ARESTAREA. ÎNCHISOAREA SUCEAVA
În acea stare de nesiguranţă mă găseam în noaptea de 14-15 mai 1948, când, după miezul nopţii, am auzit bătăi în uşă şi mişcări pe la geamuri. Trezit din somn, fără a mai întrebă cine este, am deschis uşa şi în faţa mea au apărut doi indivizi cu pistoalele în mână, spunându-mi că sunt de la Siguranţă şi că vor să facă o percheziţie. în jurul casei câinii lătrau, ceea ce dovedea că mai erau şi alţii prin apropiere. Mai târziu aveam să aflu că au fost câţiva binevoitori din sat care i-au adus la domiciliu şi şi-au oferit serviciile, fie de bună voie, fie în urma unor şantaje. Fără a-şi mai cere voie, au intrat în casă, continuând să ţină pistoalele în mâini, iar după ce am aprins lampa, au început percheziţia. între timp, eu mă îmbrăcam şi priveam cum umblă printre cărţi, căutând să le arăt o totală indiferenţă. Pentru a rupe tăcerea, le-am spus că sunt cursurile după care mă pregătesc la facultate, căutând să le distrag atenţia, deoarece printre cursuri se găseau şi nişte cărţi scrise de Nichifor Crainic şi N. Paulescu, care erau interzise. Se putea observa că nu le trecuseră multe cărţi printre mâini, întrucât numele celor doi autori i-au lăsat indiferenţi. Tocmai când credeam că totul s-a terminat, unul dintre ei se uită după oglinda din perete. Noroc că era noapte, deoarece cred că mă îngălbenisem în acel moment, întrucât mi-am amintit că acolo se găsea scrisoarea primită de la Iaşi, prin care mi se comunicau arestările făcute la Târgu Neamţ şi mi se cerea să fiu pregătit pentru o posibilă dispariţie şi să mă îndrept spre adăpostul nostru de lângă Solonţ-Uturea. Scrisoarea era pusă în altă scrisoare de la o prietenă şi le ascunsesem acolo pentru a nu fi văzute de sora mea. Văzând că vor să le citească şi fiind o treabă nu tocmai uşoară pentru ei am aprins o ţigară, pentru a-mi păstra şi a ascunde neliniştea şi m-am oferit să le-o citesc eu.
Cum nu observaseră că sunt două scrisori, nu am mai aşteptat încuviinţarea
lor, le-am luat scrisorile din mână şi am început să le citesc, la început mai
rar şi cuvânt cu cuvânt pentru a mă putea urmări, căutând să le câştig
încrederea. Furaţi probabil de conţinutul scrisorii, nu au observat că am sărit
o pagină împreună cu scrisoarea de la Iaşi, apoi, sub motivul că nu doresc să
fie văzută scrisoarea de sora mea, am rupt-o şi am aruncat-o în sobă. Până să
se dezmeticească ei, i-am dat foc, ceea ce a făcut ca unul dintre ei să-şi dea
seama că i-am păcălit şi a venit imediat la sobă, dar văzând cum ardeau
bucăţile din scrisoare nu a mai zis nimic, pentru a nu se da de gol faţă de
colegul lui, mai puţin experimentat.
Nu s-a arătat a fi supărat de ceea ce
făcusem şi s-a comportat tot timpul civilizat. După arderea scrisorilor nu au
mai continuat percheziţia şi mi-au spus că va trebui să merg cu ei la Piatra
Neamţ, unde se va încheia un proces-verbal, care trebuie semnat şi de mine.
Mulţumit că am reuşit să ard scrisorile şi că nu mai continuă percheziţia şi
în alte locuri, mai ales pe afară, unde ar fi putut găsi ceva arme, am fost de
acord cu plecarea la Piatra Neamţ. Porneam la drum, lăsând în urmă casa şi
câinii care continuau să latre spre cei ce şedeau ascunşi în apropiere, cât şi
spre cei ce mă luau din mijlocul familiei. Păşeam liniştit pe o cale pe care
singur mi-am ales-o, fără a şti când şi cum se va termina, dar eram convins că
este drumul prin care se poate ieşi din beznă spre lumină. Şedeam în maşină
încadrat de cei doi agenţi ai Siguranţei, căutând să par cât mai liniştit şi
prefăcându-mă că nu bănuiesc nimic din ceea ce mi se pregăteşte. Nu se făcuse
ziuă, când am ajuns la Siguranţa din Piatra Neamţ. Pe atunci localul Siguranţei
era într-o casă particulară, pe strada Mihail Sadoveanu, colţ cu I.L.Caragiale
Şi care fusese transformată în acest scop. în podul casei se amenajase o cameră
mare, unde încăpeau până la 80-100 oameni.
Intrând în această cameră, mi-am dat seama de amploarea
arestărilor; am înţeles că situaţia era destul de gravă şi că nu era vorba
numai de un proces-verbal.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să văd cine mai
era arestat. Toţi erau puşi cu faţa la perete şi mi s-a atras atenţia că nu am
voie să vorbesc sau să privesc în jurul meu. în acele clipe, nu mă muncea numai
curiozitatea, ci trebuia neapărat să încerc, cât de cât, să-mi dau seama de
ceea ce se petrece. La prima vedere, am bănuit că s-au făcut arestări pentru a
fi duşi în lagăr, deoarece fuseseră aduşi aici tot felul de oameni, de diverse
orientări politice. M-a nedumerit lipsa unora care ar fi trebuit să fie
arestaţi printre primii. Se găseau arestaţi muncitori, intelectuali, elevi,
bătrâni, femei etc.
Pe măsură ce timpul se scurgea, numărul arestaţilor creştea şi am început
să-mi dau seama că situaţia este gravă şi nu poate fi vorba de trimiterea în
vreun lagăr. După masă începură să se audă gemete ale celor torturaţi, ceea ce
a făcut lumină în minţile tuturor.
După câteva zile, deoarece toate camerele se umpluseră cu arestaţi, unii am
fost duşi la penitenciarul din localitate.
