ÎNCHISOAREA PITEŞTI - REEDUCAREA(1)

 

Închisoarea din Piteşti este cunoscută şi va rămâne în istorie prin atrocităţile şi crimele ce au fost comise în timpul reeducării. Am avut norocul sau poate nenorocul de a fi şi eu în această perioadă în penitenciarul din Piteşti, unde am putut să văd „cum a fost creat omul", cu virtuţile sau slăbiciunile sale. Mi-a fost dat să văd cum un om se poate transforma, cu sau fără voia lui, într-un instrument de tortură pentru semenii lui sau cum poate accepta martiriul cu seninătate. Pentru a putea înţelege cum de a fost posibil să se ajungă la asemenea crime, consider că e necesar să se urmărească, pe cât este posibil, evoluţia acestei reeducări diabolic gândite, prin care se urmărea distrugerea fizică şi morală a tuturor celor care au avut curajul să se opună comunismului.

La noi în ţară cuvântul reeducare îţi aminteşte fără să vrei de închisoarea din Piteşti şi de crimele ce s-au petrecut acolo împotriva studenţimii române, însoţite de o intensă propa­gandă mincinoasă prin care vina era atribuită victimelor. De aceea consider util a face un mic istoric al acestei reeducări de tip comunist, care cu timpul s-a transformat într-un adevărat măcel asupra tineretului român şi căruia ulterior i-a fost atribuită vina celor petrecute.

Dacă citim „Ziar de lagăr - Caracal 1945" scris de Onisifor Ghibu, vom descoperi afirmaţia că: „Burghezii tre­buie reeducaţi". Acest slogan va apărea şi în penitenciarul din Suceava, însoţit de unele manifestări ostile faţă de intelectuali şi de zvonuri de punere în libertate sau de ameninţări, pentru a intimida deţinuţii.

Zvonurile vor circula prin închisoarea Suceava lansate prin Lucian Pascaru, Neculai Dumeni sau Alexandru Bogdanovici. Concomitent cu ele, vor apărea în penitenciar şi unele broşuri, precum şi promisiuni de punere în libertate.

Promisiunile de punere în libertate erau făcute la Caracal în schimbul unor adeziuni la B.P.D. (Blocul Partidelor Demo­cratice), în timp ce la Suceava, punerea în libertate era chipurile condiţionată de sinceritatea din timpul anchetelor.

Apariţia broşurilor comuniste în lagărul de la Caracal confirmă implicarea administraţiei în această acţiune, ajun­gând până acolo încât să determine redactarea unei declaraţii concepută de poetul Buznea şi care va fi purtată prin barăci de avocatul evreu Untermann, care purta la gât o cruciuliţă de argint; el a reuşit să adune 1058 de semnături, dintr-un efectiv de aproape 1400 de oameni.

În această atmosferă, nu trebuie să ne surprindă faptul că încep a fi concepute diverse memorii, iar justificarea lagărelor şi necesitatea reeducării vor găsi mediu prielnic chiar şi în capul autorului. Tot în această carte vom afla, din surse provenite de la Petru Groza, că responsabilitatea acestor lagăre aparţinea lui Teohari Georgescu (Burăh Tescovici) şi unui Consiliu Suprem, format din doi evrei, doi unguri şi un român. La fel se va întâmpla şi cu aşa zisa reeducare începută în 1948 şi oprită în 1952, dirijată de acelaşi Teohari Georgescu, ajutat tot de un Consiliu, din care făceau parte Alexandru Nicolski, Dulgheru, Zeller, nefiind însă străini nici Gheor-ghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Ana Pauker, C. Pârvu-lescu, Walter Roman etc.

Implicarea administraţiei în această reeducare o demon­strează festivalurile artistice, îndemnurile de a se înscrie în P.C.R., precum şi schimbările apărute în fruntea acţiunii de reeducare. De exemplu, Elefterescu este preferat lui Isăceanu. Asemenea evoluţii au avut loc şi în penitenciarul Suceava: de pildă, Ţurcanu îi este preferat lui Bogdanivici.

Efectul nefast al acestei reeducări, chiar fără să fi fost făcute presiuni fizice, se poate constata din afirmaţia făcută de dr. Cotoiu din Arad: „Fac orice pentru a scăpa de aici", prin condamnarea politică a incidentelor de la Cluj sau prin compunerea unui „Imn al muncitorilor democraţi". în acest timp, la Bucureşti, Teohari Georgescu afirma: „Nu există libertate pentru bandiţi", expresie atribuită tuturor celor ce se împotriveau comunismului. Efectul presiunilor în numele unei ,reeducări" s-a putut constata când cei puşi în libertate au fost încolonaţi şi conduşi la sediul partidului comunist, purtând steaguri şi au fost puşi să ţină discursuri, depăşind, după cum afirmă şi autorul, „orice margini de bun simţ şi de demnitate".

Dar acelaşi lucru se poate spune şi despre atmosfera ce s-a creat în barăci, datorită lichelismului multora dintre internaţi.

Făcându-se o paralelă între regimul aplicat în lagărul de la Caracal şi cel aplicat studenţilor la Piteşti, s-ar cuveni ca cei ce-şi permit a judeca şi condamna victimele de la Piteşti sau Gherla să-şi facă un proces de conştiinţă, pentru a vedea dacă sunt suficient de informaţi asupra celor ce s-au petrecut în aceste închisori şi dacă au dreptul moral de a judeca şi con­damna. Revenind la aşa-zisa reeducare de la Piteşti, vom vedea că această acţiune de reeducare a fost începută la închisoarea Suceava, iniţiatorul ei fiind considerat Bogda-novici Alexandru, student la Facultatea de Drept din Iaşi, căruia se vor alătura Ţurcanu E., Dumeni N., Pascaru L., Mărtinaş Al., Caziuc Gh., Negură I. şi încă vreo câţiva pe care nu-i mai reţin.

Personal, nu am crezut niciodată că această idee i-a aparţinut lui Bogdanovici şi că ea s-a declanşat în toamna lui 1948, odată cu intrarea în scenă a acestuia, dimpotrivă, susţin că, germenul acestei reeducări a apărut încă din luna iunie (iulie) 1948 şi că însuşi Bogdanovici este o victimă a celor ce au lansat această idee. Ca unul care m-am aflat în acel timp în penitenciarul din Suceava şi urmăream cu nelinişte desfă­şurarea evenimentelor, am putut observa unele lucruri pe care abia la Piteşti voi reuşi să le înţeleg în toată complexitatea lor. Trăind din plin fenomenul reeducării, am putut să-mi dau seama că „marii patrioţi" făcuţi cadou de Stalin poporului român: Ana Pauker, Zeller, Nicolski etc. au învăţat ceva la Moscova şi nu au stat degeaba nici la Bucureşti, unde au pregătit aproape perfect un plan diabolic, menit să distrugă tot ce avea mai bun poporul român. De acest plan nu au fost străini nici cei ajunşi în fruntea PCR, adică toată clica ce conducea în acea vreme destinele ţării.

