Plecarea din Gherla

Daca la Gherla am trait groaza mortii si iadul pe pamânt, tot aici am renascut, am înviat si am iesit la mal din mlastina deznadejdii. Dar nu cu neputintele si slabiciunile mele omenesti, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu, caruia nu sunt vrednic a-I multumi.

În închisoarea Gherla mi s-au cimentat pentru toata viata credinta, gândirea, întelegerea si trairea. Daca în cei patru ani am trait chinurile iadului, aici am vazut si lumina care duce la mântuire. Pare paradoxal, dar în aceasta închisoare, pe care am ajuns sa o iubesc, considerând-o ca locul învierii mele, am cunoscut oameni pe care nu i-as fi întâlnit altfel niciodata în viata.

La sfârsitul verii lui 1955, cei cu condamnari de la zece ani în sus am fost pusi în lanturi si, cu primele loturi, am plecat spre închisoarea din Aiud.

Acolo am fost informati ca închisorile din România se împartisera dupa apartenenta politica a detinutilor.

Astfel, cea mai mare închisoare din tara era rezervata detinutilor politici legionari, fiindca numarul lor depasea cu mult pe cel al membrilor partidelor zise „istorice”, repartizati la închisori mai mici, desi astazi se fabuleaza ca greul l-au dus acestia din urma.

În iarna lui 1960, în februarie, am fost prins de gardianul sef de sectie scriind pe talpa bocancului niste însemnari pe care voiam sa le memorez. Mi s-a facut raport pentru arest sever, pedeapsa care, pâna la o luna, era data de directorul închisorii, iar peste o luna, doar de Ministerul de Interne.

Dupa aprobarea raportului facut de gardian, care ma pedepsise cu un arest sever de douazeci de zile, am fost prezentat la vizita medicala, unde urma sa se decida daca eram apt sau nu sa execut pedeapsa.

Pe celular, la etajul II, era medic fostul meu coleg de an si de sala la facultatea de Medicina din Iasi, Ion Ciocan din Galati. Nu-l vazusem pâna atunci. La data aceea, medici oficiali la Aiud mai erau si sotii Badea.

Dupa o vizita foarte sumara, acest coleg mi-a scris pe raport cuvântul „apt”, cu toate ca eram slabit ca o stafie.

Revoltat de aceasta criminala inconstienta si profitând de absenta de o clipa a gardianului, l-am privit drept în ochi si l-am întrebat:

– Tu stii, criminalule, unde ma trimiti? Nu mi-a raspuns. Era convins ca nu-l mai cunosc dupa unsprezece ani de închisoare.

L-am masurat apoi de sus pâna jos – era gras ca un taur hranit pentru abator, din minimul tain al detinutilor – pe cel ce-si vânduse pentru un blid de linte constiinta de medic.

Pironindu-l cu privirea, am reluat acuza:

– Mai, criminalule, nu ma cunosti?

Surprins, nu a mai putut evita raspunsul si mi-a zis:

– Draga Bordeianu, te cunosc, dar pentru ca nu pot suporta închisoarea si foamea, mi-am vândut constiinta de medic!

– O sa te bata Dumnezeu; esti un criminal odios, trimiti oameni nevinovati la moarte, i-am spus eu, gândindu-ma la doctorul Marculescu, a carui demnitate iesea la lumina, în contrast cu ceea ce era acest „macelar”. Dupa Ciocan, eu eram „apt” - în plina iarna, numai în zeghe si cu hrana tot la trei zile - sa stau timp de douazeci de zile la arest.

Cum nu mai primisem în închisoare nici un pachet de haine, mai aveam cu mine, din anul 1949, de la Pitesti, o singura flanela si o pereche de izmene, cârpite petec peste petec. Cei pedepsiti cu arest sever nu aveau dreptul decât la zeghe, o camasa si o izmana de penitenciar, boneta, bocanci si ciorapi subtiri.

Apoi am fost anuntat de seful de sectie sa ma pregatesc pentru a fi condus pe sectia de arest sever; în afara de camasa si izmene mi-am tras pe mine si flanela groasa, de care am amintit.

Dupa aceea am fost condus de gardianul de la etaj pe sectia de arest sever.

Redau câteva detalii în legatura cu aceasta sectie. Era situata în continuarea cladirii din mijloc a închisorii Aiud. Avea celule mici, cu ciment pe jos, fara încalzire, cu un gemulet sus, în colt, deschis iarna si închis vara si o tineta pentru necesitati, fara capac însa. Peretii erau umezi si se spunea ca se pusese anume sare în tencuiala lor. De dormit, nu puteai dormi decât fie pe tineta, fie pe ciment.

Când am ajuns, gardianul de pe sectie s-a uitat la mine, m-a masurat cu privirea si s-a multumit sa-mi deschida boxa ca sa intru, fara a controla daca îmbracamintea corespundea sau nu regulamentului. Dumnezeu îi daduse gardianului acest bun gând, pentru ca mila Lui era cu mine.

Am considerat acest fapt ca o minune Dumnezeiasca, ce m-a scapat de la o moarte sigura. Numai cu îmbracamintea subtire impusa celor pedepsiti, în mijloc de iarna, n-as fi rezistat.

Era atât de frig, încât apa de baut ce ni se da tot la trei zile, era mereu înghetata. Însa datorita rugaciunii am rezistat.

Dumnezeu a binevoit sa-mi dea putere ca, desi aveam un fizic asa de subrezit, sa ma pot misca prin celula ca sa nu înghet. În fiecare zi primeam vizita ofiterului politic, sa vada daca mai sunt în viata.

Catre sfârsitul chinului însa, nu ma mai puteam misca, si am cazut inert pe tineta. Am fost scos de cei doi gardieni si dus de subsuori pâna la celula mea. Când s-a deschis usa celulei, gardienii au spus un singur cuvânt camarazilor mei: „Luati-l!”, si m-au abandonat. Camarazii s-au repezit la mine, m-au luat în brate, m-au întins pe pat, m-au dezbracat si au început sa-mi maseze tot corpul ca sa ma dezghete.

Nu am simtit în viata mea o caldura mai prietenoasa ca în acel moment, dragostea camaradereasca ce nu se poate exprima în cuvinte. În tot timpul absentei mele, ei oprisera pentru mine feliuta lor de pâine, pe care o primeau dimineata, la ceai.

*

Acum, câteva cuvinte privind reeducarea de la Aiud.

În mai 1962, am fost scos din celula si dus în curtea închisorii.

Mai aveam un an pâna la expirarea condamnarii. Nu vedeam în evadare o solutie; din contra, ea nu mi-ar fi adus decât complicatii, fapt pe care si ofiterii politici îl cunosteau. De aceea, am fost dus în cladirile gradinii de zarzavaturi, care se gasea la vreo doi kilometri distanta, pe malul Muresului. Acolo am stat pâna în luna noiembrie.

Între timp, în închisoare începuse reeducarea: un fel de mascarada facuta sub supravegherea colonelului de securitate Craciun, directorul închisorii.

Prin septembrie-octombrie, a început reeducarea si la gradina. Întrebat daca particip si eu la acel bâlci, am spus ca nu.

