Ghiţă Dipşe, mare meşter şi strateg

Ne-am adaptat noi noilor condiţii, considerând că aşa e mai nimerit în noua împrejurare.

Nea Ionică -comandorul- ne ţinea prelegeri de filozofie, ba ne mai povestea şi despre bombardamentele de la Stalingrad la care participase. Alţii vorbeau din specialităţile lor şi timpul trecea -cu toată foamea ce începu să se simtă- relativ uşor. Mai greu era noaptea, când cu toată echilibristica de care eram capabili, era greu să ne găsim o poziţie de repaus pe neregulatele şi ruptele fierătanii ale patului.

La toate aceste grave inconveniente se mai adăuga frigul acelei ierni din 1953. în camera noastră frigul acelei ierni s-a simţit din plin.

Se apropie Crăciunul. De data asta un Crăciun cu colinde murmurate de către noi şi cu bucuria naşterii Pruncului Iisus în suflete.

Camera avea două uşi : o uşă ce dădea spre exterior şi prin care veneau gardienii, iar altă uşă ce ne despărţea de o cameră în care erau deţinuţi neizolaţi care lucrau în mină. Prin această uşă reuşeam să comunicăm cu ceilalţi camarazi ai noştri consideraţi liberi.

Uşa aceasta era de tip vechi. Era bătută în cuie ca să nu putem circula şi era formată din două tăblii prin care -însă- se putea vorbi cu grijă fără a fi auziţi de gardian.

Într-o seară bate la uşă discret un bun prieten al meu. Era Ghiţă Dipşe - om cu totul şi cu totul deosebit. Făcuse închisoare şi sub regimul generalului Antonescu. Era absolvent al şcolii de arte şi meserii. Ne întreabă dacă mai rezistăm la foame, deoarece raţia noastră ce o primeam era cam de patru ori mai mică decât raţia celorlalţi din colonie. Era aproape inexistentă.

Ceilalţi camarazi ai noştri erau de-a dreptul alarmaţi de soarta noastră. Le era teamă să nu ne îmbolnăvim. Ne-a comunicat că va încerca o anumită soluţie ca să putem fi ajutaţi.

După un timp oarecare, am auzit nişte zgârâieturi la uşă şi nişte ciocănituri uşoare...Oare ce s-a apucat să facă -ne întrebam noi.

La un moment dat am observat cum tăblia inferioară a uşii este scoasă şi prin gaura respectivă puteam comunica direct cu cei din camera vecină.

Marele meşter Ghiţă Dipşe -zis filozoful- ne-a demonstrat că poate scoate tăblia şi a o pune la loc fără să seobserve că s-a lucrat la ea. Gardienii, care intrau zilnic în cameră, n-au observat că s-a lucrat la uşă.

Seara -după ora stingerii- Ghiţă scotea tăblia de la uşă şi prin acest orificiu primeam din abundenţă pâine şi marmeladă pe care cei ce lucrau la mină aveau posibilitatea să le cumpere de ia o cantină din interiorul coloniei.

Eram copleşiţi de atâtea bunătăţi primite de la cei din colonie. Ne bucuram -mai ales- că se apropia Crăciunul şi se dorea ca şi noi să ne putem bucura de darurile pământeşti ale marii sărbători.

Desigur, era un risc destul de mare, mai ales pentru cei ce ne aduceau aceste ajutoare, dar noi pândeam cu înfrigurare în toate direcţiile, cu simţul ascuţit de fiară al deţinutului şi astfel n-am fost prinşi niciodată.

In una din seri -însă- (mai precis în seara de Crăciun) după primirea acestor daruri, auzim un zgomot la lacătul uşii ce dădea spre curte.

Îngheţaserăm.

Ne era frică pentru cei ce ne ajutau întrucât, dacă am fi fost prinşi, s-ar fi declanşat o teribilă anchetă atât printre noi ,cât şi printre cei din camera vecină. Ce să facem ?

Am pus imediat aceste daruri pe sub paturi şi pe paturi, acoperindu-le pe cât s-a putut cu păturile şi aşa am încremenit cu frica în suflet la ceea ce se putea întâmpla.

Eram siguri că cineva (vreun informator) a anunţat de ceea ce se întâmpla la noi.

Uşa s-a deschis şi câţiva gardieni au intrat în cameră.

Noi ne-am ridicat în picioare pe lângă paturi ca să acoperim vizibilitatea gardienilor şi cu inima bătând aşteptam să vedem ce urmează.

