Din nou sabia sus !

Marea minune se săvârşise.

Mi-am revenit. Eram iarăşi cel de altădată.

N-am crezut că mi se va întâmpla vreodată. Mi-am revenit în forţă. Mă simţeam chiar mai tare ca înainte de a intra în puşcărie.

Începusem o confruntare temerară cu administraţia şi cu ticăloşii. Confruntarea am plătit-o -în continuare- cu pedepse, izolări, lanţuri. De acum nimic nu mă mai speria, ci dimpotrivă, îmi apăreau toate uşoare. Chiar foarte uşoare faţă de grozăviile prin care trecusem.

Mi-am regăsit prietenii, dintre care unii trecuseră prin Piteşti şi reuşiseră şi ei să-şi revină. Mi-1 amintesc pe RISTEL NEDELCU (Dumnezeu să-1 ierte)!

Îmi amintesc de alţii, care nu trecuseră prin Piteşti, dar erau de o ţinută exemplară : VASILE ALUPEI, IONICĂ UNGUREANU, împreună cu aceştia doi am fost izolaţi într-o baracă, considerându-se că avem o mare influenţă asupra celorlalţi, întărâtându-i împotriva regimului.

Îmi pare rău că nu-mi amintesc numele atâtor bravi camarazi cu care am trăit clipe frumoase, ne mai păsându-ne de greul puşcăriei.

Colonelul Stoianovici, comandantul unităţii de tancuri din Piteşti

Un prieten îmi spune că este un domn mai în vârstă -fost colonel- care ar vrea să mă cunoască.

Fac cunoştinţă cu colonelul Stoianovici, care îmi spuse că auzise de cele ce am petrecut la Piteşti. îl interesa , pe lângă dezastrul ce s-a petrecut acolo, şi aprecierile mele, deoarece în perioada respectivă era comandantul detaşamentului de tancuri Piteşti.

Tresar şi întreb :

Domnule colonel, într-o zi din toamna (sau iarna) anului 1949 s-au auzit nişte uruite puternice de tancuri prin Piteşti... La care colonelul se uită la mine zâmbind :

-Da, am făcut manevre de luptă . . .

-Dumneavoastră zâmbiţi, domnule colonel, dar de-aţi şti ce bătaie s-a luat în urma acestor manevre ale dumneavoastră ... pe care noi le-am interpretat că sunt pregătiri de luptă, deoarece în toate discuţiile noastre sosirea americanilor era iminentă.

După începutul reeducării, toate aceste discuţii au fost interpretate ca duşmănoase şi ni s-au aplicat pedepsele în consecinţă.

Cum de a ajuns în închisoare colonelul Stoianovici nu-mi mai amintesc exact. îmi amintesc doar faptul că în timpul campaniei din răsărit a cunoscut o rusoaică -pare-mi-se- farmacistă, pe care a adus-o în ţară, dar care după o vreme 1-a denunţat la securitate drept criminal de război.

Preoţii greco-catolici. Doi evrei

Intre timp sosise în colonie, venind de la altă închisoare, părintele DUNCA IOAN JOLDEA, din Ieud, tatăl camaradului meu Nelu Dunca -preot greco-catolic-.

Ne-am bucurat foarte mult. Ne-am povestit multe şi şi-a exprimat mândria că Nelu -băiatul meu- este un luptător pentru Credinţă şi Neam.

Părintele Joldea era un exemplu de credinţă şi demnitate, dar totodată şi de modestie printre cei din lagăr.

În curând a fost îndrăgit de toţi, printre care şi de evreul GRUBER -unul dintre cei doi evrei- altminteri singurii ce erau închişi la Baia Sprie.

GRUBER -în special- era foarte simpatic. Nu mai ştiu pentru ce a fost arestat. Ştiu doar că povestea că a trecut şi prin lagărul de la Auschwitz. Concluzia lui era că închisorile romaneşti erau mult mai mizerabile decât cele nemţeşti.

Gruber s-a împrietenit şi cu legionarii, constatând astfel nu numai că legionarii nu mănâncă oameni, ci dimpotrivă erau oameni cu o ţinută aleasă şi că idealurile lor nu pot fi represate.

A ajuns până acolo încât cu un pic de umor -puţin sarcastic- specific evreilor, de Bunavestire, considerată şi sărbătoare legionară, să se adreseze unui camarad zicând :

-Măi Ghiţă, mă. Să dea Dumnezeu să vină biruinţa legionară, iar eu să fiu în Palestina !

