putea să aibă
parte. Am putut vedea aceste frământări răbufnind în sufletul lui Sergiu
Mandinescu sau chinuindu-1 pe Pop Cornel, căruia parcă vroiau să-i prevestească
un sfârşit şi mai crud.
,Aducându-mi aminte de aceşti oameni, de chinurile în
care se zbăteau, nici astăzi nu pot scăpa fără a mi se umezi ochii de mila lor.
Nu mult după cele povestite, Pop Cornel fi trimis la Bucureşti, pentru a fi
inclus în lotul Ţurcanu, ci toate că a fost unul dintre cei mai torturaţi
oameni din Piteşti. Suferise prea mult şi prea multe cicatrici purta pe corp
pentru a fi lăsat să mai trăiască, iar prin dispariţia sa şi a altora ca el,
puteau să fie salvaţi adevăraţii criminali.
Tot într-o celulă vecină, am găsit un bolnav grav, de la
dreptul comun. După câte îmi amintesc se numea Oprea Constantin. Era un băiat
tânăr şi fusese arestat şi condamnat la 25 ani de închisoare, întrucât în
timpul unei certe îşi lovise mortal tatăl. Când a văzut că nu mai este în stare
să se dea jos din pat şi că devine o povară pentru alţii, a hotărât sa nu mai
mănânce, pentru a-şi curma zilele. Nimeni nu a reuşit să-1 determine să-şi
schimbe hotărârea luată, până ce a murit. Ce m-a impresionat la acest om erau
remuşcările care îl chinuiau. Toată noaptea îl auzeam prin perete cum zice:
„Tată, nu mă mai chinui, te rog, iartă-mă!" şi apoi „Iartă-ma, tată,
iartă-mă, nu mă mai chinui!" Aceste strigăte pline de disperare nu le-am
auzit o dată sau de două ori, ele s-au repetat noapte de noapte, până ce a
murit. Avea mai puţin de 25 de ani, era fiu de ţăran şi nu puteam să înţeleg
cum de a putut săvârşi o asemenea faptă.
Am stat în această secţie până în februarie 1954, când am fost mutaţi în
clădirea veche, deasupra beciului. Condiţiile erau mult mai rele, camerele mari
şi foarte friguroase. Cu toate că am primit câte două pături, iar din fabrică
ni se trimiteau deşeuri din lemn suficiente pentru foc, geamurile nu se
dezgheţau şi pereţii groşi din piatră refuzau să se încălzească. Aveam în-
cameră o sobă confecţionată dintr-un butoi de metal, ce se înfierbânta de nu te
puteai apropia de ea, dar noi şedeam în pat îmbrăcaţi, sub cele două pături.
Atât ziua cât şi noaptea, se făcea foc continuu, iar noi ne duceam pe rând să
ne mai încălzim în apropierea sobei. Această iarnă a anului 1954 a fost, cred,
cea mai friguroasă din tot timpul detenţiei.
Datorită
extinderii procesului ŢBC de la genunchi, doctorii au trebuit să-mi facă încă
trei incizii pentru scurgerea puroiului, iar eu eram obligat să stau nemişcat
în pat ca să-mi salvez piciorul de la o posibilă anchilozare.
Lipseau nu numai medicamentele de la cabinetul medical,
dar nu se găseau nici pansamente sau vată. Virgil Lungeanu era nevoit să meargă
prin camere şi să adune resturi de cămăşi, prosoape sau alte cârpe,-pe care le
spăla, apoi le fierbea, spre a le folosi ca pansamente. Din lipsa acestora, a
spirtului medicinal sau a iodului, am făcut două septicemii, din care am scăpat
ca prin minune datorită lui Virgil Lungeanu, care mi-a făcut la timp un
tratament cu sulfatiazol intravenos, fiole, pe care le obţinuse de la sanitarul
Vereş şi le păstra numai pentru cazuri de urgenţă.
