SUCEAVA (2)

Craciunul anului 1948, la Suceava

Oamenii milostivi si buni crestini din Suceava si satele din jur aveau frumosul obicei ca sâmbata si la sarbatori mari, sa vina la poarta închisorii sa aduca detinutilor tot felul de alimente si îmbracaminte. Din prima sâmbata, când închisoarea a început sa se umple cu noi, cei arestati la 15 mai, acesti piosi crestini au venit la poarta cu alimente.

De sarbatoarea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, orasul fiind plin de crestini de prin împrejurimi, ba chiar din Maramures, au încercat multi sa aduca mâncare detinutilor. Slugile satanei însa, care-i înfometau pe cei arestati, i-au alungat cu vine de bou, rasturnându-le cosurile cu mâncare, înjurându-i si lovindu-i. Acesti fideli crestini s-au adunat apoi pe terenul târgului de vite unde aveau carutele, facând semne detinutilor, aratându-le cum li s-au rasturnat cosurile de alimente. Scena a fost vazuta de altfel si de detinutii de pe latura cu poarta închisorii, ca si de cei de la primul etaj. Multe femei plângeau de ceea ce li se întâmplase.

Pe la sfârsitul lui decembrie 1948, o mare parte din anchete erau deja terminate. Cei scapati întregi din torturi îsi adunau gândurile, pregatindu-se sufleteste pentru marea sarbatoare a Nasterii Domnului.

Nu voi uita niciodata clipele de duiosie si înaltare sufleteasca, când din fiecare celula de fete, începând cu apusul soarelui si pâna la stingere, ocupantele ieseau pe rând la geamul celulei si cântau. Nu mi s-a parut vreodata un cântec mai dulce, mai suav, mai înaltator spre cer decât vocea acestor privighetori închise dupa gratii. Ceea ce a impresionat pâna la lacrimi pe toti arestatii de pe acea parte a închisorii erau cântecele de leagan, pe care le cântau mamele ai caror copii nu mai stiau de ele.

De la subsol, de unde eram eu, nu se putea vedea ce se petrece peste zidul închisorii, însa cei de la etaj, de cum se însera, vedeau grupuri de oameni care ascultau de afara ce se cânta înauntru. Niciodata un colind de Craciun nu mi s-a parut mai aproape de cer, mai simtit din adâncul inimii, mai melodios, decât cel îngânat de dupa gratii de fetele din închisoarea din Suceava.

Craciunul si Anul Nou le-am petrecut în frig, foame si tristete. Lua atunci fiinta cea mai odioasa politie secreta, Securitatea, iar pentru noi începeau înscenarile de procese, cu anii grei de închisoare la care aveam sa fim condamnati.

Izolarea

În ziua de 15 ianuarie 1949, de la sectia noastra din subsol se auzeau usi deschizându-se si pasi pe coridor. Înainte de prânz, un gardian cu o lista în mâna a deschis celula noastra si mi-a citit numele, spunându-mi fraza pe care aveam sa o aud timp de 15 ani: „Fa-ti bagajul si iesi afara!”

Mi-am facut bagajul, format din câteva rufe pe care le-am îngramadit într-o boccea si mi-am îmbratisat camarazii cu care ma obisnuisem, alinându-ne durerile si suferintele atâtor luni de ancheta. Aveam sa nu-i mai întâlnesc niciodata, în afara de Popa Tanu.

Iesit din celula, mergeam în urma gardianului care, uitându-se pe o lista, s-a oprit în fata celulei nr. 15. În acea clipa n-am dat nici o importanta acestui numar, care simboliza cu anticipatie anii care urmau.

Intrând, ma asteptam sa vad un prici, dar în locul lui am descoperit sub un geam o rogojina rupta si o patura roasa si gaurita. În primul moment nu stiam ce sa cred, pentru ce eram izolat si daca voi sta aici pâna la proces sau voi fi dus cu alti camarazi. Am asteptat sa vina masa de prânz. Nu stiam nici daca gardianul care era pe sectia noastra era si aici. Mare mi-a fost mirarea ca, la ora prânzului, sa constat ca nu mi se mai deschidea usa sa mi se toarne ciorba în gamela ca pâna atunci, ci numai usita de sub vizeta.

Mi-am dat seama astfel ca în afara de celulele comune mai existau si celule individuale, asa numitul regim de izolare. Conditiile erau cu totul diferite fata de celulele unde fusesem pâna atunci.

Nu dupa mult timp, si-a facut aparitia si comandantul gardienilor, numit în limbajul lor primul, cu o hârtie în mâna. Trebuia sa se convinga daca numele meu corespundea cu cel notat pe hârtia lui. Mi-a cerut deci sa-i spun ziua, luna, anul si locul nasterii, numele parintilor, unde am fost arestat si de cine, precum si profesia.

Dupa stabilirea identitatii, mi-a precizat ca eram izolat în aceasta celula cu un regim special, pâna la proces. Nu aveam voie sa bat în usa si nici sa-mi duc tineta de necesitati si apa de baut afara, acestea urmând a fi schimbate tot la trei zile. Nu aveam dreptul decât la rogojina si patura care se gaseau sub geam, pentru dormit. Inutil de precizat ca nu aveam voie sa cer nimic – regim fixat de catre cei care m-au anchetat. Primul, dupa însiruirea acestor interdictii, a închis usa, a tras zavorul si a disparut. Puteam sa urlu, sa strig, sa ma dau cu capul de pereti, sa cer ajutor; nu ma auzea nimeni. Pentru prima data eram singur, înspaimântator de singur. Frigul si foamea care ma rodeau erau, parca, mai usor de suportat decât chinul întrebarilor si al contradictiilor din constiinta mea. Din cauza frigului nu puteam dormi.

Într-o noapte, târziu, neputând dormi, ma miscam prin celula si am auzit cum se deschide zavorul, apoi usa, si în cadrul ei aparu un individ într-o uniforma pe care nu o mai vazusem pâna atunci. Am înteles repede, dupa expresia cazona cu care mi s-a adresat, cu cine aveam de-a face: „Banditule, îmbraca-te si vino dupa mine!” Cum dormeam îmbracat din cauza frigului, nu mai era nevoie sa iau nimic pe mine. Frigul din corpul meu parca disparuse când în fata mea s-a deschis bezna necunoscutului, caci nu stiam daca ma voi mai întoarce în celula si cum voi arata atunci la înfatisare.

Iesit pe coridor, mi s-a ordonat sa-mi pun mâinile pe cap, sa nu scot un cuvânt si sa merg în vârful picioarelor. Mergeam foarte încet, epuizat de un regim atât de inuman timp de aproape patruzeci de zile.

Ajuns pe sectia de ancheta, abia facusem vreo zece pasi, ca ofiterul ma ia în primire cu urmatoarele dispozitii: sa ma apropii, sa-mi reazam fruntea de perete, sa tin în continuare mâinile pe cap, sa nu ma uit nici în stânga, nici în dreapta si sa nu fac nici o miscare.

Când am intrat în celula am ramas uluit. Ofiterul care-mi ordonase ce-mi ordonase nu era altul decât avocatul meu aparator, desemnat din oficiu în procesul din iarna lui 1947, la Tribunalul Militar din Iasi.

Acela fusese un proces intentat de catre Prefectura judetului Baia, referitor la cele întâmplate cu prefectul în timpul alegerilor din 19 noiembrie 1946.

Cine era acest ofiter? Se numea Ion Gheorghe, fost colonel magistrat si Presedinte al Tribunalului Militar Teritorial Iasi. Dupa instalarea guvernului Groza, fusese epurat din Justitia Militara, profesând în continuare ca avocat.

Cum ajunsese apoi acest avocat, peste noapte, la acelasi grad de colonel, ca fost presedinte de tribunal militar, era usor de înteles!

Dupa ce mi s-au verificat datele personale, mi s-a citit actul de acuzare:

„Presedintele Tribunalului Militar Iasi, trimite în judecata pe inculpatul mai sus mentionat:

– conform articolului 209, aliniat (a), pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale;

– conform articolului 107, pentru crima de complot;

– conform articolului 102, pentru crima de înalta tradare.

Curtea va judeca cazul si va da sentinta, conform procedurii penale militare. Inculpatul a recunoscut faptele mentionate în actul de acuzare prin declaratia data organelor de ancheta, fara presiune, de buna voie si semnata cu mâna proprie”.

În clipa aceea revolta mi-a cuprins toata fiinta. Parca îmi amutise graiul.

Observând figura mea, colonelul a continuat cu o voce mai putin autoritara, precizând ca inculpatul, adica eu, avea dreptul la aparare prin avocatul pe care-l va angaja, si ca acest avocat va trebui sa cunoasca dosarul clientului pâna în ziua procesului, ce va începe pe ziua de 21 februarie 1949 la orele 8 a.m.

