PITESTI (4)

Ultima constrângere de lepadare

Torturile cu ridicarea mâinilor, apoi prostituarea spirituala si morala a constiintei, ne-au întarit convingerea ca vom ajunge, pâna la urma, ori la nebunie, ori la lepadarea de Miscarea Legionara.

În cele doua saptamâni de dupa Pasti, când s-a continuat cu declaratiile publice si cu cele scrise la camera 4 spital, fiecare dintre noi si-a facut un sever proces de constiinta, gândindu-se ce sa aleaga. Nebun, n-ai mai fi fost de folos nimanui. Daca te lepadai, insultai Miscarea, având însa o sansa, aceea de a te pastra întreg la minte.

Se mai punea o întrebare: dupa cele vazute si traite, convinsi fiind ca nici într-o suta de ani nu se va întâmpla nimic în lagarul comunist, pentru ca fuseseram vânduti ca o marfa pieritoare, pentru interese meschine, fara sa se tina seama de drepturile omului, de care se facea atâta caz, în aceste conditii deci, mai avea rost sa traiesti?

Pe de alta parte, ca indivizi singuratici, ce mai reprezentam noi pentru Miscarea Legionara? Atunci când intraseram pe poarta acelui infern, noi eram deja morti pentru Legiune. Noi nu ne-am facut decât datoria sa luam parte la o lupta pe care o pierdusem deja si în care am fost îngenunchiati si torturati. Or, atunci ce rost mai avea daca ne lepadam sau nu de Miscarea Legionara? Lepadarea ducea la compromiterea totala, la desconsiderare, iar nelepadarea, la nebunie. În ceea ce ma privea, alternativa nu avea nici o ratiune. Ajunsesem atât eu, cât si camarazii mei, la ultima limita, la punctul mort.

Cei mai optimisti dintre noi au încercat sa-si rezolve aceasta problema de constiinta ca Gheorghiu, cel cu exemplul fetei frumoase, pe care o iubea atât de mult. Si multi i-au urmat exemplul, lepadându-se formal.

Ceea ce nu adusese anul, a adus ceasul în care a murit „balaurul rosu" de la Kremlin.

Totusi, era prea târziu. Multi se lepadasera de Miscarea Legionara. Celor ce au cerut o amânare li s-a refuzat. Singurul care nu s-a lepadat a fost Nedelcu Aristide, nebun însa, deci scos din calcul.

Acesta a fost scopul ocultei de la Moscova: sa ne lepadam de Legiune, prin torturi continue si insuportabile, ca sa ne compromitem moral unul fata de altul si sa ne pierdem încrederea reciproca.

Voi, camarazi ai nostri care n-ati trecut pe unde am trecut noi si mai sunteti în viata, si cei care veti veni dupa noi, judecati-ne cum va va îndemna constiinta. Pe noi ne-a judecat sever constiinta noastra. Torturile prin care am trecut nu le dorim nici dusmanilor nostri.

Ce argumente mai pot aduce eu, în legatura cu lepadarea noastra de Legiune? Ne va judeca istoria, dupa o dreapta judecata si nu o parodie de proces, asa cum ne-au facut bolsevicii, în spatele carora trona Internationala rosie.

Cei mai buni si mai mari dintre noi au fost ucisi.

Denigrarea Legiunii si a sefilor legionari

Hidra satanei, comunismul, nu s-a multumit însa numai cu compromiterea noastra unul fata de celalalt, prin lepadarea de Legiune, ci ne-a constrâns sa aducem cele mai josnice insulte, calomnii si denigrari Capitanului nostru, sefilor si camarazilor nostri pe care i-am cunoscut.

Nicolski voia sa aiba în scris de la tineretul legionar, nu lepadarea de Miscarea Legionara, pentru ca aceasta nu ni s-a cerut în scris, fiind si ei convinsi ca nu era decât formala, ci ceva mai mult.

Rog pe camarazii mei sa înteleaga si sa fie convinsi ca majoritatea dintre noi, cu foarte putine exceptii, s-au lepadat doar formal de Legiune si au ramas tot restul vietii pe pozitia exprimata la interogatoriu de Gheorghiu în povestea cu fata frumoasa careia i-a ramas fidel.

Cât priveste denigrarea, calomnierea, insultele si înjosirea sefilor legionari, ele n-au fost scrise de noi, ci de catre cei din comitet. Ele au fost adunate si date lui Turcanu, care le-a trimis lui Nicolski.

În general, la tineretul legionar de la munca silnica, problema denigrarii sefilor legionari a fost cât se poate de decenta. Vazând Nicolski ca nu ajunge la scopul urmarit, a inventat atunci insulte si calomnii la adresa celor mai mari sefi legionari, pe care le-a dat în scris sefilor comitetelor de tortura, prin Turcanu, ca sa fie citite în fata noastra. Majoritatea dintre noi, cu rare exceptii dintre elevii si studentii mai tineri, n-au dat nici o importanta acestor calomnii.

În aceasta privinta, tot Gheorghiu a dat solutia.

Întrebat ce fapte reprobabile ar sti despre sefii legionari si despre legionari în general, cu un calm de sfânt si cu o atitudine morala ireprosabila, el i-a raspuns lui Zaharia: „Bine, domnule, m-ai torturat sa-mi parasesc iubita, identificata cu Legiunea, sa n-o mai iubesc, sa ma lepad de ea, dar ca s-o insult, s-o denigrez, s-o calomniez pentru ca am iubit-o cândva, acest lucru, domnule, nu se mai poate!”

„Nici daca cel iubit te-a parasit, pentru dragostea avuta fata de el, bunul simt nu-ti permite sa-l vorbesti de rau. Ne-ati torturat, obligându-ne sa ne mâncam excrementele si sa spunem ca a fost un lucru bun, dar, în problema dragostei, nu mai încape compromis”.

„Eu nu stiu nimic, nici n-am vazut si nici n-am auzit despre fapte reprobabile ale sefilor legionari pe care i-am cunoscut. Vreti sa inventez calomnii? Nici asta nu se poate!"

Atitudinea lui Gheorghiu a fost salvatoare pentru majoritatea dintre noi. La fel am raspuns si eu la întrebarea lui Zaharia si pentru asta am platit cu vârf si îndesat.