În primăvară am fost mutaţi în camere ceva mai mici, tot în aceeaşi
clădire, iar cei mai gravi au fost duşi într-o altă cameră, care a fost
denumită „camera mortuară". Se înfiinţase această cameră la propunerea
medicilor deţinuţi, pentru ca bolnavii să se bucure de mai multă linişte şi
pentru ca restul bqlnavilor să nu mai vadă cum fraţii lor de suferinţă se
stingeau din viaţă unul câte unul. Aici nu mai erau paturi suprapuse, deoarece nimeni
nu s-ar fi putut urca sus, iar pentru ajutorul bolnavilor s-a oferit să stea în
cameră I. Dumitriu, muncitor din Constanţa.
La scurt timp de la înfiinţarea acestei camere, voi fi şi
eu mutat în ea şi acolo voi rămâne până la plecarea din Gherla. Dintre cei care
au stat în „camera mortuară" îmi amintesc doar de Dragavei, un elev din
Turnu Severin, de aproape 18 ani, venit de la Bicaz, unde se îmbolnăvise de
TBC.
Era un copil
foarte bun, mai avea de executat mai puţin de două luni din pedeapsă, dar o hemoptizie
puternică îi pusese viaţa în primejdie. Virgil Lungeanu, ca să-1 salveze, a
făcut un referat pentru trimiterea lui la spitalul civil din Dej, punându-i
diagnosticul de „ulcer perforat", fără ca administraţia să ştie acest
lucru. I-a spus lui Dragavei ce diagnostic îi pune şi 1-a învăţat ca, atunci
când ajunge la spital, la Dej, să spună doctorilor că i-au pus acest diagnostic
pentru că mai are doar două luni până la expirarea pedepsei şi că doctorii din
puşcărie vor să-1 salveze de la moarte. Faptele s-au petrecut întocmai cum s-a
prevăzut, iar doctorilor de la spitalul din Dej, revoltaţi de absurditatea
diagnosticului, când au vrut să-i refuze internarea, li s-a înmuiat inima
auzind cele spuse de bolnav şi l-au reţinut la spital. Din cele povestite la
întoarcere, a reieşit că medicii de salon şi mai ales o doctoriţă, văzându-1
atât de tânăr şi bolnav, s-au purtat deosebit de frumos, ajutân-du-1 cu tot ce
a fost posibil. La întoarcerea în închisoare, i-au dat streptomicină şi alte
medicamente, pentru a-şi continua tratamentul până la expirarea pedepsei. La
închisoare, găsindu-1 grav bolnav pe Beno Grunstein, a renunţat la medicamente,
cerându-i lui Lungeanu să-i facă acestuia streptomicină sa. Beno Grunstein era
un evreu din Piatra Neamţ, condamnat pentru că în timpul lui Antonescu
colaborase cu Siguranţa, înlesnind arestarea unor evrei bănuiţi a fi comunişti.
Acum plătea păcatele de atunci şi era unul dintre cei mai periculoşi
informatori ai administraţiei, turnându-i pe legionari, care însă făceau tot ce
se putea pentru a-1 salva de la moarte.