Pentru prima
dată vedeam cum suntem repartizaţi în camere, după anumite criterii. Un arestat
cu numele de Dumeni, pe care îl cunoşteam de la Războieni şi care, în podul
Siguranţei, se aşezase lângă mine, cu toate că nu era un loc bun, repartizat în
aceeaşi cameră, ocupă patul de lângă mine şi se ţinu permanent în preajma mea. Aici
eram supravegheaţi de un gardian introdus în mijlocul nostru, pe care îl
cunoşteam şi în mod discret l-am rugat să-mi anunţe părinţii unde mă aflu. Am
observat" că am fost urmărit de Dumeni care, revenit la locul meu, se
apropie de mine încercând să pară discret şi mă rugă să vorbesc cu gardianul
să-1 ajute şi pe el să trimită un semn acasă. Mi-am dat seama de ticăloşia lui,
am înţeles că urmăreşte să-1 aibă la mână pe gardian cu un fapt compromiţător,
aşa că, înjurându-1 pe gardian, i-am spus iscoadei că mi-a vorbit urât şi că
mi-a interzis să mai discut cu el. Cu toate că gardianul mi-a anunţat părinţii
unde sunt şi că pot să-mi trimită alimente şi îmbrăcăminte, nu am mai vorbit
nimic cu el si nici măcar nu i-am mulţumit pentru serviciile făcute, din dorinţa
de a nu-i face rău. Acest gardian îmi era consătean şi-mi va povesti, după ce
mă voi elibera, că unul dintre anchetatori a fost informat că a stat de vorbă
cu mine, dar, recunoscându-şi vina, a fost sfătuit să nu-mi facă nici un
serviciu şi să nu spună la nimeni despre cele întâmplate. A fost probabil unul
dintre vechii anchetatori, care nu a vrut să-1 bage în puşcărie. După câteva
zile, am fost scos din cameră şi pus în lanţuri împreună cu Gheorghe Pivin şi
duşi din nou la Siguranţă, unde am fost vârî într-un beci.
În tot timpul cât am stat la Siguranţă, atât prima dată
cât şi a doua oară, nu mi s-a dat nimic de mâncare. A trebuit să mă limitez la
ceea ce mi se oferea de către cei ce primeau pachete de acasă. Cum în categoria
acestora intrau puţini, iar cei ce nu primeau, fie din cauza distanţei, fie
datorită faptului că familiile nu ştiau unde se află, formau marea majoritate,
s-a ajuns ca toată lumea să sufere de foame. Când am fost dus de la penitenciar
din nou la Siguranţă, nu mi s-a permis să iau cu mine mâncarea şi schimburile
primite de acasă, toate rămânând pe patul ce-mi fusese repartizat.
în beciul Siguranţei, unde am fost băgat, pe jos era nisip ud, fiind astfel
obligat să stau tot timpul în picioare. Tinereţea m-a ajutat să suport destul
de uşor oboseala, foamea şi frigul. Până atunci mai credeam că nu au date
precise despre mine, ceea ce îmi dădea curaj. A doua sau a treia zi am
descoperit o firidă într-un perete, în care am găsit un borcan cu brânză
amestecată cu unt, rămasă de la un alt arestat ce fusese scos de acolo. Am
mâncat puţin, restul rămânând în firidă şi după plecarea mea la Suceava.
La Suceava,
stând în cameră cu V. Ungureanu din Târgu Neamţ, am aflat că fusese borcanul
lui şi că, atunci când a fost mutat de acolo, nu putuse să-1 ia, părându-ne rău
la amândoi după brânza nemâncată.
Anchetatorii, în mod intenţionat, când vroiau să ne mute
dintr-o cameră în alta, ne chemau la cercetări, iar apoi eram trimişi în altă
cameră, unde nu aveam nimic din cele puţine ale noastre, urmărindu-se astfel
din primele zile înfometarea şi distrugerea morală a individului. La anchetă am
fost scos de două sau trei ori, fără a da vreo declaraţie. Ne băteau
îngrozitor, cu frânghia udă, cu bastoane de cauciuc sau ciomege, dar pe mine nu
m-au bătut. M-au ameninţat, m-au spânzurat de picioare cu capul în jos, dar nu
m-au lovit. Stoian, comandantul Siguranţei, mi-a spus înainte de a pleca la
Suceava că, dacă la Piatra Neamţ nu am vrut să vorbesc nimic, să ştiu de la el
că, acolo unde voi fi dus, voi spune totul. Nu l-am crezut, dar ştia el unde ne
trimite şi ce ne aşteaptă. Mai târziu, după ce am venit acasă, aveam să aflu că
se cunoştea cu un frate de al meu, care pe atunci era judecător de instrucţie
şi probabil din această cauză nu m-a bătut şi m-a avertizat în legătură cu
Suceava.
La Siguranţa din Piatra Neamţ, Petrică Măzăreanu, elev la
Liceul „Petru Rareş", a fost bătut cel mai mult şi cu o cruzime greu de
imaginat. Auzeam atât ziua cât şi noaptea, din beciul unde şedeam, gemete care
te cutremurau. îmi va povesti mai târziu la Suceava şi voi vedea pe corpul său
urmele loviturilor, care parcă nu mai vroiau să dispară. îl băteau cu frânghia
udă până leşina, apoi îl băgau într-o cadă cu apă rece până îşi revenea, ca să
înceapă din nou bătaia. Voiau să afle de la el unde se ascunsese C. Popârda
după evadarea de la Siguranţă şi tot ce ştia despre grupul F.D.C. din Piatra
Neamţ. Cu toate chinurile la care a fost supus, nu au reuşit să obţină de la el
nimic. A fost condamnat la 5 ani închisoare, iar după ce a fost pus în
libertate, a fost arestat din nou, condamnat la moarte şi executat în 1954, ca
urmare a unor lupte avute cu miliţia. Se poate spune că a făcut parte dintr-o
familie de martiri. Fratele său Mircea Măzăreanu, absolvent tot al Liceului
„Petru Rareş" şi student la Politehnică în Bucureşti, după ce a fost
condamnat la 20 de ani închisoare, a fost şi el executat. Sora lui elevă, după
cum îmi povestea tatăl lor, a fost supusă celor mai groaznice torturi. Mama lor
a fost şi ea arestată şi condamnată la un an închisoare, iar tatăl, după o
pedeapsă de 7 ani, a mai primit şi alta, administrativă, de 3 ani, în Delta
Dunării, la colonia Periprava. Aceasta este pe scurt drama unei familii de
ceferişti, care a trăit sub dictatura comunistă.
Tot la Piatra Neamţ, Gh. Pivin, ca urmare a bătăilor la care a fost supus,
a încercat să se sinucidă, tăindu-şi venele de la o mână, dar a fost descoperit
şi salvat de la moarte. Nici femeile nu s-au bucurat de un tratament mai bun;
amintesc doar cazul farmacistei Baliu, căreia tot în timpul anchetei i-au
fracturat o mână, ca urmare a loviturilor date cu ciomagul.
După ce am fost ţinut la Piatra Neamţ două săptămâni, am
fost dus la Suceava, unde aveam să fac cunoştinţă cu adevărata faţă a
comunismului şi cu ceea ce erau în stare să facă cei care s-au pus de bună voie
în slujba Moscovei. După o percheziţie sumară, deoarece nu aveam nici un fel de
bagaj, am fost dus într-o celulă unde l-am găsit pe I. Negură, student la Iaşi,
pe care îl cunoşteam din anul universitar 1946-1947. Numai după câteva zile de
la sosirea în celulă, aveam să văd că I. Negură acceptase să fie informatorul
Siguranţei şi va contribui la arestarea unui gardian din satul său, care îi
adusese un rând de schimburi de acasă, iar mai târziu va trece de partea lui Ţurcanu
în timpul reeducării şi va fi unul din cei care îmi va face primirea la Piteşti
în camera 4 spital.