Cum puteau fi defaimati, ce li se putea reprosa lui Radu Gyr, Nicolae Patrascu, Vica Negulescu, Costache Oprisan, Gabriel Balanescu, lui Radu Mironovici, Petre Tutea, Mircea Nicolau, grupului inginerilor de la Politehnica din Iasi, lui Nelu si Ion Paunescu, lui Eugen Teodorescu, preotului si avocatului Pâslariu, procurorului Ambrozie si sotiei, lui Gili Ioanid, Ion Ianulide, Popescu Ion, Lefa Aristide, Popescu Traian, Florica Dumitrescu, Mircea Motei, Gelu Gheoghiu, Reus Gheorghe, fratilor Scutaru, lui Ion si Mihai Lungeanu, lui Lazar Andrei, Emil Brânzei, Teodoru Valeriu, fratilor Ion si Costica Stamate, lui Vasile Patrascu, Neculai Simionescu, Pintilie Ion, Nedelcu Aristide, Iosub Mihai, Costica Butan, Zelica Berza, Ungureanu Vasile, Hoinic Dragos, preotului Tatulea, Oltei Manoliu, lui Nicola Beuran, surorilor Dumitriu, lui Gioga Parizianu, Gherase Aurel, preotului Grebenea, lui Aurel Obreja si înca miilor si miilor de legionari nepomeniti aici?

De aceea le cer iertare camarazilor morti în închisori si celor care mai traiesc, carora nu le-am amintit numele si care au fost tot atât de buni, dar pe care memoria mea nu i-a putut retine. Nu i-am trecut nici pe cei din strainatate, pe cei parasutati si nici pe cei din grupul lui Gavrila din Fagaras.

Sau, ce puteam spune rau despre seful Miscarii Legionare, Horia Sima, sub a carui comanda ne aruncasem în lupta?

Prin aceste denigrari, insulte si calomnii, oculta moscovita urmarea smulgerea din inima si constiinta tineretului legionar a mitului elitei legionare. Acesta a fost scopul pe care si l-a propus, dar pe care n-a reusit sa-l atinga.

Vazând Zaharia ca nu scoate de la noi ce sconta, a adus de la Turcanu niste hârtii, scrise cu tot felul de invective si ni le-a citit. Dar nici asa n-a reusit sa-si atinga scopul, pentru ca trebuia sa prezinte probe sau cel învinuit sa-si recunoasca el însusi fapta.

Ca sa-si ascunda miseliile, comunistii le aruncau pe seama adversarilor lor.

Tortura constiintei morale

Prima data când am fost întrebati daca mai suntem sau nu legionari, numai cinci dintre noi spusesem ca nu mai eram.

A urmat apoi tortura pozitiei fixe pe prici cu mâinile în sus si bataile administrate celor ce nu suportau aceasta tortura, continuându-se cu batjocorirea lui Dumnezeu din Saptamâna Patimilor si „pelerinajul” în genunchi prin camera, timp de opt zile, urmate de lepadarea tuturor de Legiune.

Atunci Turcanu a afirmat în fata tuturor ca nu mai exista legionari.

Eram în a saptea zi de torturi de nedescris. Memoria ne fusese golita de „tot ce stiam si nu stiam” referitor la activitatea noastra si a celor din „libertate”.

Pentru a mai scapa de aceasta tortura insuportabila multi dintre noi, si mai ales dintre cei tineri, au declarat vrute si nevrute, stiute si nestiute, pentru ca suferinta depasise limita de rezistenta.

Vorba româneasca: „Sa nu dea Dumnezeu omului cât poate rabda”, se adeverise într-un mod dramatic. Fotografia acestor figuri care exprimau deznadejdea ajunsa la culme, si chinul ajuns la nebunie, ar fi fost cea mai cutremuratoare dovada a bestialei dezlantuiri satanice. Psihologii, parapsihologii, psihiatrii si alti specialisti ar fi avut un bogat material de studiu. Imaginile ar fi grait din plin ce înseamna teroarea comunista si de ce nu s-a petrecut pâna în prezent, nici un fel de rascoala în imperiul comunist împotriva satanicei stapâniri.

Daca declaratiile, scrise si nescrise, ne-au pustiit memoria, daca lepadarea de Legiune ne-a compromis ca legionari, totusi cea mai odioasa tortura, care a actionat în intimitatea noastra, a fost prostituarea constiintei morale.

Constiinta este cea mai intima parte a omului.

Datorita acestei intimitati, inabordabile de catre un alt subiect, Mântuitorul a instituit Sfânta Taina a Spovedaniei, prin puterea data Sfintilor Apostoli si transmisa de acestia tuturor preotilor, pâna la sfârsitul lumii, prin cuvintele: «Ce veti dezlega pe pamânt, dezlegat va fi si în ceruri si ce veti lega pe pamânt, va fi legat si în ceruri». Acest mandat, încredintat omului prin preoti, este mandatul prin care Dumnezeu i-a îngaduit insului sa ia parte la marea opera de mântuire a sa.

Cel ce se spovedeste îsi goleste constiinta, în fata duhovnicului sau, de tot ce este inuman în el, de toate ispitele si momelile diavolesti si de tot raul facut semenului.

Din toate torturile pe care le-am vazut si pe care, de acum, si cititorul a fost în masura sa le cunoasca, tortura morala a întrecut orice imaginatie. De aceea, nimeni nu are dreptul în lumea aceasta sa siluiasca sub nici un motiv intimitatea constiintei aproapelui sau, pentru ca libertatea de constiinta a fost data omului de Dumnezeu.

Fiecare dintre noi a fost torturat ca sa-si dea seama ca nu are nici o posibilitate de a se sustrage acestei „prostituari” morale.

De aceea, unii au inventat sau exagerat fapte pe care nu le-ar putea crede nici cea mai bolnava minte, numai ca sa fie crezuti si sa scape de torturi. Erai întrebat daca în afara de furt, minciuna, înselatorie – pe care trebuia sa le marturisesti public – ai mai comis si perversiuni sexuale, prostituarea constiintei privind mai ales perversiunile si relatiile sexuale. Or, tineretul legionar din cadrul Fratiilor de Cruce sau din centrele studentesti fusese educat tocmai spre a fi ferit de perversiuni, atât pe plan moral cât si pe cel sexual.

În fata comitetului de tortura, ti se punea întrebarea daca ai facut vreo perversiune sexuala. Daca raspundeai negativ, erai torturat pentru ca nu ai facut-o; iar daca afirmai contrariul, erai de asemenea torturat, pentru ca ai facut-o; oricum, erai torturat.

De aceea, ajungeai în situatia lui Andrisan, cu barba sau fara barba. În acea nebunie a disperarii, în urma cumplitelor torturi continue, multi au ajuns la concluzia ca „spun tot si fac orice”.

În acest stadiu, când puterea de judecata, pudoarea si bunul simt fusesera de mult abolite, când cel torturat se zvârcolea în mocirla, stiind ca mâine putea înnebuni pe prici ca Pintilie, Nedelcu si Ionescu, ce i se mai putea pretinde acelui tânar?

Unii dintre noi au început, sa povesteasca, fara nici o reticenta, fel de fel de fapte, pe care nu le întâlnesti nici în patologie. Sarmanii, nu mai aveau discernamânt si nici vointa; erau de-a binelea nebuni. De aceea, au declarat ca au savârsit toate perversiunile sexuale, ca s-au împreunat si cu animale domestice, cu mamele, surorile, rudele si cunostintele apropiate.