Mai era în aceeaşi cameră Moş Băcărin, tot din apropiere de Turnu Severin
(sau Băileşti), un bătrân simpatic, care, pe lângă TBC, avea şi un astm foarte
pronunţat; Gheorghe Cocinescu din Mizil, un ţăran cum puţini am întâlnit, de o
bunătate şi un optimism cum nu mai văzusem până la el şi care a murit zâmbind;
C. Oprişan, student la Cluj, originar din judeţul Bacău, cu un comportament ce
ne făcea să uităm atât de boală, cât şi de puşcărie şi o adevărată enciclopedie;
LDumitriu, muncitor din Constanţa, care s-a oferit să stea cu noi pentru a-i
ajuta pe cei neputincioşi, plin de solicitudine şi cu multă tragere de inimă;
un ţăran macedonean, Samara Neculai, căruia o infecţie la vezică i-a grăbit
moartea, deşi doctorii i-au făcut mai multe referate cerând să fie trimis la
spital la Dej, dar nu i-au fost aprobate; Alexandru Prodan, student la Craiova,
frontierist, un suflet ales şi caracter deosebit; C. Vamanu, student la
Teologie în Bucureşti, ce trecuse prin Piteşti şi era foarte timorat. îmi
amintesc că, în ziua când a fost adus în cameră la noi, auzind cum cei care
trecuseră prin Piteşti povesteau diverse amintiri din timpul demascărilor, cu
scopul de a le face cunoscute şi celor ce nu ştiau prea multe despre Piteşti,
C. Vamanu a bătut la uşă, cerând să fie dus la cabinetul medical. Ajuns acolo,
cu o figură de om speriat, îi spuse lui Lungeanu: „Mai, tu ştii că cei din
cameră au divulgat secretul Piteştiului?", iar Lungeanu, surprins de
această afirmaţie, îl întrebă: „Cum se face că încă din 1952 lumea a aflat de
cele petrecute la Piteşti, iar tu acum în 1954 nu ştii acest lucru?" Am
relatat această întâmplare, pentru a se vedea cât de îngroziţi au fost unii, ca
urmare a torturilor prin care au trecut şi cât de mult s-au izolat faţă de cei
din jur. De asemenea, cu noi a stat şi Pop Achim, un tânăr ţăran din Maramureş,
adus de la spitalul Văcăreşti. Era foarte bolnav psihic din cauza bătăilor la
care a fost supus. Avea 22 de ani şi era de o frumuseţe deosebită. încercase o
evadare la Jilava, fusese împuşcat în abdomen, apoi bătut şi torturat, rămânând
cu un dezechilibru psihic. Starea lui de suferinţă era accentuată şi de faptul
că întreaga familie îi fusese distrusă; unii morţi în luptă cu Securitatea în
munţi, alţii ajunşi în închisori şi primind pedepse maxime. După aproape o lună
de încercări de a-1 convinge să vorbească, la stăruinţele aceluiaşi Moş
Dumitriu, a început să mai răspundă la câte o întrebare. Au mai trecut şi alţii
prin această cameră, unii găsindu-şi sfârşitul aici, alţii ameliorându-şi
boala, dar pe care nu mi-i mai amintesc.
Fistulele de la genunchi continuau să supureze şi eram
obligat să stau permanent în pat, singurele deplasări pe care le făceam fiind
la infirmerie şi la WC. Aveam grijă ca, din când în când, să mai mişc piciorul
sub pătură, pentru a nu se anchiloza.
Pe la mijlocul lunii august 1954, din nou Dumnezeu mi-a venit în ajutor.
Fiind scos la infirmerie pentru pansat la genunchi, s-a întâmplat ceva mai
deosebit ca altădată. Virgil Lungeanu îmi pansa genunchiul de opt luni de zile
şi se obişnuise cu acest pansament, încât, în mai puţin de cinci minute termina
cu mine. De data aceasta lucrurile nu au mai decurs normal. După ce îmi
introduse patru meşe pentru drenaj, a cincea şi ultima parcă nu mai voia să
intre la locul ei. Trebuia introdusă pe sub piele circa 4-5 cm, până la punctul
unde se colecta puroiul. Trecuseră mai mult de 15 minute de încercări şi toate
se dovedeau a fi zadarnice.
De pe fruntea
lui curgeau broboane de sudoare, iar eu, după spusele celor din jur, mă
îngălbenisem ca o lămâie, privind cum încearcă Lungeanu să introducă meşa la
locul ei, ca sa termine operaţiunea de pansare. în acest timp se deschide uşa
şi îşi fac apariţia trei ofiţeri, care se îndreaptă spre noi, pentru a vedea ce
facem, iar unul, ţipând, ne întreabă: „Ce faceţi aici, şedinţă?" Virgil
Lungeanu se uită la el cu faţa plină de transpiraţie şi-i spune: „Poftiţi şi
vedeţi ce fel de şedinţe facem!" Printre cei trei era şi un medic, care se
uită la genunchiul meu, unde se vedeau cele patru meşe şi a cincea fistulă,
apoi la mine şi întreabă ce am. Lungeanu îi spune că am TBC generalizat,
precizând că fistulele de la genunchi sunt urmarea unui TBC osos. Impresionat
probabil de felul cum arătam, după ce mă întreabă cum mă numesc, pleacă fără a
spune nimic. Imediat după ieşirea din cabinet a celor ce ne vizitaseră, la
prima încercare, meşa parcă a intrat singură la locul ei, spre mirarea tuturor.