M-a invitat apoi sa semnez ca am luat cunostinta de cele mentionate mai sus. M-am apropiat de masa, am luat hârtia ce mi se întindea, am semnat-o si m-am retras. Ofiterul care ma introdusese în sala m-a condus cu acelasi ritual la celula nr. 15 de la subsol. Cum lumina era înca stinsa în celula, traiam cu falsa impresie ca aveam cu cine discuta cele petrecute cu câteva minute înainte, asa cum se întâmpla la comun.

Eram atât de nauc si de dezorientat de cele auzite, ca pentru un moment m-am întrebat daca era realitate sau un vis urât ceea ce se petrecea cu mine, sub influenta frigului si a foamei.

Nu stiu cât timp sa fi trecut, pâna am vazut pe geam cum se crapa de ziua. Picioarele îmi erau grele, ca de plumb. Cât m-am miscat prin celula, frigul disparuse parca din corpul meu, cu toate ca afara era o iarna grea si un ger de crapau pietrele. M-am întins pe rogojina îmbracat, am tras patura peticita peste mine si am închis ochii.

Nu stiu cât am dormit si m-am trezit înghetat când gardianul mi-a deschis usita de sub vizeta ca sa-mi ceara gamela. M-am ridicat greu de pe podea si i-am întins-o. Mi-a strecurat-o apoi cu ceai cald, care mi-a încalzit tot corpul si m-a trezit la realitate. Am început sa derulez filmul pe care-l traisem în noaptea aceea, încercând sa descifrez, cât ma pricepeam, termenii juridici din actul de acuzare. Crima de înalta tradare o consideram cea mai grava. Cât priveste complotul, acesta reiesea din înscenarea cu armele de lânga Cetatea Sucevei.

Ceea ce ma nelinistea însa si ma tulbura pâna la furie era regretul de a nu-i fi raspuns colonelului la fraza introdusa în declaratia mea cum ca: „am declarat de buna voie si nesilit de nimeni”. Ma gândeam ca studiind dosarul împreuna cu avocatul, acesta va constata falsul si faptul va fi în favoarea mea.

O! Cât de naiv si nestiutor eram în materie de justitie comunista! Abia dupa proces am aflat ce era aceasta justitie, cum se aplica si cine decidea în realitate sentintele.

Procesul (mascarada justitiei)

În ziua de 21 februarie 1949 usa celulei s-a deschis si gardianul de pe sectie mi-a citit numele si m-a invitat sa ma îmbrac. Cu o voce mai omeneasca, mi-a mai spus: „Domnule, a sosit ceasul sa va duc în sala de sedinte, la proces!” Am încercat un sentiment de bucurie, gândind ca îi voi revedea pe colegii si camarazii mei.

Am fost condus pe sectia de la parter, unde se faceau anchetele. Pe un carton era scris „Sala de sedinte”, sala opusa usii de intrare în închisoare. Când am intrat acolo, am observat improvizatia. Sala, de obicei rezervata pentru întrunirile si sedintele personalului închisorii, era transformata în sala de sedinte pentru judecata.

În mod normal, aici puteau încapea cel putin doua sute de persoane. Intrând, am fost luat în primire de un ofiter de securitate care, dupa ce mi-a strigat numele, m-a condus în prima banca, unde era seful meu Moisiu, flancat în stânga de Petrica Tudose si Virgil Lungeanu, iar în dreapta de Mircea Bârsan, lânga care am luat loc si eu.

Moisiu, profitând de neatentia securistilor, ne-a atras atentia sa nu recunoastem nimic din declaratiile pe care le-am dat „de buna voie” si „nesiliti de nimeni”. Acelasi consemn sa fie transmis si celorlalti când vor fi adusi în sala.

Dupa aproape o ora au fost adusi în sala toti camarazii arestati din cadrul Facultatii de Medicina. Securistii ne-au interzis sa vorbim între noi.

De-odata, a intrat în sala Blehan, îmbracat în uniforma de securitate. S-a uitat la noi cu un aer de maresal, sfidator si obraznic. Am banuit ca ceilalti ofiteri de securitate din sala erau batausii pentru celelalte judete din jumatatea de nord a Moldovei.

Pe la orele noua dimineata, a intrat în sala completul de judecata, format din:

– presedinte: colonel Ion Gheorghe;

– doi ofiteri care nu erau magistrati, dar îndeplineau rolul de asesori populari;

– procurorul militar, un magistrat, grefierul si doua dactilografe.

Presedintele a ordonat grefierului sa faca apelul inculpatilor, atât al celor prezenti, cât si al celor declarati la anchete, dar înca nearestati. Inculpatii prezenti erau 123. Cei nearestati erau în numar mai mare.

Dupa apel, procurorul a dat citire actului de acuzare si de trimitere în judecata. Asteptam ca bancile din spatele nostru sa fie ocupate de rudele noastre, precum si de alta asistenta. Bancile si sala de sedinta au ramas goale. Dupa vreo doua ore, Curtea a întrerupt sedinta, pentru o pauza de o jumatate de ora, iar în sala nu au ramas decât câtiva gardieni sa ne pazeasca sa nu vorbim, care se faceau ca nu ne observa. Astfel, am aflat ca din tot lotul nu au fost izolate decât opt persoane: Moisiu, Tudose, Lungeanu, Bârsan, Bordeianu, Parizianu, Scutaru si Stamate. Toti eram izolati, fara sa stim unul de altul, pe aceeasi sectie de la subsol.

În închisoarea din Suceava peretii dintre celule erau atât de grosi, încât legatura între celule nu se putea face prin metodele care se cunosteau atunci, în primele luni de închisoare, adica prin batai repetate cu pumnul în pereti.

Noi toti cei izolati am avut acelasi regim si numai noi am fost scosi noaptea din celula si dusi în fata completului de judecata. Eram toti convinsi ca au facut aceasta mascarada pentru a ne intimida. Ceilalti camarazi au fost izolati în doua camere.

Asteptasem sa vina avocatii sa ia legatura cu noi, cu câteva zile înainte de începerea procesului, conform legii, ca sa aiba timp suficient sa studieze dosarele; de asemenea ne asteptam sa vina asistenta din afara, parinti, prieteni etc.

Putin timp înainte de intrarea completului de judecata, în sala de sedinta au aparut doi indivizi, unul îmbracat într-un cojocel nou – cumparat desigur de curând de securisti – si celalalt cu o scurta din stofa de lâna de casa. Pareau atât de suspecti si mai ales inoportuni, ca ne puneam întrebarea ce rol aveau de jucat în proces. Nu erau dintre rudele noastre, nici dintre prieteni sau cunoscuti, ca sa-si justifice astfel prezenta în sala de sedinte si nici nu faceau parte din asistenta completului de judecata. Observându-i mai îndeaproape, am constatat ca erau cu chef, pregatiti din timp si cu un anume scop, pe care aveam sa-l descoperim abia mai târziu.

Îndata ce completul de judecata s-a instalat, cei doi indivizi au început, ca la un semnal, sa strige cât îi tinea gura: „Moarte lor! Moarte lor!”

La auzul acestor cuvinte, Moisiu, seful lotului, fara sa ceara voie Presedintelui, s-a ridicat în picioare si adresându-se acestor intrusi cu o voce iritata si destul de puternica, le-a pus întrebarea: „Mai badie, cui strigati voi, moarte lor?” Noi ne uitam la ei surprinsi. Cineva din completul de judecata le-a facut semn si ei au reînceput cu si mai multa verva: „Moarte lor!”

Dupa cele întâmplate, Presedintele, colonelul Ion Gheorghe, l-a facut atent pe Moisiu ca nu are voie sa vorbeasca, nici sa se miste din pozitia pe care i-a fixat-o Curtea si ca întrebarile se vor pune numai prin completul de judecata.

Atunci Moisiu, abil intelectual si bun orator, a pus în numele celor de pe bancile de acuzare o întrebare Presedintelui si Curtii, rugându-i sa precizeze identitatea celor doi indivizi care cereau în gura mare „moarte lor!”, precum si rolul pe care îl aveau ei în acest proces. Presedintele a declarat ca cei doi erau reprezentantii clasei muncitoare si ca aveau dreptul prin lege sa asiste la proces, deoarece acesta fiind public, era permis oricarui cetatean român sa ia parte la dezbateri.

Moisiu s-a enervat, si cu un ton destul de agresiv i-a raspuns Presedintelui: „Daca procesul este public si orice cetatean român are voie sa ia parte la dezbaterile lui, atunci, domnule Presedinte, va rog sa-mi spuneti de ce parintii, fratii, alte rude si prieteni de-ai nostri sau alti cetateni nu se gasesc în sala?” La care Presedintele i-a raspuns: „Nu te priveste pe d-ta aceasta problema!”