Parca Sodoma si Gomora se mutasera în închisoarea Pitesti. În momentul când se faceau asemenea afirmatii, te întrebai, fara a avea un raspuns, daca tu esti nebun de legat si nu întelegi ce declara camaradul tau sau daca el era nebun si nu puteai tu întelege de ce omul o luase razna.

Aceasta prostituare a durat în jur de 15 zile. La cei de la munca silnica si la camera 3 subsol, aceste declaratii au fost mai decente.

În declaratiile de la Gherla ale celor mai tineri s-au spus lucruri atât de scabroase, încât ti-e rusine si sa-ti mai amintesti de ele, nicidecum sa le pronunti sau sa le scrii.

Dar ceea ce n-a prevazut oculta a fost faptul ca majoritatea dintre noi, având discernamânt si întelegere, nu am fost afectati de situatie. În unele cazuri totusi, Nicolski, prin Turcanu si sculele lui, a reusit sa faca tot ce a vrut din noi. Caci, pentru unii dintre noi, redresarea a fost imposibila. Dusmanul putea face din ei acum batausi, turnatori, orice.

Sa-mi fie îngaduit acum sa anticipez si sa marturisesc un fapt care pune în lumina, pentru orice om de buna credinta, afirmatiile de mai sus.

În toamna anului 1961 mai aveam doi ani pâna la expirarea pedepsei si ma aflam la închisoarea Aiud.

Am fost mult pedepsit, în celule negre, la beci si în arest sever de ofiterul politic, locotenent-colonelul Ivan, care din anul 1957 ma tot ancheta si urmarea sa-i cad în plasa. Cum eu traiam însa pe alte coordonate si închisoarea nu ma mai apasa, pozitia mea era solida si puteam rezista.

Într-o buna zi m-a scos din celula si m-a dus într-o camera din cladirea administratiei, spunându-mi ca voi sta de vorba cu un tovaras mare de la Interne si sa fiu atent cum si ce voi vorbi.

Dupa un sfert de ora a intrat un colonel de la securitate, în jurul a 45 de ani, cu o figura de intelectual. S-a legitimat si a început discutia într-o maniera civilizata. Ma întreba fapte de când fusesem arestat si pâna în momentul de fata. Cunostea bine problema legionara si situatia detentiei noastre.

Când a venit vorba de Pitesti si Gherla, mi-am dat seama ca cunostea atitudinea mea, precum si caracterizarea facuta de Turcanu. În legatura cu ce se întâmplase acolo, i-am spus ca Turcanu facuse ancheta celor ce erau ostili regimului. S-a enervat putin, dar s-a stapânit. A recunoscut ca demascarile de la Pitesti si Gherla au fost o greseala a conducerii de atunci si ca va trebui sa se actioneze în alt chip. Eram convins ca recunoscuse greseala numai de circumstanta. A trecut apoi direct la subiect:

– Domnule Bordeianu, eu am împuternicire chiar în acest moment, sa te scot din închisoare, daca dumneata esti accepti ceea ce-ti propun.

Înainte de a-mi destainui propunerea însa, m-a întrebat daca sunt sanatos la cap si la trup.

– Slava Domnului! i-am replicat eu.

M-a întrebat apoi cum am suportat si cum suport detentia, fiindca dupa arestarile masive din 1958-1959 ni se aplicase un regim foarte sever, aproape insuportabil.

– Cum se vede!

M-a întrebat apoi, daca mai sper sa ies din închisoare.

– Nu cred în clementa comunistilor si nu stiu ce ma face sa ma mai astept la o condamnare!

Nu mi-a dat nici un raspuns.

– Nu-ti surâde sa fii liber?

– Nu mai cred în libertatea dumneavoastra!

Dupa aceste schimburi de cuvinte reia:

– Domnule Bordeianu, uitati despre ce este vorba: am împuternicire, dupa cum am spus, sa tratez cu dumneata, iar în urma ofertei pe care eu o voi face si în cazul ca o accepti si o semnezi, plecând din aceasta camera, nu te vei mai întoarce în celula.

– Despre ce este vorba?

– Va scot din închisoare si va duc la Oradea, unde va vom oferi toate conditiile de viata civilizata si chiar de lux, cu femei tinere si frumoase – vedeam tentatia – daca dumneata accepti si îti iei obligatia sa tragi de limba si sa informezi precis Securitatea, de tot ceea ce se face, se spune si se planuieste în anumite cercuri sociale.

Când am auzit despre ce era vorba, mi-am pierdut controlul. Si aceasta s-a vazut pe fata mea. Observând schimbarea mea de atitudine, ca sa mai încalzeasca atmosfera, a continuat:

– Nu va alarmati domnule Bordeianu, pentru ca nu este vorba sa trageti de limba pe ai dumneavoastra, caci stiu ca ati ramas tot legionar, cu toate ca v-ati lepadat la Pitesti de Legiune. Va repet, ca sa fim lamuriti: nu veti face acest lucru cu legionari, nici cu alti detinuti politici eliberati si nici cu dusmanii ascunsi ai regimului, ci misiunea dumitale va fi sa tragi de limba si sa-i torni numai pe ai nostri.

La precizarea ofiterului am zâmbit si l-am întrebat:

– Adica, pe ai dumneavoastra?

– Pe comunisti, accentua el.

– Dar atunci, dumneavoastra nu aveti încredere în ai dumneavoastra?

– Nu! Si ofiterul nu a facut decât sa-mi confirme categoric banuiala.

– Acesta este totul?

– Da, în mare; amanuntele le vom definitiva însa când dumneata îmi vei accepta oferta.

Stapân pe mine, pentru ca eram dupa 13 ani de puscarie si trecusem pe unde trecusem, iar constiinta, trairea si întelegerea mea erau altele decât cele cu care intrasem în închisoare, i-am raspuns:

– Domnule colonel, dupa atâtia ani de închisoare, de experienta, dupa cele auzite, traite si cunoscute în închisoare, pe lânga faptul ca am ramas legionar, mai sunt si crestin ortodox, în adevaratul sens al conceptiei crestine. De aceea, tot ce mi-ati oferi dumneavoastra în conditiile exceptionale de la Oradea sau din alta parte, nu ma tenteaza. Nu pot primi aceasta oferta, orice mi-ati da, pentru ca eu nu vreau sa fac rau nimanui, nici chiar dusmanilor mei si nici celor ce vor sa-mi ia viata. Eu nu va doresc nici dumneavoastra sa stati în celula, nu cât am stat eu, nici macar un an, pentru ca sunt convins ca v-ati schimba felul de gândire. Va spun aceasta nu numai acum, dupa 13 ani de închisoare, pentru ca ceea ce îmi oferiti dumneavoastra mi-a oferit tot unul de-ai dumneavoastra, în 1946 – era vorba de Ion Berac –, înainte de a fi arestat. Si sa mai stiti ca, dupa încetarea demascarilor de la Gherla si moartea lui Stalin, am refuzat categoric sa va servesc, orice fel de avantaje mi-ati fi oferit. Scopul vietii mele nu este de a-i face rau cuiva, ci de a face bine semenului si chiar dusmanului meu. Si, cât ma vor tine puterile, sa-I slujesc lui Dumnezeu, cu credinta si dragoste, ca sa-mi mântui sufletul. Îmi pare rau ca v-am dezamagit, dar sa va cautati partenerii în alta parte.