Tot la Piteşti îmi voi da seama că reeducarea a început la Suceava o dată cu îndemnurile lansate de Pascaru şi Dumeni de a se declara totul, motivându-se că, cu cât vom fi mai mulţi arestaţi, cu atât vor fi mai puţine perspective de a ni se face un proces şi că vom fi apreciaţi pentru sinceritatea noastră. Repet, îndemnurile erau lansate de Pascaru, fost secretar al partidului „Frontul Plugarilor" - organizaţia judeţeană Sălaj şi de Dumeni, slugă credincioasă a Siguranţei din acele vremuri. A fost un început de tatonare a atmosferei din mijlocul aresta­ţilor, precum şi o verificare a unor probabili aderenţi ai acestei „reeducări". A fost doar un început, în a cărei capcană au căzut un singur muncitor şi câţiva elevi care erau sub influenţa lui Pascaru sau Bogdanovici. Cu toate că rezultatele erau lamentabile, deoarece muncitorul făcuse declaraţiile mai mult de frică decât din convingere, aceştia vor continua chiar şi fără succes în munca lor murdară, sfârşind prin a se alătura cu trup şi suflet acţiunii de mai târziu a lui Ţurcanu. Tot în Piteşti voi găsi şi explicaţia arestării lui Dumeni, folosirea lui la început ca informator prin celule, pentru ca în scurt timp să fie scos ia biroul de cercetări în scopul de a asista şi a ajuta la anchete.

Am auzit şi întâlnit numeroase cazuri de oameni care au stat ani de zile fără a fi anchetaţi, dar nu am auzit ca un deţinut politic, după mai puţin de o lună de zile, să poată să asiste la anchetarea altor deţinuţi, arestaţi pentru aceeaşi cauză. Cu această ocazie, Dumeni a început să ducă muncă de lămurire cu cei anchetaţi îndemnându-i să spună tot ce ştiu, iar apoi a început să-i cerceteze şi chiar să-i bată pe cei anchetaţi. Lui Dumeni nu-i era aproape nimic interzis: avea acces la dosarele celor anchetaţi, iar cuvântul lui avea mare greutate în faţa anchetatorilor. Scopul lui, când asista la anchetare, era de a descoperi oameni cu caracter slab, spre a fi recrutaţi şi apoi folosiţi după dorinţa sa. La fel ca Dumeni era şi Guţu Neculai din Rădăuţi.

O dată cu apariţia lui Ţurcanu la Suceava, Guţu va deveni ajutorul şi mâna dreaptă a acestuia.

În toamna anului 1948, în urma unei convorbiri (caz neîntâlnit până atunci) a lui Bogdanovici cu tatăl său, care fusese prefect al judeţului Botoşani, s-a observat o schimbare în atitudinea acestuia, schimbare care va fi considerată de mulţi ca începutul reeducării, datorită faptului că solicita cărţi şi broşuri spre a fi citite şi comentate. Din informaţiile care circulau în cercuri mai restrânse, având la bază unele mărturi­siri intime ale lui Bogdanovici, cărora nu li se dădea amploare spre a nu influenţa masa de deţinuţi, tatăl său îl asigurase, în timpul convorbirii avute la vorbitor, că se va renunţa la proces în schimbul unei acţiuni de reeducare, care ar fi putut motiva viitoarea atitudine a puterii. Se vorbea, în legătură cu inter­venţiile prefectului Bogdanovici pentru fiul său, că ar fi fost făcute la Bodnăraş şi că acesta i-ar fi sugerat ideea reeducării, care ar fi putut duce la renunţarea intentării proceselor.

Bogdanovici, ştiind că la Caracal în 1945 au fost puşi în libertate foarte mulţi oameni în urma unei parodii de reedu­care, va cădea în cursa întinsă de comunişti de a încerca o nouă reeducare, sperând să scape de proces cel puţin pe elevi şi pe fete.

A fost suficient să apară acest germen al reeducării, pentru ca apoi Ministerul de Interne să preia acţiunea.

Sub presiunea tatălui său, Bogdanovici acceptă ideea reeducării, sperând să obţină un regim mai bun pentru deţinuţi şi apoi o eventuală punere în libertate. Astfel, va trece la fapte şi va încerca o reeducare pe cale paşnică, fără a se exercita presiuni asupra altora, totul limitându-se la cititul şi comenta­tul broşurilor ce li se puneau la dispoziţie, prin administraţie, de către cei care coordonau şi conduceau din umbră. Această parodie de reeducare făcută de Bogdanovici nu va fi pe placul administraţiei şi nici al lui Ţurcanu, care va declara un adevărat război împotriva lui Bogdanovici. Având încredere în spusele tatălui său, Bogdanovici îşi va continua fără zgomot acţiunea lui de reeducare, nedându-şi seama de consecinţele pe care le va suporta.

Ţurcanu Eugen, un tip sadic şi dornic de afirmare cât mai rapidă, era adeptul transformării omului prin forţă, teroare şi umilinţă, dovenindu-se omul cel mai potrivit pentru planul adus de la Moscova şi îmbunătăţit la Bucureşti în scopul de a fi aplicat în România. Simţind acest lucru, Ţurcanu se va arăta un elev docil şi harnic, căutând să-şi însuşească toate cunoştinţele aduse de către instructorii veniţi din capitală. El ştia că nu trebuie să se grăbească; îşi va recruta cu atenţie pe viitorii colaboratori şi nu va face decât pregătirea subtilă a metodelor ce urmau a fi puse în practică.

Despre Eugen Ţurcanu s-a scris mult; au scris atât cei care l-au cunoscut, cât şi mulţi care nu l-au văzut niciodată sau cei interesaţi în a ascunde adevărul. Dintre cei ce l-au cunoscut, cei mai mulţi au murit, iar puţinii supravieţuitori preferă să tacă. Urmare a acestei tăceri, voi povesti aşa cum mi-a fost prezentat mie şi ce ştiu eu despre el.

În anul universitar 1946-1947, înscriindu-mă la Facultatea de Drept din Iaşi, l-am văzut pentru prima oară, fiind colegi de facultate. Era înzestrat cu o voinţă şi cu o inteligenţă remarcabile, dar lipsit total de scrupule şi stăpânit de o grandomanie fără de margini: era în stare să se folosească de orice mijloace pentru a-şi atinge scopul. Când era vorba de interesele lui, nu cunoştea nici simţul echităţii şi nici mila.