Moisiu, din ce în ce mai enervat: „Daca nu ma priveste, atunci, nici pe onorata Curte nu trebuie sa o priveasca daca eu nu voi raspunde la întrebarile puse”. Replica Presedintelui a fost brutala: „D-ta si toti inculpatii de pe banca acuzarii, sunteti obligati sa raspundeti Curtii, pentru ca în caz contrar ea are mijloace sa va faca sa vorbiti!”

„Atunci, reia Moisiu, acest complet de judecata este un complet de ancheta?”

Presedintele, mai amenintator: „Îti atrag atentia, ca orice ofensa si injurii aduse Curtii se pot pedepsi conform legii”.

„Legea de care faceti uz, domnule Presedinte, este legea pumnului, legea junglei", nu s-a putut abtine Moisiu.

Presedintele, enervat, s-a ridicat si cu un ton autoritar l-a amenintat ca, daca o singura data va mai îndrazni sa faca astfel de afirmatii, faptul îl va costa scump.

Totusi ne gaseam în fata unei situatii tragi-comice si nu mai stiam ce concluzii sa tragem. Ne aflam într-adevar în fata unei judecati sau în fata unei mascarade? Fiecare dintre noi si-a dat însa seama ca orice am spune nu mai avea nici o importanta, pentru ca acest complet de judecata era instruit, înca dinainte de a intra în sala de sedinte, cum sa judece si ce pedeapsa sa dea fiecaruia dintre inculpati.

Dupa ce procurorul a dat citire actului de trimitere în judecata a fiecaruia dintre noi, completat cu faptele incriminate, a cerut pentru fiecare pedeapsa maxima, potrivit articolului respectiv din codul penal.

Culmea injustitiei si a ridicolului s-a vazut însa atunci când Presedintele a anuntat în instanta ca inculpatii aveau dreptul la aparare. În timp ce el facea aceasta afirmatie, parca la comanda, cinci indivizi îmbracati în civil au aparut în sala si s-au asezat pe o banca lânga fereastra, aproape de masa completului de judecata. Nu erau altii decât avocatii apararii. Presedintele, adresându-li-se, le-a precizat ca fiecare avea de „aparat” zece inculpati, invitându-i sa ia imediat legatura cu „clientii” lor. Apoi, întorcându-se catre noi, ne-a spus: „E o favoare de a avea avocati din oficiu!"

Avocatii au primit dosarele si, dupa lista înmânata de Presedinte, fiecare si-a luat în primire inculpatii pe care trebuia sa-i apere. Dupa ce au rasfoit dosarele timp de vreo zece minute, Presedintele le-a cerut sa le depuna pe masa, fara a fi avut nici macar timpul sa ia la cunostinta de continutul lor.

În fata acestui spectacol mai mult decât ridicol, am ramas cu totii înmarmuriti, dându-ne seama ca ne aflam în fata unei regizari care nu era nici judecata, nici aparare, ci o sinistra mascarada în care nu mai ramasese decât acuzarea.

Simulacrul de sedinta a luat sfârsit spre orele sase dupa-amiaza. Am fost apoi condusi fiecare în celula lui, nu înainte de a fi anuntati de Curte ca a doua zi, la ora opt dimineata, va continua procesul.

A doua zi, 22 februarie 1949, dimineata, am fost adusi din nou în sala de sedinta, unde am fost asezati în ordinea urmatoare: seful de lot, cei patru sefi de unitati, apoi Scutaru si Parizianu, formând o grupa. Seful de lot, care era la marginea bancii, s-a adresat avocatului care trebuia sa ne apere, întrebându-l daca el era avocatul acestei grupe.

Culmea rusinii si încalcarea elementarei idei de justitie privind apararea era ca avocatul nu avea dosarul inculpatului, acesta fiind înlocuit de catre Presedinte cu câteva foi. Dupa aceea Presedintele, „constatând ca procedura juridica a fost îndeplinita”, ar fi trebuit sa dea cuvântul apararii.

S-a început cu primul inculpat, seful de lot Moisiu Dumitru. Presedintele îi ordona lui Moisiu, judecat ca sef de lot, sa se ridice în picioare. Stupoare! În loc sa dea apoi cuvântul avocatului apararii, Presedintele l-a dat, împotriva oricarei legalitati, acuzatorului public.

Procurorul n-a mai facut rechizitoriul, pentru ca-l facuse deja pentru fiecare inculpat. Despre seful nostru a spus asa:

„Moisiu Dumitru, acest individ periculos, a organizat în cadrul Facultatii de Medicina din Iasi un grup de legionari, pentru a unelti împotriva ordinii sociale instalate în tara noastra. A instruit si pregatit un complot împotriva Statului si, ce este mai grav, acest individ a strâns informatii prin subalternii lui si de la alte persoane, furnizându-le unei puteri straine”.

„De aceea, acuzatorul public, reprezentând clasa muncitoare din R.P.R, cere pentru acest inculpat pedeapsa maxima prevazuta de codul penal. La dosarul cauzei se gasesc piese din care reiese ca politia, când l-a arestat, l-a gasit tinând sedinta legionara si facând instructie cu arme sustrase de la unitati militare, în vederea unui complot. Curtea poate vedea, pentru convingere, toate aceste piese în dosarul cauzei".

Dupa aceea, procurorul a comis o gafa, cerând grefierului sa citeasca în instanta ce facuse Moisiu împreuna cu inginerul Târniceru la Alba-Iulia, în timpul refugiului din 1944, când Universitatea de la Iasi fusese mutata în acel oras.

Iata textual ceea ce a citit grefierul: „Acest temnicer (era vorba de inginerul Târniceru) a ridicat, împreuna cu acest moisu (Moisiu) o traista (troita), pe locul unde a fost tras pe sfoara (pe roata) Horea, Cluseu (Closca) si Crisu (Crisan)”. Întreaga sala a izbucnit în râs, de la Curte si pâna la dactilografe. Procurorul, vadit jenat, s-a rastit la grefier, acuzându-l ca nu era atent la citit. Se vedea clar ce fel de elemente erau chemate sa consemneze depozitiile.

În încheiere, procurorul apasa mai mult pe: „Inculpatul, în declaratia sa, recunoaste cele incriminate de noi, de buna voie si nesilit de nimeni si semneaza cu mâna proprie”.

Presedintele a dat apoi cuvântul avocatului apararii care, ridicându-se în picioare, a deschis dosarul din care a scos o foaie de hârtie scrisa dinainte, repetând întocmai cuvintele procurorului. Si astfel, avocatul nostru s-a transformat din aparator în acuzator, ignorând total faptul ca era chemat acolo sa-l apere pe inculpat, nu sa-l acuze.

În aceasta situatie, când cel mai elementar principiu de justitie si drept a fost ignorat, mai mult, calcat în picioare cu atâta nerusinare, Moisiu, nemaiputând sa-si stapâneasca nervii, s-a ridicat în picioare si i s-a adresat avocatului: ”Domnule, noi nu te-am angajat ca acuzator, iar daca Tribunalul te-a pus din oficiu ca aparator, d-ta ce faci? În loc sa ma aperi, ma acuzi. D-ta nu esti avocat, esti cules de pe drum si adus aici. Ai primit o hârtie scrisa, sa citesti ce scrie pe ea. Rusine unui astfel de jurist! În ce tratate de drept ai citit d-ta sa faci ceea ce faci? Eu nu te-am angajat aparator si nu am nevoie de serviciile d-tale!”

În sala nu era public, afara de cei doi indivizi care nu încetau sa strige: „Moarte lui! Moarte lui!” La auzul acestor strigate, Moisiu nu s-a putut retine sa nu intervina: „Mai, badie! Mai beti niste rachiu, ca ati ragusit de când strigati «moarte lui»!”

În acest moment, sedinta a fost transformata într-un bâlci. Un ofiter din completul de judecata a iesit pe coridor si imediat dupa aceea au intrat în sala de sedinta mai multi gardieni înarmati si câtiva ofiteri de securitate, printre care si Blehan.

Presedintele a comis imprudenta de a da cuvântul lui Moisiu. Acesta, cu verva si inteligenta lui, a desfasurat o pledoarie în apararea sa si a camarazilor sai, care daca ar fi fost înregistrata – Presedintele daduse ordin grefierului si dactilografelor, sa nu consemneze nimic din ceea ce spunea Moisiu – ar fi fost model de pledoarie de mare avocat. În loc de acuzat, Moisiu se transformase în aparator, infirmând tot ceea ce spusese procurorul.

Piesele de la dosar le-a declarat înscenari si minciuni grosolane, inventate de anchetatori, pentru ca nici un camarad din subordinea lui nu a fost prins facând sedinte sau instruindu-se cu arme, înscenarile din asa-zisa reconstituire fiind facute la începutul lunii noiembrie pe platoul de lânga Cetatea Sucevii. În aceste fotografii se putea observa ca toti camarazii erau tunsi, or, în libertate, fiecare dintre ei avea o anumita lungime a parului. Armele pe care le pozase politia erau luate si ele de la soldatii care faceau paza înscenarilor. Cel mai odios fapt era însa ca subalternii lui Moisiu fusesera obligati sa pozeze în locul altor camarazi de la alte facultati, care nu erau înca arestati.