Cât am fost de mirat eu de oferta facuta, dar ce consternat a ramas el, nu numai de refuzul meu, la care probabil se astepta, ci de atitudinea mea fata de bunurile pamântesti si de modul meu de gândire. Eram sigur însa ca asa ceva mai auzise si de la alti camarazi si de aceea n-a mai scos nici un cuvânt; amutise pur si simplu.

Eu m-am întors în celula mea, iar el s-a dus probabil sa-si caute alti colaboratori.

Comunistii au convins pe unii dintre noi, când erau atât de dezechilibrati, de nebuni si disperati, încât sa devina cele mai docile victime.

Stând si judecând drept, fara patima, ajungi sa-i întelegi si pe acesti nefericiti, care au acceptat, fara voia si convingerea lor, acest joc periculos.

N-am facut nici un act de vitejie noi, cei care n-am cazut în aceasta cursa. Sunt convins ca nu prin curajul si atitudinea noastra ne-am salvat, ci numai prin mila lui Dumnezeu care ne-a pazit sa alunecam si sa cadem. A te mândri ca ai facut fapte bune si ca esti mai mult decât esti în realitate, înseamna a avea un orgoliu necontrolat, care de cele mai multe ori te duce la pieire. Pentru ca, s-ar putea sa vina peste tine încercari peste puterile tale fizice si sufletesti si sa devii astfel mai rau decât cel pe care îl acuzi ca s-a alterat. «Fara Mine nu veti putea face nimic» sunt cuvintele Domnului.

De aceea, numai cel ce si-a încredintat neputinta si slabiciunea în mila si ajutorul lui Dumnezeu va fi biruitor. Nu este greu sa-i acuzi pe acesti frati care au cazut victime comunistilor. Ei n-au cedat decât la torturi continue insuportabile, când vointa si puterea lor de judecata nu i-a mai ajutat. Frica si nebunia deznadejdii i-au aruncat în mrejele celor ce pescuiau astfel de nefericiti. Oare milioanele de informatori si turnatori voluntari sau platiti, care de buna voie s-au pus în slujba comunismului, de ce au facut-o?

Se impune deci sa facem o dreapta deosebire între victimele torturilor continue si cei care, constienti si nesiliti, s-au oferit sa-i slujeasca satanei. I se poate cere omului oare mai mult decât poate da el fizic si sufleteste? Desigur ca nu, pentru ca oamenii nu sunt toti la fel.

Ultimele torturi în fortareata Pitesti

Dupa insuportabile chinuri fizice si de constiinta, nu mai aveam nimic de ascuns si nici resurse fizice si morale ca sa mai putem rezista torturilor.

În timpul torturii morale au continuat si torturile fizice, pâna când, pentru cei cu munca silnica si temnita grea, declaratiile publice în celula si cele scrise în camera 4 spital erau pe terminate. Turcanu, la ordinele lui Nicolski, dadea zor sa termine cu declaratiile scrise pentru mai multe motive:

– sa fie cunoscuti toti cei nedeclarati la ancheta oficiala, ca sa-i condamne pe cei depusi în lagare;

– sa-i cunoasca pe cei care erau împotriva regimului si detineau posturi în aparatul de stat;

– aveau nevoie de detinuti, pentru începerea Canalului Mortii, pentru munca în atelierele închisorilor si la minele de plumb.

Sa se stie ca demascarile au continuat si la Canal cu studentii, elevii si muncitorii având condamnari mici. Acestia au fost dusi la Pitesti, Târgsor si Gherla si supusi la aceleasi metode de tortura, pentru a recruta dintre ei sefi de echipe si brigadieri. Cei recrutati prin aceste torturi trebuiau sa constrânga, prin groaza si teroare, pe cei ce munceau.

Pentru noi, cei de la munca silnica si o parte din temnita grea, se pregateau alte încercari: minele de plumb din Maramures si atelierele groazei de la Gherla.

Tortura care ni s-a aplicat în ultimele luni, înainte de a pleca din Pitesti, a fost tipica monstrului bolsevic Macarenko.

Metoda opera strict psihologic. Cum stateai pe prici în pozitia fixa, îti treceau prin minte fel de fel de gânduri, dintre care, pe unele le consideram de-a dreptul ispite diavolesti, pe care le aveam si în conditii normale. Acum însa, nu mai aveam nici o putere de a ne controla si a le alunga de pe ecranul constiintei.

De pilda, unul din comitet, mai posedat decât tine, se oprea brusc în fata ta si, prin surprindere, te întreba la ce te gândeai. La aceasta întrebare, gândurile satanice se amestecau si se învalmaseau în constiinta ta în asa hal cu alte gânduri, ca de multe ori nici nu stiai ce sa spui; parca ti-ar fi luat cineva mintile. În aceasta dezordine de gânduri, fiind lipsit de cea mai elementara vointa, se ajungea la urmatoarele situatii:

– daca îti spuneai gândul si acesta nu era împotriva demascarilor, ci pe linia lor, scapai de ciomageala, pentru ca fata ta nu trada neliniste;

– daca te ascundeai, se vedea pe fata ta o paloare si, în cazul acesta ciomageala era sigura, tu fiind considerat în continuare un mare bandit;

– daca ziceai ca nu te gândesti la nimic, si în acest caz mimica îti trada minciuna, erai din nou considerat un mare bandit, nesincer si înrait, foarte periculos chiar, iar ceea ce te astepta era o tortura insuportabila.

Rareori s-a gasit printre noi vreunul care sa fi scapat de ciomageala, în intervalul de o luna, cât a durat aceasta tortura pentru „citirea” gândurilor.

Surprinzator: memoria era singura facultate psihica ce ni se pastrase atât de ascutita. Fara sa vrei, îti veneau uneori în minte fapte si evenimente de care parca niciodata nu luasesi cunostinta.

Memoria noastra fusese „maturata”, se smulsese din ea, prin torturi, tot ceea ce timpul asezase acolo, linistit si ordonat. Compartimentul de date era acum atât de golit, încât semana cu o locuinta de unde hotii furasera totul, pâna la ultimul capat de ata. Ce sa mai pui în loc, când nu mai aveai nimic de pus?

„Citirea gândurilor” a încheiat tortura prin care trecusem timp de noua luni, conform amenintarii: „O sa va citim si o sa va cunoastem si gândurile”.