întors în cameră, am auzit că au fost şi pe acolo şi şi-au notat numele celor
ce păreau mai bolnavi. Puţin mai târziu, a venit ofiţerul de serviciu, însoţit
de sanitarul închisorii şi a citit un tabel în care eram trecuţi 10-15 bolnavi
şi eram anunţaţi să ne facem bagajul, iar mai târziu ne-a spus Lungeanu că vom
pleca la Sanatoriul TBC Târgu Ocna. Sunt convins că, dacă nu ar fi avut loc
întâmplarea cu întârzierea pansamentului şi dacă doctorul nu ar fi văzut cum
arăta piciorul şi cât de palid eram, nu aş fi fost trimis în această serie la
Târgu Ocna, întrucât, ca urmare a lipsei de mişcare timp de aproape nouă luni,
din punct de vedere fizic arătam destul de bine. Dintre cei care au fost
transferaţi la Târgu Ocna îmi amintesc doar de C. Oprişan, Beno Grunstein,
Alexandru Prodan şi Loşonţi, care a murit imediat ce a ajuns la Târgu Ocna, din
cauza unei septicemii făcută pe drum, urmare a unui flegmon deschis la Gherla,
iar la Jilava, cât a stat în camera de tranzit i-a fost refuzat orice
tratament, neacordându-i-se nici măcar pansamentul necesar.
Părăseam Gherla după trei ani de zile, timp în care am putut să cunosc
regimul de teroare din timpul directorului Gheorghiu, care a susţinut şi
încurajat, împreună cu ofiţerii politici - Avădanei-Sucigan, reeducarea din
Gherla; ei au fost autorii morali ai tuturor crimelor din această închisoare.
Nici prin venirea lui Goiciu în locul lui Gheorghiu la conducerea închisorii,
regimul nu se va îmbunătăţi.
Deşi toţi eram grav bolnavi, am fost urcaţi într-o dubă obişnuită, împreună
cu alţi 80-90 de oameni şi am plecat spre Jilava.
În închisoarea Jilava am stat 10 zile în camera de
tranzit, unde se găseau în acel timp peste 250 de oameni. Am avut noroc că am
găsit un loc sub prici, la „şerpărie", unde era totuşi mai răcoare şi
puteam suporta mai uşor căldura din cameră. îmi amintesc că aici l-am întâlnit
pe C. Pivniceru, prin care am cunoscut doi preoţi greco-catolici; la care m-am
spovedit şi am primit Sfânta împărtăşanie. A fost o zi de mare bucurie pentru
mine, fiind prima dată de la arestare când am întâlnit preoţi care să aibă
asupra lor Sfânta împărtăşanie.
Din Jilava
voi pleca cu amintiri neplăcute, nu datorită condiţiilor sub orice critică de
cazare, cât, mai ales, datorită amestecării a tot felul de oameni, prin care se
urmărea crearea unei atmosfere de distrugere a sistemului nervos şi de demoralizare
a individului.
Cunoşteam această închisoare din povestirile altora, dar,
cu ocazia transferării mele la Târgu Ocna, am avut prilejul să stau şi eu
câteva zile în ea, timp suficient pentru a-mi rămâne în memorie atmosfera şi
starea de spirit ce domnea aici. Şi închisoarea Jilava a avut rolul diabolic şi
dăunător neamului românesc, de a ne rupe de trecut.