Gardienii au traversat camera. S-au uitat la noi, s-au uitat la paturi. S-au uitat la cealaltă uşă care dădea spre camera vecină. Au forţat-o puţin să vadă dacă e tot bătută în cuie, după care -spre mareamoastră uşurare- gardienii s-au retras fără a spune măcar un singur cuvânt. După plecarea gardienilor ne uitam unul la altul şi nu ne venea a crede...

Oare chiar nu văzuseră nimic ?

Am rămas cu un semn de întrebare. Cert este că mâna lui Dumnezeu a fost deasupra noastră.

A fost un Crăciun pe lege, cu colinde, mâncare din belşug, cu bucurie.

Se apropia anul 1954.

Doamne, ce diferenţă de Piteşti şi Gherla unde nu mai ştiam numele zilelor !...

ANESTE DOBRE ÎI "ALDUIEŞTE" PE COMUNIŞTI

In noaptea de anul nou 1954, exact la cumpăna dintre ani, ne-am îmbrăţişat şi ne-am urat La mulţi ani liberi, când unul dintre noi -un grec- pe nume ANESTE DOBRE, după ce îşi cere scuze de la noi pentru ce o să zică, a proferat o înjurătură din cele mai stridente la adresa comuniştilor.

-Le-am zis-o, fraţilor. Ştiu că comuniştii o să mă înjure tot anul, dar eu am prioritatea. Le-am spus-o primul.

într-adevăr, Aneste era o figură...

Nu ştiu din ce organizaţie făcea parte, dar a fost izolat împreună cu noi deoarece nu voia să muncească în mină.

-Nu muncesc eu pentru voi, comuniştilor -zicea Aneste- şi mai tot timpul era în harţă cu gardienii.

Anchete

Trecusem în noul an şi iată că într-o zi vine un gardian şi îl scoate pe unul dintre noi la anchetă. După vreun sfert de oră se întoarce şi îl scoate pe altul (pare-mi-se, în ordine alfabetică).

Cei anchetaţi ziceau că este un maior de la Ministerul de Interne care vorbea o românească aproximativă şi care venise să ne ancheteze pe noi cei de la izolare.

Mi-a venit rândul şi mie.

Sunt dus într-o cămăruţă din colonie în care era un tip elegant, fercheş, galonat (nu prea eram eu la curent cu noile grade din armată).

Ofiţerul mi se adresează într-o manieră forţat de politicoasă :

-Domnule Vişovan ai fost izolat pentru atitudinea dumitale legionară şi care mă surprinde.

Cu toate închisorile -de loc uşoare- prin care ai trecut, se pare că nu te-au schimbat.

îţi pun o singură întrebare :

-Ştii că Horia Sima -comandantul vostru- a fost agent al lui Moruzov ?

La care eu îi răspund :

-Eu ştiu un singur lucru : că dumneavoastră sunteţi cel care afirmaţi.

S-a uitat lung la mine şi m-a expediat la cameră.

Ne-am lămurit. Respectivul a venit să afle starea de spirit şi să strecoare neîncrederea în rândurile noastre, întrucât celelalte metode se dovediseră ineficiente.

Aspirantul de marină PUIU VIRGIL

Timpul a început să se încălzească. Cu excepţia grilajelor pe care trebuia să dormim noaptea -şi care ne intrau în oase- atmosfera de la această izolare era destul de plăcută.

Acum îmi amintesc că printre noi la izolare era un băiat simpatic : PUIU VIRGIL - fost aspirant de marină. Ne-a povestit încercarea lui de a părăsi tara împreună cu câţiva ofiţeri cu o barcă cu motor. Ghinionul lor... datorită unei defecţiuni la motor, barca s-a oprit şi au fost prinşi.

Povestea cu mult umor, cum la securitatea Constanţa -la interogatoriu- unul din aceşti ofiţeri fugari este întrebat:

-Unde aţi vrut să fugiţi ?

-In occident.

-De ce aţi vrut să fugiţi ?

-Suntem ofiţeri vechi. Ştiam că vom fi scoşi din cadrele armatei şi voiam să lucrăm în continuare în marină.

-Bine, măi bandiţilor, zice anchetatorul, de ce n-aţi fugit în U.R.S.S. care este patria muncii ?

Întrebare fără răspuns.

Spre Aiud

Începuseră să apară primele raze ale primăverii, când într-o bună zi suntem scoşi din cameră şi duşi într-o baracă din colonie.

In baraca respectivă am întâlnit pe ceilalţi legionari care au fost selecţionaţi din rândul celor ce munceau în mină, spunându-li-se că toţi legionarii vor pleca la Aiud.