Sufletele noastre erau schilodite si înfrânte iar noi ne manifestam si ne comportam ca niste roboti. Parca nu mai era nimic viu în noi, iar omul rational disparuse si el de mult din launtrul nostru. Din când în când însa se mai ivea totusi câte o licarire rationala în sufletele noastre. Aceasta însa ne îngrozea, pentru ca prabusirea ce-i urma era inevitabila.

Si de aceea afirm cu toata convingerea ca tortura continua, intensa si fara nici o perspectiva pentru cel torturat, duce la distrugerea a tot ce are fiinta umana mai de pret. Daca pe scara duritatii, încadrarea este de la 1 la 10, la fel si puterea noastra de rezistenta, de rabdare a torturilor, s-a înscris pe o scara tot de la 1 la 10. Si, daca punctele de topire ale metalelor se înscriu de la 0 la mii de grade, toate topindu-se în final, acelasi lucru s-a întâmplat si cu noi, cei ce am trecut prin demascarile din Pitesti si Gherla.

Tinând cont de toate acestea, constatam ca bunul simt nu ne mai permite sa-l judecam pe cel ce a trecut aceste probe.

Unii au cedat numai când l-au vazut pe altul plin de sânge si schilodit în batai, fara ca ei însisi sa fi luat vreo palma. Altii au cedat dupa o palma sau dupa o bataie buna, altii dupa sute de batai, altii s-au sinucis sau au înnebunit iar altii au fost ucisi.

Unii au cedat dupa o zi de tortura, altii dupa o luna, altii dupa ani. Toti am fost însa topiti, în termeni comunisti „muiati”, conform afirmatiei: „De beton armat sa fiti, si tot o sa va muiem”. Cum sa nu ne „topim”, când carne nu mai aveam iar ciolanele ne erau umflate si înnegrite de ciomege?

Rezultatul acestei experiente a fost ca s-a ajuns la „citirea gândurilor”.

Ciudatenia a constat în aceea ca majoritatea dintre noi nu mai puteam spune la ce ne gândeam, ce fel de gânduri aveam si daca erau sau nu conforme cu demascarile.

Unii, mai ales cei din grupul mistic, spuneau ca se rugau, altii ca se gândeau acasa, iar altii spuneau fel de fel, unele mai nastrusnice ca altul. Dificultatea, de neconceput si de neînteles, a cunoasterii gândurilor proprii, consta în faptul ca, dupa atâtia ani de chinuri, nu mai puteam exprima sau explica ceva, ca sa ne facem întelesi.

Atât eu, cât si camarazii mei, am vazut cu ochii nostri ca nu ne mai puteam controla expresia fetei, care ne trada întotdeauna gândurile pe care nu mai reusea sa le mascheze. În momentul când posedatul te tortura si se uita în ochii tai, întrebându-te unde te gândeai sau ce gânduri aveai, daca nu raspundeai sincer, el îti si observa pe fata gîndul pe care voiai sa-l ascunzi. Nu mai aveai nici vointa si nici puterea sa-ti opresti aceasta exteriorizare, si atunci se stia precis daca spuneai sau nu adevarul.

Aceasta a fost ultima faza a nebuniei colective pe care am trait-o toti cei care am trecut prin demascari. Iar rezultatul acestei „citiri” a gândurilor, prevazute de Nicolski si profetite noua de Turcanu, a fost neîncrederea totala în cel de lânga tine.

Lepadarea de Dumnezeu. Prabusirea.

Daca metoda de tortura pentru „citirea” gândurilor a umplut pâna peste margine paharul deznadejdii si al nebuniei, prin lepadarea de Dumnezeu si de dreapta credinta, care ramasese singurul si ultimul nostru sprijin, am ajuns la prabusirea totala. Fusesem aruncati în haos, dezechilibrati, fara sprijin si fara perspectiva, la discretia celor ce ne torturau. Acest fapt a avut consecinte nefaste, asupra a ceea ce aveam sa vedem si traim în alta cetate a satanei, Gherla.

La începutul lui august 1951, când declaratiile publice si scrise erau pe terminate, iar tortura de „citire” a gândurilor atinsese nivelul prevazut în planurile ocultei, Turcanu a trecut din camera în camera, cu expresia unui demon satisfacut si l-am auzit repetând ca, ispitind si înselând pe cei tari si credinciosi, i-a putut tavali în mocirla.

„Ma, banditilor, va amintiti foarte bine ce am spus în camera aceasta cât si în celelalte camere, ca eu nu glumesc, ca ma voi tine de cuvânt si voi folosi toate metodele pentru a-mi atinge scopul urmarit. Or, iata ca am ajuns, prin metodele pe care le-am folosit, sa va citim si gândurile, fapt la care voi nu v-ati asteptat niciodata”.

„Vreau sa va atrag însa atentia ca cei mai periculosi dintre voi, banditilor, ati ramas cei care marturisiti credinta voastra în Dumnezeu. Si sunt convins ca cei care nu s-au lepadat de credinta lor în Dumnezeu, nu s-au lepadat nici de Miscarea Legionara. Ei sunt cei mai periculosi, mai înraiti si mai încarnati legionari”.

„De aceea, pentru acestia vor continua înca ani de zile demascarile, asa cum le-ati cunoscut si înca cu alte metode. Trebuie sa va scoatem din cap si din inima odata pentru totdeauna aceasta aberatie, credinta în Dumnezeu".

Apoi, ne-a întrebat: „Cine din voi, banditilor, mai crede în Dumnezeu?"

Aproape jumatate din camera a ridicat mâna în sus. În fata acestei situatii, Turcanu a continuat: „Am si pentru voi metode, cei care ati ridicat mâna, sa spuneti ca v-ati lepadat de credinta, asa cum ati spus ca v-ati lepadat de Miscarea Legionara”.

Adresându-se apoi lui Zaharia: „Culai, treci pe la mine, ca sa vezi ce ai de facut cu acesti banditi”.

Pentru cei cu adevarat credinciosi, cea mai mare amenintare posibila a fost aceasta ultima afirmatie a lui Turcanu, la care nimeni nu se astepta. Urma sa fim loviti în ce aveam mai drag si mai de pret, singurul nostru punct de sprijin – credinta în Dumnezeu, nadejdea izbavirii noastre din ghearele satanei.

Pe oamenii care nu cred în Dumnezeu problema mântuirii nu-i intereseaza, pentru ca ei sunt legati de aceasta lume materiala, de bunurile pamântesti, de pozitiile sociale, de placerile si satisfactiile acestei vieti într-atât ca numai moartea îi va mai putea desparti de ele.

Pentru cel ce crede însa nelimitat în Dumnezeu, în mântuire si în viata vesnica, nefiind legat de pamânt, cea mai mare tragedie este momentul când e obligat sa marturiseasca daca mai crede sau nu în Dumnezeu.