Această rupere trebuia făcută atât prin distrugerea tineretului, cât şi
prin suprimarea bătrânilor, care menţineau legătura dintre trecut şi viitor şi
care constituiau cea mai mare piedică în falsificarea istoriei, deoarece, prin
cultura sau faptele lor, erau exemple şi puncte de sprijin pentru noua
generaţie. înainte de a fi suprimată, această generaţie trebuia umilită şi
compromisă, pentru a nu mai putea fi luată ca exemplu. Acţiunea de umilire a
luat proporţii şi forme de neimaginat, deoarece ea a fost concepută, coordonată
şi pusă în practică de oameni străini de neam şi ţară, folosindu-se de
scursurile societăţii, care nu mai aveau nimic bun în ei, nici măcar pe
Dumnezeu în suflet.
Pentru atingerea scopului lor diavolesc, nimic nu le era
interzis, întrucât numărul de victime nu conta, deviza lor fiind: „Un mort în
plus, un bandit (duşman) mai puţin". Exterminarea a fost făcută fie în mod
brutal, fie pe cale lentă, prin conceperea şi aplicarea unui regim inuman, prin
foame, frig, lanţuri, bătăi, lipsă de aer etc.
Acţiunea de compromitere a început asupra celor mai
vârstnici şi bolnavi, unde se puteau găsi oameni mai uşor de manevrat, datorită
stării de senilitate a unora dintre ei, stare care va fi atribuită întregii
generaţii, pentru a o compromite. Cei ce au avut forţa morală de a-şi păstra
demnitatea îşi vor găsi sfârşitul în gropile comune, pentru a li se pierde
urma.
Acestor
oameni li s-a luat posibilitatea de a avea parte de o moarte onorabilă, precum
le-au fost faptele, ei trebuind să moară umiliţi, pentru ca neamul şi ţara să
nu se poată mândri cu ei şi să nu rămână ca simboluri pentru generaţiile
viitoare.
Numai cei ce au trecut prin închisoarea Jilava în acele timpuri pot să
înţeleagă cum de s-a ajuns ca unii oameni să poată fi umiliţi, pentru ca apoi
să fie daţi ca exemple negative în mincinoasa propagandă comunistă.
Pentru mine explicaţia este simplă şi iată de ce: toate informaţiile care
intrau sau plecau din Jilava treceau prin camerele de tranzit, în care veneau
sau plecau oameni din toate penitenciarele din întreaga ţară. în aceste camere
se găseau tot felul de oameni, de la somităţi în diverse domenii de activitate,
până la oameni certaţi cu cele mai elementare principii de convieţuire socială.
Această stare de lucruri nu era întâmplătoare, ci era rezultatul unei gândiri
diabolice, experimentată în lagărele şi în închisorile sovietice şi pusă în
practică în România.
Astfel, dacă un răufăcător urmărit de
miliţie pentru un jaf sau alte vinovăţii, ca să scape de arestare încerca să
treacă graniţa şi era prins la frontieră sau extrădat, era judecat primind două
condamnări, una pentru tentativă de trecere frauduloasă de frontieră, fiind asimilat
ca deţinut politic, şi a doua pentru faptele comise. în această situaţie, cel
în cauză trebuia să execute la început pedeapsa pentru trecerea de frontieră,
fiind considerat „deţinut politic", iar după executarea acestei pedepse
era trecut la „drept comun", unde urma să-şi execute a doua pedeapsă. La
fel se întâmpla şi în cazul când un hoţ se folosea de o armă la comiterea unei
infracţiuni. Şi în această situaţie, cel în cauză primea o pedeapsă pentru port
ilegal de armă, fiind asimilat „politic", iar pentru infracţiunea
săvârşită, o a doua condamnare, încadrată la „drept comun", ce urma a fi
executată după efectuarea primei pedepse. Asemenea cazuri erau foarte frecvente
în puşcării şi mai ales în camerele de tranzit de la Jilava, iar mulţi dintre aceşti
deţinuţi, în realitate de „drept comun", vor accepta să
fie unelte ale administraţiei, fiind numiţi şefi de camere sau brigadieri
când erau scoşi la muncă, având misiunea de a-i teroriza pe politici, de a
provoca scandaluri sau a-i bate. Cu toate acestea, administraţia îi considera
deţinuţi politici, fiind daţi ca exemple în sens negativ. Dar, când aveau
interes, îi foloseau ca exemplu de cum vor să se reabiliteze.