Datorită comportamentului şi convingerilor lui politice, pe care îi plăcea să şi le afişeze în public, dar mai ales pentru că, fiind preşedintele „Frontului Democrat Universitar", abuza de funcţie, favorizând pe cei înscrişi în această organizaţie, dar persecutând pe ceilalţi, ajunsese să fie dispreţuit în lumea studenţească, fapt pentru care avea să se răzbune mai târziu. S-a născut în satul Dârmoxa Păltiniş - Câmpulung Moldovenesc, fiul unui brigadier silvic care avea şase copii. S-a căsătorit de tânăr, iar soţia sa, Oltea, era fiica avocatului Saghin, un cunoscut legionar bucovinean.

Despre legăturile lui Ţurcanu cu Mişcarea Legionară mi-a vorbit la sfârşitul anului 1946 Aurel Batariuc, şeful grupului legionar de la Facultatea de Drept din Iaşi, care mi-a spus următoarele: în anul 1940, Eugen Ţurcanu a făcut parte dintr-un mănunchi de prieteni din cadrul Frăţiilor de Cruce, dar după ianuarie 1941 şi-a întrerupt activitatea. La sfârşitul anului 1945, Alexandru Bogdanovici a avut o discuţie cu Ţurcanu privind activitatea sa legionară, în urma căreia, neajungând la o înţelegere, într-o şedinţă a grupului studenţesc legionar s-a hotărât eliminarea pentru totdeauna din Mişcarea Legionară a lui Ţurcanu, pentru faptul că s-a înscris în partidul comunist, unde ducea o activitate intensă, devenind astfel nu numai un pericol, dar şi un duşman al Mişcării Legionare. Am fost avertizat să nu discut ceva cu el, chiar dacă voi fi provocat. Or, dacă la vârsta de 14-15 ani a făcut parte din Frăţiile de Cruce, sau chiar dacă a mai avut unele legături sporadice cu acest grup F.D.C., nu însemna că putea să aibă calitatea de legionar, această calitate necesitând satisfacerea mai multor condiţii, pe care Ţurcanu nu le îndeplinea.

Ca planton în penitenciarul Suceava, el va accepta să facă unele servicii, ducând ţigări sau diverse mesaje de la o celulă la alta, căutând prin aceasta să cunoască atât legăturile dintre deţinuţi, cât şi unele informaţii de care se va folosi în viitor.

Deşi  era  cunoscută  rivalitatea dintre  Bogdanovici   şi Ţurcanu, ulterior mulţi dintre cei care nu cunoşteau acest lucru, sau în mod intenţionat, au pus pe seama lui Bogdanovici întreaga reeducare, precum şi numărul celor ce acceptaseră acţiunea.

Analizând metodele folosite în timpul reeducării din Piteşti, apare clar deosebirea faţă de metoda pusă în practică de Bogdanovici, care se baza pe libera opţiune a individului, fără mijloace de constrângere, în timp ce în grupul lui Ţurcanu se vehiculau aceleaşi lozinci care vor circula şi la Piteşti, îndemnul de a spune totul pentru a se obţine încrederea partidului, lansat prin gura lui Pascaru, ca şi îndemnurile lui Dumei, de a spune totul de la început, deoarece până la urmă „tot va trebui să vorbim" sau basmul că şederea noastră în puşcărie depinde de sinceritatea din timpul anchetelor, vor fi preluate şi de Ţurcanu, rămânând valabile pentru Piteşti, deoarece făceau parte din instructajul primit de la cei care pregăteau reeducarea. Aceste îndemnuri erau normale când ţi le spunea un anchetator, dar spuse mereu de un camarad de suferinţă, însemnau cu totul altceva.

În afară de Ţurcanu, Securitatea mai găsise încă trei persoane dispuse să execute orice li se cerea. Cel mai important dintre aceştia era Dumeni Neculai, grec la origine, cum îi plăcea să se laude, care, în 1940, din oportunism, intrase în poliţia legionară, pentru ca apoi să se pună la dispoziţia Siguranţei antonesciene, iar mai târziu la a celei comuniste, sperând astfel că îi vor fi trecute cu vederea abuzurile săvârşite în trecut. Dumeni va rămâne, în amintirea celor care l-au cunoscut în închisoarea din Suceava, ca una din cele mai josnice figuri întâlnite în timpul detenţiei. Datorită legăturilor sale din toamna anului 1940 cu Mişcarea Legio­nară, Siguranţa comunistă îl va folosi pentru urmărirea vechilor legionari. înzestrat cu un oarecare talent portretistic, va fi trimis în comuna Războieni, unde îşi va deschide un mic atelier, pentru a se justifica prezenţa lui în localitate.

În realitate, scopul stabilirii lui în comuna Războieni era să urmărească pe vechii legionari din comună. Familia Cră­ciun din Războieni era rudă prin alianţă cu CZ.Codreanu, iar preotul Sultan, tatăl lui Donat Sultan, mort la Braşov la 3 sep­tembrie 1940, se refugiase din Basarabia în această comună. Sergiu Sultan, al doilea fiu al preotului, ce fusese condamnat în timpul lui Antonescu şi reuşise să evadeze, constituia un alt motiv pentru stabilirea lui Dumeni în Războieni (pentru a fi mai bine supravegheată locuinţa preotului).

