POSTFAŢĂ

În sfârşit, o mărturie sigură a celei mai abominabile tragedii pe care a întâlnit-o istoria :

Spălarea creierelor prin tortură neîntreruptă.

Oculta comunistă a botezat această operaţiune cu termenul confuz de reeducare...

Victimele care au suportat supliciul au denumit-o desumanizare.

*

Torturarea duşmanilor e cunoscută de la începutul istoriei.

Depăşirea pragului ce poate fi numit tortură a fost realizat abia acum la închisoarea Piteşti.

Abia acum, comuniştii şi-au propus să modifice chiar şi ce este dumnezeiesc în creaţia divină :

Sufletul omului.

...

Au reuşit...Dar, numai parţial şi pentru puţină vreme.

*

Cu tot secretul desăvârşit pe care l-au ţesut în jurul acestei operaţii, ticăloşia a fost deconspirată.

Atât de secretă a fost această mişelie încât nici securitatea -în întregul ei- nu a cunoscut-o.

Au cunoscut-o numai vârfurile securităţii şi ale comitetului central al partidului comunist care erau constituite din STRĂINI DE NEAM BOLŞEVIZAŢI. Crima le aparţine acestora în întregime. Participarea unor grade inferioare, constituite în majoritate din gardieni semianalfabeţi, nu poate fi luată în considerare.

Iniţial s-a crezut că această experienţă s-a făcut pentru prima dată la Piteşti.

Numai că din documentele cercetate după anul 1989 s-a constatat că nemernicia este marfă de import.

Nu la Piteşti s-au făcut primele experienţe !

Nu ! Categoric nu !

Lecţia era cunoscută... Avea şi o denumire specială anchetă prin metoda demascărilor.

în cadrul direcţiei penitenciarelor -care era subordonată securităţii- exista un compartiment special al informaţiilor printre deţinuţi.

De aici rezultă că metoda a mai fost eficient folosită şi în Uniunea Sovietică de unde a fost importată.

Acolo, în imensul imperiu al întunericului, toate s-au experimentat, realizat, apoi au dispărut într-o ceaţă densă, neaflându-se nimic în exterior.

*

Aurel Vişovan nu face nici un comentariu în mărturia sa. Ce zice el este o mărturie a unui bărbat care a rezistat supliciilor (asa cum s-a putut rezista la Piteşti)...de la prăbuşire până la intervenţia divină.

Analizând patimile îndurate de Aurel Vişovan, am ajuns la concluzia că singura tărie pe care te poţi sprijini în vremuri de furtună este mila lui Dumnezeu.

Când intervine mila lui Dumnezeu, îţi dai seama că toate celelalte tării de sorginte omenească nu valorează mai mult decât sprijinirea pe o umbră.

*

Procedura demascărilor (a spălării creierelor) a început la închisoarea Piteşti -aproximativ- pe data de 15-20 mai 1949.

Un agent al securităţii perfect instruit şi satanizat (pe nume Ţurcanu) şi-a recrutat câteva căzături din rândurile deţinuţilor (încă pe când era în închisoarea Suceava) şi cu aceştia a început operaţiunea de torturare a deţinuţilor.

A fost supravegheat, atât de aproape, cât şi de la distanţă, de ocultă spre a nu da greş.

...

Prin tortură neîntreruptă sufletele s-au prăbuşit rând pe rând.

Reflexele condiţionate însuşite prin educaţie şi experienţe au fost şterse de pe suprafaţa şi din profunzimea celulelor nervoase, fiind înlocuite cu alte reflexe cu conţinut comunist.

S-a ajuns la performanţa îndobitocirii tinerilor, a transformării lor în simpli roboţi ce acţionează fără să gândească - la comandă.

Prin mijlocirea acestor roboţi creaţi artificial s-a trecut -în continuare- la distrugerea celorlalţi studenţi sub formă de cascadă în trepte :

Reeducaţii (roboţii) îi torturează pe cei ce încă rezistau până ce şi aceştia se prăbuşeau aşa cum şi dânşii

(torţionarii) s-au prăbuşit.

*

Nu comentez nimic asupra gradului de vinovăţie a celor din echipa iniţială care au acceptat de nevoie să devină unelte mârşave şi oarbe a ocultei comuniste.

Asemenea oameni au existat, există şi acum şi vor exista cât timp va vieţui speţa umană pe pământ.

Aceştia sunt mişeii. Polul opus al eroilor.

*

Părerea mea este că la data de 25 decembrie 1949, în camera 4 spital, au fost introduşi din timp aproximativ 60 de roboţi pentru a înfăptui acel atac fulgerător împotriva a circa 20 de tineri -toţi şefi de grupuri legionare sau elemente legionare de elită-.

...

Rănile fizice şi psihice produse de acel masacru nemaiîntâlnit sunt atât de adânci încât nu suportă nici o privire retrospectivă din partea victimelor. Mai ales că torturile nu s-au limitat la un simplu atac. Ele au durat doi ani de zile cu perspectivă nelimitată...

Orice amintire despre acea cumplitate cutremură în adâncuri pe fostele victime.

Când se vorbeşte despre Piteşti, întreg sistemul nervos al fostelor victime se tulbură şi se revoltă încât nu suportă nici o aducere aminte.

Aşa se explică de ce victimele Piteştiului păstrează - în majoritatea lor - tăcerea.

*

Au trebuit să treacă aproape 50 de ani de la acele evenimente ca Aurel Vişovan să poată rupe zăgazul cercului de întuneric ce îi încolăcise de multe ori mintea.

La început, prin anul 1990 - cu greu - am reuşit să obţin câteva mărturii de la dânsul.

N-am disperat... Reluând mereu-mereu acelaşi subiect de la capăt, întunericul s-a fisurat, pătrunzând lumina...

La decizia luată de Aurel Vişovan de a-şi scrie memoriile, au contribuit şi interesele foştilor săi camarazi studenţi.

Astfel a sosit şi bucuria zilei cele mult aşteptate când am primit o scrisoare de la Aurel că îşi va scrie memoriile cu ajutorul meu.

...

Încă nu s-a terminat anul şi lucrul a fost realizat.

01 decembrie 1997

Gheorghe Andreica