Oameni cum au fost Sfintii Parinti si mucenicii ar fi preferat de o mie de ori moartea, decât lepadarea de Dumnezeu si de credinta în El. Unii dintre noi însa au venit cu justificarea ca, daca marele Apostol Petru care credea si-L iubea pe Iisus nelimitat, s-a lepadat de El de frica, atunci noi, niste microbi neputinciosi, ce era sa facem?

Asa vorbeau cei care se lepadasera de Dumnezeu formal, asa cum se lepadasera si de Legiune.

Iar daca, aparent, tinerii care au trecut prin Pitesti s-au comportat în linii generale la fel, când privim mai îndeaproape, lucrurile se schimba total.

Fiecare s-a comportat mai întâi în functie de credinta lui în Dumnezeu, apoi de credinta si atasamentul lui fata de conceptia politica pentru care a fost condamnat, de puterea lui de rezistenta fizica si îndeosebi de puterea lui morala si sufleteasca. Având în vedere aceasta, nu-i putem pune într-o oala pe toti tinerii care au trecut prin Pitesti, spunând ca toti s-au comportat la fel.

Daca s-ar fi comportat la fel, ar fi cedat toti de la prima palma sau din prima zi, unii n-ar fi fost ucisi, altii nu s-ar fi sinucis sau n-ar fi încercat sa se sinucida, altii n-ar fi ajuns batausi sau criminali ordinari. Pe scara rezistentei fizice si sufletesti, fiecare s-a înscris în raport cu el însusi. La afirmatiile lui Turcanu, ca cei mai periculosi „banditi” sunt cei care cred în Dumnezeu, ne vine sa-i dam dreptate.

Cine nu-l cunoaste pe Vasile Patrascu, a carui credinta a fost de nezdruncinat si a marturisit-o pâna în ultima clipa, cu toate torturile prin care a trecut? Cine nu-si aminteste de Zelica Berza din camera 3 subsol, de Reus, Ungureanu, Nedelcu, Popa, Andrisan, Dinescu, Popescu Paul, si ceilalti, care au afirmat public ca, nimeni nu-i va putea obliga sa se lepede de Dumnezeu si de Biserica Lui, cu toate torturile aplicate, cu atât mai mult cu cât Biserica este recunoscuta de lege.

E drept însa ca, din cauza torturilor de nesuportat, pâna la urma multi s-au lepadat totusi si de Dumnezeu. Lepadarea lor a fost însa de scurta durata. Pâna la urma, prin pocainta, s-au întors la Hristos.

Eu nu m-am înscris nici printre acei ce au afirmat categoric ca ei cred în Dumnezeu, dar nici printre acei ce s-au lepadat de El. Si cititorul s-a familiarizat cu parerea mea, precum ca omul este dator în toate împrejurarile vietii lui sa încerce.

Nu am avut însa nici un merit, gândurile si atitudinea mi-au fost insuflate de Dumnezeu si încercarea trebuia dusa pâna la limita puterii de rezistenta. Am crezut si am sperat numai în mila si ajutorul lui Dumnezeu, care m-a ferit sa ajung un bataus si un criminal în demascarile de la Pitesti.

Când am fost întrebat de Zaharia daca mai cred sau nu în Dumnezeu, pentru prima si ultima data în viata mea am avut o întunecare a mintii si o ratacire pe care nimeni nu o va putea întelege, decât eu, cel care am trait-o. Cine mi-a întunecat puterea de judecata în acel moment? N-am putut discerne ce gânduri satanice mi-au întunecat constiinta si mintea.

Dumnezeu a încercat atunci sa-mi dea posibilitatea ca, prin aceasta ultima încercare, sa-mi marturisesc deschis si fara frica credinta în El. Eu nu I-am cerut însa ajutorul, ca sa-mi lumineze mintea si constiinta, si atunci am oscilat sa marturisesc din toata inima.

Cei care îsi închipuie ca în încercari exceptionale se poate face fata numai cu puterile proprii, se înseala si se vor însela pâna la sfârsitul lumii. Au doar n-a spus Iisus: «Fara Mine nu veti putea face nimic»?

De aceea, când nu am strigat si nu am implorat ajutorul lui Dumnezeu, m-am prabusit. Si prabusirea mea a fost mare, pentru ca satana mi-a chinuit sufletul si m-a torturat timp de trei ani.

Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinta mea, un gând care nu era al meu si nici de la Dumnezeu, m-a stapânit si mi-a soptit: „Spune ca nu te mai rogi lui Dumnezeu!” Si asa am si rostit, public, în camera 3 subsol: „Nu mai fac rugaciunea, nu ma mai rog lui Dumnezeu”. Si, din acel moment nu mi-am mai spus rugaciunea.

Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugaciune, a fost ca duhul satanei a intrat în mine si m-a torturat si m-a muncit, din august 1951 pâna la Pastile anului 1954. Tin sa precizez ca am spus ca nu-mi mai fac rugaciunea, nu ca nu mai cred în Dumnezeu. Marele meu pacat însa a fost ca nu mi-am mai facut rugaciunea, cu adevarat. Greseala cu atât mai grava, cu cât trebuia sa ma gândesc la cuvintele sfinte: «Privegheati si va rugati ca sa nu va ispiteasca satana».

Rugaciunea, dupa marturisirea Sfintilor Parinti, este comuniunea omului credincios cu Dumnezeu. Prin ea, omul sta de vorba cu Dumnezeu, Îl adora, Îl mareste, Îi multumeste, Îi spune pasurile si necazurile, Îl roaga sa-l ierte, Îi cere ajutor si mila etc...

În capitolul despre Gherla voi descrie pentru cei ce cred nelimitat în Dumnezeu si în minuni, ce a însemnat pentru mine ruperea de Dumnezeu si apoi refacerea comuniunii cu El prin rugaciune.

Nu-i voi uita niciodata si-i vad ca pe niste munti în fata mea pe toti aceia care au avut taria, curajul, credinta si barbatia sa-si afirme fara frica credinta lor în Dumnezeu. Probabil, de aceea stelele mari stralucesc pe cer si se vad, în timp ce altele, mici si neputincioase, trec în bezna uitarii.

Pe la jumatatea lunii august, Zaharia a plecat din camera, nemaifiind seful comitetului de tortura, iar pozitia fixa pe prici a luat sfârsit. Bataile au încetat si ele. Traiam însa groaza ca, dupa aceasta aparenta liniste se pregatea o napraznica furtuna. Si aceasta a fost la Gherla.

Pe la mijlocul lui septembrie, o mica parte dintre noi a plecat la Canal, unii la minele de plumb din Maramures, iar altii la Gherla.

Daca, în clipa când scriu aceste amintiri, mi s-ar oferi sa aleg între moarte si Pitesti, marturisesc din toata inima si cu frica de Dumnezeu ca as prefera de o mie de ori moartea. Si cred ca la fel gândesc toti camarazii mei care mai sunt în viata si care au trecut prin acea cetate a satanei din Pitesti. Ce marturisire mai deschisa si mai sincera l-ar putea satisface pe cititorul acestor rânduri?