Nu lipsit de importanţă era şi faptul că în comuna Răz­boieni fusese un puternic centru legionar, unii dintre legionari cunoscând prigoana şi lagărele din timpul lui Carol II. Dar iată cum îl caracterizează pe Dumeni o rudă a lui: „Minţea cu o nonşalanţă, încât îl credeai până la urmă. Avea puterea de convingere şi ştia să-ţi pătrundă în suflet pentru a putea să-şi atingă ţelul, niciodată cinstit. Era şi un bun psiholog. Avea avantajul de a putea discuta cu orice intelectual, om de la sat sau muncitor din fabrică. Găsea tonul şi cuvântul necesar pentru fiecare din orice categorie socială. Ştia să se comporte ca un bolnav sau ca un copil. Deci era destul de înzestrat, numai că pe toate le făcea în scopuri ştiute numai de el. Nu avea scrupule. în viaţă a muncit foarte puţin timp. A trăit pe seama altora, mai ales pe seama soţiei, a rudelor şi a străinilor, pe aceştia din urmă escrocându-i de aşa manieră, încât ei nici nu-şi dădeau seama până nu se vedeau păgubiţi. Le făcea pe toate în aşa fel încât nu putea fi acuzat. Şantajul era una din armele lui preferate. în primul rând îşi şantaja soţia, amenin­ţând-o că, dacă nu-1 suportă, va dezvălui că ea are un frate întemniţat politic. I-a şantajat şi pe cei ce i-au împrumutat bani, cu diverse informaţii culese cu privire la familiile respective. în fond era un laş. La un moment dat, fiind în vizorul poliţiei, a plecat la ţară la un preot şi 1-a convins să-1 găzduiască, iar dacă îl reperează autorităţile, să-1 ascundă în cuptor. N-a fost cazul, dar nici nu cred că l-ar fi ascuns, descoperindu-1 că este un escroc. Alt exemplu: Cumnata lui s-a trezit din senin arestată la miezul nopţii şi a doua zi dusă cu avionul la Bucureşti pentru anchetă. Era uimită şi îngrozită în acelaşi timp. La anchetă află că, în timpul verii, ar fi dus nişte bani unei persoane din Bucureşti din partea lui. Dânsa habar n-avea; când a fost adus şi el la confruntare, a avut tupeul să se adreseze ei: «Fetiţă, fii sinceră şi recunoaşte că ai dus banii lui X. Aşa e bine şi cinstit». La indignarea dânsei, care a fost spontană şi argumentată, el şi-a recunoscut minciuna, a fost răsplătit cu două palme. După aproximativ o lună a apărut acasă. Fiind întrebat de ce a fost atât de lichea, a răspuns: «Fetiţo, ai fost prostuţă. Dacă recunoşteai nu păţeai nimic, nici tu, nici eu». La un moment dat a declarat că va pleca în Anglia, unde va cere azil politic, acolo fiind aşteptat de personalităţi politice, el fiind un lider legionar. A plecat la Bucureşti luând paltonul de blană al soţiei şi o plapumă, motivând că va avea nevoie de bani. După un timp, a reapărut slab, prăpădit, spunând că ar fi fost urmărit şi arestat lângă avion, precum şi alte minciuni. Nimeni nu 1-a crezut, dar nu aveau ce-i face. A fost atât de rău încât şi-a urât şi rudele care-1 ajutau. Pe una din ele a acuzat-o în scris la organizaţia de partid din localitate, întrebându-se cum de aceasta mai poate fi suportată în învăţământ, având, în 1946, 200 ha de pământ, 5 ha vie, etc., în speranţa că va fi exclusă din învăţământ. Dar nu a reuşit nimic, deoarece persoana în cauză i-a recunoscut scrisul şi a dovedit că este un mincinos".

Cu asemenea oameni voia partidul comunist să facă reeducare în închisori. N. Dumeni era al doilea preferat al regimului, după Ţurcanu, în vederea reeducării, iar cele relatate de ruda lui s-au petrecut după eliberarea lui Dumeni din închisoarea Suceava.

Dacă cei însărcinaţi cu pregătirea şi punerea în practică a monstruoasei reeducări nu i-ar fi găsit pe Ţurcanu sau Dumeni, până la descoperirea altora s-ar fi folosit de N. Guţu sau Lucian Pascaru, care s-au pus de asemenea în slujba siguranţei comuniste. Merită menţionat faptul că N. Guţu a fost acela care a vândut în 1947 grupurile F.D.C. din Nordul Moldovei şi Bucovina, dând siguranţei toate informaţiile necesare arestării, împreună cu fotografiile din timpul consfă­tuirilor secrete.

Planul de reeducare fiind bine stabilit de către iniţiatori, rămăsese doar să se procedeze la instruirea celor ce urmau să-1 pună în practică. Dintre cei care acceptaseră jocul infam, trebuiau aleşi doar cei care îndeplineau cel puţin următoarele condiţii: inteligenţă, dorinţa de a parveni, sadism (spre a nu fi influenţaţi de suferinţele celor torturaţi), posibilitatea de a fi şantajaţi (condiţie care cred că era cea mai importantă).

Dacă toţi cei care au fost pregătiţi în acest scop aveau mai mult sau mai puţin aceste calităţi, Ţurcanu îi depăşea prin sadism şi dorinţa de a parveni, ceea ce a cântărit mult în alegerea lui, renunţându-se definitiv la Guţu şi Dumeni (care vor fi puşi mai târziu în libertate), în timp ce Pascaru va fi condamnat şi folosit în alte mârşăvii la Aiud.

Efectele încercării de reeducare a lui Bogdanovici au fost neînsemnate, iar cei ce se apropiau de el erau mai mult atraşi de modul cum vorbea, de inteligenţa lui, sau veneau din simpla dorinţă de a citi o carte sau a auzi ce scrie în ea. Trebuie spus că majoritatea celor ce-1 ascultau vorbind erau elevi şi nu puteau fi învinuiţi de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor la Piteşti. în grupul lui Ţurcanu, poziţia ideo­logică era net leninistă: lupta de clasă, ridicarea în slavă a comunismului, a lui Stalin, a URSS-ului. A rămas de pomină afirmaţia lui Bârjoveanu din Roman, făcută într-o zi cu mâncare foarte slabă, când, în tăcerea care cuprinsese camera, s-a auzit glasul lui: „în URSS, la toate colţurile de stradă sunt chioşcuri cu pâine proaspătă, de unde oricine poate lua cât doreşte, fără plată, fiecare luând însă numai cât are nevoie". Cui aparţineau aceste afirmaţii, preluate de către cei care voiau să se reeduce, nu este greu de imaginat. Poate Nicolski sau Bârlădeanu, care au fo6t trimişi în patria adoptivă, să fi adus ultimele veşti din raiul bolşevic...

Chiar în timpul cercetărilor începuseră să apară în închisoa­re diverşi necunoscuţi, care aveau lungi discuţii cu Ţurcanu, Bogdanovici sau Dumeni şi despre care nu se ştia decât că sunt de la Securitate sau M.A.I.

Guţu, cu care am stat un timp în aceeaşi celulă când era ajutorul lui Ţurcanu, pentru a ne câştiga simpatia, ne mai spunea câte ceva, dar important pentru noi era că ne spunea că sunt străini şi se interesează de soarta noastră, că vor să ştie cum suportăm puşcăria şi că uneori mai anchetează pe câte unul, deşi perioada de anchetă se terminase. în realitate îi interesa numai moralul nostru, căutând totodată oameni de care puteau să se folosească. O dată cu apropierea procesului, regimul deţinuţilor începuse să se înrăutăţească şi eram din ce în ce mai izolaţi. De această perioadă va profita Ţurcanu, care, pe postul lui de planton, era greu de urmărit; Guţu, ajutorul lui, va afirma în repetate rânduri că nu 1-a văzut în ziua respectivă. Se pregătea ceva, dar noi nu ne puteam imagina ce ne aşteaptă. Se vedea clar că Bogdanovici fusese abandonat, în timp de Ţurcanu îşi pregătea oamenii cu care va porni la drum.

