MARTURISIRI DIN MLASTINA DISPERARII

DUMITRU BORDEIANU

IN MEMORIAM

Capitanului nostru, Corneliu Zelea Codreanu, lui Mota si Marin, si tuturor martirilor si eroilor legionari, ucisi în prigoane, anchete, în lagare si închisori sau în alte împrejurari, în tara sau în exil.

În loc de prefata

Aceste lucruri le scriu în frica lui Dumnezeu, în Care cred nelimitat, deoarece numai El stie ca ceea ce marturisesc este adevarat.

Le mai scriu apoi pentru toti camarazii nostri în viata, care nu au trecut pe unde am trecut noi: elevi, studenti si muncitori, si pentru toti camarazii care vor veni dupa noi.

De asemenea, le scriu si pentru cei ce cred în Dumnezeu, pentru cei cinstiti si de buna credinta, ca sa cunoasca si sa înteleaga si ei de câta ura, minciuna si bestialitate a fost si este în stare o ideologie – ideologia comunista – provenita nu de la oameni, ci de la diavolul.

Ce se poate opune dragostei, adevarului, luminii si blândetii, decât ura, minciuna, întunericul si bestialitatea?

Comunismul nu este decât prezenta satanei pe pamânt. Comunistii au facut din ideologia lor o religie, care, în opozitie cu aceea crestina, este religia urii, a minciunii si a crimei, ridicate la rangul de „virtuti”; si nu se raspândeste decât prin minciuna, neîncredere, teroare si frica.

Pe plan spiritual, scopul sau este dezumanizarea omului, iar pe plan material: mizerie, foamete si lipsa.

Cum s-ar explica altfel atâta ura, bestialitate, cinism si placere sadica de a-ti chinui semenul si a-l ucide?

În comunism, vrei nu vrei, trebuie sa spui si sa faci numai ceea ce ti se ordona. Nu trebuie sa gândesti, nu trebuie sa judeci, vointa si libertatea nu mai exista. Iar, daca nu, pentru consolidarea puterii sunt închisori, gulaguri, lagare, canale, deportari, domicilii obligatorii si degradarea, siluirea constiintei, pierderea demnitatii umane, robotizarea si dirijarea tuturor actiunilor.

Asa s-a facut comunismul dumnezeu. Si cine a încaput pe mâna acestei stapâniri satanice si-a pierdut si puterea de judecata si vointa si libertatea, ramânând nu doar cu foamea si frigul, nu doar cu umilinta si lipsa de comunicare, ci cu scrâsnetul si disperarea.

La Pitesti si Gherla, în demascari, omul astfel alterat si degradat, chinuit si chinuindu-si semenul, a ajuns sa-si zdruncine sufletul.

Cum s-a actionat însa în aceste demascari, create pentru desfigurarea si pervertirea vointei si a conceptiei crestine despre lume si viata, si cum s-a înjosit fiinta umana, creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, sunt lucruri care trebuie marturisite. De altfel, în încercare se cunoaste omul, în încercare se degradeaza sau se desavârseste.

Încercarile prin care a trecut tineretul legionar în reeducarea de la Pitesti si Gherla sunt însa cele mai mari si mai grele prin care a trecut Miscarea Legionara, de la înfiintarea ei pâna azi.

Dupa cum unica este Miscarea Legionara în istorie, unic este si acest caz. Noi, tineretul legionar, nu ne-am luptat cu oamenii si cu slabiciunile noastre în aceste încercari (demascari), ci cu oameni îndraciti, posedati de puterea satanei, aruncati asupra noastra cu toata ura, cinismul si bestialitatea de care au putut da dovada.

Fenomenul Pitesti – Gherla nu este numai unul iesit din comun ci, din punctul meu de vedere, este un fenomen mistic, pentru ca acolo lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe Dumnezeu si cei posedati de duhurile satanei.

Marturisirile acestea nu au pretentia unei scrieri literare. Sunt bucati rupte din sufletul si constiinta unor tineri luptatori, cinstiti înaintea lui Dumnezeu si cinstiti cu ei însisi; tineri care si-au pus tot ce aveau bun în ei în slujba ideii de dreptate, de libertate si de credinta.

Constienti de menirea lor istorica, ei au slujit neamul si Biserica lui Hristos împotriva comunismului – dusmanul de moarte al crestinismului – pâna la sacrificiul suprem.

Istoria nu consemneaza în analele ei cazul unui alt tineret, asemanator tineretului legionar, care sa fi trecut prin închisori comuniste ca acelea de la Pitesti si Gherla.

În prigoanele si închisorile suferite de legionari în asa-zisa democratie româneasca, apoi sub dictatura lui Carol al II-lea si Antonescu, constiinta celui ce suferea nu era siluita. În torturile si grozaviile petrecute la Pitesti si Gherla însa, s-a actionat direct si metodic asupra celui torturat, ca sa i se spulbere întâi credinta în Dumnezeu, iar apoi conceptia despre lume si viata si convingerile politice.

În aceste marturisiri nu voi acuza pe nici un detinut politic. N-am autoritatea, calitatea si dreptul de a face aceasta, ca unul care am trecut prin ce am trecut, ci voi marturisi faptele asa cum s-au petrecut cu toti tinerii legionari trecuti prin Pitesti si Gherla.

Nu voi marturisi faptele mele de eroism, ci pe ale altora. Se vor întreba cei ce vor avea rabdare sa citeasca aceste rânduri, de ce nu marturisesc nimic despre alte categorii politice de tineret, care au trecut prin Pitesti si Gherla. Iata motivul: n-am autoritatea, calitatea si dreptul sa scriu si sa vorbesc despre altii, caci, daca as face-o (asa cum au facut-o altii, care nici macar n-au trecut prin Pitesti si Gherla) ar trebui sa-i acuz pe unii, sa-i scuz sau sa-i partinesc pe altii, marturisirile nemaifiind atunci facute în frica lui Dumnezeu. Celelalte categorii politice de tineret, care au trecut si ele prin Pitesti si Gherla, au si ele în definitiv dreptul sa vorbeasca despre cele întâmplate lor.

Eu nu vorbesc decât de camarazii mei si de mine si as dori ca fiecare sa vorbeasca despre ai lui.