Au mai sosit şi doi tineri preoţi romano-catolici din Moldova : părintele Dumitraş şi Rotaru, care după interzicerea cultului greco-catolic -ca protest- au trecut chiar ei la greco-catolici. De aceştia doi îmi aduc aminte cu mare plăcere. Tineri, deschişi la suflet, mereu cu zâmbetul pe faţă şi cu nişte voci minunate ce răsunau în subteran, umplându-ţi inima cu bucurie creştină.

Haiducul Başotă

În colonie se afla un fost haiduc cunoscut prin Năsăud şi Maramureş sub numele de BAŞOTĂ.

Nu avea un anumit ţel politic bine conturat. Haiducea încă de pe timpul când Ardealul era sub ocupaţie maghiară, atacând pe unde apuca pe cei mai avuţi, în special unguri şi evrei, şi împărţindu-şi prada cu sătenii.

Pe timpul ungurilor evadase dintr-o închisoare din Budapesta cu lanţurile la picioare. A ajuns apoi în munţii Maramureşului, unde şi-a continuat activitatea de haiduc.

După venirea comuniştilor jefuise -pare-mi-se-nişte evrei şi ajunsese în închisoare ca semipolitic.

La Baia-Sprie administraţia căuta să-1 folosească ca informator (ei nu ascundea acest lucru faţă de deţinuţi).

Într-o zi povesteşte într-un cerc mai restrâns, că a fost chemat la politruc care i-a zis :

-Măi Başotă, se pare că aici în lagăr legionarii se organizează. Află tu cine ar fi şeful lor ?

După o perioadă -rechemat fiind- ofiţerul politic îl întreabă : Ei, ai aflat ?

La care Başotă a răspuns :

-Domnule locotenent, e greu de spus, pentru că toţi par a fi şefi ...

Am auzit mai târziu că ar fi avut un accident de mină şi că ar fi murit la penitenciarul Văcăreşti.

Moartea părintelui Codilă

Într-una din zile, coborând în mină cu Ristel Nedelcu (ştiam că-i ziua lui de naştere), ziceam că o să-i aniversăm ziua în felul nostru la locul de muncă.

Ristel era ajutor de miner la părintele Codilă de prin părţile Orăzii (Oradiei).

. Era acest preot un om ce răspândea în jurul lui seninătate. În timp ce stăteam pe o bucată de scândură la orizontul 12, părintele ne spune , luându-şi ranga, că pleacă să copturească (copturit=operaţie de doborâre a bucăţilor de rocă rămase pe pereţi şi tavan după explozia dinamitei), la locul unde a rămas.

După câteva minute auzim un strigăt de ajutor.

Alergăm imediat la locul de unde venea strigătul. Părintele era îngropat sub o uriaşă balenă (balenă=bucată mai mare de rocă desprinsă). Mai gemea încă.

O mulţime de oameni, cu mare greutate , am mişcat din loc balena, dar în zadar. Pe când l-am scos era mort.

Am aflat" mai pe urmă cum s-a întâmplat toată tragedia : Copturitul se face într-o anumită ordine. Cineva i-a zis părintelui că a rămas o bucată necopturită. Când a introdus ranga, balena, prin alunecare, 1-a prins . . .

Moartea Iui Stalin

Prin cineva s-a strecurat în colonie ştirea că Stalin a murit.

Eram prea învechiţi în închisoare pentru a da o importanţă excepţională acestui eveniment. Speram totuşi că ceva se va schimba.

Prea a domnit sângeros acest tiran ca să ne aşteptăm la o schimbare după dispariţia lui.

Mai ştiam prea bine că deasupra acestui satrap era o ocultă care asigura longevitate sistemului de teroare . ..

Ajunsese până la urechile ofiţerului politic că se aflase printre deţinuţi despre acest eveniment, ceea ce, desigur, nu le convenea.

Tentativa ofiţerului politic de a afla cum a pătruns în colonie ştirea, a fost dejucată într-un mod pe cât de inteligent, pe atât de comic :

Este chemat la ofiţerul politic unul dintre camarazii care afirmase în public că Stalin a murit şi care trebuia să răspundă de unde ştie.

Ofiţerul politic îl întreabă :

-De unde ştii că a murit tovarăşul Stalin ?

La care deţinutul răspunde :

-A murit domnul Stalin ?