La sfârsitul lunii noiembrie 1962, într-o Duminica dimineata, ne-am trezit în curte cu o duba si mai multe masini mici. Ni s-a ordonat sa ne grupam în careu pe un teren în forma de amfiteatru. Era o zi frumoasa, însorita. În fata acestui amfiteatru au fost scosi patru camarazi: profesorul de matematica Munteanu de la Cluj, doctorul Sercaianu de la Buzau, Dutu Dumitru, fost elev la Scoala militara de ofiteri din Ploiesti, arestat si condamnat înca de pe timpul lui Antonescu si ultimul, Dumitru Bordeianu.

Primul pus sa vorbeasca în fata detinutilor a fost doctorul Sercaianu, care în închisoare a avut o tinuta ireprosabila. Facuse parte din grupul reactiunii legionare si a refuzat sa vorbeasca. A urmat la cuvânt profesorul Munteanu. Si el a raspuns categoric „nu”.

Dutu, cu douazeci de ani de închisoare în spate, executati, s-a rezumat la o singura fraza: „Eu cu astfel de oameni nici nu stau de vorba!”

Pentru mine, a fost primul si ultimul discurs politic pe care l-am tinut în viata mea. În timpul lui, cei patru colonei de la Interne, directorul închisorii Craciun si colonelul Ivan, se uitau la mine parca hipnotizati. Am vorbit timp de 20 de minute despre reeducarea de la Suceava si despre demascarile de la Pitesti si Gherla. Ma ascultau toti, atât detinutii cât si oficialii, curiosi si interesati sa afle ce spuneam. Eram convins ca voi fi oprit sa vorbesc dar, spre surprinderea mea, am fost lasat sa-mi termin pledoaria, încheind cu: „Eu nu ader la acest bâlci, la aceasta mascarada, pentru ca am mai trait patru ani în astfel de situatii!”.

Detinutii din amfiteatru, adusi sa ne huiduiasca, parca amutisera. Nici unul n-a scos un cuvânt. Pentru mine a fost cea mai mare satisfactie politica pe care mi-a oferit-o viata.

Cum am terminat însa, am auzit, fara sa stiu de unde venea ordinul: „Puneti-l în lanturi pe acest bandit si pe toti ceilalti ca el!"

Cât ai bate din palme, am fost toti patru pusi în lanturi, bagati în duba si izolati pe celular, câte unul singur în celula, pâna la începutul lunii mai, 1963.

Din aceasta celula de izolare am fost dus într-o alta, unde l-am întâlnit pe Gheorghe Calciu. Trecusera zece ani de când nu ne mai vazusem.

La 15 mai 1963, Calciu a fost dus în primul domiciliu obligatoriu, iar pe 8 iunie, acelasi an, am fost dus si eu tot în Baragan, în acelasi sat, Viisoara, din raionul Slobozia.

În 1964 am fost apoi pus în libertate si apoi, dupa alti douazeci si cinci de ani de urmariri, anchete si amenintari, am avut posibilitatea sa ajung în lumea libera, în Australia, Statul Victoria. Aici am putut sa scriu ceea ce am scris si marturisirile mele au putut sa vada lumina tiparului.

Încheiere

Înainte de a încheia ceea ce am scris, tin sa multumesc din toata inima domnului Horia Sima, Seful Miscarii Legionare, care m-a sfatuit sa spun aceste lucruri traite despre tineretul legionar, studenti, elevi si muncitori, trecuti prin cumplita drama de la Pitesti si Gherla; sfat si ajutor fara de care aceste marturisiri n-ar fi vazut lumina zilei.

Cred ca numai cei care au trecut prin Pitesti si Gherla ar avea dreptul si datoria sa scrie despre aceasta sita a satanei, care au fost demascarile din cele doua închisori ale mortii.

Cei care au scris pâna acum despre aceasta drama au facut-o astfel: unii au scris din povestirile si fabulatiile altora, trecuti marginal prin demascari; altii, stapâniti si mânati de o nestavilita ura fata de Miscarea Legionara, au sustinut ideea ca demascarile de la Pitesti si de la Gerla nu au fost exercitate asupra tineretului legionar. Pe toti acesti denigratori, aflati în slujba nu stiu caror forte oculte, fara frica de Dumnezeu si rusine de oameni, fara cel mai elementar bun simt, sa-i judece Dumnezeu dupa dreptatea si voia Lui.

Redau mai jos un crâmpei foarte graitor, dintr-o poezie a tânarului poet legionar, Aurel Visovan, cu care am împartit zile de neuitat în demascarile de la Pitesti, la camera 3 subsol.

MOMENT PITESTEAN

Opriti-va din hohote – nebuni!

În râsul vostru negru fierb clocote de sânge,

Din rânjetul satanicei furtuni…

Pe cine-ati rastignit din nou – nebuni?

Ce cântec sfânt în scrâsnet greu se frânge?!

O! Dans în ritm macabru

Apocaliptic ropot de prohodiri ciudate…

Cer negru, negru clopot

Ce-ntunecat se zbate si

Bate, bate, bate…

Morti vii, stafii,

Si câte-un înger mat

Ce-a înghetat,

plecat în vesnicii…

Morti vii, stafii,

Si urlete surpate de nebuni…

O, Doamne, unde esti?!

De ce n-aprinzi minuni,

minuni ceresti?!

Pe unde esti?

O, Doamne, unde esti?!

………………………

Din nepatruns – nici un raspuns…

……………………….

Pitesti… Pitesti… Pitesti…

Noi, tineretul legionar, din cea mai frageda tinerete, am fost si suntem în transee, flamânzi si însetati, dispretuiti, umiliti, prigoniti, torturati, anchetati si judecati pe nedrept, închisi în lagare si închisori, denigrati, în permanenta suferinta si ucisi ca niste câini turbati. Poporul însa ne-a iubit, pentru ca lupta noastra pentru el am angajat-o, ca sa fie în sfârsit stapân pe glia si avutul lui.

Convingerea mea e, dupa cum am mai relatat, ca atunci când am fost anchetat la închisoarea din Pitesti, la 26 octombrie 1949, de catre personajul cu fizionomie de rus get-beget, acesta si avea planul reeducarii deja întocmit la Moscova, probabil la sugestia lui Stalin si cu stirea celor trei ministri comunisti: Ana Pauker, Teohari Georgescu si Vasile Luca. Acestia au format echipa biroului Central al Partidului Comunist (bineînteles, si cu consimtamântul lui Gheorghiu Dej) care, cu ajutorul generalului Nicolski, comandantul Securitatii, si cu al unuia dintre ajutoarele lui, colonelul Zeller, a condus, ordonat si verificat personal demascarile de la Pitesti si Gherla.

Ei au fost cei care au initiat si aplicat planul pentru înmormântarea tineretului legionar.

Asa ca, planul nu a fost facut pentru un alt tineret român, ci numai împotriva tineretului legionar, care avea o continuitate în lupta si prigoana – din 1933 si pâna în 1948 – o ideologie si o educatie bine puse la punct. La data când s-au declansat demascarile, tineretul nelegionar reprezenta un numar infim. Elevii legionari au fost peste 90%, veniti din toate Fratiile de Cruce din tara.

La Suceava, în anul 1948, închisoarea numara câteva sute de elevi legionari. Tot aici se gaseau si o multime de studenti din Centrul Universitar Legionar Iasi, apoi conducerea Fratiilor de Cruce de la liceele din Moldova: Comsa Ieronim, C. Strachinaru, M. Lates, L. Soltuz, etc...