În această perioadă, până la plecarea la Piteşti, s-a hotărât probabil soarta lui Bogdanovici, care nu corespundea planului celor de la Bucureşti. El trebuia să dispară o dată cu tot ce cunoştea din discuţiile avute cu emisarii C.C.-ului, precum şi cu promisiunile auzite de la tatăl său. Dispariţia lui Bogdano­vici era pentru Ţurcanu ca o ieşire dintr-un coşmar, deoarece inteligenţa, cu care era înzestrat primul, constituia un pericol pentru al doilea. Cei ce pregăteau atunci reeducarea erau siguri că prin această dispariţie va rămâne o pată neagră în istoria reeducării. Stăpânit de grandomania lui, Ţurcanu nu-şi putea închipui că şi lui, ca şi celorlalţi, care ştiau prea multe, li se va pregăti aceeaşi soartă, acelaşi sfârşit, pe care îl vor avea chiar şi acei slujitori ai regimului care cunoşteau prea multe şi ar fi prezentat un risc în păstrarea secretului ce trebuia ascuns omenirii. Bogdanovici va mărturisi înainte de moarte că-şi merită soarta deoarece a acceptat să încerce acea reeducare, având încredere în comunişti; nu a îndrăznit însă să-şi acuze tatăl pentru îndemnurile care i-au fost date, asumându-şi astfel întreaga vină şi primind cu demnitate atât chinurile, cât şi moartea.

Dacă Bogdanovici şi-a primit cu demnitate soarta, Ţurcanu, orbit de dorinţa lui de ascensiune şi încurajat de promisiunile celor ce-i ofereau tot ce ar fi dorit el, a devenit o unealtă uşor de manevrat şi a căutat prin toate mijloacele să dovedească că merită acordarea întregii încrederi. Se visa din nou într-un post din conducerea P.C.R., de unde să fie trimis acolo unde râvnea înainte de arestare (în diplomaţie sau în unul din posturile sus-puse).

Unii susţin că, dacă nu ar fi existat Bogdanovici la Sucea­va, nu ar fi apărut fenomenul Piteşti. Cei care cred acest lucru nu cunosc îndeajuns scopurile urmărite prin reeducare sau cad pradă diversiunilor lansate de cei interesaţi. Sunt convins că, atât cu Bogdanovici, cât şi fără el, reeducarea tot ar fi avut loc.

Ţurcanu nu avea nevoie de parodia de reeducare a lui Bogdanovici; era suficientă sămânţa aruncată în timpul anche­tei de către Dumeni şi Pascaru, pentru a se orienta asupra oamenilor, sau ar fi început el reeducarea, de la capăt. Chiar dacă nu ar fi apărut nici Ţurcanu, existau: Dumeni, Pascaru, Popa Al., Livinschi, Mărtinuş, Bogos Constantin, sau s-ar fi încercat în altă închisoare unde se găseau oameni dispuşi a face orice în schimbul eliberării - cum era Ludovik Rek.

Faptul că acest fenomen a apărut la Suceava nu este ceva întâmplător. Este cunoscut că cel mai mare curent antico­munist a început în Moldova şi că acesta se datora Mişcării Legionare. Atmosfera anti ruso-comunistă se amplificase în întreaga Moldovă încă din timpul războiului. Răpirea Basa­rabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţei, care nu mai fuseseră niciodată sub stăpânire rusească, va face să crească ura împotriva Rusiei bolşevizate şi a comunismului instalat în ţara noastră. Tineretul crescut şi educat până atunci într-un spirit patriotic, simţindu-se abandonat de noul regim pus în slujba Moscovei, se va îndrepta spre Mişcarea Legionară, atras de principiile patriotice şi moral-creştine ale acesteia, dorind un front comun împotriva bolşevismului. Astfel, o parte din acest tineret a ajuns în temniţele comuniste. Puterea, simţind acest pericol, va căuta să lovească la început acolo unde rezistenţa era mai mare, pentru a o compromite şi distruge. Regimul îşi dăduse seama că nu mai are în faţă un singur duşman - Mişcarea Legionară - ci a mai apărut încă unul şi anume Tineretul, care renunţa a mai sta în expectativă, dimpotrivă, începea să se opună făţiş instaurării comunismului în ţară.

Trebuia deci găsită o soluţie spre a lovi şi în el şi regimul a descoperit-o. Pentru a evita orice rezistenţă sau dezaprobare în sânul aparatului represiv, de care trebuia să se folosească (în rândul căruia mai erau oameni vechi), va crea o atmosferă de ură împotriva legionarilor, în rândul cărora vor fi socotiţi toţi cei care erau împotriva regimului, ajungându-se astfel ca tuturor celor care nu erau de acord cu ei să li se spună „legionari". Realizând acest lucru, scopul trebuia atins prin punerea în practică a reeducării.

Dacă nu ar fi reuşit la Suceava, în mod sigur s-ar fi încercat în altă parte şi tot acolo am fi ajuns.

Cred că ne-am convins în timp de faptul că, peste tot, comuniştii s-au folosit de orice mijloace pentru a-şi atinge scopurile. Iar atunci ţelul lor era să distrugă cei mai mari duşmani ai comunismului şi anume Mişcarea Legionară şi Tineretul, astfel încât să rupă veriga ce făcea legătura dintre cele două generaţii. Numai din libertatea de care s-a bucurat Dumeni, având acces la declaraţiile date, ne putem da seama ca se căutau oameni cu caracter şubred, care să poată fi manevraţi fără limită, până la atingerea scopului criminal al autorităţilor. Pe nimeni nu ar fi mirat dacă, în lipsa lui Ţurcanu, Dumeni ar fi primit o condamnare de 7 ani, cu care să fie şantajat să joace rolul lui Ţurcanu, în schimbul unei promisiuni de a fi pus în libertate.

Care a fost motivul aducerii tuturor studenţilor din ţară la închisoarea Piteşti, chiar şi a celor din Aiud, condamnaţi în timpul lui Antonescu? Nu se îndoieşte nimeni că singurul motiv a fost acela de a se începe reeducarea, urmărindu-se distrugerea lor fizică şi morală, compromiterea lor. S-a ales această închisoare fiind situată în afara oraşului; acolo se putea face orice fără riscul de a fi auzite ţipetele şi gemetele deţinuţilor de către locuitorii din apropiere. S-a dovedit ulterior că, acolo unde închisorile nu au fost perfect izolate, tentativele de reeducare au eşuat.