Moisiu a dat cazuri concrete: Bordeianu Dumitru a pozat în locul fratelui sau, Ion Bordeianu, de la Politehnica. Or, un om nu putea poza în acelasi timp în doua locuri diferite. A cerut apoi sa fie confruntate piesele de la dosar ale Medicinii cu cele ale Politehnicii din Iasi. Cât priveste afirmatia „nesilit de nimeni”, era o minciuna sfruntata adaugata ulterior, asa ceva nefigurând în nici una din declaratiile lor anterioare. El cerea sa i se arate scrisul acestui adaus, daca el a existat. Si pentru a dovedi, Moisiu a declarat ca ar putea aduce în fata completului de judecata si a apararii, probe care sa demonstreze cum au dat ei declaratiile „de buna voie si nesiliti de nimeni”.

Si zicând acestea, si-a aruncat haina si camasa, aratându-si corpul plin de rani înca nevindecate. În fata acestei scene, cele doua fete dactilografe, fara sa-si dea seama unde se gaseau, au exclamat spontan într-un glas: „Vai, Doamne, ce rani îngrozitoare!”. Presedintele le-a ordonat sa paraseasca sala.

Completul de judecata, în fata acestui spectacol, a fost atât de derutat ca nu mai stia ce atitudine sa ia.

Moisiu continua sa strige cât îl tinea gura: „Eu si camarazii mei am fost batuti, schingiuiti si torturati, timp de cinci luni de zile, în cele mai groaznice chipuri, de batausii Blehan si Danielevici”.

Ca spectacolul sa nu ia o alta întorsatura si ca procurorul, grefierul si avocatii sa nu vada aceleasi urme de tortura pe corpurile noastre, Presedintele, în timp ce toti ne dezbracam, a suspendat sedinta.

Moisiu a fost scos apoi din sala de catre ofiterii de Securitate, iar Curtea a parasit sala. Cei doi indivizi, care reprezentau „asistenta” din sala, treziti parca din betia lor, vazând ce se petrecea, s-au adresat unul celuilalt: „Hai, badie, sa iesim de aici, nu vezi ce se întâmpla? Vrei sa-mi ramâna copiii pe drumuri? Eu sunt necajit si m-au adus aici cu forta”. Dupa plecarea lor, sala ramase fara asistenta publica.

Dupa vreo jumatate de ora, completul de judecata intra în sala si lua loc la masa. Putin timp dupa aceea a fost introdus în sala si Moisiu, sprijinit de doi gardieni, deoarece fusese atât de crunt batut încât nu se mai putea tine pe picioare. Calaii, în ura si bestialitatea lor, îl lovisera cu vâna de bou, umplându-l de rani din care curgeau siroaie de sânge. Am fost convinsi ca acel complet de judecata fusese la curent cu cele ce se petrecusera afara.

Când Moisiu a fost asezat pe banca la locul lui de catre cei doi gardieni, a mai avut curajul sa strige: „Iata domnule Presedinte, ce proba mai clara, mai evidenta, mai strigatoare la cer, vi se poate aduce, decât ceea ce se vede pe fata si pe trupul meu, tortura pe care calaii anchetelor mi-au administrat-o în fata completului de judecata”. Si în timp ce Moisiu a cazut cu capul pe banca, Presedintele, cu cinism, a spus ca acest „incident” nu constituia un motiv ca sa i se atribuie circumstante atenuante. Pe ce mâini intrase justitia!

Moisiu a fost evacuat apoi din sala, iar procesul a continuat, îndeplinindu-se ca o simpla formalitate. Camarazii renuntasera la apararea devenita accesoriu al acuzarii. Toti ne-am declarat solidari cu declaratia lui Moisiu, privind înscenarea facuta pe platoul Sucevei, si nu am recunoscut deloc ca „de buna voie si nesiliti de nimeni„ dadusem declaratiile.

În câteva ore judecata s-a terminat, fara ca grefierul sa fi consemnat ceva din declaratia noastra întru aparare. În schimb, consemnase tot ceea ce spusesera procurorul si avocatii „apararii”, transformati în acuzatori.

Curtea a declarat judecarea lotului ca terminata, procedura fiind „îndeplinita dupa lege”, si a anuntat ca sentinta fiecarui inculpat în parte se va pronunta a doua zi, 23 februarie 1949.

Dupa aceasta injustitie a justitiei, am fost evacuati din sala si dusi fiecare în celula lui. A doua zi am fost din nou condusi, tot lotul, în sala de sedinta. În sala domnea o atmosfera de înmormântare.

Presedintele, solemn, deschise sedinta, anuntându-ne sa fim atenti când se va da citire sentintei si cel ce-si va auzi numele sa se ridice în picioare.

Primul chemat a fost Moisiu Dumitru, caruia i se rezervasera 20 de ani de munca silnica pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale, 15 ani pentru crima de înalta tradare si 12 ani pentru crima de complot.

Moisiu nu s-a ridicat în picioare pentru ca nu-l mai tineau puterile si Presedintele a facut imprudenta sa-i atraga atentia. Sleit de puteri si cu o voce abia perceptibila, Moisiu i-a raspuns: „La asa complet de judecata, la asa acuzare si la asa justitie, nu ramâne decât sa fie aplicata iar ancheta, cu torturile la care am fost supusi. Asa ca nu ne ridicam în picioare, întoarcem spatele si ar trebui sa plecam din sala”. Curtea n-a mai raspuns.

Au urmat doua condamnari, de câte 18 si 10 ani, la munca silnica, petru Parizianu Gheorghe si Scutaru Ion.

Tudose Petre, Lungeanu Virgil, Bârsan Mircea si Bordeianu Dumitru au primit fiecare, câte 15, 10, 10, si respectiv 15 ani de condamnare. Restul din lot au primit între 5 si 12. Pe lânga aceste condamnari, s-au mai aplicat fiecaruia: confiscarea averii, degradarea civica de la 5 la 15 ani si cheltuielile de judecata, care variau între 5000 si 20000 de lei. Dupa pronuntarea sentintei aveam dreptul, timp de trei zile, sa facem apel, dar nimeni dintre noi n-a facut pentru simplul motiv ca pâna atunci nici un recurs nu schimbase sentinta în favoarea condamnatului, ba din contra, fusesera cazuri când sentinta cunoscuse o agravare.

La sfârsitul sedintei am fost dusi în celulele noastre. N-am putut trece cu vederea ca, ajuns în fata celulei mele, ce purta numarul 15, cineva mi-a atras atentia si m-a întrebat: „Sa aiba oare vreo semnificatie sau sa fie vreo legatura, între destinul omului si anumite numere?” În destinul meu, ziua de nastere era 15, numarul celulei 15, precum si cei 15 ani de munca silnica pe care i-am executat pâna la urma.

Voi încheia acest capitol, retinând faptul ca justitia nu servea deloc ideea de dreptate, stapânita fiind de bunul plac impus de puterea pumnului.

În concluzie:

– toate declaratiile smulse celor din închisoarea Suceava, precum si în toate anchetele din tara, au fost date în urma unor cumplite torturi;

– au fost camarazi care în urma acestor torturi, fie ca s-au sinucis, aruncându-se pe geam, fie au murit, fiind apoi dusi unde numai Dumnezeu stie;

– judecata s-a facut de catre magistrati care au acceptat sa judece si sa aplice legea dupa cum li s-a ordonat;

– toate sentintele au fost date nu de completul de judecata, conform procedurilor penale, ci în cabinetele de partid;

– în ceea ce priveste apararea, aceasta a fost inexistenta, deoarece avocatii au fost desemnati din oficiu de partid si nu angajati de inculpati; din aparatori, acestia au devenit acuzatori, nefacând altceva decât sa repete, dupa un consemn scris, aceeasi acuzare ca si cea a procurorului;

– data procesului nu a fost anuntata nici unei familii a celor arestati;

– salile de sedinta nu aveau asistenta publica, procesele tinându-se în secret. Nici macar rudele apropiate ale inculpatilor n-au avut voie sa asiste la proces. În cazul Sucevei, cei doi indivizi care cereau moartea noastra au reprezentat singura asistenta publica.

Ceea ce s-a întâmplat si modul cum s-a judecat lotul medicinistilor din Iasi a fost identic cu judecarea tuturor loturilor din închisoarea Suceava.

Care ar fi fost oare reactia unui om din lumea civilizata, constatând ca, pentru o idee pusa în slujba adevarului, a dreptatii, în slujba credintei în Dumnezeu si a dragostei pentru aproapele, un anumit tineret a fost anchetat si torturat, uneori pâna la moarte, pentru a fi apoi judecat si condamnat?