Odată intrat în noua celulă, nu apucasem să ne punem
obişnuitele întrebări (când a avut loc arestarea, unde, pe cine am mai
întâlnit, etc.), că uşa se deschide şi este împins în mod ostentativ în celulă
acelaşi Dumeni. Mai târziu voi vedea că mi-a fost de un real folos aducerea
lui, deoarece, dacă nu ar fi apărut
în celulă Dumeni, aş fi vorbit ceea ce nu trebuia cu Negură. Aşa că întotdeauna răul are şi partea lui de bine. Peste
câteva zile am fost chemat să mi se dea schimburile ce îmi fuseseră aduse de la
penitenciarul din Piatra Neamţ, devenind şi eu posesorul unui prosop şi al unei
perechi de ciorapi pentru schimb.
După puţin timp de la sosirea în Suceava, am fost scos
din celulă şi dus Ia parter în faţa unui anchetator, care de la prima vedere
m-a făcut să-mi dau seama că mă aflu în faţa unui om cu experienţă, înaintea
căruia trebuie să-ţi cântăreşti bine orice cuvânt. După obişnuitele întrebări pentru
identificare, m-a întrebat dacă îmi sunt cunoscute o serie de nume şi dacă am
avut contacte cu persoanele respective. îmi erau cunoscute aproape toate numele
de care am fost întrebat, dar am răspuns că nu cunosc nici o persoană din cele
menţionate, după care am fost trimis la celulă. Ajuns în cameră, mi-am dat
seama de amploarea arestărilor şi de marele volum de informaţii pe care îl
deţin anchetatorii.
Ulterior am aflat că se numea Ciupagea şi că era şeful anchetatorilor de la
Suceava, unde au fost aduşi toţi cei arestaţi din Bucovina şi din partea de
nord şi centru a Moldovei.
În aceeaşi zi am fost dus la alt anchetator, despre care se vorbea că îl
cheamă Panaitescu şi că ar conduce anchetele şi arestările pe întreaga ţară,
zvon ce nu a putut fi verificat.
Era un bărbat înalt, puţin cărunt, de aproape 50 ani, îmbrăcat foarte
elegant, într-un costum gri şi cu un comportament civilizat. Mi-a pus aceleaşi
întrebări ca şi Ciupagea şi, primind aceleaşi răspunsuri, m-a trimis în cameră.
Mergând spre cameră, mi-am dat seama că m-a chemat mai mult pentru a mă vedea
şi a-mi arăta că mi se cunoaşte cel puţin o parte din activitatea mea de la
Iaşi. A doua sau a treia zi, am fost dus la anchetatorul care se ocupa de
judeţul Neamţ, al cărui nume era I. Aramă şi care era de un sadism greu de
imaginat. Toată ancheta lui se baza pe bătăi; era ajutat de doi indivizi care
simţeau o plăcere în a bate şi a tortura oamenii, pe nume Blehan şi
Danielevici. Atât după figură, cât şi după vorbă, nu păreau a fi români.
Pentru supuşenia oarbă faţă de partidul comunist şi contribuţia avută în
cercetările de la Suceava, anchetatorul I. Aramă va câştiga încrederea
superiorilor lui, folosind cel mai bun prilej de afirmare şi promovare în
ierarhia securităţii comuniste. Fiind un om perfid, sadic, dar şi laş, s-a
folosit în tot timpul anchetei de cei doi bătăuşi, Blehan şi Danielevici, la
torturarea celor arestaţi, iar când aceştia depăşeau limita suportabilului,
părăsea încăperea, făcându-le semn să se continue. Aceste plecări nu se datorau
unor sentimente umanitare, dimpotrivă, era o fugă de răspundere în cazul unor
decese.
Ieşit din cameră, urmărea prin vizetă continuarea
bătăilor, ceea ce-i făcea pe bătăuşi să fie mai brutali. Ca dovadă a încrederii
ce obţinuse după terminarea anchetelor, va primi sarcina de a supraveghea
deţinuţii din închisoarea Suceava, precum şi desfăşurarea proceselor, nefiind
străin de pregătirea aşa-zisei „reeducări". Scoaterea informatorilor ca
plantoane pe sală şi libertatea de care se bucurau, sau folosirea lui N. Dumei
ca informator şi chiar ca anchetator, confirmă rolul jucat de I. Aramă în
această acţiune. Mai târziu, Aramă va ajunge la Galaţi cu gradul de colonel,
iar după 1989, drept răsplată pentru serviciile făcute regimului comunist, va
fi avansat de regimul neocomunist la gradul de general şi adus în Bucureşti,
pentru a i se pierde urma.
Prima anchetă a fost mai mult un prilej de tatonare, de intimidare şi de a
ne cunoaşte, ancheta limitându-se la întrebări ce urmăreau mai mult relaţii
decât acţiuni propriu-zise, iar după aproximativ două ore am fost trimis în
celulă.
In acest timp, uşile de la camerele de anchetă erau deschise, pentru a se
auzi loviturile ce se dădeau, precum şi gemetele celor bătuţi, urmărindu-se
prin aceasta înspăimântarea celor ce erau duşi pentru a fi anchetaţi. Seara,
după orele 22, am fost scos din nou din celulă şi dus la camera de anchetă. In
drum spre biroul de cercetări, gemetele şi zgomotul loviturilor făceau ca să te
cuprindă groaza. în camera de anchetă, de la început mi s-a spus că trebuie să
declar şi să scriu tot ce ştiu, iar dacă nu o fac de bună voie mă vor obliga
şi, că până la urmă voi scrie tot ce cunosc, aducându-mi-se aminte parcă de
cele spuse de Stoian la Piatra Neamţ. Când le-am răspuns că nu am nimic de
scris, s-au repezit asupra mea, începând să mă lovească cu toţii, cu pumnii şi
cu picioarele, cu bastoane de cauciuc, iar Aramă cu un ciomag, până ce am fost
doborât pe duşumea. Apoi mi-au legat mâinile cu o sfoară, mi-au băgat genunchii
între mâini, au introdus pe deasupra mâinilor, sub genunchi, printre coapsă şi
gambă un par şi ridicându-mă cu tot cu par, l-au pus cu capetele pe câte o
masă; am rămas astfel atârnat de par cu capul în jos şi cu tălpile picioarelor
în sus.