Tinerii studenti si elevi nelegionari care au trecut prin demascarile din Pitesti si Gherla ar putea spune si ei, nominal, câti au fost ucisi dintre ei, câti au încercat sa se sinucida, câti s-au sinucis, câti au înnebunit. Tinerii nelegionari nu aveau nevoie de demascare sau reeducare.

Tinerii nelegionari au trecut prin închisoare ca fii de chiaburi, de ofiteri deblocati, de preoti, politisti si jandarmi, sau ca exponenti ai „burgheziei”, dati afara din licee sau facultati. Ca argument al celor afirmate mai sus, dau un exemplu frapant: la Facultatea de Medicina din Iasi, care în cei sase ani de studii numara vreo doua mii de studenti, numai un singur student nelegionar, un taranist, a fost arestat si dus la Suceava, dupa ancheta fiind imediat pus în libertate.

Din anul meu, unde eram vreo trei sute de studenti, numai legionarii au fost arestati si condamnati la ani grei de închisoare; dintre ceilalti, ramasi liberi, multi aveau sa îngroase rândurile membrilor de partid, fie ca activisti, securisti sau oameni de încredere în posturi de conducere. Asa ca nu mai era nevoie sa fie „demascati” sau „reeducati”, fiindca o facusera ei însisi, fara ajutorul nimanui. De la profesorii universitari, pâna la ultimul student, au profitat de împrejurari ca sa se puna „la adapost”, cochetând fara jena cu ocupantul si uitând ca neamul nostru se afla la marginea prapastiei, amenintat sa fie descompus în esenta lui intima.

Tineretul legionar a fost constient de acest pericol si s-a angajat din toate puterile sa evite ireparabilul. Faptul ca demascarile de la Pitesti si Gherla au fost îndreptate exclusiv împotriva tineretului legionar, o dovedesc si miile de jertfe din rândurile sale. Si daca totusi s-ar gasi cineva sa conteste acest lucru, acestia n-ar fi decât cei ce au complotat cu ocupantul. Istoria a înregistrat însa daruirea pe altarul patriei a celor ucisi, sinucisi, înnebuniti, îmbolnaviti si morti din cauza torturilor si a conditiilor inumane de detentie. Ma fac exponentul tuturor fostilor tineri legionari, spunând ca, daca acestia ar mai avea de ales între o noua demascare si moarte, sunt sigur ca de sute de ori ar prefera moartea. Eu însumi n-as ezita o clipa a alege moartea, în locul chinurilor continue ale demascarilor prin care am trecut.

Iata concluzia demascarilor:

- pe „bandit” sa nu-l crezi niciodata ce spune;

- în „bandit” nu trebuie sa ai încredere;

- „banditul” niciodata nu este sincer,

- „banditul” cauta întotdeauna sa ascunda ce stie;

- „banditul" încearca sa induca în eroare;

- „banditul” nu poate fi reeducat, de aceea el trebuie demascat (torturat) în continuu, pâna moare.

De zeci de ori le-am auzit pe toate acestea din gura lui Turcanu si a colaboratorilor lui.

Din ancheta la care am fost supus la 26 octombrie 1949, dupa toate aparentele (si ulterior din spusele directorului închisorii, Dumitrescu, ale primului gardian si ale altor gardieni) de catre Nicolski, îmi reveneau mereu ca un leitmotiv urmatoarele spuse: „În închisoarea aceasta voi, banditilor de legionari, sunteti acum în jur de 80% si cautati sa-i convertiti si pe ceilalti, atragându-i în tabara voastra, ca sa-i faceti legionari”, „o sa va stim si gândurile”, „s-ar putea sa spui ca nu mai esti legionar”, „voi, banditilor de legionari, sunteti în mâna noastra si o sa facem din voi tot ceea ce vrem pentru ca avem metode”, „din beton armat sa fiti si tot va înmuiem”.

Cu câteva exceptii, majoritatea dintre noi au fost îndraciti. Unii mai traiesc si azi. Altii au avut moarte de martir. Se exclud cei ucisi, iar cei care au înnebunit sunt o categorie aparte.

Majoritatea dintre noi am trait o nebunie colectiva, îndracirea si dezumanizarea, ajungând pe culmile disperarii.

Doza de tortura a celor ce treceau prin demascari a fost administrata în functie de:

- credinta în Dumnezeu si valorile morale crestine;

- credinta si atasamentul fata de Miscarea Legionara, doctrina legionara, Capitan si sefii legionari si, în special, fata de Horia Sima;

- vechimea, functia si pozitia în Miscarea Legionara;

- posibilitatile intelectuale si profesionale;

- gradul de influenta fata de ceilalti tineri;

- trairea morala si puterea combativa;

Aceste torturi, nemaiîntâlnite în istoria detentiei decât poate în Asia, au fost aplicate „prin noi, de noi si pentru noi".

Ce s-a observat dupa realizarea acestui plan? În plan au prevazut zdrobirea pentru totdeauna a tineretului legionar, dar s-au înselat, realizând doar aproximativ 10% din acest plan.

Nu s-au asteptat la atâtia morti, încercari de sinucidere, înnebuniti, precum si la atâta rezistenta din partea tineretului legionar. Desi au scos de la noi, prin torturi de nesuportat, peste 90% din ceea ce nu declarasem la anchetele oficiale, nu au putut scoate din inima noastra credinta în Dumnezeu, valorile morale crestine si cele ale Legiunii.

Nu au reusit sa faca din toti niste posedati si ucigasi ireversibili si nu au putut folosi decât foarte putini ca turnatori, în închisoare sau în afara ei.

Neîncrederea între noi a fost pasagera si forurile superioare nu s-au asteptat la revenirea si unitatea noastra.

Nu au putut pastra secretul demascarilor.

În loc sa fim distrusi si înmormântati, istoria ne-a plasat pe incredibilele culmi ale rabdarii si rezistentei, ca exponenti ai luptei neamului nostru, împotriva raului si a bolsevismului.

Am vazut care au fost responsabilii acestui genocid, iar victimele, repet, au fost în proportie de 90% legionari. E de retinut esenta crestina a acestui tineret: el a ajuns la o astfel de traire, încât a putut sa-i ierte pe toti cei ce i-au torturat, fie acestia camarazi, colegi sau dusmani.

Demascarile cu torturile folosite la Pitesti si Gherla nu s-au aplicat nici unui alt tineret studios din tarile stapânite de comunisti si nu avem certitudinea ca s-ar fi aplicat macar în gulagurile din U.R.S.S.

Miscarea Legionara este unica în lume, prin politica si finalitatea ei, precum unica a fost si demascarea cu metodele ei de tortura continua.

Tuturor dusmanilor nostri le raspundem prin cuvintele fariseului Gamaliel: «Si acum eu va spun, nu va necajiti pe oamenii acestia, ci lasati-i în pace. Daca încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici, dar daca este de la Dumnezeu, n-o veti putea nimici. Sa nu va pomeniti ca luptati împotriva lui Dumnezeu» (Faptele Apostolilor 5, 38 - 39).

Deci, daca Legiunea este împotriva lui Dumnezeu, se va nimici, dar daca ea slujeste lui Dumnezeu si neamului, nimeni nu o va putea distruge. Patronul Legiunii este Arhanghelul Mihail, iar stapânul celor plini de ura este satana, pentru ca ura este arma diavolului.