Toată baraca avea regim de izolare, cu mâncare foarte slabă şi prost gătită. La un moment dat am refuzat-o ca semn de protest.

Cât era de mare foamea, mâncarea care ni se servea era imposibil de înghiţit.

Urmare refuzului nostru, mâncarea s-a mai îmbunătăţit, dar nu cu mult.

După câteva zile am fost încărcaţi în dube auto şi transportaţi la gară, apoi în duba tren cu destinaţia Aiud.

In duba tren ne-am întâlnit şi cu alţi legionari care veneau de la minele Valea Nistrului şi Cavnic. Mulţi dintre aceştia îmi erau cunoscuţi. Printre ei era unul foarte simpatic pe nume DĂRĂU. Acestuia îi plăcea mult <Rapsodia Maramureşului> compusă de mine în primele luni de detenţie la închisoarea din Sighetul Marmaţiei.

în dubă s-a alcătuit la repezeală un cor din cei mai buni cântăreţi de la cele trei mine şi în surdină am repetat <Rapsodia Maramureşului> pe săturate şi apoi am luat-o pe drum înapoi în timp până la cele mai vechi cântece legionare.

Astfel, drumul spre Aiud l-am făcut cântând şi aproape că n-am sesizat când am sosit la destinaţie în gara Aiudului.

La închisoarea Aiud

Ajunşi la Aiud am fost repartizaţi pe celular.

Regimul cel mai obişnuit la Aiud : cu mâncare foarte slabă, cu plimbare din când în când şi cu vizite medicale foarte rare.

Deşi le reţin chipurile camarazilor de celulă, nu-mi mai amintesc numele lor. Reţin doar că în ciuda mâncării foarte slabe, atmosfera era destul de destinsă.

Aşa am ajuns spre iarna anului 1954. Era în preajma Crăciunului, când un gardian ungur -pe nume Zoltan- ne-a surprins tocmai când topăiam mai tare si ne hârjoneam. Cu o bucurie sadică în coltul gurii ne-a făcut raport de izolare.

Suntem duşi unul câte unul la izolare la parter.

În celula de izolare, pe ciment, am găsit o rogojină atât de uzată, încât era ca şi inexistentă. Seara am primit o pătură atât de ruptă, încât am numărat zece găuri mari prin care intra capul, fără să le pun la socoteală pe cele mai mici. în colţul camerei era o tinetă şi lângă ea o cofă cu apă.

Acolo am petrecut sărbătorile cu o supă servită la trei zile şi o bucăţică de pâine.

Era un frig teribil. Trebuia să ţopăi tot timpul ca să nu îngheţ.

Acolo am stat vreo şapte sau zece zile...

Timpul trecea foarte greu datorită foamei şi frigului. In schimb mă puteam ruga. Gândindu-mă la ce am suportat la Piteşti, pedeapsa mi se părea -totuşi- uşoară.

Prin infirmerie şi prin spital

Am fost scoşi de la izolare şi regrupaţi într-o celulă foarte friguroasă de pe ramura de răsărit a celularului.

Începuseră să mi se umfle mâinile şi aveam impresia din când în când că mă pierd. Am început să leşin.

In una din zile, chiar după ce terminasem rugăciunea, am avut senzaţia morţii... Le-am spus celor din celulă situaţia în care mă zbat. L-am rugat pe COJINSCHI -un medicinust- să transmită acasă că^ am murit gândindu-mă la ei.

Mi-am pierdut cunoştinţa.

M-am trezit într-un târziu, însă nu mi-am dat seama unde sunt. Eram la infirmerie şi mi-am dat seama că am trecut printr-un moment deosebit.

La infirmerie mi-au făcut investigaţiile necesare, spunându-mi că am hepatită şi că voi fi internat în spital.

Eram atât de slăbit încât a trebuit să fiu dus pe targa la spital.

In camera spitalului am găsit o atmosferă destul de destinsă. Medici erau dintre ai noştri - deţinuţi.

Mi-a rămas în minte unul foarte simpatic -bolnav şi dânsul- pe nume STROE.

Fusese director la spitalul din Reşiţa. Acesta a venit lângă mine încercând să mă facă a intra în atmosfera camerei.

De la spital am fost dus la Roentgen. După ce m-a examinat amănunţit, doctorul respectiv mă întrebă dacă aş suporta pneumotoraxul.

Mai auzisem cândva de acest termen. Nu-i cunoşteam exact sensul, dar ştiam că era legat de o intervenţie la plămâni. Am răspuns fără să gândesc : Da. După care medicul îmi spune că am o cavernă la plămânul drept cu un diametru de vreo 2 centimetri.