După această scurtă introducere voi încerca să parcurg din nou, în măsura în care memoria mă mai ajută, drumul de la Suceava la Piteşti şi chinurile suportate în acest penitenciar.

Ştirea lansată de Guţu, ajutorul lui Ţurcanu, că studenţii vor pleca la Piteşti m-a bucurat. Tot el ne va spune unde vor pleca muncitorii, intelectualii, elevii, femeile, fiind foarte bine informat de către superiorul său. Când am fost întrebaţi fiecare ce ocupaţie avem, deşi fusesem profesor suplinitor la Gimnaziul Unic din Războieni, putându-mă da drept funcţio­nar, spre a ajunge la Aiud, am spus că sunt student, pentru a merge la Piteşti (eram atunci înscris la Facultatea de Drept din Iaşi). Doream să fiu în mijlocul studenţilor, unde aveam foarte mulţi cunoscuţi, aveam încredere în unitatea noastră şi speram să ne organizăm viaţa de puşcărie în aşa fel încât să ne pară cat mai uşoară. Speram că ne vom bucura de un regim omenesc, de acordarea unor drepturi elementare - legătura cu familia, asistenţă medicală, dreptul la plimbare etc. Speram mai ales la dreptul de a primi cărţi, hârtie, creioane. Toţi fiind tineri, cu moralul ridicat, doream din tot sufletul să folosim acest timp pentru pregătirea noastră intelectuală.

Dar toate acestea s-au dovedit a fi numai nişte vise ale noastre, demonstrându-ne că nu am cunoscut îndeajuns comu­nismul şi că greşeam crezând că în România nu se va petrece ceea ce s-a petrecut în Rusia. Nu puteam concepe cu mintea tânără de atunci că în ţara noastră vor apare atâtea cozi de topor care se vor vinde ruşilor bolşevizaţi. Credeam că dragostea de Dumnezeu şi neam va uni acest popor pentru a rezista blestemului căzut asupra lui. Timpul petrecut în închisoarea din Suceava ne-a făcut să fim mai realişti.

Trecutul ne călise, iar prezentul ne preocupa mai puţin. Toate gândurile noastre se îndreptau spre viitor. Eram con­vinşi că drumul pe care am pornit nu-i deloc uşor, că vom avea multe de îndurat şi că, pentru a ajunge la capătul lui, se va cere probabil multă jertfa. Aveam experienţa a peste un an de puşcărie şi ştiam că ne aşteaptă vremuri grele. Nădăjduiam că Dumnezeu ne va ajuta să trecem peste toate aceste obstacole şi să ieşim cu conştiinţa împăcată că ne-am făcut datoria după puterile noastre. Dacă fizic eram sub stăpânirea celor vânduţi Moscovei, din punct de vedere spiritual eram independenţi şi aveam încredere că viitorul este de partea noastră şi că Dumnezeu ne va ajuta.

Cu aceste gânduri vom părăsi Suceava, după ce am primit mâncare pe trei zile şi anume: pentru prima zi o bucată de mămăligă şi aproape 100 g brânză, pentru a doua şi a treia zi câte trei cartofi fierţi şi 200 g pâine pe zi. Apoi, sub înjurăturile obişnuite, luându-ne bagajul, am plecat spre gară, unde am fost înghesuiţi într-un vagon dubă vreo sută de oameni, din care doar jumătate puteau sta pe nişte bănci, ceilalţi trebuind să rămână în picioare. Din când în când se mai făceau schimburi de locuri, unii pentru a se mai dezmorţi, alţii pentru a se mai odihni.

Cei mai avantajaţi erau cei care reuşiseră să intre pe sub bănci. Condiţiile de călătorie erau mizerabile. Vagonul avea două geamuri mici, pe care se aplicase plasă de sârmă deasă, încât aerisirea se făcea foarte greu.

Gardienii care ne însoţeau nu voiau să deschidă uşa pentru a se mai aerisi, deoarece ajungea la ei mirosul din vagon. WC-ul era într-un capăt al vagonului, iar deplasarea din partea opusă spre acesta se făcea păşind pe umerii celor ce şedeau pe bănci. Norocul era că, datorită transpiraţiei şi lipsei de apă, WC-ul se folosea destul de rar. Ziua, pentru a nu fi văzuţi prin gări, eram scoşi în afara oraşului şi ţinuţi pe o linie moartă până se lăsa seara întunericul.

Era luna august, iar căldura din vagon devenea insuporta­bilă, deoarece era construit din metal şi razele soarelui îl înfierbântau, transformându-1 într-un cuptor. Toţi ne dezbrăcaserăm, rămânând numai în chiloţi. Apă ni se dădea numai seara şi dimineaţa când eram duşi din gări, cel mult două căldări la o sută de oameni. După ce elevii au fost debarcaţi la Târguşor, situaţia s-a mai ameliorat, fiind mai puţină înghe­suială. Dupâ trei zile de călătorie în condiţiile arătate, am ajuns la Piteşti.

Spre deosebire de Suceava, închisoarea din Piteşti era mai modernă. Drumul de la gară până la închisoare l-am făcut pe jos, prin mijlocul oraşului, în plină zi, probabil pentru intimidarea populaţiei. La intrare, pe frontispiciul închisorii, parcă pentru a ne avertiza, era scris pe o pancartă mare: „Pentru duşmanii poporului nu există nici milă, nici îndurare". După terminarea obişnuitei percheziţii, am fost duşi într-o cameră mare, care va rămâne cunoscută în istoria neamului românesc sub denumirea de „Camera 4 spital".

Aici, spre surprinderea tuturor, am fost întâmpinaţi de către trei studenţi veniţi înainte de la Suceava şi anume: Ţurcanu Eugen, Negură Ion şi Unişor Constantin. Toţi erau cunoscuţi de la Suceava ca iniţiatori şi adepţi ai reeducării, fiind dispuşi a face orice pentru a fi pe placul administraţiei. O dată cu întâlnirea acestora, am simţit că toate planurile ce le făcusem începeau să se năruie.

Am căutat să mă liniştesc, preferând împreună cu C. Văleanu un loc pe priciul de scândură, cât mai departe de ei.

Ţurcanu nu şedea în cameră, motivând că este planton pe sală, dar toţi ne-am dat seama că se bucură şi aici de un regim special, ca şi la Suceava.

Am petrecut perioada de carantină în această cameră, într-o atmosferă destul de grea, după care am fost repartizat pe celular în secţia „muncă silnică". Celulele fuseseră prevăzute pentru două persoane, dar acum se introduseră paturi supra­puse, încăpând astfel până la opt oameni (se dormea câte doi în pat).Paturile erau din metal, iar pe baloturile de tablă, în loc de saltea sau scânduri, era pusă o rogojină. Repartizarea în celule a fost făcută tot de către Ţurcanu; când putea el strecura câte un turnător printre noi.