Reproduc din memorie o poezie a unui tânar legionar necunoscut, ucis sau poate înnebunit în chinuri continui:

Salcâmii

Cu radacini adânci înfipte-n lut,

suntem salcâmi cu lemnul greu si tare,

cu fruntea crengilor privim spre soare.

Acel ce ne-a nascut, murind, a vrut

sa fim salcâmi: al tarii tare scut.

Suntem salcâmi si crestem pretutindeni

pe râpi adânci, pe grui si pe podzol,

pe sufletul si trupul tarii gol,

pe raristi saracite de osânde.

Suntem salcâmi si crestem pe oriunde.

Noi crestem repede ca o furtuna.

Calaii s-au temut de-atât elan,

cât se ridica bradul într-un an,

noi crestem vijelie într-o luna.

Noi nu voim pe nimeni sa-nspinam,

dar toti dusmanii ne-au izbit de moarte,

menindu-ne prigoanele drept soarte.

Doar ghimpii ne-au fost dati sa ne-aparam…

Un dor aprins înspre destin ne mâna

si unde unul a cazut ranit,

o mie de lastari au rasarit.

Suntem salcâmi si crestem din tarâna,

codrii de crez si datina româna.

Peste orice conceptie politica si peste tot si toate, ramâne credinta noastra nelimitata în Dumnezeu, dragostea pentru El si aproapele nostru, credinta în mântuirea neamului nostru românesc si a tuturor neamurilor.

Îmbratisam cu toata dragostea de frate pe toti românii care au facut închisoare, indiferent de conceptiile lor, religioase sau de alta natura, pentru atitudinea, barbatia si curajul de a se împotrivi ideologici satanei, comunismului.

Cinstim pe cei ucisi sau morti în anchete, lagare si închisori.

Nu-i uitam, si cu aceeasi consideratie ne aducem aminte de toti cei vii si morti din lagarul comunist, de toti cei care au suferit si murit în închisori. Pentru toti acestia aprindem un pai de lumânare în fata Sfintelor Altare...

Nota finala

Când nu vor mai fi oameni sfinti, atunci are sa fie si sfârsitul lumii.

Sfântul Efrem Sirul

Pentru ca se credea drept, si pentru a se vedea ca într-adevar era drept, Dumnezeu l-a lasat pe Iov, începatura marturisitorilor, în mâna satanei, pâna la o vreme.

Cartea lui Dumitru Bordeianu este un tratat de demonologie contemporana, asa cum nu mai avem altul decât, în parte, Imnul pentru crucea purtata, a lui Virgil Maxim. Este o scriere cu atât mai pretioasa cu cât, în orbirea si înselarea obsteasca în care traim, nimeni nu mai vede adevarata natura a înfruntarii, de proportii cosmice, în care suntem partasi cu totii. Cu inima învârtosata de pacate, „privim si nu vedem, auzim si nu întelegem” ca razboiul pe care îl bate satana împotriva lui Dumnezeu si a Hristosului sau, prin mijlocirea omeneasca, se apropie de ultima batalie.

În timpul din urma, pentru pacatele noastre, „asupra neamului omenesc au navalit iarasi demonii. Putem vedea ca puterea, care pâna acum retinea manifestarea ultima si înfricosatoare a actiunilor demonice, a fost deja luata din lume (2 Tesaloniceni 2, 7). Conceptia crestina asupra lumii nu mai exista ca un tot unitar, iar satana este eliberat din temnita sa, unde îl tinea Biserica lui Hristos, «ca sa ademeneasca neamurile» (Apocalipsa 20, 7-8) si sa le pregateasca pentru închinarea catre Antihrist la sfârsitul vremurilor” .

Aceasta a început odata cu razvratirea masonica din Franta, odata cu „marea revolutie” a libertatii raului descatusat, a egalitatii în neomenie si a fraternitatii oamenilor cu dracii, pâna ce „firea lor va ajunge sa se uneasca” (Sfântul Nil Atonitul). Atunci, manastirile ereziarhilor francezi au fost transformate în cluburi masonice („iacobinii”, cei care au ocupat lacasul Sfântului Iacob, fiind cei mai cunoscuti), si în capistile papistase a fost întronat idolul „ratiunii" luciferice.

În secolul al XIX-lea, „ciuma frantuzeasca” s-a întins catre rasaritul drept-credincios. Neputând sa loveasca Ortodoxia de-a dreptul, umanismul, adica cultul omului, a deviat-o spre conceptii de inspiratie iudeo-protestanta si catolica.

Abia în ultima suta de ani s-a putut trece la nimicirea Bisericii vazute: în Rusia mai întâi, apoi în celelalte tari ortodoxe. Un caz aparte, dar foarte asemanator, îl reprezinta Spania, unde moastele sfintilor ortodocsi (caci altii nici nu pot exista) au fost remartirizate si lacasurile aruncate în aer în 1936.

Asa am ajuns „sa traim în acest veac înfricosator al triumfului si jubilarii demonice, descrise de cei cu vedere duhovniceasca. Sfântul Ignatie Briancianinov povesteste cutremurat viziunea unui fierar dintr-un sat de lânga Petersburg, la hotarul secolului nostru de necredinta si revolutii. În miezul zilei, acela a vazut pe neasteptate o multime de demoni cu chip omenesc, spânzurati de ramurile copacilor padurii, îmbracati ciudat, cu caciuli ascutite, cântând la instrumente muzicale nemaivazute si tipând salbatic: Timpul nostru! Libertatea noastra!” .

Si pentru ca în tarile ortodoxe (mai putin Grecia si Serbia), nu a putut sa provoace apostazia generala prin semne si minuni, asa cum a facut în Occidentul eretic si pagân, vrajmasul a trebuit sa construiasca iadul comunismului „real”, în Rusia pravoslavnica mai întâi, si apoi în România, unde s-a încercat ceva nevisat niciodata de cel rau si de slugile lui: anume demolarea bisericii din inimile crestinilor, a lacasului tainic de închinaciune, adica a împaratiei lui Dumnezeu, care este în launtrul nostru.

Dupa o suta de ani de liberalism antihristic pustiitor, în România aparuse în chip minunat, în urma primului razboi, o generatie de marturisitori, nemaiîntâlnita decât în vremea celor dintâi prigoane împotriva dreptei credinte. Acestia au fost legionarii, strânsi în jurul icoanei Sfântului Arhanghel Mihail, îngerul care a oprit caderea celor fara de trup.

Împotriva acestora si-a concentrat vrajmasul atacurile, într-o tara ajunsa, dupa 1918, în stapânirea necredinciosilor, sub obladuirea unor posedati precum Carol al II-lea si Antonescu.

A fost nevoie de înca un macel apocaliptic, „al doilea razboi mondial", pentru ca balaurul sa ajunga iarasi stapânitor vazut al lumii acesteia, prin mijlocirea urâtorilor de Hristos iudei.

„Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos spune ca dupa împlinirea vremii tuturor neamurilor care, la rândul lor, în diferite vremi au împaratit, va ridica Dumnezeu si sceptrul israelitenilor, prin Antihrist, ca sa împarateasca în al saptelea veac spre al optulea. Asadar, îi vor aduna pre toti în cetatea Ierusalimului, pre care o va da lor ca sa nu mai zica ei: «Daca ar fi voit Dumnezeu sa ne miluiasca pre noi, iarasi locurile noastre ni le-ar fi dat, si era sa credem în Hristos, si nu era sa-l omorâm pre El, ca au iubit mai mult pre neamuri decât pre noi» .