Eu vorbesc de ai mei pentru ca sunt legionar si ei au fost si sunt legionari. Sufletele celor plecati dintre noi m-au îndemnat sa scriu, sa scriu tot, asa cum a fost – cine a initiat, cine a condus, cine sunt vinovatii (care au fost convinsi ca nu vor raspunde de faptele lor), cine a executat planul, cine au fost cei înselati si cine au fost victimele acestei nemaiîntâlnite drame.

Dumitru Gh. Bordeianu

Melbourne, 26 oct. 1989

Lamuriri aspra cartii

(Interviu cu Dumitru Bordeianu, din revista „Scara", treapta a patra)

O caracteristica esentiala în ce priveste geneza Marturisirilor mele este aceea ca eu nu m-am simtit niciodata vrednic, raportat la aceasta nemaiîntâlnita drama, sa scriu o astfel de carte. Imediat dupa încetarea demascarilor, ceva care nu era în fiinta mea îmi venea mereu în constiinta cu întrebarea: cine va fi în stare sa scrie o marturisire despre aceasta drama. Si nu numai sa scrie, ci sa patrunda în esenta acestei drame.

Dupa eliberare am citit si am rascitit Demonii (Posedatii) lui Dostoievski. Deosebirea între posedatii lui Dostoievski si posedatii de la Pitesti / Gherla este ca primii erau în conditii de libertate, iar ceilalti erau privati de libertate si chiar de cele mai elementare conditii de trai. Si apoi erau supusi unor suplicii fizice si morale nemaiîntâlnite.

Dupa ce am relatat aceasta drama unui mare teolog român (D.P.), acesta îmi da dezlegarea, zicându-mi „Du-te si citeste vietile Sfintilor Parinti si atunci vei întelege”. Am citit pe Sfintii Parinti si atunci am înteles. Eu întotdeauna întelegeam ca cel care este mereu în stare sa scrie despre aceasta drama este Costache Oprisan, dar Costache Oprisan a fost ucis în închisoare. Alte caracteristici ale genezei acestor marturisiri constau în faptul ca eu însumi am trait aceasta posedare pâna pe culmile disperarii. Daca smerenia este opusa mândriei si daca trairea uneia duce la Împaratia Cerurilor («Fericiti cei saraci cu duhul caci a acelora este împaratia Cerurilor»), iar cealalta duce la iad, se vede care este rasplata. Nevrednicia mea (smerenia mea) mi-a fost rasplatita de Dumnezeu înscriind în destinul meu ca pe mine sa ma aleaga si sa ma ajute, din cei care au trecut pe acolo, sa scriu despre aceasta drama. Marturisirile mele descriu o problema de metafizica. Cine nu-i certat cu metafizica crestina si cu Sfintii Parinti, va întelege si asimila aceste marturisiri.

Sa încerc acum sa expun cronologic geneza acestei carti. În primul rând doresc sa mentionez ca purtam o corespondenta cu Horia Sima, care îmi ceruse sa scriu despre toata experienta mea din închisori. Dar ma gândisem sa-i spun Comandantului ca nu ma pot angaja la asa ceva. Adica, ziceam, nu poti sa scrii oricum sau într-un mod neinspirat despre ororile petrecute acolo, la Pitesti si Gherla. Pur si simplu nu ma simteam în stare.

Cum s-a întâmplat? În apropierea locului unde am stat imediat ce am ajuns în Australia, se gaseste un pârâu pe care l-am recunoscut imediat ce l-am vazut – era pârâul lânga care m-am visat singur, scriind, pe vremea când eram înca în tara, în România. Si îmi apare în constiinta: post si rugaciune. Am început sa ma rog si sa postesc aproape câteva saptamâni… Ma duceam în fiecare dimineata pe malul pârâului si pe zi ce trecea mi se lumina mintea: se derula acest film al întâmplarilor ca si cum s-ar fi petrecut acum. În general, când scrii o carte, ai o idee de cum va arata la sfârsit; în acest caz nu mi-am facut nici o schita, nici un plan. Si am început chiar cu titlul: „ Marturisiri din mlastina disperarii”. Iar prima fraza este chiar eticheta cartii. Este o carte de inspiratie divina: am scris ce mi s-a spus sa scriu, ceea ce am simtit si ceea ce îmi venea în memorie. În fiecare zi, de dimineata la ora 9 si pâna dupa-amiaza la ora 3, dictam toate aceste fapte, iar sotia mea le asternea pe hârtie. Scrierea efectiva a durat din februarie si pâna în decembrie 1990; se adunasera cam 600 de pagini. Dar forma definitiva este cea publicata. Ca sa rezum putin, eu sunt marturisitorul prin care s-au facut cunoscute toate acestea. Credinta nelimitata în Dumnezeu face orice lucru posibil. Spunea Petre Tutea ca orice cultura care nu are teologia în ea, nu face doi bani. Pentru ca sunt carti care au o valoare omeneasca, dar din punctul de vedere al marturisirii lui Dumnezeu sunt nule.

Unde nu exista ispita, nu exista virtute – spun Sfintii Parinti. Virtutea crestina se testeaza numai la încercare. Nu întâmplator a îngaduit Dumnezeu sa fie comunismul în Rusia. Dumnezeu nu a îngaduit comunismului sa apara în Germania sau Anglia. Nimic nu se petrece în lumea vazuta si nevazuta fara stirea, îngaduinta si voia lui Dumnezeu. Sa nu confundam politica de stat a rusilor cu ortodoxismul rus. Si ma refer la credinta slavului ce se misca numai pe coordonatele acestea hristice. Aici în Rusia sunt milioane de martiri, victime ale bolsevismului. Iata un exemplu istorisit de parintele Dimitrie Bejan, care întâlnise pe unicul supravietuitor al masacrului celor 11000 de calugari, la Oranki. Calugarilor li se daduse termen de trei zile sa aleaga între comunism si Hristos. S-au hotarât în zece minute. Si apoi timp de o luna îsi sapau singuri gropile, dupa care erau executati. Si Dumnezeu a vrut ca unul singur sa scape fugind, ca mai târziu sa-l întâlneasca pe parintele Bejan si sa marturiseasca toate acestea. Iata iconomia divina. Episcopul a spus acelor calugari: „Fratilor, a sosit momentul sa luati cununa de martiri; sunteti cu satana sau cu Hristos?” Ce credinta aveau oamenii acestia! Nici un dezertor! Eu am vazut cu ochii mei, la Cotul Donului, în timpul razboiului, cum Rusii dezgropau din pamânt icoanele ascunse de furia comunismului si plângeau de bucurie, sarutându-le.