După ce mi-au scos pantofii din picioare, au început bătaia la tălpi cu
ciomagul, apoi cu bastoane de cauciuc.
Ca să nu se audă prea tare gemetele, aveau obiceiul să ne astupe gura cu un
ciorap, asemenea unui căluş. Această operaţiune se făcea tuturor, având şi
scopul de umilire a celui anchetat. Când vedeau că picioarele se învineţesc şi
se umflă, erai dat jos de pe masă şi, după ce erai dezlegat, te obligau să
alergi prin cameră sau sală, pentru a se pune în mişcare sângele prin
ţesuturile strivite. în timpul alergării, continua bătaia cu ciomagul, cu
pumnii şi cu picioarele în felul următor: anchetatorii se aşezau pe sală sau în
cameră, dacă era mai mare, în linie dreaptă sau semicerc, având între ei o
distanţă de 2-3 m, iar victima era obligată să alerge prin faţa lor. Când
începea alergatul, primul anchetator îţi dădea o lovitură de picior în burtă
sau ficat, cum se nimerea, încât de durere te aplecai fără să vrei în jos, cu
mâna la locul unde erai lovit. în timp ce alergai încovoiat de durere, al
doilea te lovea cu ciomagul în spate. în urma loviturii primite, încercai să te
îndrepţi sau chiar să te laşi pe spate, timp în care al treilea anchetator îţi
aplica o nouă lovitură de picior la ficat sau burtă, care din nou te făcea să
te apleci de durere în faţă, dându-i posibilitatea următorului să te lovească
cu ciomagul de-a lungul spatelui.
În felul acesta, aproape toate loviturile te găseau cu muşchii destinşi,
fără nici o şansă de a le amortiza. Dacă totuşi reuşeai să nu te îndrepţi,
încercând să rămâi încovoiat pentru a-ţi apăra ficatul sau burta, te loveau
toţi în spate, până te îndreptai spre a primi lovitura pregătită pentru un
anumit punct. Fiind obligat să alergi cât mai repede spre a se pune în mişcare
sângele din tălpile picioarelor, loviturile erau atât de dese, încât era
aproape imposibil să iei o măsură de autoapărare prin încordarea muşchilor.
Cel de la mijloc, care lovea cu ciomagul, era schimbat din când în când de
către ceilalţi doi, deoarece numărul loviturilor lui erau duble în raport cu
ale celor ce loveau cu picioarele sau pumnii. Când credeau că ai alergat
suficient şi nu cedai, erai din nou pus pe par şi urcat pe mese pentru a fi
bătut iarăşi la tălpi, după care urma iar faza a doua de alergare.
După aproximativ 3-4 ore de anchetă şi bătăi, am fost trimis la celulă
pentru a mă gândi dacă accept să scriu tot ce ştiu.
Deşi nu
dădusem nici o declaraţie, ceea ce mă frământa era nu ce făcusem eu, ci ceea ce
ştiau ei. Mă convinsesem că ei cunosc multe lucruri, dar nu ştiam ce anume
aflaseră din cele ştiute de mine. în această situaţie, pentru mine nu erau
decât două posibilităţi - a spune totul sau nimic. Prima soluţie însemna
capitularea în faţa duşmanului şi încărcarea conştiinţei cu victime ce
decurgeau din această atitudine. A doua posibilitate însemna chinuri,
suferinţe, poate moartea sau salvare
miraculoasă. Această ultimă posibilitate, în timp, se putea bifurca, dându-ţi
şansa de a alege una din cele două
variante: prima variantă era intransigenţa până la capăt, iar a; doua
era o soluţie de compromis, adică de a recunoaşte ceea ce ei au ca date precise
din alte surse. Am considerat că a doua variantă este cea mai bună, deoarece
prima ar fi dus la exterminare şi nu ar fi folosit la nimic, din moment ce ei
cunoşteau din alte informaţii o mare parte din activitatea mea. Tot în sprijinul
variantei a doua începea să-şi facă apariţia şi slăbiciunea pornită din
întrebarea: „Voi putea rezista până la urmă tuturor chinurilor dacă aş alege
prima variantă?"
În celulă am avut timp suficient de gândire şi să hotărăsc ce am de făcut.
Am considerat că soluţia cea mai potrivită pentru acel moment este tăcerea,
răbdarea şi aşteptarea, pentru a-mi da seama, cât de cât, de modul cum vor
evolua evenimentele. Cei din cameră dormeau parcă lipsiţi de orice griji, în
timp ce eu căutam să descopăr ce ar putea cunoaşte călăii. Mergând la anchetă,
am întâlnit câţiva cunoscuţi şi ne-am făcut semne discrete că nu ne cunoaştem,
dar era prea puţin.
Pe atunci nu ţi se puneau ochelari la ochi sau pătura în
cap când mergeai la anchetă, iar gardienii erau majoritatea din cei vechi şi ne
priveau cu înţelegere şi chiar milă. Ştiau că suntem în cea mai mare parte
studenţi şi elevi şi mulţi erau cu sufletul alături de noi.
A doua zi dimineaţa am fost scos din nou la anchetă şi,
în afară de vechea formulă de a spune tot ce ştiau, pentru a-mi demonstra că
sunt în posesia multor date, m-au întrebat ce cunoştinţe am despre un grup de
elevi de la Liceul Comercial din Piatra Neamţ şi dacă îi ştiu. Auzisem de ei,
dar nu reuşisem să-i cunosc, fiind un grup izolat şi neavând nici o legătură cu
grupul meu. Mi-a fost uşor să dau un răspuns negativ, din care cauză au început
din nou să mă bată la tălpi, apoi am fost scos din cameră pe sală la alergat şi
bătut, după cum am mai arătat. Neavând probabil informaţii suficiente că aş fi avut
legături cu ei sau alte date concrete despre activitatea mea, după vreo două
ore de anchetă şi bătaie, anchetatorii m-au trimis la celulă pentru a mă
gândi, avertizându-mă că voi fi chemat din nou după masă.
Aveam să aflu mai târziu, când vor fi aduşi la Suceava, că unii dintre
elevi au fost siliţi să spună că mă cunosc. Deoarece picioarele îmi erau
umflate şi se învineţiseră, mi-am înfăşurat tălpile cu un prosop, gândindu-mă
cum se va termina această anchetă. întrucât turnătorul Dumei făcea glume văzându-mi
picioarele umflate şi înfăşurate în prosopul ud, mi-a venit ideea să mă plâng
în cameră că îmi cer lucruri despre care nu ştiu nimic, dând ca exemplu elevii
din Piatra Neamţ. în jurul amiezii, Dumei era scos în fiecare zi la anchetă,
probabil ca să mănânce mai bine şi să spună ce a mai auzit vorbindu-se în
celulă; revenea după aproape două ore, cu ţigări şi bine dispus. Pentru a-şi
ascunde intenţiile, încerca să povestească fel de fel de lucruri ce le auzise
sau văzuse în timp ce era anchetat, căutând să lase impresia că şi el era
anchetat şi supus unor mari presiuni.