Mijlocul celui „de-al optulea veac de la facerea lumii” se afla în vremea noastra în acest secol de rautati nemaivazute. În 1947 marile Loji, împreuna cu organismele masonice internationale (ONU), înfiinteaza statul „Israel”, dupa ce jidovii câstigasera cel mai salbatic razboi al tuturor timpurilor. Abia atunci, ei au putut porni batalia finala împotriva sfintilor lui Dumnezeu, conform Talmudului. «Si i s-a dat fiarei (Antihristului) sa faca razboi cu sfintii si sa-i biruiasca si i s-a dat ei stapânire peste toata semintia si poporul si neamul» (Apocalipsa 13, 7).

Daca nu tinem seama de lucrarea iudeilor, istoria ultimelor doua milenii ramâne o taina nepatrunsa.

Odata cu tradarea iscarioteanului, cu lepadarea norodului din Vinerea Patimilor si, mai ales, cu blestemul pe care singuri si l-au dat, poporul ales s-a dat în mâna satanei si lucreaza cu voia, împreuna cu acesta, la pieirea neamului omenesc si, în primul rând, a crestinilor.

„Foarte multa ura au jidovii asupra crestinilor; de ar vrea omul sa le scrie toate trebuie vreme foarte îndelungata. Însa nu ma lasa inima sa tac de tot si a nu arata crestinilor ura lor. Mai întâi, ei Biserica noastra o numesc „tuma”, care cuvânt va sa zica „spurcata”; iar hahamii numesc Biserica noastra „moisav”, care va sa zica „umblatoare”; pe crestin îl numesc „goim” adica „pagân”; pe copiii de crestin îi numesc „seighiti”, care va sa zica „vierme târâtor”, copilei îi zic „siscala”, care tot asa va sa zica – vierme târâtor parte femeiasca; pe preot sau pe calugar îl numesc jidovii „galah”, care va sa zica „jertfitor la idoli".

„Pe copiii lor, pâna a nu începe dascalul a-i învata A, B, trebuie mai înainte sa învete hula asupra crestinilor, ca sa stie când va trece pe lânga vreo biserica sa zica: «spurcata spurcatilor si necurata necuratilor, afurisita este». Si la Talmud scrie ca daca a trecut vreun jidov pe lânga biserica si a uitat sa huleasca, pâna la zece pasi, dator este sa se întoarca îndarat si sa zica hula aceea” .

Pentru ca s-au facut ucigasi de Dumnezeu si s-au înrobit diavolului, jidovii au cazut din starea de umanitate si au împrumutat firea cu desavârsire rea a dracilor.

Precum fara margini este dragostea lui Hristos pentru oameni, tot asa este si ura satanei si a iudeilor împotriva Mântuitorului si a alesilor Sai. Asa cum Evanghelia este cartea dragostei, tot asa, în Talmud, vrajmasul a creat codul de legi al fiarei, îndreptat direct împotriva Cuvântului lui Dumnezeu: „Sa recunoastem ca Talmudul si literatura talmudica contin formulari si precepte extrem de injurioase la adresa crestinismului” . „Pentru evrei, însusi numele lui Iisus a devenit un simbol al tuturor josniciilor posibile" . „De exemplu, Talmudul, în afara unui pomelnic de acuzatii sexuale murdare împotriva lui Iisus, spune ca pedeapsa Acestuia în iad este sa fie înecat într-o baie de excremente clocotite. În Codul complet al legii talmudice al lui Maimonide, autorul nu poate pronunta niciodata numele lui Iisus fara sa adauge pios: «Pieri-i-ar numele pacatosului!». Sa mai citam si preceptul care ordona evreilor sa arda, în public, orice exemplar al Noului Testament" .

Doar asa putem întelege ceea ce s-a întâmplat la Pitesti si Gherla, ororile pe care Bordeianu le descrie, fara a le putea afla cauza ascunsa. Nicolski, Zeller, Pauker, Teohari, precum si rabinii care au conceput planul reeducarii, nu au fost nebuni. Ei nu au facut decât sa puna în practica Talmudul, în modul cel mai riguros. Scopul lor nu a fost distrugerea fizica a celor alesi, ci siluirea sufletului, schimbarea mintii si transformarea omului în demon. Asa ne explicam toate aceste fapte peste fire: cruzimea draceasca, pasiunea coprofaga si obscena si, mai ales, nebunia hulei. Spune monahul Neofit: „Când avem noi Nasterea lui Hristos si Botezul lui Hristos, în acele doua nopti nu pun ei mâinile pe cartile lor, ci le acopera si joaca toata noaptea carti si hulesc pe Hristos, pe Maica Domnului si pe toti Sfintii, si numesc noptile acestea noaptea oarba”. (s.n.) „Si cu adevarat oarba noapte este pentru dânsii, ticalosii, ca nu vad adevarul, dar pentru ce acopera ei cartile lor în noptile acelea, si ce hule bârfesc, nu pot sa le scriu, ca ma cutremur a le si gândi în mintea mea, ca mi se pare ca se va spurca si vazduhul a spune cineva hula aceasta ce bârfesc ei atunci când acopera cartile lor” .

Vedem ca mucenicilor vremii noastre li s-a dat sa patimeasca înca si mai mult decât aceia din vechime. Tiranii antici nu aveau stapânire decât asupra trupurilor; la Pitesti si Gherla, satanei i s-a îngaduit sa se atinga chiar de sufletul omenesc. Asa s-a împlinit cuvântul care zice ca «cei din urma vor fi cei dintâi» în Împaratia Cerurilor.

Stiind ca vremea s-a scurtat si ca i se apropie ceasul, cel rau, si cei împreuna lucratori cu dânsul – jidovii –, au cautat sa traga dupa ei în iezerul de foc si pe cei alesi, aducându-i la lepadarea de Hristos, de va fi fost cu putinta.

Asta s-a urmarit prin „reeducarea” adevaratilor crestini, putini la numar, a „micii turme”, strânse dintre legionari. „Mlastina deznadejdii” este sufletul lipsit de Dumnezeu, adica iadul launtric: «Împaratia mortii este casa mea; culcusul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: Tu esti tatal meu; am zis viermilor: Voi sunteti mama mea si surorile mele! Atunci unde mai este nadejdea mea si cine a vazut pe undeva norocul meu? El s-a rostogolit pâna în fundul iadului si împreuna cu mine se va cufunda în tarâna» (Iov 17, 13-16) .

*

Cu siguranta, prigonitorii vremii noastre, rabinii care au condus, si masonii care au organizat totul, nu îsi puteau închipui binele pe care îl faceau victimelor atunci când le chinuiau si le omorau, caci: «Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustra! Si sa nu dispretuiesti certarea Celui Atotputernic. Caci El raneste si El leaga rana, El loveste si mâinile Lui tamaduiesc» (Iov 5, 17). «Fericiti cei morti, cei ce de acum mor întru Domnul! Da, graieste Duhul, odihneasca-se de ostenelile lor, caci faptele lor vin cu ei» (Apocalipsa 13, 13).