De ce parintele Arsenie Papacioc vorbea cu admiratie despre tinerii care cu piepturile goale au înfruntat tancurile în decembrie 1989? Pentru ca neamurile si popoarele nu traiesc prin lasi. Dumnezeu nu ne-a parasit nici în timpul dominatiei bolsevice. Cine nu a fost în legatura directa cu Dumnezeu, în gând si în inima, nu a facut nimic. Coordonata verticala este Dumnezeu. Comunismul este numai un preludiu al lui Antihrist. De aceea a lasat Dumnezeu sa vina comunismul; si lucrurile s-au cernut: s-a vazut cine au fost cei care nu si-au pierdut credinta. Sa vedem lucrurile iubirii lui Dumnezeu; atâta ne-a iubit si ne iubeste Dumnezeu, cum noi cu mintea noastra nu putem gândi. Si ne-a lasat, ca prin acesti martiri, sa ne fie neamul mântuit. În închisoare, majoritatea si-au pastrat credinta; poate multi nu au crezut atâta în Dumnezeu, dar au fost anticomunisti. Pentru ca fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a acelora este Împaratia Cerurilor.

Eu nu am vrut sa plec niciodata din tara mea. Avusesem ocazia sa plec, atunci când eram tânar, cu armata germana, la Orsova. Iarasi, am avut posibilitatea, în mai 1948, sa fug din România. Am ajuns în Australia mânat de destin. Eu înteleg destinul nu drept fatalitate ori predestinare sau soarta. Desigur ca Dumnezeu, în eternitate, stie ce se întâmpla cu noi. Dar asta nu este predestinare. Destinul se explica asa: ceea ce se întâmpla între mine (creatura) si Dumnezeu (Creatorul). Eu nu ma pot razvrati, când am aceasta constiinta. Este si o problema de bun simt. Pentru cei care nu au în constiinta faptul ca i-a facut Dumnezeu, este o problema aparte. Dar eu, constient ca am fost creat de Dumnezeu, nu de … natura, trebuie sa recunosc si sa ma supun de buna voie Creatorului. De buna voie, pentru ca mi-a lasat libertatea. Satana spune continuu ca nu vrea sa-I slujeasca.

Trebuie sa avem în vedere slabiciunea noastra si puterea lui Dumnezeu, dar în momentul în care m-am supus voii lui Dumnezeu, slabiciunea mea o ia Creatorul pe umerii lui. Eu trebuie doar sa spun: «Fie mie dupa cuvântul Tau». Aceasta este esenta.

Despre Occident aveam de atunci o parere proasta; sub aspectul credintei eram lamurit din România, înainte de a emigra. Libertinajul acesta, promovat chiar de catolici, ce nu cred în Înviere… Aici, în Australia, ca peste tot, din punct de vedere economic este foarte bine, pentru ca dumnezeul lor este banul.

La Pitesti totul a fost facut pentru legionari. Asa a vrut Dumnezeu, ca acest tineret sa treaca prin nemaiîntâlnite drame. Fenomenul Pitesti se raporteaza strict la Miscarea Legionara. În timpul anchetelor, cei care nu erau legionari – foarte putini – au trecut aproape toti de partea lui Turcanu. Lupta dintre bine si rau a început în Cer, când satan s-a razvratit împotriva lui Dumnezeu. Un credincios se înduhovniceste si tinde pe zi ce trece spre asemanarea cu Dumnezeu, este un urcus permanent spre Dumnezeu. Cel care recunoaste pe Dumnezeu Creatorul, I se închina, Îi face voia si Îi pazeste poruncile si este chemat la Împaratia Cerurilor. Ceilalti, necredinciosi si slujitori ai lui satan, merg tot în jos. Cum de îngaduie Dumnezeu acestea? Satan este lasat sa mearga pâna la ultima treapta a rautatii – când va veni Antihrist, absolutul decaderii. Acolo Dumnezeu va pune punct si va veni Judecata.

Aceasta carte nu este o carte de literatura legionara; desigur ca este scrisa de un legionar, care traieste legionarismul. Nu este o carte de doctrina legionara, ci de traire a doctrinei. Cartea explica un fenomen care apartine Miscarii Legionare si se adreseaza, în primul rând, camarazilor mei si celor care vor sa vina.

A fost mai mult decât o drama ce s-a întâmplat la Pitesti – un experiment extraordinar, facut de comunisti si de atei. Lor, acestora din urma, nu prea le convine sa se stie ce s-a petrecut. Pentru ca, va puteti imagina, fara acest Pitesti am fi fost tot în închisoare, deoarece nici unul din noi n-ar fi cedat. Nimeni nu ne putea zdruncina. Au declansat experimentul, dar nu direct, cu mâna lor, ci ovreieste, împingându-i pe altii sa o faca. Bineînteles ca nu au stiut de la început rezultatul: câti vor înnebuni, câti vor rezista, câti se vor sinucide etc. Pentru ca este vorba de suflet. Au fost sase indivizi, sase calai, care au acceptat si început totul. Nici Turcanu nu stia la ce urma sa se ajunga. Calaii mari au fost nelegionari: Iordachescu, Dobos, Leonida, si altii. Ei erau 10%, iar noi 90%. Toti acesti criminali au actionat prin tortura fizica asupra sufletului. Re-educarea a fost pregatita de oculta (moscovita, româneasca si internationala) pentru tineretul legionar. Horia Sima spunea ca distrugerea pepinierei – Fratiile de Cruce – de unde venea elita legionara, a fost unul din obiectivele asasinilor de la Pitesti. Pentru ca esenta comunismului este urmatoarea: distrugerea din inima omului a ideii de Dumnezeu, când omul devine o frunza purtata de vânt, iar satana te duce unde vrea el. Teroarea a fost atât de înspaimântatoare pentru ca s-a facut cu noi si prin noi. Când vine dusmanul tau, te lupti cu el, dupa puteri. Aici însa nu, pentru ca tu, fratele meu, vii la mine si ma bati. Martirii crestini erau doar ei si dusmanul – ei nu erau torturati de crestini. În cazul nostru nu era vorba numai de a te lepada de credinta, ci de faptul ca fratele tau a actionat împotriva ta. Adica acum vorbesc cu tine si tu mâine ma omori pe mine, eu care îmi puneam viata pentru tine. Aici este aspectul metafizic al problemei. Aceasta a fost marea încercare. În cel care s-a debusolat o clipa a intrat satana. Dumnezeu lasa ispita, dar diavolul nu te poate ispiti mai mult decât ti-a dat Dumnezeu putere sa rezisti. Dumnezeu stie puterea noastra.