Prin aceştia, administraţia va duce o campanie de defăimare a victimelor,
care se va răspândi în întreaga ţară. Asemenea lor, erau foarte mulţi care nu
aveau nici o convingere politică, ajunşi în puşcărie ca urmare a unor denunţuri
răzbunătoare sau a unor afirmaţii făcute sub influenţa alcoolului. Nu caut să
acuz pe aceşti oameni, deoarece în marea lor majoritate au dat dovada de
caracter, având o comportare demnă, mulţi putând fi daţi ca exemplu, dar au
fost şi unii care, din lipsa unor convingeri politice şi ca urmare a unor
presiuni venite din partea administraţiei, s-au lăsat manevraţi de ofiţerii
politici, cu scopul de a-i provoca pe cei din camere şi a le face viaţa cât mai
grea.
Îmi amintesc, din timpul cât eram în camera de tranzit, de un oltean,
Florescu, arestat ca frontierist sau sabotor, care teroriza camera prin
scandalurile ce le provoca.
Într-una din zile, un învăţător, tot oltean, în mod cât se poate de
civilizat, a încercat să-I tempereze, dar această intervenţie 1-a făcut pe
Florescu să-şi descarce nervii pe bietul învăţător, împroşcându-1 cu tot felul
de insulte.
Când învăţătorul i-a cerut, tot în mod civilizat, să nu mai fie insultat,
Florescu a reacţionat:
—Cine p...da mă-tii
te insultă, mă dobitocule?
Apoi adresându-se
celor peste 200 de oameni, îi întrebă:
— Spuneţi şi dumneavoastră, oameni buni, cine p...da
mă-sii 1-a insultat? Vorbeşte, boule, cine p...da mă-tii te insultă?
Şedeam sub prici şi priveam cu groază la ceea ce auzeam
şi vedeam, deoarece aşa ceva nu mai întâlnisem în cei şase ani de puşcărie.
Noroc că au
intervenit mai mulţi tineri, care l-au izolat pe scandalagiu şi l-au convins pe
învăţător să nu răspundă insultelor şi provocărilor grosolane ale acelui
individ, băgat în mijlocul deţinuţilor politici.
Marea majoritate a celor ce plecau din Jilava vor uita, mai devreme sau mai
târziu, ceea ce auzeau cu prilejul audierii unor conferinţe sau a unor discuţii
cu caracter social, istoric, etc, dar le vor rămâne întipărite în memorie
pentru mult timp unele scene, pe cât de deplorabile, pe atât de neaşteptate,
care le-au zdruncinat profund sufletul şi care vor fi speculate de răuvoitori.
Cum se puteau apăra nişte bieţi bătrâni, bolnavi şi neputincioşi
în faţa unor asemenea oameni? O eventuală plângere către administraţie le-ar fi
adus o nouă umilinţă, deoarece minciunile provocatorilor erau însuşite de
administraţie şi tot aceşti bătrâni ar fi fost pedepsiţi.
Astfel, neputinţa victimei de a se apăra în faţa ticăloşiei administraţiei
şi a celor ce s-au pus în slujba ei îi făcea pe bieţii bătrâni să trăiască
umiliţi şi în disperare.
Datorită perioadei scurte de staţionare în această închisoare, este
posibil ca impresiile cu care am plecat să fie subiective; eu, bolnav fiind
atâta timp, am fost obişnuit cu atmosfera de linişte şi de înţelegere ce exista
în infirmeria din Gherla, precum şi în întreaga închisoare.
Drumul de la Jilava la Târgu Ocna a fost mai uşor, iar
gândul că vom găsi un regim mai omenesc în noua puşcărie ne făcea să uităm,
într-o oarecare măsură, că suntem bolnavi.