De asemenea, tiranii contemporani nu aveau cunostinta de rapoartele martirologice cuprinse în „Vietile Sfintilor”. Cu toate acestea, formele de martiraj sunt identice: de pilda, legionari arsi de vii la Crematoriu, în cuptoarele locomotivelor sau doar trecuti prin etuva ca Gioga Parizianu din cartea de fata, care a supravietuit, asemeni celor trei tineri din Babilon. La fel, gasim descrise în „vietile” sfintilor contemporani noua, scene de supliciu în care calaii se istovesc lovind cu tevi de metal, în schimburi, niste oameni ajunsi la starea de schelete miscatoare, pe care totusi nu îi puteau doborî. „Striga, parinte, ca te omoara astia!”, citim în „Bucuriile suferintei” despre parintele Dumitru Bejan, care comenteaza: „Ce sa strig, daca nu simteam nimic?” Într-adevar, îngerul Domnului îl apara si îl facea sa se simta în trup strain.

«Trupul meu e plin de paduchi si de solzi de murdarie; pielea mea crapa si se zbârceste. (…) Pielea s-a facut pe mine neagra si oasele mele sunt arse de friguri» (Iov 7, 5; 30, 30). Trupurile acelea chinuite, batjocorite, s-au sfintit prin suferinta si, cu mila lui Dumnezeu, au biruit firea, astfel încât astazi avem moastele întregi ale marturisitorilor, precum Sfântul Ilie Lacatusu, preot legionar. Din rânduiala Dumnezeiasca, moartea a fost calcata, diavolul s-a surpat si cei care ar fi trebuit sa cada s-au înaltat laolalta cu îngerii.

Sângele varsat în România pentru Hristos si Biserica a curs si pentru cititorul acestei carti, pe care am dorit sa o încheiem cu marturia unui sfânt care si-ar fi dorit cu siguranta sa traiasca astazi marturisind Adevarul.

SFÂNTUL IOAN GURA DE AUR

Lauda la toti sfintii,

care în toata lumea au marturisit

N-a trecut înca numar de sapte zile de când pe sfintitul praznic al Penticostiei l-am savârsit, si iarasi ne-a ajuns pe noi ceata de mucenici, iar mai vârtos tabara de mucenici si sirag al taberei îngerilor, pe care Patriarhul Iacov l-a vazut, întru nimic fiind mai prejos, ci întocmai si deopotriva cu dânsii. Ca mucenicii si îngerii numai cu numele se deosebesc, iar cu lucrurile se împreuneaza. Cerul îl locuiesc îngerii, dar si mucenicii. Neîmbatrânitori si nemuritori sunt aceia, aceasta si marturisitorii o vor avea-o. Ci au primit aceia si fire netrupeasca? Si ce este cu aceasta? Caci mucenicii, desi cu trup sunt înfasurati, însa nemuritori ‹sunt›; iar mai vârtos si mai înainte de nemurire moartea lui Hristos le împodobeste trupurile lor mai mult decât nemurirea.

Nu este atâta de stralucit cerul care se împodobeste cu multimea stelelor, pe cât sunt înfrumusetate trupurile mucenicilor cu stralucitele puroaie ale ranilor. Drept aceea, fiindca au murit, pentru aceasta mai ales covârsesc si mai înainte de nemurire au luat darurile de biruinta, de la moarte încununându-se. «Micsoratu-l-ai pe dânsul putin oarece decât îngerii, cu slava si cu cinste l-ai încununat pe el»; pentru firea cea de obste a oamenilor zice David. Dar si pe putinul acesta, dupa ce a venit, Hristos l-a dat, dupa ce cu moartea pe moarte a osândit-o. Însa eu nu de aici ma întaresc, ci ‹din aceea› ca si micsoratatea aceasta a mortii covârsire s-a facut; ca de n-ar fi fost muritori, nu s-ar fi facut mucenici. Întrucât, de n-ar fi fost moarte, nici cununi n-ar fi fost. De n-ar fi fost sfârsit, nici mucenicie n-ar fi fost. De n-ar fi fost moarte, nu ar fi putut Pavel sa zica: «În fiecare zi mor pentru lauda voastra, pe care o am întru Hristos Iisus». De n-ar fi fost moarte si stricaciune, nu ar fi putut sa zica acelasi: «Ma bucur întru patimirile mele pentru voi, si împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos în trupul meu». Drept aceea sa nu ne mâhnim, caci ne-am facut nemuritori, ci sa multumim, ca de la moarte ni s-a deschis noua arena marturisirii; de la stricaciune am luat pricina rasplatirilor; de aici avem pricina de lupte.

Vezi întelepciune a lui Dumnezeu, cum pe marimea rautatilor, pe capul primejdiei noastre, pe care l-a adus în launtru diavolul – pe moarte o zic –, pe aceasta întru cinstea si slava noastra a schimbat-o, prin aceasta aducându-i pe nevoitori catre rasplatirile muceniciei? Deci ce? Vom multumi diavolului pentru moarte? Sa nu fie! Caci nu este isprava socotelii aceluia, ci daruirea întelepciunii lui Dumnezeu. Acela a adus-o în launtru ca sa piarda, si catre pamânt întorcându-ne, pe toata nadejdea mântuirii sa ne-o curme; iar Hristos a întors-o dupa ce a luat-o pe dânsa, si pe noi iarasi la cer printr-însa ne-a suit. Deci nimeni din voi sa nu ma prihaneasca, ca ceata si tabara am numit pe plinirea mucenicilor, punând doua nume potrivnice unui lucru. Ca ceata si tabara sunt potrivnice, însa aici s-au împreunat amândoua. Caci ca si cum dantuind, asa de cu dulceata se duceau la munci; si ca si cum batând razboi, asa au aratat pe toata barbatia si rabdarea, si pe cei împotrivnici i-au biruit. Daca ai fi vazut firea celor ce se faceau, lupta si razboi si tabara erau cele ce se faceau; iar daca pe socoteala celor ce se faceau ai fi cercat-o, cete si ospete si praznuiri si prea mare dulceata erau cele ce se savârseau.

Voiesti sa te înveti ca acestea erau mai înfricosate decât razboiul? Despre ispravile mucenicilor zic. Ce lucru oare este înfricosat în razboi? Osti stau dinspre amândoua partile într-armate, stralucind cu armele, si pamântul cu totul luminându-l, nori de sageti se slobod dinspre toate partile acoperind aerul cu multimea, pâraie de sângiuri se pravalesc pe pamânt, si stârvurile multe fiind pretutindeni ca întru niste seceris de spice, asa surpându-se ostasii unii de catre altii. Vino, deci, de la aceea spre lupta aceasta sa te aduc pe tine. Si aici sunt doua tabere: una adica a mucenicilor, iar alta a tiranilor. Dar tiranii erau într-armati, iar mucenicii se luptau cu trupul gol, si se facea biruinta celor goi, nu a celor într-armati. Cine nu s-ar fi spaimântat?! Ca cel batut biruia pe cela ce îl batea, cel legat pe cel dezlegat, cel de tot ars pe cel ce îl ardea, cela ce murea pe cel ce îl ucidea; vazut-ai cum acestea erau mai înfricosate decât acelea? Acelea adica, desi erau înfricosate, dar dupa fire se faceau; iar acestea covârsesc pe toata firea si pe toata urmarea lucrurilor, ca sa te înveti ca ale Harului lui Dumnezeu erau cele ce se ispraveau.