Torturat fiind, puteam sa spun ca nu mai sunt legionar, dar eu ramâneam. Dar în ceea ce priveste credinta, nu numai ca spuneai ca nu mai crezi, dar trebuia sa o si dovedesti, omorându-ti aproapele fara mila. Dar cum sa-l omori pe fratele tau, când el striga de durere! Si eu m-am lepadat de Miscarea Legionara, dar Horia Sima nu mi-a spus ca nu mai sunt legionar. Aceasta a fost conjunctura. Într-un supliciu de durata si fara perspectiva am rezistat cât am putut. Fiecare suflet a rezistat pâna la temperatura la care s-a topit. Eu am spus ca nu ma mai rog. Deci eu am întrerupt, am rupt firul. Ar fi trebuit sa încerc sa rezist mai mult. Si iata posedarea. Dumnezeu m-a lasat sa fiu muncit. Sa fi avut tot Pamântul asta pentru 1000 de ani, dar cu starea sufleteasca de atunci, cu frica de necunoscut, frica de a nu înnebuni, as fi refuzat totul pentru linistea sufleteasca. Patru ani am fost muncit. Nu mai puteam plânge – aceasta este împietrirea: ruperea de Dumnezeu urmata de posedare.

Am cunoscut teroarea comunismului; toti am simtit apasarea terorii, când libertatea a fost abolita. În închisoare erai înlantuit; libertatea era anulata sub toate aspectele. S-a urmarit nu numai distrugerea Miscarii Legionare ca formatiune politica, ci s-au folosit de o metoda pe care, probabil, o vor reedita. S-a întâmplat asa pentru ca, se stie, razboaiele s-au facut cu tineri. Pe tânar nu îl duci chiar asa de usor, deoarece el nu este atât de plin de pacate. Unor astfel de tineri Turcanu le-a facut un soi de fise personale ce contineau detalii de ce a spus fiecare, ce a mintit, cum s-a comportat în anume situatii date. Da, satana este foarte inteligent si celor care îl slujesc le strecoara aceasta inteligenta satanica, pe care au folosit-o si atunci când au pus în practica experimentul de la Pitesti. Si nu e vorba de spalarea creierului, ci de posedarea satanica ce transforma oamenii în adevarati roboti, ca în America sau ca aici, în Australia.

Acolo, în închisoare, plutea duhul satanei – erau mii de demoni care pluteau în aer; ti se stimula memoria de o inspiratie negativa si îti aduceai aminte totul, de când erai copil. În lumea crestina, cei care-L hulesc pe Dumnezeu, stiind de Dumnezeu si de Biserica, sunt apostati. Turcanu a acceptat tot ce a facut, stiind ce face.

În ceea ce ma priveste, greseala mea, pe care o s-o recunosc si la Judecata de Apoi, este ca am spus public ca nu ma mai rog. Si din acel moment nu m-am mai rugat, taind legatura mea cu Creatorul. Îngerul meu nu s-a departat de la mine, desi cel care ma stapânea era duhul satanei, care se manifesta strecurându-mi în suflet acea frica metafizica de nedescris. Daca cineva îmi pomenea atunci de diavol, ma îngrozeam. La fel, daca era vorba de epileptici. Nu-mi era neaparat frica de Turcanu, ci frica de a nu înnebuni din cauza torturilor. Dupa doi ani am reînceput sa ma rog, dar era parca degeaba: nu simteam nimic. Parca erau numai vorbe goale – o rugaciune mecanica. Si asta ma tortura cel mai mult. Un an de zile am fost torturat de propria mea afirmatie, cum ca nu mai cred în Dumnezeu. Si asta pâna l-am întâlnit pe Jimboiu, acest om care traia într-o stare de sfintenie – un înger cu chip de om, ce ma facea sa nu-l pot privi în ochi.

Viata mi-a fost imposibila pâna la Pastele lui 1954, când a intervenit tot mila lui Dumnezeu. În acea noapte, ajuns la limita rabdarii, în disperarea mea, simteam tortura sufleteasca a unei farâme de iad. Am spus: Doamne, eu nu mai pot. Fa cu mine ce vrei! Si în momentul când am auzit clopotele batând, am cazut în genunchi si am început sa plâng, cerând iertare lui Dumnezeu. Si din acea clipa am fost alt om. Dumnezeu a facut aceasta minune cu mine. Am simtit organic, fizic, cum a iesit o forta – puterea satanei – din mine. O ora am plâns fara întrerupere. Eram atât de epuizat fizic, dar fericit! Era fericirea învierii mele întru credinta. Parca învinsesem tot iadul. Anii de închisoare ramasi, între 1954 si 1963, când am iesit de acolo, au fost floare la ureche, cu toate nenorocirile pe care le-am îndurat: frig, foame si izolare.