Dupa proces

A început pentru noi o perioada în care nu mai puteai prevedea nimic. Procesul nu lasase sa se întrevada întoarcerea, vreodata, în lumea din care plecasem. Si eu îmi reprosam ca nu avusesem alta atitudine la proces, asa ca Moisiu, de pilda.

Cele întâmplate mi-au ranit însa atât de mult sufletul, încât nu mai puteam face nici un efort de gândire. Ma consideram ca un naufragiat într-o barca, situatie în care ma lasasem în voia valurilor, puterile nemaiajutându-ma sa vâslesc.

Afara era viscol si ger, iar în celula mea totul parea un sloi de gheata, de parca si sângele în vine îmi întepenise. Parca niciodata nu ma saturasem si as fi mâncat moloz si mortaciuni, numai sa nu ma manânce foamea pe mine, foame care-mi rodea stomacul ca un guzgan.

Dupa câteva zile, într-o dimineata, s-a deschis usa ca de obicei si gardianul de pe sectie, care stia ce condamnare am luat, mi-a citit numele înscris pe nelipsita fituica si m-a prevenit sa-mi fac bagajul, pentru a fi transferat într-o alta celula. Mi-am luat bocceaua cu putinele rufe si am aruncat o ultima privire în celula pe care nu o voi uita pâna în clipa mortii. Urlasem ca lupul flamând în ea, strigasem, lovisem cu capul de pereti, ma coborâsem în iad, agatându-ma cu mâinile de un petec de cer. Acolo am ales cerul si tot acolo i-am uitat pe toti care mi-au facut rau. Acolo am înteles ca nu exista decât o singura Cale, un singur Adevar si o singura Viata, aceea a Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Celula 121

Din celula nr. 15, gardianul m-a dus la primul etaj, la celula 121, situata pe latura de nord a închisorii. Fiecare sectie a laturii de nord avea câte 60 de celule, închisoarea fiind în forma patrata. Când a ajuns în fata usii acestei celule, am retinut ultimele doua cifre ale numarului – 21 – care corespundeau, în mintea mea, cu ultimele cifre ale anului meu de nastere (1921). Un joc bizar de cifre, de date, atât de semnificative. Când gardianul a deschis usa, nu mica mi-a fost surpriza, cât si bucuria ca, intrând în celula, sa dau cu ochii de Petrica Tudose, prieten, camarad si coleg, condamnat si el tot la atâtia ani ca si mine.

Printre alti camarazi din lotul Universitatii, care fusesera judecati înaintea noastra, era în celula si badia Ghita Barbieru, pe care îl cunosteam din vedere. Pe acest om cu suflet ales nu-l voi putea uita niciodata. Ca pregatire intelectuala avea doar gimnaziul, dar bunatatea lui n-avea margini. El era printre putinii oameni pe care i-am întâlnit în viata din dosul gratiilor si care mi-a dat cheia cu care sa încui si sa descui usa ce ma despartea de lumea din care veneam.

La început, atmosfera era putin apasatoare, deoarece toti eram condamnati si gândurile noastre zburau, fara voie, spre cei lasati în urma: parinti, frati, neveste, copii, prieteni, cunoscuti, etc. Badia Ghita, care fusese judecat în primul lot, trecând foarte greu prin ancheta (din care mai apoi i s-a tras si moartea) nu s-a plâns niciodata.

În închisorile prin care am trecut am cunoscut multi oameni, de la portar pâna la ministru, de la nestiutori de carte pâna la profesori universitari si savanti, de la demon pâna la înger.

Badia Ghita a ramas în inima mea ca fiind acel tip de om pe care, chiar daca voiai sa-l uiti, nu reuseai niciodata. În toata detentia mea am întâlnit putine suflete ca al lui. Discutiile cu colegul meu Tudose si interventiile badiei Ghita erau cele mai binefacatoare lucruri din celula.

Pe la începutul lui martie, când la Suceava era înca iarna destul de grea, cu frig si ninsoare, am mai vazut ceva ce nu voi putea uita niciodata. Ceva se petrecea cu unii tineri care nu-si întelesesera adevarata chemare. Mai exact, era începutul asa-zisei reeducari de la Suceava.

Celula se mai încalzise si la propriu si la figurat. Eram toti legionari si toate discutiile se purtau în buna întelegere. Chiar si frigul se mai potolise, datorita faptului ca eram acum sase în celula si dormeam pe prici, în loc sa dormim pe rogojina asezata pe podea.

Singurul care nu lua parte la discutii, multumindu-se doar sa asculte, era badia Ghita. Noi îl respectam pentru ca era în vârsta si avea un mare trecut de lupta. Într-o buna zi, când discutiile noastre ajunsesera la un punct mort, badia Ghita, cu o voce calda, a început sa-si depene si el gândurile.

Voi reda din memorie cuvintele care au fost pentru mine busola ce m-a calauzit tot timpul celor 15 ani de temnita: „Dragi flacai! Sunteti toti oameni cu carte, mai tineri decât mine, încercati si voi în lupta, dar va rog ca pe copiii mei, sa ascultati cu atentie si bunavointa ceea ce vreau sa va spun. Toti suntem condamnati la ani grei de închisoare si fiecare am lasat afara o lume care a fost lumea noastra si pe care nu o putem nesocoti. Unii am avut o profesiune, iar voi cei mai tineri, erati în curs sa o realizati. Toti ne-am angajat cinstit, slujind un ideal si o cauza pe care noi am considerat-o dreapta. Nici eu, nici voi, cred ca nu ati facut rau nimanui. Am fost anchetati, torturati, judecati si condamnati dupa cum stiti, dar va rog din toata inima sa-mi dati ascultare. Pentru un detinut politic, condamnarea e ceva ce poate sau nu sa se împlineasca. Deci noi s-ar putea sa executam toata condamnarea pe care o avem sau poate nu. Ceea ce e mai grav însa e ca s-ar putea sa facem si ceva în plus, peste ceea ce am fost condamnati. Sa fim condamnati din nou si poate sa si murim în închisoare. Timpul nostru în închisoare nu este hotarât definitiv. Venim dintr-o lume pe care ura omeneasca ne-a luat-o, poate, pentru totdeauna, si intram în alta care e aceasta. Aceasta si numai aceasta este de acum înainte lumea noastra. Pentru noi nu exista alta lume decât aceea în care suntem si traim aici. Or, pentru a putea trai în aceasta lume, dragii mei, trebuie sa stiti ca numai cel ce va avea inima buna va putea rezista si întelege ceea ce ne va oferi necunoscutul în care am intrat. Aceia dintre voi care vor putea întelege ce înseamna inima buna pentru om, nu vor uita niciodata ceea ce am discutat noi în aceasta zi. Ca încheiere, va spun: ca sa poti razbi si sa fii multumit si împacat în viata, cu tine si cu cei din jurul tau, trebuie sa ai inima buna. Voi faceti cum credeti si cum va este inima”. L-am înteles pe acest întelept si i-am urmat povata, toata viata mea.

În zilele urmatoare, ducându-ma cu tineta de necesitati s-o vars în closet, am avut ocazia sa vorbesc cu Tudose între patru ochi. L-am întrebat atunci, ce parere avea de „inima buna” a badiei Barbieru; el mi-a raspuns ca povestea cu „inima buna” n-a înteles-o si nu o va întelege niciodata. Era adevarat ca Tudose n-a înteles, pentru ca el nu pricepea ca omul ar putea simti, trai si actiona si dupa glasul tainic al inimii, nu numai dupa cel al puterii de judecata. I-am raspuns cinstit lui Tudose, ca nici eu n-am înteles aceasta filozofie, dar spre deosebire de el, eu ma voi stradui sa înteleg ce este pentru om acea „inima buna” de care vorbea badia Ghita. Timpul avea sa faca lumina în aceasta problema.

Al doilea moment pe care l-am avut în celula 121 si pe care, la fel, nu-l voi uita niciodata, a fost urmatorul:

În celula de lânga noi, pe lânga alti camarazi, era unul din Suceava, mai în vârsta ca noi, casatorit si cu trei copii. Era chiar din Suceava si cum gardienii la acea data nu erau intoxicati de doctrina proletara, puteau face unele servicii celor pe care-i cunosteau si în care aveau încredere. Deci, camaradul din celula vecina îl cunostea pe gardian si avea încredere în el. Probabil însa ca gardianul era recompensat pentru serviciile pe care i le aducea concetateanului lui.