Plecarea din Pitesti

Dupa cum am mai relatat, începând cu a doua jumatate a lunii august, declaratiile publice din camera 3 subsol si 4 spital erau pe terminate. Torturile încetasera, cu putine exceptii, cele din celulele mortii din capul T-ului.

În acest timp, Turcanu cu statul lui major si sefii de comitete dadeau zor sa trieze si sa repartizeze declaratiile la adresele respective si sa faca caracterizarea scrisa fiecarui tânar trecut prin demascari. Aceasta caracterizare trebuia sa fie atasata la cele doua dosare; dosarul penal, care se gasea la grefa închisorii si dosarul secret de la Ministerul Afacerilor Interne.

Cunosteam numai din spusele altora aceste caracterizari, dar m-am convins de existenta lor vazându-le, când colonelul de la Interne a venit cu dosarul meu unificat, cel de la închisoare si cel de la Interne.

Eram atunci cu domiciliul obligatoriu în Baragan, în anul 1963. Aceste caracterizari facute de Turcanu si de sefii de comitete au avut un rol cât se poate de nefast în timpul detentiei noastre. Pedepsele care ni se aplicau erau date în functie de ele. Pentru unii au fost fatale, caci cine cunostea mai bine pe fiecare, din toate punctele de vedere, decât Turcanu si sefii comitetelor de tortura?

Pe la jumatatea lunii august, celor 14 care eram înca tinuti în pozitia fixa pe prici: Reus, Gheorghiu, Grigoras, Dinescu, Visovan, Sântimbreanu, Nedelcu, Popescu, Draganescu, Bordeianu si ceilalti, ni s-a ridicat aceasta tortura, eveniment pe care l-am resimtit ca pe o adevarata binecuvântare.

Nu mai pomenesc de conditiile de detentie: foamea, frigul, lipsa de asistenta medicala, lipsa baii, rufele nespalate si faptul ca, de la data de 10 decembrie 1949, nu mai fusesem scosi la aer. Toate însa, raportate la torturile la care am fost supusi, erau atât de neînsemnate, încât pentru noi nu mai aveau nici o importanta.

Reamintesc cititorului ca, tot timpul cât au tinut torturile, calitatea si cantitatea hranei erau sub nivelul metabolismului bazal, de 600-700 de calorii pe zi; masura impusa pentru a ne reduce si puterea de rezistenta fizica, ca sa nu putem riposta nici macar cu un deget la ceea ce ni se facea. În ceea ce priveste frigul, era mai degraba binefacator, când pe tot corpul aveai numai rani.

Si as mai adauga ceva, în primul rând pentru medicii si igienistii mai sceptici. Cât am stat în camera 2 parter si camera 3 subsol, nici unul din cei torturati n-a fost scos la cabinetul medical si nici o rana nu s-a infectat. Martori sunt toti aceia care au trecut pe acolo si mai sunt si astazi în viata. Nici plaga lui Gheorghiu de la gât n-a fost tratata, ci pansata de Petrica Tudose cu cârpe murdare si nu s-a infectat. Pesemne ca unde vrea Dumnezeu, se biruie legea firii. Si, poate ca a fost mai bine ca în cele noua luni, cât am stat în camera 3 subsol, nu am facut nici baie, ca sa nu ne observam ranile de pe corp.

Dar toate aceste conditii, repet, nu au avut pentru noi mare importanta fata de torturile fizice si morale pe care le-am îndurat. Iar când ni s-a permis sa ne miscam prin camera, traiam sentimentul ca veneam din alta lume, dupa pozitia fixa pe prici, miscatul prin camera era ceva de domeniul basmelor.

Înfatisarea celor ce trecusera prin atâtea luni de tortura îti lasa imaginea unor oameni nebuni, privirea lor nemaisemanând cu a unui om normal. Aveai senzatia ca vedeai în fata ochilor niste umbre.

Dupa torturile petrecute de Pasti si dupa acelea administrate pentru lepadarea de Miscarea Legionara, Zaharia, seful comitetului din camera 3 subsol, începuse sa-si schimbe comportarea; parca se petrecuse ceva în sufletul lui. Devenise absent, gânditor si melancolic, renuntase la repertoriul muzical si lipsea mult din camera. Din monstrul si calaul fara mila, care fusese pâna atunci, devenise un alt om.

Traiam sentimentul ca avea remuscari pentru uciderea lui Pintilie. Poate...!? Dupa plecarea lui definitiva din camera, în jurul lui 15 august, ramânând numai cu Magirescu si Pavaloaia, atmosfera s-a mai relaxat si am putut vorbi între noi. Ce aveam însa de vorbit? Intimitatile de altadata, sperantele de viitor? Fusesera toate înmormântate.

Ne temeam unul de altul ca jivinele, pentru ca în timpul torturilor ni se studiau si gesturile si privirea, si în general toata expresia fetei. Schimbam cuvinte între noi de parca am fi fost niste straini care nu se cunoscusera niciodata. Asa ne suspectam unii pe altii. De aceea, nu discutam decât banalitati: despre masa, aer, serviciul de camera si despre dormit. Ceea ce ne unise odinioara disparuse complet dintre noi.

Îmi amintesc bine starea sufleteasca pe care am avut-o când am obtinut permisiunea ca, în locul pozitiei fixe, pe spate, cum dormeam noaptea, sa pot dormi pe o coasta sau pe burta. În pozitiile acestea, scândura goala de pe prici ni s-a parut cel mai moale pat.

La începutul lui septembrie 1951, când l-am vazut pentru ultima data pe Turcanu la Pitesti, am observat ca nu mai avea ca alta data smocul de chei în mâna, iar gardianul sef de sectie era pus paznic în dreptul lui. Usile erau încuiate cu zavoare si lacate, facându-se închiderea, deschiderea si numararea detinutilor în fiecare seara si în fiecare dimineata de catre primul gardian, în prezenta gardianului sef de sectie. Masa nu o mai serveau detinutii din comitet, ci gardianul, mâncarea ameliorându-se putin si trecând de la 600 la 800 de calorii zilnic.

Eram atât de slabiti fizic si moral, încât atunci când ne ridicam de pe prici, vedeam negru înaintea ochilor si ameteam.

Tot atunci ni s-au adunat si rufele pentru spalat dupa zece luni de când le purtam pe noi. Am fost apoi scosi în curtile interioare pentru a ne scutura paturile si hainele pe care le purtam din momentul arestarii.

Am vazut astfel soarele, dupa un an si jumatate de întuneric. Si culmea, am fost tunsi, barbieriti si dusi la baie în grupuri mici. Vazându-ne însa ranile, unele nevindecate înca, starea sufleteasca pe care am avut-o la aceasta baie a fost cumplita.