Cei vii, din afara, nu ma mai interesau. Eu personal am rupt-o cu lumea din afara; nu ma mai gândeam acolo, pentru a ma putea adapta la viata din închisoare. Ei, tortionarii, nu mai aveau constiinta raului pe care îl faceau. Erau atât de posedati, ca nimic nu îi mai interesa, doar sa iasa din închisoare si sa ajunga într-un post mare, în Comitetul Central sau în Securitate, ca rasplata de la stapân pentru „munca” depusa. Ei executau ordinele stapânului, nu-si puneau problema ca sa nu mai omoare. Spre exemplu Deac, boxerul, îti dadea lovitura de gratie zdrobindu-ti ficatul. El si altii, cum ar fi Leonida si Costachescu, aveau metode din ce în ce mai dure, cu cât rezistenta si îndârjirea noastra erau mai mari. O parte din ei s-au sinucis dupa ce au iesit din puscarie. La ei nu mai opera mila si dragostea. Era doar ura – ultima expresie a urii – si orgoliu.

Cel mai impresionant lucru, înca de la începutul încarcerarii mele, a fost coeziunea noastra. Personal m-am atasat de fratii mei de suferinta – si nu doar de legionari – adica de cei ce s-au opus comunismului. Multi din cei care erau acolo în închisoare parca erau niste îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprisan. Am stat un an de zile în aceeasi celula. Era un om de o complexitate extraordinara, ce stapânea varii domenii, de la muzica, arta, pâna la matematica si filosofie. Din fire era foarte afectuos, traind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bataie pentru fiecare tânar legionar, cu un eroism de durata, neegalat.

Un alt tânar, pe care am avut ocazia doar sa-l vad, a fost Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”. Acest om, la Târgu Ocna, se uita în ochii criminalilor si-i facea miei. Si erau cei mai mari zbiri; chiar si directorul închisorii nu-l putea privi în ochi. Atât de mult influenta sufletul lui cald, încât cine l-a cunoscut s-a transformat complet.

Eu l-am cunoscut pe Jimboiu, un elev fidel de-al lui Gafencu. Si el spunea mereu rugaciunea inimii, traind numai pe coordonatele dragostei fata de celalalt. Era de o bunatate si seninatate extraordinare; nu auzeai de la el un singur cuvânt de razbunare si ura. Un înger în trup. Am asistat odata la o extractie de masea, fara anestezic, facuta lui Jimboiu. A durat foarte mult aceasta interventie stomatologica, dar el nu a scos un sunet si nu a schitat un gest de durere.

M-a impresionat de asemeni foarte mult Badea Trifan, care a fost prefectul Brasovului. Era un om de o bunatate si o liniste sufleteasca rar întâlnite, ce avea deja 22 de ani de închisoare facuti. În Saptamâna Patimilor plângea, curgându-i siroaie de lacrimi, continuu, pâna în noaptea de Înviere. Trecusera 2000 de ani, iar el plângea cum plângeau mironositele si Maica Sa, atunci.

Pe printul Alexandru Ghica l-am cunoscut bine, stând cu el în aceeasi celula. Si el era un adevarat crestin, traindu-si credinta de o intensitate rar întâlnita. Mai pot sa enumar pe Gioga Parizianu (care a fost chinuit fiind tinut într-o etuva la 70 de grade Celsius), Mircea Nicolau, Berzea, Petrascu si multi altii care s-au si preotit când au iesit din închisoare. Pe unii i-am reîntâlnit când am fost recent în România. Toti acesti oameni sunt de o valoare morala extraordinara, intrând cu siguranta în patrimoniul acesta moral si al suferintei neamului.

În România m-am întâlnit cu foarte multi tineri, în diverse ocazii (interviuri, cenacluri); pot spune ca am trait clipe extraordinar de fericite. Vedeam ca nu vorbesc în pustiu. Erau studenti de la toate facultatile – tineri cinstiti, atrasi de credinta. Am fost la o adunare a revistei SCARA, unde au participat vreo douazeci de tineri, eu fiind invitat sa le vorbesc. Eram foarte emotionat, stare sufleteasca ce s-a transmis, cred eu, si participantilor.

Nu lasa Dumnezeu neamul acesta; persoana care va reface Miscarea Legionara trebuie sa apara. „Un om si un neam sunt om si neam cât au înteles din Evanghelie" – spunea Mehedinti.

Este clar ca revigorarea României este întoarcerea la Biserica lui Dumnezeu. Acest fenomen a început; cei alesi în neamul acesta se vor întoarce la Dumnezeu si la Biserica Lui si vor trai dragostea pe care ne-a insuflat-o El s-o avem nu numai fata de prieteni, dar si fata de dusmani. Bisericile sunt pline de tineri oriunde am fost. Dumnezeu nu va pierde acest neam. Pentru acestia Se va milostivi. Deci nu reformele economice, ci credinta poporului Român va scoate tara din marasmul în care se gaseste.

Cuvânt înainte

Autorul acestei carti, Din mlastina disperarii, dl. Bordeianu Gh. Dumitru, mi-a cerut sa-i scriu prefata lucrarii sale.

N-am cutezat sa-i îndeplinesc dorinta, dintr-un sentiment de mare umilinta. Cum sa-mi asez numele meu în fruntea unei carti care te cutremura prin grozavia întâmplarilor pe care le povesteste?

Am trecut si eu prin multe încercari si multi din camarazii mei de lupta au patimit prin lagare si închisori, sub regimul comunist, dar drama de la Pitesti întrece orice închipuire. Numai sufletele satanizate, numai mintile pervertite de puterile raului, numai instrumentele iadului puteau imagina si pune în aplicare acest sir de orori. A chinui faptura omeneasca, pâna la limita când nu mai avea de ales decât între a pieri în holocaustul suferintelor sau a se asimila conceptiei acestui proces de nimicire a persoanei umane, alcatuita dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, e un fapt de neîngaduit.

Dumitru Bordeianu este unul dintre supravietuitorii Pitestilor. Ce scrie el nu e ceva auzit din gura altora, ci e propria lui marturie, din mlastina disperarii, cum numeste el însusi aceasta teribila patimire. Au mai scris si alti autori lucrari despre Pitesti, dar aproape toate sunt redactate din auzite, din ce au prins din gurile altora. Fara a le tagadui valoarea, dar pâna acum n-am tinut în mâna o carte care sa destainuiasca poporului nostru ce s-a întâmplat realmente la Pitesti. „A nu fabula”, cum se exprima autorul, ci a striga din carnea si sângele tau chinurile ce le-ai îndurat, e o marturie fara drept de replica. Bordeianu Dumitru este un marturisitor al adevarului, a ceea ce s-a întâmplat efectiv si cumplit între zidurile acestei uzine a mortii fizice si morale.