Pe vremea aceea se putea înca privi pe fereastra fara a fi pedepsit, interdictia survenind abia în primavara anului 1954, când s-au pus obloane de jaluzele la geamuri în toate închisorile din tara (jaluzelele având o pozitie oblica, aerul intra în celula fara ca din celula sa se poata vedea afara). Pedeapsa pentru cei ce încercau sa miste jaluzelele ca sa priveasca pe geam se solda cu un arest sever de 15 zile, bineînteles daca erau surprinsi de gardianul care putea observa totul prin vizeta de pe usa celulei. Unii detinuti, pedepsiti cu acest arest sever, n-au mai scapat cu viata de acolo.

Datorita faptului ca oamenii se puteau uita pe geam, la etaje se comunica de la o celula la alta. Dar numai noaptea, când gardianul nu se mai putea plimba pe sub geamuri sa repereze celulele de unde se vorbea. În felul acesta am luat legatura cu cei din celula din stânga noastra, care ne-au prevenit ca în seara aceea va veni în strada o femeie lânga stâlpul cu bec aprins, sotia unui camarad din celula vecina. Gardianul de pe sectie daduse sotului acestei femei semnele dupa care el sa-si poata recunoaste sotia si copiii. De retinut faptul ca la acea data, în închisoare, nu erau înca informatori sau turnatori, asa ca detinutii aveau încredere unii într-altii si la fel si în gardienii care pastrau secretul relatiilor lor cu ei.

Era pe la începutul lui martie, iar afara era înca iarna cu frig, vânt si zapada. Iata scena: la vreo 50 de metri distanta, lânga stâlpul luminat, am vazut o femeie cu un copilas în brate, iar lânga ea, alti doi copilasi, între 4 si 6 anisori. Priveau spre geamul celulei si fluturau batistele catre tatal lor, care le facea si el semne. Din celula se putea vedea bine în strada, femeia si copilasii fiind luminati de bec si de luciul zapezii de sub picioarele lor. Când i-am zarit, suflete nevinovate, cu mânutele ridicate în sus, facând semne tatalui lor, ne-au podidit lacrimile. O mama cu puii ei, în frig, plângând si stergându-si fata cu batista, iar tatal întemnitat dupa gratii, mângâindu-i doar din ochi. Cei ce au copii, sa încerce sa traiasca, macar o clipa, scena.

Acest spectacol s-a repetat nopti în sir pâna ce soldatul din prepeleac a sesizat conducerea închisorii si ofiterul politic. În urma acestui denunt a disparut si dramatica scena si tatal din celula vecina si, nu dupa mult timp, si gardianul de pe sectia noastra.

Reeducarea de la Suceava

Cuvântul reeducare avea, pentru mine, un continut atât de sinistru, încât nu reuseam sa mi-l explic. Adica, cum sa ma reeduc? Si ce sa reeduc în mine? Sa-mi schimb modul de viata, sa renunt la gândirea mea, sa renunt la credinta mea, la conceptia mea despre lume si viata, sa renunt la visul meu, la lupta mea? Ce sa alung din mine? Credinta în Dumnezeu si dragostea mea pentru El? Sa înlocuiesc Evanghelia Lui cu ideologia proletara, dragostea pentru aproapele cu ura si lupta de clasa, adevarul cu minciuna, sinceritatea cu ipocrizia, armonia cu teroarea, mila cu violenta? Sa-L alung pe Dumnezeu din sufletul meu si în locul Lui sa instalez partidul? Sa-mi urasc si sa-mi „torn” familia si prietenii, sa traiesc starea de groaza, de frica, de neîncredere, banuiala si nesiguranta? În concluzie, sa renunt la mine, sa înlocuiesc totul cu stapânirea satanei, sa ma închin si sa-i slujesc lui, adulând partidul, ca pe noul dumnezeu, sa adopt religia comunismului – religia celui rau.

Cei care ar putea da informatii certe si ar scoate la lumina acest joc satanic nu mai sunt: Turcanu, executat de stapânii lui, si Bogdanovici, ucis de Turcanu. De aceea, începuturile reeducarii ramân cu totul necunoscute.

Ce s-a auzit însa si ce se stie? În vara sau în toamna lui 1948, s-a aflat în închisoare ca Bogdanovici a avut un vorbitor, dupa spusele unora si ale lui Popa Tanu (care era în celula cu mine). Vorbitorul însa nu fusese solicitat de el, ci înlesnit de cabinetul de partid Suceava si aprobat, bineînteles, si de la Bucuresti. Un vorbitor cu tatal, care era prefect de Botosani în acea vreme. Se zvonea ca acest vorbitor a avut loc numai între tata si fiu, fara ca alte persoane sa fie de fata. În urma acelei discutii a luat nastere începutul reeducarii de la Suceava. Cum în comunism nimic nu se putea face întâmplator, ci regizat si pus la punct în cele mai mici detalii, si acest vorbitor fusese aranjat din timp.

Tot din aceleasi zvonuri se mai spunea ca tatal lui Bogdanovici si-a implorat fiul sa renunte la conceptia lui politica si sa faca totul pentru a se salva fizic.

S-a aflat de la ajutoarele lui Bogdanovici (intimii lui) ca, pâna la arestarea sa, el nu se întelegea cu tatal sau în materie de politica, deseori mama lui fiind aceea care intervenea sa-i împace.

Se pune însa întrebarea: de ce Bogdanovici a luat o condamnare atât de mare, daca acceptase sa înceapa reeducarea? Dupa cele descoperite în demascarile de la Pitesti si marturisirile celor ce fusesera acolo, nu el ar fi fost totusi initiatorul reeducarii de la Suceava, pentru ca, potrivit conceptiei sale, reeducarea trebuia sa fie un act voit si consimtit si nicidecum un act de constrângere si de violenta. Daca ar fi admis violenta, s-ar fi reabilitat si nu ar fi fost ucis. Cititorii îmi vor ierta faptul ca anticipez, dar ceea ce marturisesc este strâns legat de începutul reeducarii de la Suceava si deci de cazul Bogdanovici.

Sunt poate, spun poate, singurul dintre studenti care înainte de moartea lui, printr-o întâmplare si prin neatentia lui Turcanu, l-am întâlnit pe Bogdanovici în timp ce era dus de la camera 4 spital, unde se dadeau declaratiile, la o celula la parter; eu fiind luat în acelasi timp, de la camera 3 subsol si dus spre camera 4 spital, la etaj. Asa s-a facut ca ne-am întâlnit pe scari, la jumatatea drumului dintre etaj si parter. Când am ajuns fata în fata, amândoi ne tineam de balustrada scarii înguste de un metru. Pe mine nu ma sprijinea gardianul, dar el nu putea merge fara sprijinul acestuia; de aceea, când ne-am întâlnit, a trebuit sa ne facem loc unul altuia, caci amândoi ne tineam de balustrada. Gardianul îl rezema pe Bogdanovici de perete, sustinându-l sa nu cada, pentru a-mi face mie loc de trecere pe lânga balustrada. Gardienii erau în urma noastra si, când am ajuns unul lânga altul, ne-am putut privi în ochi.

Gardienii n-au intervenit, atât erau de îngroziti de ceea ce vedeau. Bogdanovici înca mai avea încredere în mine. La ora aceea nu cazusem din gratia divina, nu ma prabusisem înca si de aceea a si fost posibila comunicarea. Capul lui enorm, cu ochii adânc înfundati în orbite – atât mai era viu în el – te înspaimânta; se citea în ochi suferinta pe care o pricinuise miilor de camarazi.

Privirea aceea, a unui mort cu ochii înca vii, m-a urmarit pâna în clipa în care scriu aceste pagini si ma va urmari pâna voi muri. În momentul când privirile noastre s-au întâlnit, cu o voce muribunda, dar destul de clara, Bogdanovici mi-a soptit: „Frate! Asa se platesc greselile!”.

Privirile noastre nu se puteau desparti, dar gardienii ne-au îndemnat într-un glas: „Hai!”.

Dupa doua zile Bogdanovici a murit, ucis în mod sadic de Turcanu, Popa, Martinas si Livinschi. Si nu cred ca a fost altul mai chinuit si torturat la Pitesti. Nu vreau sa-l apar, Doamne fereste! Dar îmi pun întrebarea: cine a suferit ca Bogdanovici? Cine a adunat în ochii lui atâta suferinta? Ce am simtit si vazut cu ochii mei, ma face sa cred ca Bogdanovici nu a fost un informator si nici un criminal. El nu era în stare sa omoare. În conceptia lui nu avea loc ideea de violenta.

Bogdanovici fusese seful Universitatii din Iasi, cu Facultatile de Drept, Litere si Filozofie, Stiinte (Matematica, Fizica si Geografie). Medicina, Farmacia si Politehnica erau aparte, iar seful întregului Corp Studentesc Legionar fusese Neculai Simionescu, student la Drept.

Era de la Soroca, din Basarabia, iar în refugiul din 1940-1941, avea doar 12 ani. Din vara lui 1941, pâna în primavara lui 1944, locuise la Soroca.