Dumeni, când a fost scos la „anchetă", a povestit
probabil că eu mă plâng că nu cunosc elevii din Piatra Neamţ despre care sunt
anchetat, deoarece după masă nu am mai fost scos la cercetări, aşa cum fusesem
avertizat. Tot de la Dumeni am aflat, ceea ce s-a confirmat ulterior, că Lucian
Pascaru scrie cu lux de amănunte tot ceea ce ştie, îndemnându-i şi pe alţii să
facă la fel şi motivând că, cu cât vom fi mai mulţi arestaţi, cu atât mai greu
se va putea face un proces unui număr mare de oameni. Acum îmi dădeam seama că
ei sunt în posesia unor informaţii despre activitatea mea dusă la Piatra Neamţ.
Pascaru făcuse parte din unitatea F.D.C. a Şcolii Normale din Piatra Neamţ,
luase parte la tabăra din 1946 şi cunoştea multe lucruri, iar acum căuta să
aştearnă pe hârtie tot ceea ce îşi amintea, contribuind la implicarea multora
în proces, pe baza declaraţiilor lui. După câteva zile cu anchete mai uşoare,
intr-o zi am fost scos pentru cercetări încă de la ora opt dimineaţa şi
întrebat de această dată dacă îl cunosc pe Ion Buliman din Bacău, pe cine mai
cunosc de acolo şi apoi ce ştiu despre un adăpost din apropiere de Solonţ, în
care se găseau arme. Ca să mă înfricoşeze, Blehan şi Danielevici îşi făceau de
lucru cu nişte ciomege şi bastoane de cauciuc. îmi dădeam seama că au intrat în
posesia unor informaţii, totuşi am răspuns negativ la întrebările puse,
întrucât nu ştiam ce anume cunosc ei.
Ca urmare a răspunsurilor primite, au început să mă bată : m-au lovit la
început cu pumnii, cu picioarele şi cu bastoanele de cauciuc, apoi am fost
legat şi pus în „morişcă", pentru a fi bătut la tălpi, cu o duritate care
parcă le întrecea pe toate, urmând ca de obicei alergarea, însoţită de
loviturile obişnuite în burtă, ficat şi pe spinare. După mai bine de o oră de
anchetă şi bătaie, au început să-mi pună mai multe întrebări sub formă de
pariuri, pentru fiecare întrebare fixându-se un număr de lovituri la tălpi,
dacă îmi dovedeau că le cunosc şi că nu vreau să le declar. îmi dădeam seama de
situaţia dificilă în care mă aflam, dar eram obligat să accept propunerea lor,
întrucât numai aşa îmi puteam da seama de ceea ce cunosc ei şi ce aş fi putut
recunoaşte eu la nevoie. îmi amintesc că prima întrebare a fost „dacă îl cunosc
pe Ion Buliman din Bacău", la care am răspuns „nu", urmând ca pe
parcursul anchetei să-mi dau seama ce anume se cunoaşte din acţiunile la care
participasem împreună. Pentru această întrebare trebuia să primesc 50 de
lovituri la tălpi, dacă îmi dovedeau că îl cunosc. Am fost întrebat apoi ce
ştiu despre un adăpost din pădurea din apropiere de Solonţ, întrebare pentru
care cota fixată era de 100 lovituri la tălpi, în cazul în care mi se dovedea
că nu sunt sincer. începuseră parcă să mă amuze aceste întrebări, cu numărul
lor de lovituri, deoarece nu-i credeam în stare să mi le aplice. Eram şi
interesat să văd ce ştiu până acum despre mine, căci au urmat apoi întrebări
ca: ce arme am ascuns acolo? cine le-a
adus? cine a luat parte la construcţia adăpostului ? şi altele, la
care răspundeam automat „nu", fără să dau impresia că mă gândesc la ceva,
mai ales că întrebările erau puse repede, una după alta, ca să sperie şi să
nu-ţi dea timp de gândire. După punerea tuturor întrebărilor ce-i interesau pe
ei, m-au întors cu faţa la perete şi am auzit cum se deschide uşa şi cum cineva
intră în cameră.
Când mi-au spus să mă întorc cu faţa, spre surprinderea mea l-am văzut pe
Ion Buliman. Aş putea spune o dublură nereuşită a lui Buliman, cu o faţă
cadaverică, făcând eforturi disperate pentru a se ţine în picioarele care
refuzau parcă să-1 sprijine. Nu mai avea nimic din trăsăturile lui de altădată;
era de nerecunoscut.
L-au pus să spună de când mă cunoaşte şi să redea principalele momente la
care am participat împreună.
Abia mai putea să vorbească, iar în timpul povestirii se oprea din când în
când pentru a-şi recăpăta forţa, să poată continua mărturisirile.
A spus că mă cunoaşte din 1946 şi că a fost la mine acasă
ultima dată în luna noiembrie 1947, când mi-a spus că s-a hotărât să construim
un punct de rezistenţă în apropiere de Solonţ etc. M-au întrebat ce am de spus,
la care am răspuns că nimic nu-i adevărat şi că totul este o înscenare. Când
povestea Buliman, hotărâsem să mă menţin pe aceeaşi poziţie pentru a-mi da
seama de ceea ce au aflat ei şi cam ce nu se cunoştea încă. în acel moment, Ion
Buliman, printr-o mişcare a umerilor, mi-a dat a înţelege că nu a mai putut
rezista, uitându-se spre mine cuprins parcă de deznădejde şi neputinţă. Din
toate cele spuse de el mi-am dat seama că vorbea numai de lucruri şi fapte
cunoscute de mai mulţi, dar despre ce ştiam numai noi doi nu a scos nici un
cuvânt.
Acum am putut să aproximez ce informaţii deţin ei despre
activitatea mea. Din acea zi nu l-am mai văzut pe Ion Buliman, şi, după cum îmi
amintesc, chiar în noaptea următoare a murit. Am auzit o altă versiune a
morţii sale, cum că ar fi fost dus la spital după confruntarea cu mine, unde ar
fi murit după câteva zile. Nu este exclus ca această versiune să fi fost lansată
de anchetatori, spre a ascunde moartea sa în incinta închisorii. Cu o noapte
înainte de confruntarea noastră fusese bătut cu o cărămidă în piept, până i-au
distrus plămânii. în timpul bătăii, a făcut o hemoptizie masivă, vărsând
aproape 2 litri de sânge şi numai astfel a fost învins. Anchetatorii ştiau că
va muri, de aceea m-au scos atât de dimineaţă la anchetă. Nu l-am acuzat nici
atunci, nici după aceea, fiind tot timpul convins că a fost un om deosebit şi
că a murit ca un martir.