Dumitru Bordeianu mai rectifica si o alta informatie, difuzata de anumiti autori sau gazetari, care afirma ca urgia de la Pitesti a fost îndreptata de regimul comunist contra tineretului românesc în general sau contra studentimii române, considerata ca un corp în sine. În realitate, dupa cum marturiseste autorul acestor cutremuratoare dezvaluiri, urgia comunista s-a îndreptat precumpanitor contra tineretului legionar din scoli si universitati.

Predilectia asasina a diriguitorilor din umbra ai acestui plan a cazut si mai greu spre cohortele fratilor de cruce din ultimii ani ai claselor superioare.

Aceste capete demonice si-au fixat ca obiectiv sa distruga patura de baza, din care se recrutau membrii Legiunii. Odata sleite de viata izvoarele de refacere ale Miscarii, va disparea însasi Miscarea. Asa se explica de ce în închisoarea Pitesti s-a aplicat cel mai dur si inuman regim de detentiune din România, din care n-a fost alta iesire pentru cei întemnitati decât moartea pe rugul chinurilor sau acceptarea de a tortura, dupa aceleasi metode, pe proprii lor frati.

Dumitru Bordeianu nu e dintre acei care ar vrea sa-si ridice un piedestal din suferintele altora. El îsi recunoaste propriile lui slabiciuni. Si el a cazut în mlastina deznadejdii, suferind înfrângeri morale. Ce înaltator este exemplul lui! Cum spunea Capitanul: „Ai gresit, platesti si mergi înainte cu fata curata”.

Sa ne închinam cu evlavie în fata memoriei celor ce au preferat moartea decât degradarea umana, dar sa avem cuvenita întelegere si pentru cei ce au încercat sa se salveze, cu pretul cerut de chinuitori, dupa ce saptamâni si luni în sir au fost supusi celor mai groaznice suplicii.

Horia Sima

10 Decembrie, 1992

Activitatea

În toamna anului 1946, eram la Iasi, student al Facultatii de Medicina, când mi-am început activitatea în cadrul Corpului Studentesc Legionar (C.S.L.) al Universitatii iesene, avându-l ca sef pe Dumitru Moisiu.

În câteva zile facusem cunostinta cu toti camarazii cu care trebuia sa activez.

Nu voi descrie amanuntit în ce a constat activitatea noastra pâna la data arestarii mele. Fiecare legionar cunoaste ce înseamna activitate legionara – legaturi, informatii, sedinte, disciplina, pregatire, curaj – totul însemnând de fapt lupta, fara nici un compromis, împotriva a tot ce-i rau.

Arestarea

În noaptea zilei de 14 spre 15 mai 1948 au început arestarile majoritatii legionarilor, cunoscuti de politia lui Antonescu. Am scapat de aceasta arestare pentru ca nu am fost cautat la Iasi, unde nu-mi cunosteau adresa, ci la casa parinteasca, unde am fost cautat de catre politia din Falticeni. Iar politistii care voiau sa se puna bine si cu noua orânduire sociala – comunistii – s-au purtat cu parintii mei în cel mai ordinar mod, bruscându-i, intimidându-i si spunându-i mamei mele ca o sa ma pupe mort.

Dupa aceasta data am parasit Iasiul (eram în sesiunea de examene) si m-am ascuns, temporar, la familia unor prieteni.

Întorcându-ma apoi în Iasi, ca sa îmi sustin unele examene la facultate, un coleg de liceu si de clasa, care locuia în aceeasi curte cu mine, m-a denuntat la Siguranta.

Astfel ca, în dimineata zilei de 12 iunie 1948, am fost arestat de doi comisari (comisarul sef Ciochina, cu care am stat, mai târziu, în închisoare), un comisar ajutor si un sergent de strada, înarmat cu un pistol-mitraliera. Acesti politisti m-au cautat, pe la miezul noptii, la gazda unde locuiam, pe strada Saulescu nr. 18. Aici au intimidat si amenintat cu pistolul pe cei trei frati ai mei, ca sa spuna unde sunt ascuns. Dupa vreo ora de amenintari cu pistolul, fratele cel mai mic, Constantin, de numai 11 ani, le-a spus unde ma aflu, crezând ca îl împusca daca nu spune unde sunt ascuns.

Imediat apoi politistii i-au arestat pe toti trei si au venit cu ei la casa unde eram ascuns. Acolo un politai îi pazea în strada, cu arma automata, iar doi comisari au intrat în curte, cu pistoalele în mâna. Seful a strigat la geam sa nu încerc sa fug, pentru ca în strada sunt arestati sub paza cei trei frati. Atunci m-am gândit la mama si m-am predat.

Sunt momente pe care le traiesti o singura data în viata. Îmi amintesc si acum cu durere ca fratele cel mai mic, Constantin, nu m-a putut privi în ochi.

În fata acestui spectacol, pe care nu-l mai puteam suporta, le-am cerut comisarilor, pentru ca m-au gasit pe mine si m-au arestat, sa le dea drumul fratilor sa se duca acasa, deoarece ei nu îmi cunosc activitatea. La insistentele mele i-au lasat sa plece acasa pe Mihai si pe Constantin, dar pe Alexandru, cel mai mare dintre frati, l-au retinut cu mine. La perchezitia de la gazda îi gasisera niste poezii scrise cu cerneala verde.

De la locul de unde m-au arestat, strada Florilor nr. 2, aproape de Caminul studentesc Râpa Galbena, pâna la cladirea Sigurantei, pe strada Copou, nu era departe. Era ziua si nu m-au legat – vedea lumea – ci mergeam între cei doi comisari (mi s-a spus sa nu fac nici o miscare si nici o tentativa de fuga, ca voi fi împuscat pe loc). Când am ajuns la Siguranta, ne-au lasat liberi în holul cladirii, la intrare. În hol erau multi arestati si soseau încontinuu. Am avut ocazia, în acest timp scurt, sa schimb câteva vorbe cu fratele meu, Alexandru. I-am spus sa fie tare si, daca este anchetat si batut, sa reziste, pentru ca, în caz contrar, risca sa ramâna în închisoare. Am mai adaugat sa-i spuna mamei sa ma ierte, si ca s-ar putea sa nu ma mai vada niciodata (lucru care s-a si întâmplat; ea a decedat în anul 1962, dupa colectivizare).