Nu el l-a denuntat pe Turcanu, cum au afirmat unii, fara a cunoaste adevarul, ci Stefan Caciuc, coleg de clasa si de liceu la Câmpulung Moldovenesc si, mai apoi, coleg la Facultatea de Drept din Iasi.

Turcanu a facut parte din F.D.C. numai în 1940-1941 si, dupa ianuarie 1941, nu a mai activat în Miscarea Legionara. În 1940 avea numai 14 ani.

Turcanu stia de activitatea legionarilor de la liceul din Câmpulung Moldovenesc, pâna în 1944. Dupa aceea, a terminat liceul si s-a înscris la Facultatea de Drept din Iasi. Era casatorit si nu frecventa cursurile, prezenta fiind obligatorie doar la examene.

Asa ca, la Iasi, convorbirea cu Turcanu n-a avut-o Bogdanovici, ci Stefan Caciuc.

S-au întâlnit în 1946, cu ocazia unor examene, si Caciuc l-a întrebat pe Turcanu de ce nu vine la cursuri. Acela i-a raspuns ca era casatorit si ca se ocupa de alte treburi. Întrebat din nou, care este atitudinea lui politica si daca mai avea vreo legatura cu legionarii, raspunsul lui Turcanu a fost limpede, ca nu vrea sa mai aiba vreo legatura cu legionarii si ca nu-l mai intereseaza aceasta problema. „Ce faceti voi, va priveste, eu sunt comunist! Sunt prieten cu fratii lui Emil Bodnaras si acestia ma sustin si ma ajuta sa fac cariera în diplomatie. Asa ca aceasta este ultima data când mai vorbesc si ma întâlnesc cu tine”, a relatat Caciuc. N-a precizat însa, daca Turcanu i-a spus sau nu ca îsi începuse activitatea legionara în cadrul C.S.L. Iasi.

Din aceste discutii cu Turcanu reiesea însa ca el devenise comunist (poate chiar înainte de 1944), datorita relatiilor cu fratii Bodnaras. Si un lucru ramâne limpede: la ora când Caciuc a discutat cu Turcanu, acesta avea promisiuni de cariera politica. Si, mai spune Caciuc, aflat tot de la Turcanu, ca în toamna lui 1948, când a fost arestat, el era pregatit de Ana Pauker, Ministru de Externe atunci, care voia sa-l trimita ambasador în Iugoslavia.

Arestarea lui Turcanu se datora astfel unei greseli de neiertat a lui Stefan Caciuc, care a declarat la ancheta, fara sa fi fost fortat sau întrebat, despre cele discutate cu Turcanu, motiv pentru care acesta din urma a si luat sapte ani de închisoare.

L-a denuntat pe Turcanu, spunea el, pur si simplu din necaz, la mijloc fiind o intriga amoroasa privind fata cu care se casatorise Turcanu.

Martorii oculari au asistat la cearta dintre cei doi, când, dupa procesul de la Suceava, Caciuc i-a spus lui Turcanu ca sapte ani vor trece ca mâine; sa fie multumit ca nu a luat zece.

Asa se explica faptul ca Turcanu a aparut la închisoarea din Suceava doar toamna târziu, când anchetele erau pe terminate.

Odata Turcanu arestat, comunistii s-au gândit sa-l foloseasca drept instrument pentru ceea ce avea sa se întâmple mai târziu la Pitesti si Gherla.

Vorbitorul lui Bogdanovici cu tatal sau a avut loc înainte de arestarea lui Turcanu. Asa ca s-ar putea ca delegatii comunisti de la Bucuresti, care coordonau si verificau anchetele si declaratiile din închisoarea Suceava, dând de declaratia lui Caciuc în legatura cu Turcanu, sa fi anuntat ei partidul. Si, în urma acestei sesizari, partidul ar fi dat dispozitie de la Bucuresti prefectului Bogdanovici, sa aiba o discutie cu fiul sau, pentru ca actiunea lor sa fie dusa pe doua planuri. Unul, pus în aplicare de Bogdanovici-fiul, care rezistase cu toata tortura la care fusese supus (avea responsabilitatea unei Universitati întregi); în timpul anchetei am fost si eu confruntat cu Bogdanovici si am vazut cu ochii mei, pe fata si corpul lui, cu câta salbaticie fusese torturat. Cel de al doilea era actiunea directa a lui Turcanu.

Prin Bogdanovici-fiul se urmarea distrugerea unitatii tinerilor legionari, studenti si elevi, verificându-se prin aceasta cine ramânea pe pozitie ferma si cine se îndoia, îndoielnicii putând eventual trece de partea reeducarii initiata si controlata de cabinetul de partid Suceava. Bogdanovici nu a fost decât victima si unealta prin care comunistii si-au pus în aplicare planul de a distruge unitatea tineretului legionar, semanând neîncrederea, suspiciunea si îndoiala.

În general acest plan si-a atins scopul; tinerii, în naivitatea lor, necunoscând ideologia comunista, au crezut în momelile pe care le întindeau comunistii, devenind victime usor de manevrat.

Nu cunosc exact data când a venit Bogdanovici la Pitesti; ceea ce este sigur însa, e ca aceasta s-a întâmplat înainte de 10 decembrie 1949, data la care 90% dintre studentii legionari si nelegionari din tara au fost adusi la închisoarea din Pitesti.

Când a început reeducarea la Pitesti, Bogdanovici nu a fost ucis imediat, asa cum au fost ucisi alti studenti legionari ci, dupa sistemul comunist aplicat si lui Patrascanu, l-au chinuit pâna în iarna lui 1951. Cel care l-a denuntat a fost Popa Alexandru (Tanu), colegul si prietenul lui de la Soroca. Turcanu l-a tinut în viata pe Bogdanovici, la ordinele lui Nicolski si la cererea rusilor, pentru ca acesta sa declare tot ce stia despre activitatea tinerilor legionari din tara, precum si a celor din Basarabia.

Dupa arestare, în urma declaratiei lui Caciuc, planul elaborat de Moscova sau de oculta pentru distrugerea tineretului legionar a fost pus în aplicare pâna în cele mai mici amanunte prin Turcanu. Initial, el trebuia sa fie condamnat la doi, trei ani. Si totusi, a fost condamnat la sapte ani de închisoare corectionala; condamnare cu tâlc, caci, tot dupa plan, Turcanu trebuia folosit în acest timp.

În cazul lui, se mai impun câteva precizari. În 1946, când avusese acea discutie cu Caciuc, Turcanu era comunist, facea parte din biroul politic de la Iasi. Unii însa înclinau sa creada ca, având legaturi cu fratii Bodnaras, acestia îl puneau sa aiba legaturi si cu legionari, ca sa-i observe. Oricum, Turcanu a fost arestat prin marea greseala a lui Caciuc.

Dupa plecarea studentilor legionari cu mari condamnari de la Suceava la Pitesti, cei ramasi acolo au remarcat ca Turcanu a lipsit un anumit timp din închisoare. Se banuia ca a fost dus la Bucuresti sau chiar la Moscova, unde a semnat planul viitoarelor demascari de la Pitesti si Gherla.

Astfel ca nu Bogdanovici a fost primul vinovat în acest complicat început. Bogdanovici, când a început reeducarea, credea probabil ca face un joc politic – la rugamintea tatalui sau – ca sa se salveze fizic pe sine însusi si pe camarazii lui. De unde se vede limpede ca nici el nu cunostea bolsevismul, desi era basarabean. A sfârsit pâna la urma prin a fi ucis, la ordinul agentilor rusi, de catre Turcanu.

Odata Turcanu arestat, actiunea lui Bogdanovici a luat o alta turnura. Comunistii nu aveau nevoie atât de reeducare, cât voiau sa scoata de la tineretul legionar ceea ce nu declarase la ancheta si, mai mult decât atât, tot ceea ce interesa Securitatea privind reactiunea din tara. Alt scop era distrugerea acestui tineret prin torturi si apoi folosirea lui în diverse planuri. Or, Turcanu, ca si alti comunisti, nu cunostea si nu întelegea subtilitatea acestei actiuni satanice. El era convins ca, daca îsi va duce misiunea la sfârsit si în cele mai bune conditii, comunistii îl vor scoate din închisoare si-l vor pune nu numai în pozitia în care fusese ci, probabil, direct în Comitetul Central; de unde si ideea ascensiunii lui politice.

Turcanu n-a înteles sau n-a vrut sa înteleaga ca orice miselie duce la alte miselii si mai mari. De aceea, dupa ce s-au folosit de el asa cum au vrut, stapânii cu care lucrase pâna atunci au disparut, ramânând ca alti stapâni sa-i transfere, pe el si pe colaboratorii lui, de la Gherla la Jilava.