Dupa terminarea toaletei, într-o dimineata, seful de sectie ne-a anuntat sa fim pregatiti pentru inspectia unui mare sef de la Bucuresti. Iata cum s-a petrecut aceasta vizita oficiala.

Eram însirati câte unul la marginea priciului, când s-a deschis usa si si-a facut aparitia un ofiter superior, un colonel îmbracat în uniforma albastra de militie si nu de securitate.

În absenta lui Zaharia, raportul a fost dat de Magirescu. Dupa ce ne-a trecut în revista pe fiecare, întrebându-ne cum ne cheama, s-a oprit în dreptul usii si, cu un rânjet de diavol transformat în om, s-a recomandat: „Ma numesc colonelul Zeller, Directorul General al Penitenciarelor din R.P.R".

Era cea mai sfruntata minciuna, pentru ca el era de fapt ofiter de securitate si unul din ajutoarele lui Nicolski, omul lui de încredere. El fusese acela care condusese direct demascarile la ordinele lui Nicolski. El le-a controlat, verificat si dirijat, ordonând si metodele de tortura. A jucat o dubla sau tripla carte: cu oculta de la Moscova, cu partidul lui Teohari Georgescu si Ana Pauker, si o alta cu o oculta pe care, probabil, numai el o stia. Asa se explica faptul ca marele lui stapân adevarat l-a lichidat pâna la urma si pe el.

Voi reda din memorie cuvintele acestui asasin ordinar:

„Ma banditilor, mai sunteti legionari? Sunt convins ca, dupa ce ati trecut prin ce ati trecut, nu va mai arde de Legiune. Sa va para bine ca ati scapat asa cum ati scapat, pâna acum. Sa va bagati însa bine în cap ca demascarile nu vor înceta niciodata. Iar pentru ca voi cunoasteti ce este o demascare, si daca veti da dovada ca v-ati schimbat, voi veti face demascarea tuturor banditilor din R.P.R.” (cel mai important lucru pe care l-a spus calaul).

„Veti pleca din Pitesti la Gherla, o parte din voi. O alta parte a si plecat la Canal si au facut acolo o treaba buna cu demascarile. Cei plecati înaintea voastra la Gherla au facut si ei treaba buna acolo, iar acum unii dintre voi, cum am spus, plecati tot la Gherla. Bagati bine de seama ca demascarile nu au încetat si ca noi suntem hotarâti sa ducem pâna la capat demascarile tuturor banditilor din Republica noastra”.

Am înregistrat cu o memorie de computer afirmatiile acestui odios asasin.

Ceea ce însa ne-a socat atunci pe toti, chiar în starea în care ne aflam, era prezenta lui Turcanu alaturi de Zeller. Nu mai citeai însa pe fata lui siguranta puterii, a stapânirii de sine, a arogantei si mândriei, ci atitudinea unei slugi servile fata de calaul principal. Când l-am vazut asa pe Turcanu, despuiat de mitul puterii cu care ne îngrozea, am fost convins ca era cea mai nenorocita victima a doctrinei satanice.

Afirmatia lui Zeller, ca demascarile nu au încetat si ca noi vom fi aceia care vom face demascarile tuturor „banditilor” din Republica Populara Româna, spunea totul. Era a doua adeverire, dupa cea a anchetatorului misterios din octombrie 1949, ca oculta a avut planul ei, întocmit matematic, si ca o noua etapa criminala ni se deschidea în fata.

Asa ca, daca Ana Pauker, Teohari Georgescu si Vasile Luca nu ar fi fost debarcati cu autorizatia lui Stalin, noi, toti care am trecut prin Pitesti si Gherla, am fi devenit, în urma torturilor ce ni s-ar fi aplicat, cei mai odiosi criminali, care am fi ucis si torturat tot ceea ce era considerat reactionar în tara noastra. Iar odata planul îndeplinit, am fi fost executati apoi si noi, asa cum au fost executati Turcanu si colaboratorii lui.

A nu se uita însa ca în drama de la Pitesti si Gherla, instrumentul prin care s-a dus la îndeplinire planul ocultei am fost noi, cei din lanturi. Noi am fost cei care ne-am torturat unii pe altii. Comunistii nu ne-au torturat cu mâna lor ci, la ordinul lor, ne-am aplicat noi însine tortura unii altora. Sef însa ne-a fost Turcanu, un detinut caruia i s-a dat mâna libera, ajutat fiind de primii sase care au acceptat de buna voie sa aplice aceste torturi. Plata: promisiuni de libertate si posturi de raspundere si decoratii.

În starea sufleteasca în care ma aflu astazi, marturisesc sincer ca-i compatimesc pe Turcanu si pe cei ce au colaborat cu el, pentru ca toti au fost victimele monstruosului plan satanic al comunismului. La ce îi foloseste omului inteligenta daca ea este pusa în serviciul raului? Si Lucifer a fost inteligent, dar aceasta inteligenta a pus-o în slujba a ceea ce era opus binelui. Numai întelepciunea, care este dar de la Dumnezeu, slujeste binelui.

Când l-am vazut pe Turcanu alaturi de Zeller, am avut convingerea ca nu era multumit cu tratamentul pe care stapânul i-l oferea. Probabil era convins ca, la terminarea demascarilor, va fi dus direct în Comitetul Central si facut ministru. Zeller i-a cerut sa continue demascarile si la Gherla, urmând ca numai dupa aceea sa fie repus în drepturile ce i s-ar fi cuvenit.

Dar cum în lumea aceasta nu este dupa cum vrea omul, ci dupa cum vrea Domnul, Turcanu si toate uneltele lui au fost executati, cazând victime propriilor nelegiuiri.

Cât am mai stat la Pitesti, pâna la jumatatea lui septembrie 1951, n-a fost decât o stare de provizorat. Tortura psihica, gândul ca acolo unde ne vor duce, demascarile vor continua, ne facea sa credem ca perspectiva era din ce în ce mai insuportabila. Crezusem ca toate chinurile se vor sfârsi odata cu încheierea demascarilor de la Pitesti. Dupa vizita lui Zeller însa, eram de-a dreptul îngroziti de ceea ce ni se va mai întâmpla.

Cu câteva zile înainte de a pleca, am fost dusi la o vizita medicala, formala. Apoi am fost triati pe loturi, pentru destinatia la care eram sortiti. Pe la 15 septembrie, unii au plecat la minele de plumb si altii spre Gherla. Am ramas în camera numai vreo zece insi, printre care si Magirescu, care era foarte abatut. Dupa tortura cu „citirea gândurilor”, nu mai vorbea aproape cu nimeni.

În zilele de 16-18 septembrie am parasit odioasa închisoare Pitesti – odioasa ca sufletul celui din ordinul caruia s-a construit – un ultim lot de vreo 90 de tineri.