După moartea lui Ion Buliman, întâlnindu-mă cu cel mai bun prieten al său,
Vasile Alupei, acesta mi-a spus că în ziua de 29 iunie 1948, comisarul
Voicescu, care 1-a anchetat şi bătut, a venit în celulă la el şi 1-a întrebat
dacă Ion Buliman a fost bolnav de plămâni.
Răspunzându-i-se că „a fost perfect sănătos" şi fiind întrebat la
rândul său, de ce i-a pus această întrebare, anchetatorul Voicescu îi spuse că
Ion Buliman a avut o hemoptizie puternică şi că el crede că era bolnav de TBC.
Or, numai faptul că Buliman era militar la data arestării, fiind încorporat cu
puţin timp înainte, dovedeşte că se bucura de o sănătate perfectă.
După îndepărtarea lui Ion Buliman, a început calcularea loviturilor ce urma
să le primesc în urma pariului impus de anchetatori, în total 260 lovituri la
tălpi. In urma acestei confruntări, mi-am dat seama despre ce se poate vorbi şi
despre ce nu. După zâmbetul celor ce făcuseră calculul, speram că este o glumă
şi că vor renunţa a mă mai bate. Dar m-am înşelat când am crezut că mai există
şi câte o fărâmă de omenie în aceşti călăi. M-au legat şi m-au aşezat din nou
pe parul dintre cele două mese, iar Danielevici a început să mă lovească, în
timp ce Blehan număra loviturile zâmbind satisfăcut. Nu-mi amintesc câte
lovituri am primit, ştiu doar că după un timp am fost dezlegat şi pus să alerg,
iar ei continuau să mă bată conform metodelor întrebuinţate până atunci. După
ce au considerat că am alergat suficient, m-au legat din nou şi m-au pus la
morişcă, pentru a continua bătaia la tălpi, cerându-mi să declar tot ce ştiu şi
ameninţându-mă cu noi confruntări. M-au bătut până mi-am pierdut cunoştinţa,
iar după ce mi-am revenit, m-au dezlegat, obligându-mă să alerg din nou şi să
primesc loviturile în timpul alergării, conform obiceiului. Parcă, pentru a
căuta să demonstreze că nu sunt dispuşi să facă concesii, au continuat să
numere loviturile până la 260, ca după aceea atenţia să le fie îndreptată spre
alergare şi loviturile cu picioarele.
Din acea zi am început să scriu şi eu declaraţii privind
activitatea mea propriu-zisă. Scriam căutând să confirm ceea ce ştiau ei, fără
a mă îndepărta de la cele cunoscute, în cea mai mare parte numai despre
activitatea mea şi încercând să minimalizez anumite lucruri. Astfel, tot timpul
am susţinut că eu m-am dus la Solonţ pentru a lua parte la o tabără de muncă,
fără a cunoaşte scopul acestui adăpost, evitând astfel unele contradicţii cu
declaraţiile date de alţii. De asemenea, deplasările mele la grupurile F.D.C.
din Roman, Bacău sau Piatra Neamţ căutam să le justific deoarece eram student
la Drept şi puteam să lipsesc de la cursuri, fiind folosit drept „curier".
N-am afirmat vreodată că am avut sarcina să mă ocup de aceste grupuri şi nu am
folosit în declaraţie denumirea „Sectorul I. F.D.C. din Moldova".
Acceptând această poziţie, trăiam permanent sub tensiunea
unor noi mărturii, urmare a altor arestări. De aceea, de câte ori eram scos la
anchetă eram obsedat de întrebarea: Oare ce au mai aflat? Nu după mult timp
avea să vină în camera unde stăteam un fost comisar din Iaşi, după câte îmi
amintesc se numea Marcov. Era basarabean, fiind unul din cei doi oameni din
cadrul Siguranţei care ne ţineau la curent cu tot ce ne interesa. De la Iaşi
fusese însărcinat cu escortarea unui nou arestat până la Suceava, urmând a fi
dat anchetatorului Pompilian, care se ocupa de judeţul Iaşi. După ce 1-a
predat anchetatorului, în loc să îi dea un act prin care să se confirme
predarea celui adus, i-au spus să-şi scoată cravata, cureaua, şnururile, pentru
că este arestat. în plicul sigilat care conţinea actele privind pe cel arestat
se găsea şi mandatul lui de arestare.
Il compătimeam, dar era şi un motiv de a ne
distra de păţania lui. Ne amuza când îl auzeam spunând că mai bine fugea în
munţi cu cel arestat. îmi amintesc că a primit o condamnare de 7 ani, pe care a
suportat-o destul de greu.
Activitatea mea de la Piatra Neamţ cunoscută de ei s-a limitat numai la
anul 1946, când făcusem parte din grupul F.D.C. De la Doina, din Roman, ştiau
despre mine că ţin legătura între judeţele din centrul Moldovei şi Iaşi.
Susţinând că eram numai curier, am căutat să-i conving că nu cunoşteam
decât o persoană două din judeţ. O dată cu aflarea implicării mele în
construcţia adăpostului de la Solonţ şi a legăturilor mele cu alte judeţe, s-a
pus accentul pe activitatea mea dusă în afara judeţului, mai ales că cea din
Piatra Neamţ era cunoscută din declaraţiile lui Pascaru.
Deşi nu aveau informaţii importante în acest sens, au continuat presiunile
asupra mea, scoţându-mă mereu la anchetă. Era spre sfârşitul cercetărilor şi
căutau să mai descopere ceva. într-o zi am fost scos din nou din celulă şi dus
la anchetă. Fără să mai întrebe ceva, mi-au dat hârtie şi mi-au spun să scriu
tot ce nu am declarat până în acel moment.