Acolo, izolati câte unul într-o celula, ca sa nu aiba legatura unul cu altul, au fost pusi sa scrie cum au procedat, ce metode au folosit, cât timp au trebuit sa-l tortureze pe fiecare tânar pâna sa cedeze, cum s-au comportat sefii legionari si ce metode li s-au aplicat celor ce nu au cedat. Pâna au fost terminate aceste rapoarte, în doi ani de lucru, s-au schimbat si stapânii. Venind altii la conducere, acestia le-au pregatit procesul, servindu-se de propriile lor declaratii. Si când se asteptau sa fie pusi în libertate, decorati si propulsati în posturi mari, stapânii, în loc sa-i felicite, sa-i elibereze, le-au platit nota, acuzându-i ca, în complicitate cu cei din strainatate, au vrut sa compromita si sa ponegreasca partidul. Numai ca „banditii” n-au reusit sa induca în eroare partidul, care prin vigilenta lui a descoperit la timp complotul, urmând a-i pedepsi pe cei vinovati.

S-a zvonit apoi ca ajutoarele lui Turcanu au vrut sa-l linseze, dar au intervenit gardienii. Totul a fost bine regizat! Au fost izolati si tinuti pâna la proces, în cel mai mare secret; apoi, condamnati la moarte si dupa aceea executati prin împuscare.

Or sa se întrebe unii cititori de unde stim toate acestea daca n-am fost acolo. Raspunsul este simplu: un secret ramâne secret atât timp cât el este cunoscut de unul singur; când e cunoscut de doua persoane, nu mai este secret. Voi reveni cu amanunte atunci când voi vorbi despre Turcanu si colaboratorii lui, în legatura cu Pitesti si Gherla.

Jocul cu satana este foarte periculos, pentru ca cei care-l servesc, din colaboratori, devin victime. Satana nu are scrupule, nici cuvânt, nici morala, nici sentimente, ci numai un scop bine precizat: transformarea colaboratorilor în victime mai usor de manevrat.

Deci, pentru a preciza cine au fost autorii si cum a început reeducarea la Suceava, tin sa spun ca cei care au acceptat-o de buna voie au format si statul major al lui Turcanu la Pitesti si Gherla, facând demascarile. Aceiasi care au crezut ca Miscarea Legionara era o afacere prin care ei ar fi putut sa-si atinga scopurile de parvenire. Pe toti acestia i-am cunoscut personal si un lucru am constatat la ei: acesti tineri, fie n-au avut timpul necesar, în conditii de ilegalitate, sa-si faca educatia, fie au fost necinstiti de la început. Or, daca în Biserica au fost „crestini” care au compromis-o, crezând în obraznicia lor ca-L înseala si pe Dumnezeu, de ce sa ne miram ca în toate colectivitatile umane, indiferent de natura si continutul lor, au fost si membri tradatori, dezertori, lasi si interesati? Dar cum „un neam nu exista si nu dainuieste prin fricosi, lasi, dezertori si tradatori, ci prin martirii, eroii si luptatorii lui” (Vasile Pârvan), asa si o colectivitate omeneasca nu dainuieste prin acei ce s-au pus în slujba satanei, ci prin cei cinstiti din rândurile ei. Românul are o zicala: „Toate padurile au uscaturile lor”. Tot astfel si asa-zisii „legionari” n-au fost decât niste unelte oarbe care, pentru interesele lor meschine, au acceptat un joc care le-a fost fatal.

Am afirmat si sunt convins ca, înainte de a începe arestarile planuite de comunisti, adica din martie 1948, tot ceea ce s-a întâmplat în închisori, cu reeducarea de la Suceava si demascarile de la Pitesti si Gherla, a fost impus, dirijat, controlat de oculta de la Moscova si de cea internationala, necrutându-se nimic pentru ca Miscarea Legionara sa fie desfiintata.

Celor ce au aderat la Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste (O.D.C.C.), pentru a avea conditii preferentiale – un blid de linte în plus, luat din tainul celorlalti – li s-a promis ca vor fi scosi din închisoare si ca partidul va face din ei activisti de frunte. Câta naivitate, câta lipsa de judecata si câta credulitate puerila!

Iata si câteva nume de legionari, care au aderat de buna voie la aceasta actiune si care au avut un rol important în demascarile de la Pitesti si Gherla. Afara de Bogdanovici, initiatorul si autorul reeducarii de la Suceava (Turcanu n-a avut nici un rol aici, lucru dovedit la Pitesti), au fost Popa Alexandru, zis Tanu, Martinus, Livinschi, Cantemir, Virgil Bordeianu si câtiva elevi din Iasi si Bucovina. Toti studentii si elevii legionari seriosi, cu condamnari mari, nu au aderat însa la Suceava la acest bâlci.

S-a vânturat, printre detinutii legionari si nelegionari, ideea ca numai Turcanu si Bogdanovici au fost vinovati, pentru ca au acceptat sa faca aceasta reeducare si demascare. Se ignora însa si se trecea cu vederea, de catre cei necunoscatori si naivi, faptul ca planurile comuniste nu depind de persoane. Nu! Planul trebuia îndeplinit, indiferent de persoana care era folosita.

Deci, fie-mi permis ca, dupa atâtia ani de închisoare si dupa cele vazute, auzite si traite de camarazii mei si de mine, sa pot afirma cu toata certitudinea si cu argumente ca nu Bogdanovici sau Turcanu au fost aceia care au initiat si dus la îndeplinire aceasta reeducare si demascare. Nu, deoarece era bine cunoscut faptul ca în regimurile comuniste nici o pasare nu zboara fara ca partidul sa nu stie aceasta. Astfel ca planul acestei reeducari odata conceput si definitivat de Moscova, uneltele lui puteau fi nu numai Bogdanovici si Turcanu, ci oricare alt nume: Ionescu, Popescu, Dunareanu, etc. Persoane pentru a duce la îndeplinire acest plan se puteau gasi atâtea câte voia partidul. Tradatori, lasi si oportunisti se gasesc oricând, pe toate drumurile.

Planul conceput de Moscova si de oculta internationala, privind tinerii legionari din închisorile din România, s-a gândit, s-a definitivat si s-a dus la îndeplinire, pâna în cele mai mici amanunte, de agentii rusi, în colaborare cu Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu si cu seful Securitatii, generalul Nicolski, ajutat de colonelul Zeller.

Judecând astfel dupa fapte, nu voi gresi repetând ca tot ceea ce s-a întâmplat în închisori, cu reeducarea de la Suceava si demascarile de la Pitesti si Gherla, a fost impus, dirijat si controlat de agentii rusi. Iar conducerea comunista din România a acceptat aceasta, fiind straina de neamul nostru. Straini erau Teohari Georgescu (alias Burah Tescovici), colonelul Zeller, colonelul Sepeanu, precum si Ana Pauker, Vasile Luca si Dej cu colaboratorii lui. Unii dintre noi erau convinsi ca Nicolski, agentul Rusiei, a lucrat în mod secret numai cu agenti rusi. Posibil, deoarece în comunism totul era planificat, bine gândit si pus la punct de catre acei care aveau raspunderea îndeplinirii scopului respectiv.

Deviza comunistilor era de altfel: plan sa avem, ca executori gasim destui; oameni sa avem, ca de condamnarea lor suntem siguri; decât sa scape un vinovat, mai bine arestam o mie de nevinovati.

*

Pe la sfârsitul lui martie 1949, circula un zvon prin închisoarea din Suceava, ca vom fi transferati într-o alta închisoare, pe categorii de pregatire profesionala, indiferent de apartenenta politica. Daca atunci ar fi cunoscut cineva dintre noi felul în care se faceau planurile secrete în comunism, ar fi prevazut de ce comunistii, prin aceasta repartizare, voiau sa faca ceea ce au si facut.

Iata aici închisorile care au primit aceste categorii de detinuti:

– la Aiud, închisoarea cea mai mare din tara, au fost repartizati intelectualii;

– la Gherla, închisoare de categoria întâi, au fost repartizati muncitorii si taranii;

– la Pitesti, închisoare de categoria a doua, au fost repartizati studentii;

– la Târgsor, o localitate la vest de Ploiesti, au fost repartizati elevii de scoli secundare;

– la Mislea, localitate lânga Ploiesti, au fost repartizate femeile;

– Jilava – închisoare de tranzit, a fost rezervata unor scopuri speciale si secrete;

– Suceava, Galati, Râmnicu Sarat, Dej, Sighet etc., cu scopuri bine precizate, la dispozitia Securitatii.

O închisoare aparte a fost cazarma din orasul Fagaras, transformata în închisoare pentru fostii politisti si jandarmi.

Aceasta repartizare a dainuit pâna în 1955, când închisorile au început sa trieze detinutii dupa apartenenta politica.

La 15 aprilie 1949 am fost transferat de la închisoarea Suceava la cea din Pitesti, împreuna cu primul lot de 80 de studenti legionari.