Macar ca ce lucru este mai nedrept decât lupta aceasta? Ce este mai fara de lege decât luptele acestea? Ca în razboaie se într-armeaza amândoua partile celor ce se lupta; iar aici nu asa: ci mucenicul adica statea gol, iar calaul într-armat. Iarasi, întru lupte amândoura partilor le este slobod a-si ridica mâinile împotriva. Iar aici acela statea legat, iar tiranul cu stapânire îi aducea asupra-i ranile, si ca dintr-o anume tiranie judecatorii însortindu-si lor sa faca rau, iar dreptilor mucenici dându-le sa patimeasca rau, asa se împleticeau cu sfintii, si nici asa nu-i biruiau pe dânsii. Ci dupa aceasta nepotrivita si aspra lupta, tiranii, fiind biruiti, se duceau. Si un lucru ca acesta se facea, precum daca cineva aducând într-un razboi un om viteaz si razboinic si pe ascutisul sulitei frângându-i-l si de platosa dezbracându-l, asa cu trupul gol i-ar fi poruncit sa se lupte, iar el lovindu-se si batându-se si nenumarate rani primind ar fi pus semn de biruinta. Caci si pe mucenici goi aducându-i, si cu mâinile înapoi legându-i, si dinspre toate partile batându-i si strujindu-i, asa se biruiau calaii, iar ei ranile primindu-le, pe biruinta cea împotriva diavolului au pus-o.

Si precum diamantul însusi fiind batut nu se da, nici nu se înmoaie, iar pe fierul cela ce îl bate îl risipeste, asa cu adevarat si sufletele sfintilor, atâtea munci asupra-le aducându-se, ele nimic rau nu patimeau, iar pe puterea celor ce îi bateau o risipeau, urât si cu totul de râs biruindu-se, asa din lupte îi trimiteau, dupa ce luau multe si nesuferite rani. Ca si de lemne îi legau pe dânsii, si coastele le gaureau, si brazdele adâncindu-le ca si cum ar fi arat pe niste pamânt, iar nu trupuri ar fi spintecat; si puteai a vedea coaste desfacute, coaste deschise, piepturi rupte; si nici pâna aici nu si-au oprit tulburarea si nebunia lor fiarele acelea mâncatoare de sânge: ci si de pe lemne pogorându-i peste carbuni îi puneau pe gratare de fier. Si puteai a vedea iarasi vederi mai amare decât cele de mai înainte, îndoite picaturi picând din trupurile lor, unele adica din sângele cela ce curgea, iar altele din trupurile cele ce se topeau. Iar sfintii, zacând pe carbuni ca pe niste trandafiri, asa de cu dulceata vedeau pe cele ce li se faceau.

Iar tu, auzind gratar de fier, adu-ti aminte de scara cea gândita pe care a vazut-o Patriarhul Iacov întinsa de la pamânt pâna la cer; pe aceea se pogorau îngerii, iar pe acesta se suiau mucenicii. Si întru amândoua Domnul era întarit. Nu ar fi rabdat sfintii acestia durerile, daca nu s-ar fi rezemat pe gratarul acesta. Ci pe aceea se suiau si se pogorau îngerii, iar pe acesta îi este aratat fiecaruia cum se suiau si mucenicii. Dar pentru ce oare? Ca aceia se trimiteau catre slujba pentru cei ce voiau sa mosteneasca mântuirea, iar acestia izbavindu-se ca niste patimitori si încununati de lupte se duceau de aici catre Puitorul de nevointa. Totusi sa nu ascultam asa prost pe cele ce se zic, auzind ca se puneau carbuni sub trupurile mucenicilor cele cu totul strujite; ci sa socotim ce fel suntem când ne-ar cuprinde vreo fierbinteala: socotim ca nevietuita este viata, ne necajim, cu greu suferim, gemem, si precum pruncii cei mici ne îngreuiem, nimic mai jos decât gheena socotind focul; iar acestia nu înfocare stându-le asupra-le, ci înconjurându-i vapaia dinspre toate partile si scânteile sarind peste zgaibe, si decât toata fiara mai cumplit muscându-le ranile, ei precum niste diamant, si ca si cum în niste trupuri straine le-ar fi vazut pe acestea facându-se, asa de cu vitejie si cu barbatia ceea ce se cuvenea lor stateau întru graiurile marturisirii, nerasturnati si neschimbati prin toate cele grele petrecând, si pe a lorusi barbatie si pe Harul lui Dumnezeu luminat aratându-l.

Vazut-ati de multe ori la rasarit când rasare soarele, si sloboade raze în chipul sofranului? Într-acest fel erau trupurile sfintilor, ca niste raze în chipul sofranului, pâraiele sângelui dinspre toate partile curgând de pe dânsii de jur împrejur, si pe trupul lor stralucindu-l cu mult mai vârtos decât soarele pe cer. Pe sângele acesta îngerii vazându-l se veseleau, iar dracii se înfricosau, si înca însusi diavolul se cutremura. Ca cel ce se vedea nu era sânge asa prost, ci sânge mântuitor, sânge sfânt, sânge la ceruri vrednic, sânge care le adapa totdeauna pe sadurile cele bune ale Bisericii. A vazut diavolul sângele acesta si s-a înfricosat. Ca si-a adus aminte de alt sânge, Stapânesc. Pentru acela a curs sângele acesta. Ca de când s-a împuns coasta Stapânului, vezi de aici nenumarate coaste împunse. Ca cine nu s-ar fi dezbracat cu multa dulceata catre nevointele acestea, vrând a se face partas al Patimilor celor Stapânesti, si împreuna sa se închipuiasca cu moartea lui Hristos? Ca destula este aceasta rasplatire si cinstea cea mai multa, si rasplatirea care covârseste pe darurile cele de biruinta, si mai mult decât Împaratia Cerurilor.

Deci sa nu ne înfricosam auzind ca cutare a marturisit, ci sa ne înfricosam auzind ca cutare s-a înmuiat, si a cazut din niste plati de biruinta ca acestea care îi zaceau înainte. Iar de voiesti si pe bunatatile cele dupa acestea sa le auzi, nici un cuvânt adica nu poate sa le arate, ca «nici ochi nu le-a vazut – zice –, nici ureche nu le-a auzit, nici la inima de om nu s-au suit, acelea care a gatit Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe Dânsul»; si nimeni din oameni nu L-a iubit pe Dânsul asa ca mucenicii. Însa nu fiindca si pe cuvânt si pe minte o covârseste marimea bunatatilor celor gatite, pentru aceasta vom tacea, ci pe dupa cât ne este si noua cu putinta a zice, si voua a auzi, ne vom ispiti umbrit si întunecat a va arata voua fericirea ceea ce acolo îi va primi pe dânsii. Ca aratat si luminat numai ei singuri vor fi stiind-o, cei care cu cercarea de aceasta se îndulcesc.