Începuse să mă cuprindă panica, neştiind ce lucruri noi au apărut în alte
declaraţii. Le-am spus că nu mai am nimic de scris, întrucât am declarat tot ce
am ştiut. Drept urmare, m-au luat din nou la bătaie în toate felurile, la
palme, la tălpi, alergări etc. La un moment dat am crezut că au aflat că fusesem
numit în 1947 şeful sectorului I. F.D.C, dar m-am liniştit cu gândul că voi
susţine că şef de sector sau curier este acelaşi lucru. îmi era de asemenea
frică să nu fi aflat ceva despre cele câteva grupuri de ţărani, dar despre
aceştia eram hotărât să nu vorbesc, indiferent de torturile la care aş fi fost
supus. A vorbi despre ei însemna pentru mine nu numai a-i trăda, dar şi a mă
rupe pentru totdeauna de sat, de familie, a mă compromite definitiv în faţa
celor ce mă cunoşteau de copil, aruncând o pată de neşters asupra părinţilor
mei. îmi era frică să nu fi vorbit despre ei Gh. Pivin, deoarece îi prezentasem
pe câţiva; el putea să o facă, eu însă nu. Susţinând în continuare că nu mai am
ce spune, am fost din nou luat la bătaie în toate felurile practicate până
atunci. După bătaia la tălpi şi alergarea prin cameră, am fost legat cu mâinile
la spate şi culcat cu faţa în sus în mijlocul camerei, cerându-mi să spun pe
cine mai cunosc la Roman sau la Bacău în afara celor declaraţi. Această
întrebare parcă mi-a dat forţe noi, confirmându-mi lipsa unor noi date privind
activitatea mea şi parcă eram mai liniştit. Blehan şi Danielevici şedeau în
cameră în direcţii opuse, iar lângă mine Aramă mă ameninţa, cerându-mi să
declar pe toţi pe care îi cunosc. La un semn al lui Aramă, cei doi au început
să alerge spre mine, sărind în acelaşi timp cu câte un picior pe pieptul meu.
în timp de Blehan şi Danielevici continuau să sară pe pieptul meu, Aramă cu
Dumei, ce a apărut între timp în cameră, îmi cereau să declar pe toţi cei pe
care i-am cunoscut la Roman şi Bacău şi pe care nu i-am declarat încă. Fiind
crescut la ţară, fusesem destul de voinic, iar pentru a diminua efectul
săriturilor pe piept, în timp ce se apropiau de mine, căutam să inspir cât mai
mult aer în plămâni. Acum ancheta mi se părea mai uşoară decât atunci când eram
bătut la tălpi. Văzând că nu mai obţin nimic de la mine şi fiindu-le probabil
frică să mă mai bată sau să mai sară pe pieptul meu ca până atunci, au chemat
pe, comisarii anchetatori Bălăceanu şi Pompilian, care se ocupau de loturile
din judeţul Iaşi, spre a-i ajuta şi a continua ancheta. Aceştia erau
consideraţi cei mai experimentaţi dintre anchetatorii de la Suceava, fiind
cunoscuţi şi pentru duritatea şi sadismul lor.
După ce m-au dezlegat şi m-au ajutat să mă ridic de pe
podea, după aproape două ore de anchetă condusă de aceştia, am reuşit să-i fac
să creadă că este posibil să nu mai cunosc pe cineva în afară de şefii de
grupuri. Deşi unii din Bacău mă cunoşteau încă din 1946, nu au spus numele meu
celorlalţi, ceea ce a făcut ca eu să apar numai în declaraţiile lui Buliman şi
în altele unde nu am putut fi ocolit. în legătură cu laşul, întrucât Florică
Dumitrescu se mutase la Bucureşti, fiind anchetat acolo, iar Gheorghe Unguraşu
a fost arestat mai târziu, probabil nu s-a vorbit de mine, deoarece nu s-au
făcut confruntări şi nu am fost supus anchetatorilor ce se ocupau de judeţul
Iaşi.
După această anchetă foarte grea, în urma căreia am rămas
cu o ruptură de peritoneu, cele ce vor urma vor fi mai uşoare şi de mică
importanţă, nemaifolosindu-se vechea formulă „spune tot ce ştii", în unele
cazuri recurgându-se şi la confruntări. Ca urmare a unor mutări din celule, voi
ajunge în aceeaşi cameră cu Dan Lucinescu, Titi Stoica, Octav Obreja ş.a., care
m-au pus la curent cu arestările din Moldova şi Bucovina. Apariţia unor noi
capete de acuzare căutam să o pun pe seama uitării sau a faptului că au fost
considerate fără importanţă şi, fiind acum cunoscute de ei, le recunoşteam şi
eu, dacă nu implicau pe cineva din afară. Cu toate acestea, se trăia sub
tensiune, deoarece se reuşise să se mai salveze câte ceva. într-o după-amiază,
pe la sfârşitul lui august sau septembrie, apăru în cameră N. Creţulescu, fost
şef de grup F.D.C. Neamţ în anul 1947.
Nu ştiu cum am sărit în faţa lui întrebându-1 de unde
vine şi dacă a fost anchetat, deoarece nu auzisem de arestarea lui până atunci.
Mi-a spus că vine de la Bucureşti şi că nu a fost încă anchetat. Nu l-am mai
lăsat să vorbească şi am început - să-i spun ce trebuie să declare şi apoi ce
se ştie şi ce poate spune pentru a nu fi bătut. Nu am terminat de spus tot ce
aş fi vrut să-i spun că uşa se deschise şi fu chemat la anchetă. Începui să
trăiesc din nou sub o tensiune greu de relatat şi nu ştiam cum să-i mulţumesc
lui Dumnezeu că ne-a ajutat să ne întâlnim. Era în joc libertatea unor oameni
şi mă gândeam la o răzbunare din partea anchetatorilor pentru că i-am minţit că
nu mai ştiu nimic. După aproximativ două ore, care pentru mine au fost extrem
de lungi, a apărut în cameră N. Creţulescu.
Am sărit să-1 întreb cum a decurs ancheta. Mi-a spus că totul a decurs bine
şi că a dat o declaraţie aşa cum îi spusesem eu. A povestit apoi că
anchetatorul, văzând că declară de bună voie, s-a purtat frumos, spunându-i că
bine a făcut că a declarat tot ce ştie de bună voie, deoarece totul este
cunoscut de ei.
L-au întrebat apoi cum de s-a hotărât să spună tot. Când
a răspuns că în camera în care a fost repartizat s-a întâlnit cu mine şi că
l-am sfătuit să declare tot, deoarece este cunoscută activitatea noastră, nu
l-au mai întrebat nimic. Am răsuflat uşurat văzând că am scăpat de noi anchete,
mulţumit şi de salvarea celor ce nu fuseseră arestaţi. După mai puţin de o oră,
N. Creţulescu va fi mutat în altă cameră, dar nu înainte de a fi pus la curent
cu tot ceea ce ştiu sau nu ştiu anchetatorii.
Dumnezeu ne ajutase atât pe mine cât şi pe Creţulescu,
poate unicul care a avut norocul să treacă prin anchetă fără să fie maltratat.
Anchetele se răreau, doar apariţia unui nou arestat ne mai tulbura liniştea. Şi
în continuare anchetatorii vor face o nouă greşeală. Cei care erau aduşi din
alte părţi sau noii arestaţi nu vor mai fi repartizaţi în camere cu alţi
arestaţi, cum s-a întâmplat cu Creţulescu, ci vor fi băgaţi în celulele de la
subsol. Aceste celule aveau însă geamurile spre curtea unde eram noi scoşi la
plimbare, unde reuşeam să primim sau să transmitem ceea ce ne interesa. Această
situaţie va avantaja pe toţi deţinuţii, nemailimitându-se numai la o cameră.