Pentru cele în care nu a avut de unde să recruteze informatori, dispunea de câţiva subordonaţi pe care îi purta dintr-o celulă în alta, după cum dorea el. Acestora noi le spuneam că „umblă cu ursul". Viaţa din celulă era parcă mai acceptabilă decât la Suceava. In afară de paturi, mai aveam o tinetă fără capac pentru necesităţile fireşti. Apă ni se dădea câte o gamelă după masa de prânz, când mergeam să golim tineta, ocazie când se mai putea folosi WC-ul fără ştirea gardianului. După masa de seară ni se mai permitea să luăm o gamelă cu apă, pe care o foloseam numai în scopuri igienice, deoarece de băut nu bea nimeni, întrucât ciorbele subţiri ţineau locul apei. Când aduceam gamela cu apă, trebuia să mergem repede, iar dacă se vărsa un pic de apă pe ciment era vai de cel în cauză, motiv pentru care veneam cu gamela umplută pe jumătate, de frica bătăilor. Despre săpun, pastă de dinţi, periuţă, nu putea fi vorbă. Pentru igiena personală trebuia să rupem bucăţi de cârpă din cămăşi sau haine, iar dacă eram prinşi cu aşa ceva eram bătuţi cumplit, pe motiv că se înfundă WC-ul. îmi amintesc că Eugen Otparlic, pentru că în loc de hârtie igienică a folosit o bucată de cârpă, a fost bătut de gardianul Dina, încât s-a ales cu două coaste rupte, iar peste puţin timp a trebuit să fie trimis la Sanatoriul TBC din Târgu Ocna. Mâncarea era foarte slabă, de obicei ciorbă de varză sau arpacaş, cartofi se dădeau mai rar, iar fasole foarte rar. Dimineaţa, la început, ni se dădea surogat de cafea (orz), mai apoi terci, mâncarea preferată a tuturor. La plimbare, din august 1949 şi până la plecarea din Piteşti (august 1951) am fost scos de două ori, exact o dată pe an.

Am auzit că, în timpul când* eu eram la infirmerie, în anul 1951, s-ar fi scos deţinuţii mai des la plimbare. La baie eram duşi la două săptămâni, dar acest eveniment devenise cu timpul un mijloc de terorizare. Indiferent dacă era vară sau iarnă, când se anunţa „pregătirea pentru baie" trebuia să ne dezbrăcăm complet şi să aşteptăm până ni se descuia uşa. Nu aveam voie să luăm cu noi decât un prosop, iar când plecam din celulă, de la etajul I sau II până la subsol trebuia să fugim.

Gardienii ne aşteptau pe scări, cu cravaşe sau cozi de mătură şi ne loveau, aşa încât, din cauza loviturilor şi a frigului, fugeam cât mai repede. Această bătaie era organizată, deoarece la fiecare etaj şefii de secţii ne aşteptau pregătiţi cu cravaşe şi ciomege. Ajunşi la baie, când intram sub duşuri, ori ne frigeam, ori apa nu era deloc încălzită.

La baie erau deţinuţi de drept comun, care manevrau robinetele după cum primeau ordine. Dacă nu eram obligaţi să stăm sub duş când apa era fierbinte, atunci când era rece, în special iarna, nu ni se permitea să ieşim de sub duş. La baie ni se dădea câte o bucată de săpun, dar timpul pentru baie fiind foarte scurt, de multe ori ieşeam cu săpunul pe noi. Din această cauză renunţam la folosirea săpunului, de teamă că nu vom avea timp să ne curăţăm de el.

Prosoapele le foloseam mai mult pentru a ne freca cu ele sub duş, deoarece nu se acorda timp pentru şters.

Aşa uzi cum eram, sub ploaia de lovituri şi în bătaia frigului, fugeam cât puteam pe scări pentru a ajunge mai repede în celulă. De la baie, reuşeam uneori să furăm o bucăţică de săpun, pe care o foloseam la scris pe fundul gamelelor, putând astfel să mai învăţăm câte ceva.

Cel mai crud dintre gardienii pe care i-am avut la Piteşti a fost Georgescu. Era de o răutate rar întâlnită; spunea că el este plătit pentru a ne bate şi că, dacă conducerea i-ar cere, ne-ar omorî. Se mândrea că este cumătru cu căpitanul Iordache de la Securitate şi că el execută ordinele date. Nu a avut mult timp posibilitatea de a ne tortura, deoarece, într-o dimineaţă, când eram la infirmerie, am auzit în curtea de la drept comun mare gălăgie. Printr-un geam se putea vedea ce se petrece acolo; spre surprinderea mea, l-am văzut pe gardianul Georgescu, deţinut acum, în mijlocul deţinuţilor de drept comun, rugându-se de ei să nu-1 bată. Unul îl tundea, iar restul făcuseră un cerc în jurul lui, improvizând tot soiul de glume, în timp ce unii îi mai dădeau câte un picior în fund. Văzându-1 cum merge cu gamela să ceară supliment de ciorbă, pe lângă milă, mi-a venit în minte un vechi proverb: „Dumnezeu nu bate cu ciomagul".

În dorinţa de a-şi dovedi fidelitatea faţă de conducerea închisorii, a ieşit în evidenţă şi gardianul Dina. Dacă nu-1 egala în cruzime pe Georgescu, s-a evidenţiat prin excese de brutalităţi, mai ales când erau şi alţi gardieni de faţă; asta 1-a ajutat ca, nu după mult timp, să fie avansat la gradul de locotenent (după spusele unor deţinuţi care pretindeau că l-au întâlnit mai târziu).

în iarna anului 1949-1950, ori căldură nu s-a dat, ori caloriferul a fost defect, deoarece niciodată nu am simţit căldură în celulă. Toată iarna am stat cu geamul întredeschis la propunerea Iui Romică Eutuşianu, hotărând să avem puţin aer dacă nu avem căldură. Dormeam câte doi în pat, punând o pătură pe aşa-zisa rogojină şi cu alta ne înveleam. Eu dormeam cu Otparlic E. în acelaşi pat şi toată noaptea stăteam cu spatele unul la celălalt, pentru a ne încălzi. Din cauza frigului, puneam peste pătură tot ceea ce consideram că ar putea ţine căldură: haine, prosoape, batiste, ciorapi. în prima celulă îmi amintesc că am stat cu Romică Eutuşianu, Eugen Otparlic, Popşa Ion (care au fost trimişi la Sanatoriul TBC Târgu Ocna), cu Constantin Văleanu (fost coleg de clasă în liceu şi mort după eliberare) şi cu M. Stratulat.