Între timp, vine un politist, ne ia sireturile de la pantofi si curelele de încins. Fratele meu, mirat, îmi face semn întrebându-ma ce înseamna asta, la care îi raspund ca asta face parte din regulamentul închisorii. Într-un moment de neatentie a politistului mi-am îmbratisat fratele, l-am sarutat, si apoi ne-am despartit, pentru 15 ani.

Cu câta durere si strângere de inima se despart fratii în astfel de situatii! Am fost dus apoi într-o camera la parter, cu gratii la geam, unde, spre surprinderea mea, am întâlnit camarazi cunoscuti: pe inginerul Costica Butan (ofiter în rezerva si invalid de razboi, seful studentilor legionari de la Politehnica din Iasi) si pe Lates Mircea (sef de unitate la Facultatea de Agronomie din Iasi). Mi-am amintit de acesti doi camarazi pentru ca, dupa 15 ani, când am terminat pedeapsa, ne-am întâlnit iar toti trei, în camera ofiterului de garda de la poarta închisorii Aiud.

Era acolo un miros de urina insuportabil, deoarece arestatii nu erau dusi la WC, facându-si nevoile în câteva cutii goale de conserve.

Dupa masa, pe la orele 4-5, se deschide usa si un comisar cu o lista în mâna striga câteva nume. Întâi sunt scos eu, cu un alt camarad, pe nume Cojocaru. Suntem legati unul de altul de mâna cu o sfoara (catuse nu aveau pentru atâtia arestati, erau peste 500, baieti si fete) si dusi în spatele cladirii. Acolo ne astepta un jeep în care mai erau patru fete (studente), tot legate de mâna.

Unul dintre politisti ne avertiza sa nu încercam nici o miscare, ca vom fi împuscati. Pe mine si pe camaradul meu, Cojocaru, nu ne-au impresionat politistii cu pistoalele lor. Eram satui de pistoale, de pe front; în schimb, cele patru fete erau înfricosate.

Galata

Dupa o jumatate de ora ajungem la Galata, o fosta manastire de calugari, transformata în închisoare si situata pe o colina în vestul Iasilor. Aici au fost introduse si fetele care erau cu noi, într-o camera mai mare, ale carei geamuri aveau gratii. Dupa vreo jumatate de ora, au fost aduse în aceasta camera înca sase fete, de la Siguranta. În acest timp, eu si camaradul meu, încercam sa le linistim.

Dupa putina vreme se deschide usa si intra în camera o aratare care numai a om nu semana.

Relatez acest fapt, ca sa se cunoasca si sa se înteleaga de ce elemente umane s-a servit regimul comunist ca sa-i tortureze pe cei din închisori.

Cum a intrat în camera acest monstru, a început sa debiteze ceea ce învatase sau auzise de la partid: ,,Voi sunteti criminalii care ati ucis clasa muncitoare, ati exploatat-o, ati tinut-o în întuneric si ati tratat-o ca pe robii si slugile voastre, dar sa va bagati în cap, ca aceasta clasa muncitoare o sa va zdrobeasca la timp, ca v-ati gasit nasul cu noi”, afirmatii pe care, de altfel, le-am auzit tot timpul din gura paznicilor închisorilor prin care am trecut.

Dupa ce termina, monstrul le spune fetelor sa se întoarca cu fata la perete, pe mine si pe camaradul meu dezbracându-ne la pielea goala si facându-ne o perchezitie, de la batista, pâna la cele doua orificii ale tubului digestiv, ca nu cumva sa fi ascuns acolo armament, cu care sa distrugem clasa muncitoare.

Dupa terminarea acestei operatii si dupa ce ne-am îmbracat, ne-a spus sa ne întoarcem noi cu fata la perete, invitându-le pe fete sa se dezbrace complet, cum ne dezbracasem si noi. Când au auzit asa ceva, fetele au ripostat energic iar una din ele, mai sportiva, s-a repezit asupra monstrului si l-a izbit de perete cu atâta putere, încât l-a lasat nauc.

În urma celor întâmplate, paznicul a scos pistolul si le-a amenintat ca, daca nu se dezbraca, va face uz de arma, pentru ca el reprezinta clasa muncitoare.

În aceasta situatie, eu si camaradul meu am intervenit, spunându-i sa-si puna arma la loc, iar fetelor sa bata în usa si geamuri. Monstrul, cu arma în mâna, insista însa ca fetele sa se dezbrace pentru perchezitie. El reprezenta clasa muncitoare si lui totul îi era permis.

La auzul batailor în usa si în geamuri, precum si la strigatele fetelor, o functionara de la administratia închisorii, intrând în camera, a ramas îngrozita de ceea ce a vazut.

Era o functionara din lumea veche si nu apucase sa fie educata în spiritul ,,clasei muncitoare”. Aflând ceea ce se întâmplase, l-a admonestat pe paznic si la invitat sa iasa afara. Pentru ca acesta refuza, invocând mereu ca el este trimisul clasei muncitoare, functionara s-a dus sa-l denunte la directorul închisorii.

Dupa putin timp vine directorul si, cu voce blânda, îi spune paznicului ca un barbat nu poate sa faca perchezitie fetelor, ci numai o femeie, pentru ca asa prevede regulamentul închisorii, si ca el, în consecinta, trebuie sa paraseasca camera.

Directorul era, de asemenea, surprins sa constate ca în camera au fost introdusi barbati cu fetele, dând dispozitie sa fim separati.

Pâna seara, închisoarea s-a umplut cu noi arestati.

În ziua aceea nu ni s-a dat nimic de mâncare. Târziu, am fost repartizati câte sase pe celula, fara tinete pentru necesitati si cu scânduri goale în loc de asternut. În mod normal, n-am fi putut încapea toti în celula, celulele fiind foste chilii pentru o singura persoana, cu usa deschizându-se în curte. Si totusi, în aceasta celula am stat vreo zece zile.