Scriind aceste amintiri, am căutat să redau doar câteva momente din timpul
anchetelor ce au avut loc sub regimul comunist. După câte se vorbea prin
închisoare, anchetele de la Suceava au fost printre cele mai dure şi umilitoare
din ţară, justificate poate prin marele număr de arestări din toate păturile
sociale, precum şi prin aversiunea moştenită din tată în fiu a moldovenilor
faţă de ruşii cotropitori. La Suceava au fost omorâţi oameni în bătăi, alţi
oameni şi-au pierdut minţile din cauza torturilor sau au rămas cu infirmităţi
pentru toată viaţa. Gradul de ticăloşie al acestor torţionari s-a putut vedea
atunci când anchetatorul Aramă şi cu Dumei l-au forţat pe Constantin Olaru
să-şi bată propriul tată, care nu voia să recunoască nişte învinuiri ce îi erau
aduse.
Anchetatorii, voind să-1 includă în proces şi pe Petru
Olaru, un vechi legionar căruia nu i-au găsit nici un cap de acuzare, l-au
bătut pe fiul său Constantin Olaru, pentru a recunoaşte că şi tatăl său era
implicat în activitatea sa.
Ca orişice tânăr, Olaru nu şi-a dat seama de gravitatea
acestei afirmaţii şi, pentru a scăpa de bătăi, a scris declaraţia aşa cum 1-a
învăţat anchetatorul Ion Aramă, împreună cu N. Dumei.
Petru Olaru, care mai auzise de asemenea cazuri, nu voia să recunoască,
rezistând la bătăile la care era supus. Deoarece P. Olaru era bătrân şi bolnav,
fiindu-le frică să-1 mai bată ei, l-au adus pe C. Olaru, care era deosebit de
timorat şi l-au obligat să-şi lovească tatăl, cerându-i să recunoască
afirmaţiile sale. Pe baza declaraţiei lui C. Olaru şi a altora, obţinute în
urma torturilor la care au fost supuşi, P. Olaru a fost şi el condamnat, la 5
ani închisoare.
Ajuns la penitenciarul din Gherla, se va îmbolnăvi foarte rău, iar un
reumatism poliarticular îl va anchiloza în aşa grad, că nu se va mai putea
mişca din pat. Chiar în situaţia aceasta nu va fi scutit de chinurile
reeducării. Modul cel mai sadic de a-1 chinui era când un reeducat îl lua în
spate ţinându-1 numai de mâini şi începea să-1 scuture, provocându-i dureri
îngrozitoare. Atât de gravă a fost acea anchiloză, încât chiar când a ajuns în
libertate nu a mai coborât niciodată din pat.
De acelaşi tratament brutal şi plin de cruzime au avut
parte atât bărbaţii cât şi femeile, bătrânii sau minorii. îmi amintesc de
călugărul Comănici de la Mănăstirea Neamţ, care, purtând acelaşi nume cu un
nepot al său, a fost şi el arestat, torturat şi umilit fără nici o vină. Ţi se
rupea inima de mila lui, din cauza umilinţelor la care era supus.
Masa era foarte slabă, încât în scurt timp majoritatea am ajuns distrofici.
Unora li se mai acorda dreptul la pachete cu alimente sau îmbrăcăminte, dar
această favoare era lăsată la aprecierea anchetatorilor şi a şefilor de
Siguranţă din judeţ, iar de multe ori aceste drepturi deveneau motive de şantaj
pentru cei naivi. Spre sfârşitul toamnei, mi s-a adus şi mie un pachet cu haine
pentru iarnă, iar înainte de proces am primit unul cu alimente. în judeţele
unde şefii de Siguranţă şi anchetatorii mai aveau în suflet un strop de omenie,
se primeau pachete lunar şi avea parte de ele aproape toată lumea, ceea ce nu
putea fi vorba la cei din judeţul Neamţ.
Datorită regimului aspru, precum şi a diverselor forme de
şantaj, oamenii care afară se bucurau de respectul tuturor vor deveni aici
unelte uşor de manevrat de către anchetatori. Astfel, A. Rotundu, fostul
director al Liceului „Petru Rareş" din Piatra Neamţ, arestat fără a avea
vreo vină, va deveni colaborator al anchetatorilor, fiind surprins cu numeroase
note informative. Dr. Butnaru, arestat fără motiv, după ce a ajuns polonicar şi
pus să împartă masa, a avut o comportare urâtă atât faţă de bărbaţi cât şi faţă
de femei. Se putea observa la mulţi din cei care au fost arestaţi din
întâmplare că ne priveau cu oarecare răutate, considerându-ne pe noi vinovaţi
de întemniţarea lor, fără să-şi dea seama că erau victimele unor intrigi puse
la cale în mod discret de către anchetatori şi oamenii lor.
Tot în această
puşcărie va fi aruncat acel germen al reeducării în sufletul unor oameni
dezechilibraţi mintal, descoperiţi de cei însărcinaţi cu acest lucru, acţiune
ce va culmina la Piteşti şi de care voi vorbi pe parcursul amintirilor.
În această atmosferă vor începe procesele de la Suceava, unde s-a deplasat
Tribunalul Militar din Iaşi, avându-1 ca preşedinte pe generalul Gh. Gheorghe.
Pentru fiecare judeţ au fost făcute mai multe loturi, pe diverse categorii:
elevi, studenţi, femei, maturi etc. Au fost formate trei completuri de
judecată, care au funcţionat în trei schimburi, deci zi şi noapte.
Apărarea a fost numită din oficiu, nepermiţându-ni-se să luăm legătura cu
avocaţii. Nu numai că nu am fost apăraţi la proces, dar am fost mai mult
acuzaţi.
Nu s-au cerut, cel puţin pentru minori sau bătrâni
circumstanţe atenuante, dimpotrivă, se cereau pedepse grele, care să fie de
exemplu şi pentru alţii. De la Piatra Neamţ au, fost repartizaţi pentru a ne
apăra avocaţii Katz, I. Mâţă şi I Timofte, care nu au făcut decât să
batjocorească justiţia românească. Demn de remarcat este că în timpul
procesului nu a fost nici un caz de arestat care să se umilească în faţa
instanţei, nimeni nu a lăsat să se înţeleagă că ar regreta cele făcute şi toată
lumea a renunţat la ultimul cuvânt, ca urii
protest la parodia de proces ce a avut loc.
Odată judecaţi ne simţeam mai uşuraţi, scăpaţi de griji şi speram să nu mai
avem de-a face cu teroarea anchetatorilor şi să fim transferaţi la un
penitenciar de execuţie a pedepsei.