Nu m-am speriat, ba dimpotrivă, eram resemnat pentru toate... Mă bucurasem că am ajuns într-un salon mare, luminos şi cu o atmosferă mai liberă ca la celulă.

Aveam febră şi transpiram îngrozitor. M-a văzut şi doctorul civil al spitalului pe nume BOGĂŢEANU. Eram o problemă pentru medic, deoarece plămânii solicitau o hrană abundentă pe care hepatita nu o permitea.

Ne tot întrebam : De unde , asa subit, i-a apucat pe asupritori grija pentru tratamentul bolnavilor ?

Am aflat mai târziu că în 1955 România semnase cu ţările din occident un tratat pentru drepturile omului în care era prevăzută şi îngrijirea deţinuţilor bolnavi...

Datorită atmosferei mai libere din cameră şi a insistenţei celorlalţi bolnavi -în câteva zile- am reuşit să mă pot alimenta.

S-a găsit un regim combinat care să protejeze ficatul , dar care să protejeze şi plămânii... Incet-încet am reuşit să mă ridic din pat.

În această cameră am găsit doi prieteni cu totul deosebiţi, grav bolnavi şi ei, la care mă gândesc şi astăzi cu dragoste şi respect. Erau inginerul Gigi Dragon şi profesorul Tase Berzescu.

Cel mai bolnav din cameră -însă- era inginerul Leonea Lupaşcu, fecior de preot din Basarabia, un exemplu de răbdare şi credinţă.

Avea inflamaţi toţi ganglionii. Nu se putea mişca în pat, nici chiar mâinile nu şi le putea mişca . Era hrănit cu linguriţa.

Pentru febra lui mare şi continuă i se administrau injecţii cu <ulei-camforat>. Era resemnat cu moartea şi nu se revolta. Se străduia să facă un fitil din aţă scoasă dintr-o cămaşă pe care s-o introducă într-o fiolă de ulei-camforat şi care să fie aprinsă în momentul morţii lui.

Era iarnă şi fiind foc în soba din salon, aprinderea fitilului nu era o problemă.

Acest om era un exemplu de dăruire totală :

In cameră mai era un grav bolnav pe nume SEBASTIAN DĂNILĂ. Bolnavul era în corset de ghips. Avea tuberculoză osoasă şi suporta foarte greu boala.

La un moment dat vine doctorul şi zice că a obţinut pentru Leonea Lupaşcu medicamentul <aureomicină> care se zice că ar fi extraordinar de eficace.

în momentul în care doctorul a pus medicamentul pe noptiera de lângă Lonea, Sebastian Dănilă a făcut nişte ochi mari şi îngânduraţi, gândindu-se că el nu a putut primi acest medicament.

Leonea a înţeles -din priviri- şi a cerut în mod categoric să împartă pastilele cu Sebastian.

Toţi am rămas înmărmuriţi de acest gest...

Cu toate că nu-şi putea mişca decât gura şi ochii, Leonea avea o judecată clară şi o memorie destul de bună. Era inginer chimist şi putea discuta multe lucruri interesante în specialitatea lui.

La anul nou (1954 sau 1955) este adus grav bolnav în salon inginerul DAMIAN VIOREL.

Făcând cunoştinţă cu noi, când ajunsese la patul lui Leonea -privindu-1- i-a zis :

-La mulţi ani!

La care Leonea a răspuns :

-Poate vreo trei zile... Un fenomen ce şi astăzi mă pune pe gânduri

N-au fost trei zile, ci au fost opt.

Atunci s-a petrecut un fenomen ciudat, -în ziua de 8 ianuarie 1954 sau 1955, cei c.are puteam ieşi la plimbare am fost scoşi în curte.

Era o zi de iarnă însorită.

La ieşirea din spital spre curte, unul dintre noi -un macedonean pe nume PAŞA DINCĂ- strigă brusc :

-Priviţi un sfânt!

Pe cer, deasupra închisorii trecea un obiect foarte luminos de mărimea unui om care stătea vertical.

Să fi durat cel mult o jumătate de minut -această arătare- cât a străbătut toată porţiunea de cer vizibilă de noi.

N-am ştiut ce să spunem. S-a dat părerea că ar fi un O.Z.N.

Pe când ne-am întors în salon, inginerul Leonea murise.

Un preot din salonul vecin (cu care aveam o uşă comună neînchisă) era lângă patul lui Leonea. Din fiola cu ulei camforat încă mai fumega fitilul...

După vreo trei luni ne-a părăsit pentru veşnicie şi Sebastian Dănilă.