Din cât am stat acolo, nu am putut uita trei fapte importante:

– în tot timpul petrecut acolo, mi s-a dat o singura masa pe zi, la prânz: o bucatica de pâine (vreo 200 de grame) si o zeama, care nu stiai ce este.

– la Galata, ni s-a luat fiecarui arestat câte o mica autobiografie, fara a fi fortati sa spunem de ce am fost arestati. De aceea, nici un arestat nu a declarat ca este legionar.

– la sfârsitul celor zece zile, am fost scosi din celule, noaptea târziu, pe o vreme ploioasa, vreo douazeci de arestati, sub o severa paza militara si dusi într-un cimitir. Fiind întuneric bezna, cei care ne escortau aveau felinare în mâini. Printre acestia, în afara de militari, erau si câtiva civili. Ajunsi în cimitir, ne-au fost aratate mai multe gropi, proaspat sapate, asemanatoare gropilor comune. În fata acestei macabre privelisti, multi dintre noi erau convinsi ca în acea noapte vom fi executati.

Marturisesc ca daca as fi intuit ce ma astepta mai târziu, as fi preferat atunci moartea. Dupa anii petrecuti în închisoare si dupa cele întâmplate la Pitesti si Gherla si mai târziu, am ajuns la convingerea ca eroismul de moment este preferabil celui de durata, care macina, degradeaza, schimba si distruge fiinta umana.

Cum stateam în fata gropilor, unul dintre civili se desprinde de ceilalti si ne apostrofeaza cu cuvintele: ,,Voi, banditilor, sunteti cei mai mari dusmani ai clasei muncitoare, ai proletariatului; de aceea v-am arestat, si veti fi aruncati în aceste gropi, si nici unul dintre voi nu va scapa cu viata. Nu va executam în aceasta noapte, pentru ca nu avem sapate suficiente gropi, ca sa încapeti în ele toti cei arestati acum. Dar sa stiti ca cei arestati la 15 mai au fost executati si înmormântati în acest cimitir. Dupa ce vom sapa suficiente gropi, atunci va executam si pe voi. Acum ne întoarcem la închisoare”.

Ce ni s-a întâmplat noua, celor din grupa de 20, câti eram, li s-a întâmplat si celorlalti în câteva nopti si tuturor celorlalti arestati din închisoarea Galata, în afara de fete. Intimidarea însa, multi dintre noi au luat-o în serios, pentru ca de la comunisti te puteai astepta la orice, în orice moment. Mai fusese un precedent: ofiterii polonezi împuscati în ceafa, la Katyn. Mai eram apoi convinsi si de faptul ca bolsevicii n-aveau decât morala imoralitatii, si ca ne gaseam la un pas de Prut. Am trait acele clipe cu atâta intensitate, ca odata trecute n-am mai stiut daca a fost vis sau realitate.

Ajunsi apoi în închisoare, în celule am putut reflecta mai bine asupra situatiei. Unii dintre noi erau convinsi ca ne vor împusca sau ca, în cel mai fericit caz, vom fi transportati în Siberia. Altii aveau convingerea ca, daca nu ne-au împuscat în acea noapte, însemna ca nu fusese decât un act de intimidare.

Dupa terminarea celor zece zile, cât am stat la aceasta închisoare, am fost scosi din celula, legati de mâini cu o funie, câte doi, si dusi în afara închisorii, la un camion militar acoperit cu prelata. Eram în jur de 30. În camion am fost culcati pe burta, înghesuiti unul într-altul, cu capul pe podea si înconjurati de soldati înarmati. Un civil ne-a avertizat ca, daca ridicam capul, vom fi împuscati fara somatie.

O! Cât de lung mi s-a parut acel drum! Era drumul nesigurantei totale. Ne gândeam ca vom fi dusi ori la cimitir, sa fim împuscati, ori la tren, sa fim deportati în Siberia. Majoritatea dintre noi, dupa ce ne-am vazut în tren, am fost convinsi ca destinatia noastra era Siberia.

Am fost deci transportati si înghesuiti în câteva vagoane-duba. Spre surprinderea noastra, am constatat acolo ca vagoanele-duba erau românesti, desi la gara Nicolina din Iasi, unde am fost dusi, erau si linii largi, pentru trenuri rusesti. Ne întrebam unde suntem dusi. Credeam ca ne duc cu tren românesc, pâna la Vadul Siretului, la frontiera cu Rusia, în regiunea Bucovinei, ca sa mascheze oarecum drumul. Ce clipe, ce emotii, ce stari sufletesti, în fata necunoscutului!

Dupa ce vagoanele-duba au fost umplute, trenul a plecat. Spre surprinderea noastra însa, nu am recunoscut directia în care mergeam, din cauza întunericului si a obloanelor de la ferestruicile vagonului.

Dupa câteva ore de mers am putut constata totusi prin oblonul de la geam ca eram la Pascani, o gara pe care o cunosteam foarte bine. Le-am spus atunci camarazilor ca eram în gara Pascani; banuiam ca nu ne vor mai duce în Siberia, deoarece ar fi putut sa o faca pe la Ungheni, mai aproape de Prut, decât prin Cernauti, ci ca ne vor duce la închisoarea din Suceava, pe care o cunosteam, o închisoare mai mare decât cea de la Iasi.

Într-adevar, în câteva ore am ajuns în gara Burdujeni din Suceava, unde ne asteptau masini-dube, cu paznici si soldati înarmati. Paza de la gara la închisoare a fost mai putin represiva decât la Iasi.

Dupa câteva ore am fost încarcerati în vestita închisoare „mormântul fara cruce”, cum o botezasera detinutii de drept comun din Suceava. Închisoarea era a doua ca marime, dupa Aiud, fiind zidita tot de austrieci. (Aici a fost întemnitat si s-a îmbolnavit de tuberculoza Ciprian Porumbescu.)

Închisoarea era în forma de patrat, cu subsol, parter si doua etaje, cu curte interioara, iar la exterior cu un gard de scânduri înalt de patru metri, si la fiecare cincizeci de metri avea un prepeleac, cu un soldat cu arma automata.