Ca pe acestea grelele si nesuferitele în scurta cirta de vreme le patimesc mucenicii; iar dupa izbavirea cea de aici la cer se suie, îngerii înaintea lor mergând, si arhanghelii ca niste ostasi petrecându-i, ca nu se rusineaza de cei împreuna robi, ci pe toate le-ar fi primit pentru dânsii sa le faca, fiindca si ei pe toate au voit sa le patimeasca pentru Hristos Stapânul lor. Si când se suie la cer, toate sfintele acelea Puteri împreuna alearga. Ca daca venind în cetate niste luptatori straini tot norodul de primprejur curge dinspre toate partile si înconjurându-i pe dânsii le cearca sanatatea si bunastarea madularelor lor, cu mult mai vârtos când nevoitorii bunei credinte se suie la ceruri, împreuna alearga Îngerii. Si toate Puterile cele de sus dinspre toate partile curg si cearca ranile acestora, si ca pe niste viteji care de la razboi si de la lupta se întorc cu multe izbânzi si biruinte, asa de cu dulceata îi primesc pe dânsii pe toti si îi saruta; apoi îi duc pe dânsii cu mult alai la Împaratul Cerurilor, la Scaunul acela care de multa slava este plin, unde sunt Heruvimii si Serafimii. Si venind acolo si închinându-se celui ce sade pe Scaun, de mai multa primire se îndulcesc de la Stapânul, decât de la cei împreuna robi. Ca nu ca pe niste robi îi primeste pe dânsii (macar ca si aceasta prea mare cinste este, si careia nu este cu putinta a afla întocmai), ci ca pe niste prieteni ai Sai; «Caci voi, zice, prieteni ai Mei sunteti». Si prea cu cuviinta. Ca El a zis iarasi: «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sa-si puna sufletul sau pentru prietenii sai».

Deci de vreme ce prea mare dragoste au aratat catre Dânsul, îi primeste pe dânsii si dobândesc slava aceea, se unesc cu cetele acelea si se împartasesc de madularele cele tainice. Caci daca în trup fiind, prin împartasirea Tainelor se uneau cu ceata aceea, împreuna cu Heruvimii cântarea cea întreit sfânta cântând-o, precum si voi cei învatati stiti Tainele, cu mult mai vârtos acum, dupa ce au primit pe împreuna dantuitorii, cu multa îndraznire se împartasesc de buna lauda aceea. Dar oare nu va înfricosati mai înainte de aceasta de mucenicie? Oare nu poftiti acum mucenicia? Oare nu va pare rau acum, ca nu este de fata vreme pentru mucenicie? Ci si sa ne iscusim spre vremea de mucenicie.

Au defaimat aceia viata? Defaima si tu desfatarea. Si-au aruncat aceia trupurile lor în foc? Arunca si tu acum banii în mâinile saracilor. Au calcat aceia carbunii? Stinge-ti si tu flacara poftei. Împovaratoare sunt acestea? Dar si câstigatoare. Sa nu vezi pe cele grele ce-s de fata, ci pe cele bune ce vor sa fie. Nu pe greutatile cele din mâini, ci pe bunatatile cele întru nadejdi. Nu pe patimiri, ci pe premii; nu pe osteneli, ci pe cununi; nu pe sudori, ci pe plati; nu pe dureri, ci pe rasplatiri; nu pe focul cela ce arde, ci pe Împaratia ceea ce zace înainte; nu pe calaii cei ce stau împrejur, ci pe Hristos cela ce te încununeaza.

Acesta este mestesug prea mare si cale prea lesnicioasa catre fapta buna, adica a nu vedea numai pe osteneli, ci si pe darurile cele de biruinta împreuna cu ostenelile, iar nu numai pe dânsele deosebi singure. Deci când vrei sa dai milostenie, nu lua aminte la cheltuiala banilor, ci si la adunarea dreptatii: «Risipit-a, dat-a saracilor, dreptatea Lui ramâne în veacul veacului». Nu cauta la bogatia ceea ce se desarta, ci la vistieria crescând. Daca vei posti, nu socoti pe necajirea cea din post, ci pe odihna cea din necajire. Daca vei priveghea rugându-te, nu pe ticalosia cea din priveghere, ci pe îndrazneala cea din rugaciune cugeta-o. Asa si ostasii fac: nu la rani, ci la rasplatiri cauta; nu la junghieri, ci la biruinte; nu la mortii cei ce cad, ci la vitejii cei ce se încununeaza. Asa si cârmacii mai înainte de valuri si de furtuni le vad pe limanuri, mai înainte de înecarile corabiilor – pe negutatorii, mai înainte de greutatile cele din mare – pe bunatatile cele dupa mare. Asa fa si tu.

Ia în minte cât de mare bunatate este, în noapte adânca, dormind toti oamenii, si fiarele si dobitoacele, fiind liniste prea adânca, numai tu singur sculându-te cu îndrazneala sa vorovesti cu Stapânul cel de obste al tuturor. Dulce este somnul? Dar nimic nu este mai dulce decât rugaciunea. Daca deosebi vei vorovi cu Dânsul, multe vei putea sa ispravesti, nimeni suparându-te pe tine, nici împingându-te de la rugaciune; ai si pe vreme ajutându-ti spre a dobândi acelea care voiesti. Dar te întorci zacând pe asternut moale si te lenevesti sa te scoli? Ia în minte pe mucenicii cei de astazi care pe gratar de fier zaceau, nu asternut având dedesubt, ci carbuni aprinsi fiind asternuti.

Aici voiesc a înceta cuvântul, ca pe pomenirea gratarului întinerind-o, si proaspata având-o voi, asa sa va duceti si pe acesta noaptea si ziua sa-l pomeniti. Ca macar de ne vor tinea zeci de mii de legaturi, vom putea pe toate a le rupe cu lesnire si a ne scula la rugaciune, pe gratarul acesta cugetându-l totdeauna. Si nu numai gratarul sa-l cugetam, ci si pe celelalte munci ale mucenicilor sa le zugravim pe latimea inimii noastre, precum cei ce pe casele lor le fac stralucite si cu zugraviri înflorite dinspre toate partile le împodobesc pe dânsele; asa si noi pe peretii mintii noastre sa zugravim pe muncile mucenicilor. Ca zugravirea aceea este nefolositoare, iar aceasta are mult câstig: nu are trebuinta de bani, nici de cheltuiala, nici de vreun mestesug oarecare zugravirea aceasta, ci în locul tuturor ajunge sârguinta sa foloseasca pe gândul cel viteaz si destept, si prin acesta ca prin oarecare mâna prea buna si prea iscusita sa zugraveasca tainuit pe muncile lor.

Deci sa zugravim în sufletul nostru pe unii zacând pe tigai, iar pe altii întinsi peste carbuni înfocati, iar pe altii afundati în caldari cu capul în jos, iar pe altii aruncati în mare, iar altii strujindu-se, pe altii încovoiati pe roti, pe altii aruncati în prapastii; si pe unii luptându-se cu fiarele, iar pe altii aducându-se catre râpi adânci, iar pe altii, dupa cum i s-a întâmplat fiecaruia de si-a sfârsit viata. Ca prin împistrirea zugravirii acesteia facând casa noastra stralucita, sa o facem îndemânatec si placut lacas Împaratului Cerurilor. Ca daca va vedea niste zugraviri ca acestea în mintile noastre, împreuna cu Tatal si împreuna cu Sfântul Duh îsi va face salas întru noi; si casa Împarateasca va fi de aici mintea noastra, si nici un gând necuvios nu va putea sa intre într-însa, fiind întru noi pomenirea mucenicilor ca oarecare zugravire totdeauna învistierita si multa stralucire slobozind în launtru, si Dumnezeu Împaratul tuturor totdeauna petrecând întru noi. Si asa aici primindu-L pe Hristos, vom putea dupa ducerea cea de aici sa fim primiti întru vesnicele lacasuri. Pe care faca-se ca noi toti sa le dobândim, cu Harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care si cu Care Tatalui i se cuvine slava, împreuna si Sfântului si de viata facatorului Duh, în vecii vecilor, amin.