La începutul primăverii, după plecarea unora la Târgu Ocna, am fost mutat în altă celulă, de unde îmi amintesc de Ştefan Sângeap din părţile Botoşanilor şi de Gheorghe Costea din judeţul Bacău, fost coleg de liceu.

La prima vedere m-am bucurat, deoarece întâlneam oameni noi, putând astfel să mai aflu ceva veşti care nu erau cunoscute în prima celulă şi să le spun pe ale mele.

Pentru a nu pierde timpul în zadar, în fiecare celulă se făcea un program de povestiri; s-au ţinut diverse lecţii la care trebuia să participe fiecare după cunoştinţele şi posibilităţile sale. întrucât nu aveam dreptul la cărţi, începusem să regret că nu m-am declarat profesor, pentru a ajunge la Aiud, unde aş fi avut de învăţat multe de la cei în vârstă.

Imediat după schimbarea celulelor, primul lucru ce trebuia făcut era să-i descoperim eventualii informatori. Aceştia trebuiau depistaţi pentru a şti de cine să ne ferim şi pentru a încerca să-i convingem să renunţe la aceste fapte detestabile.

Totuşi, dacă se urmărea cu atenţie viaţa din celulă, se putea observa că făceam o sforţare pentru a păstra o atmosferă mai veselă. Se auzise că un student dobrogean, Şerban, când mergea la baie, s-a aruncat de la etajul II printre scări, murind pe loc când a ajuns la subsol. Se părea că nimeni din celulă nu ştia precis cum s-a întâmplat şi nici cauza sinuciderii.

După o nouă schimbare prin celule, spre sfârşitul lunii august 1950, a avut loc mutarea tuturor de la secţia muncă silnică din celular, la subsol, în trei camere, mari. Eu am fost repartizat la camera nr. 3, împreună cu peste 30 de oameni, din care îmi amintesc doar de următorii: Măgirescu Eugen, Păvăloaie Constantin, Huţuleac Ion, Bordeianu Dumitru, Gri-goraş Ioan, Ungureanu Vasile, Popescu Paul, Tufeanu Mihai, Olteanu Gheorghe, Dumitrescu Ilie, Bandu Paul, Creţulescu Mircea, Andrieşan Gheorghe, Moroianu Vasile, Gheorghieş Dumitru, Juberian Constantin, Zaharia Neculai, Tudose Petru, Pandurescu Aurel, Pintilie Ion, Maxim Vasile, Petrovanu Miron, Sântimbreanu Ion, Gheorghiu Gheorghe, Sârbu Ioniţă, Proistosescu Romulus, Cojocaru Petru, Marinescu Neculai, Mitan Virgil, Bârsan Mircea. Cred că au fost şi alţii, dar nu-i mai reţin. Printre cei cu pedepse mai mari, au fost aduşi şi câţiva cu condamnări mai mici, de la secţiile corecţie sau temniţă grea. Aici am întâlnit vechi cunoştinţe şi prieteni, prilej de a ne povesti multe. Camerele erau mult mai bune, deoarece în loc de paturi de fier am găsit priciuri mari de lemn şi, cu toate că nu existau saltele sau cel puţin rogojini mai bune, se putea dormi acum mai omeneşte, punând jumătate de pătură sub noi şi învelindu-ne cu restul.

Deşi păturile erau vechi, uzate şi murdare, eram bucuroşi că avem posibilitatea de a dormi singuri sub o pătură. După câteva zile în care ne-am putut spune unii altora ceea ce aveam de povestit, viaţa a început să intre în normal. Timpul se scurgea mai uşor, dar mizeriile şi înjurăturile gardienilor ne amarau sufletul. Dispăruseră deosebirile de idei politice sau cele dintre grupările din care făcusem parte fiecare. Toţi ne simţeam uniţi prin lupta comună pe care o începusem împo­triva comunismului. Părea curios cum unele prietenii vechi se destrămau, în timp ce altele noi le luau locul. Nu ne aşteptam ca, în curând, să avem mari dezamăgiri.

În ultimul timp, mâncarea se mai îmbunătăţise, începuseră să ne dea mai des fasole, uneori chiar carne. Deşi burta de vită era foarte prost spălată, găsindu-se des bălegar prin ea, ne bucuram când îi simţeam mirosul pe sală. Unii ajunseseră să spună cu mare precizie ce fel de mâncare vom primi, numai după mirosul ce venea prin vizetă din celălalt capăt al puşcăriei. Aveai impresia că timpul şi-a schimbat cursul şi că mergem din nou către epoca de piatră. Mirosul, auzul ni se dezvoltau, în timp ce gustul sau senzaţia de respingere a ceea ce nu era bun sau curat începeau a ni se atrofia. Resturile de bălegar de la zeama de burtă, o muscă sau un gândac în ciorbă, ori altceva, care în condiţii normale îţi provocau greaţa, ni se păreau ceva firesc; greaţa începuse să dispară. Foamea începuse să pună stăpânire pe noi şi să roadă din acea sensibilitate specifică omului. Mulţi preferau mâncarea cu copite de vită în locul burţii, deoarece copitele dădeau parcă un gust mai plăcut arpacaşului. Dar, s-a întâmplat ca, în urma mâncării cu copite, aproape toţi să ne îmbolnăvim de diaree, copitele fiind vechi. într-o seară, primind iar arpacaş cu copite, toată lumea de pe secţie şi-a deranjat stomacul. Deşi aveam în cameră două hârdaie, stăteam la rând pentru a le folosi. Mulţi şi-au făcut nevoile pe ei. Când hârdaiele s-au umplut cu materii fecale, unii au fost nevoiţi să-şi facă nevoile pe ciment. Se bătea în uşă la toate camerele, cerându-se permisiunea de a goli la WC hârdaiele, dar nu s-a deschis nici o celulă. Dimineaţa am observat prin vizetă cum cei din camera 2 ieşeau cu gamelele pline cu materii fecale pentru a le vărsa în WC. De atunci nimeni nu a mai mâncat copite.

În preajma zilei de 1 decembrie 1950 s-a dat de două ori câte o bucată de crenvurşti. Acest eveniment a dat naştere la tot felul de speculaţii. Unii sperau într-o îmbunătăţire a regimului, alţii susţineau că este o urmare a unor evenimente internaţionale, în timp ce alţii se aşteptau la o vizită mai importantă, îşi făceau planuri de ce ar trebui să raporteze şi cereau să luăm cu toţii o poziţie comună. Unii însă au mâncat crenvurştii a doua zi, ştiau ei ceva şi de aceea nu au îndrăznit să-i mănânce.