Politrucul, dându-şi seama de caraghioslâcul situaţiei, i-a tras o înjurătură şi 1-a scos afară din birou.

In continuare, în lagăr circula svonul că de la ofiţerul politic s-a aflat de moartea lui Stalin.

Simulacru de destindere după moartea lui Stalin

Nouă ni s-a părut că a urmat un moment de mare destindere. Dar aceasta numai prin comparaţie cu ceea ce îndurasem până atunci.

De exemplu, la Crăciunul din 1953, Ghiţă Dipşe reuşise să facă rost de o creangă de brad pe care o împodobeşte cu hârtii colorate şi ce se mai găsea prin cantină. în jurul acestei crengi s-a colindat , s-au recitat poezii, s-au depănat amintiri. (Bineînţeles că n-au fost şi gardienii ...). Destinderea s-a concretizat în faptul că nu mai eram supravegheaţi cu atâta asprime ca mai înainte.

De Paşti, slujba învierii s-a făcut în adâncurile pământului la lumina lămpilor de carbid. Acolo ne-a fost dat să cântăm acel <Hristos a înviat> din toate inimile, iar melodia s-a unduit prelung de ecourile stâncilor de minereu.

Acestea sunt momente care peste ani se amintesc atât cu tristeţe, cât şi cu bucurie.

Administraţia căuta să-i stimuleze pe oameni la muncă. îi îndemna să realizeze acea normă de 7 tone de minereu, promiţând pachete , scrisori, ba chiar punerea în libertate.

Unii dintre oameni, mai creduli, au început să-şi mărească efortul. Mulţi dintre ei s-au îmbolnăvit. Unii au murit în aşteptarea promisiunilor făcute.

Munca în mină era foarte grea. Să nu uităm că era mină de plumb. Or dacă civilii -care munceau pentru bani-realizau 2-3 tone de minereu pe zi, nouă ni se pretindeau 7 tone.

Ce însemna oare aceasta decât exterminare ? . ..

Osânda maiorului

Într-o zi soseşte în inspecţie un maior de securitate de la Ministerul Afacerilor Interne. Aflasem că îl cheamă CAZABAN.

Ajuns la un loc în mină unde se încărca minereu în vagonet şi unde încărcătorul lua pe lopată cam cât credea el că poate ridica .. .

Maiorul se declară nemulţumit şi schimbă metoda de încărcare.

Aduce o covăţică metalică ce se încărca jos -desigur mai uşor- dar care plină avea mai mult de 20 de kilograme. Aceasta trebuia ridicată şi răsturnată în vagonet. Randamentul creştea, dar odată cu el creştea şi efortul de ridicare a coveţii. Prea mare ca, realizându-1, să nu ne epuizeze forţele.

Când -peste un an, prin nu ştiu ce minune- fostul maior Cazaban apare la mină ca deţinut.

Ce anume s-a întâmplat, nu ştiu. Suficient că fraţii din mină l-au pus să încarce vagonetul cu propria lui inovaţie, adică cu covăţică ...

Ce scuze şi-a mai cerut Cazaban ... Că n-a ştiut. . . Că nu şi-a dat seama ... Că a fost forţat la rându-i. .

Zadarnic. Toţi îl priveau cu ochi neprietenoşi.

Confruntarea cu un gardian

După brusca revenire din întunericul reeducării, îmi exprimam convingerile fără rezerve şi fără să mă simt timorat în faţa oricui. Nu dădeam prea mare importanţă cadrelor militare.

Într-o dimineaţă, ieşind din mină după un şut de noapte, mă îndreptam obosit, dar nonşalant, spre bucătărie să beau aşa- numita cafea de orz care -de altfel- era foarte apreciată, având în vedere setea aproape continuă determinată de transpiraţia în mină.

În drumul meu - un gardian.

După câţiva paşi aud un stai! puternic.

-Ia vino ,mă, încoace.

Cum ai zis măi ?

-Bună dimineaţa. Am zis eu cu voce tare crezând că prima dată nu s-a auzit şi dau să plec mai departe.

-Stai! strigă din nou gardianul.

Nu mai înţelegeam nimic. Ce nu era bine ?

Gardianului i se spunea Atila pentru modul lui dur de a se comporta cu deţinuţii la mină.

-Cum te chiamă ?

Îi răspund . ..

-De unde eşti ?

Răspund din nou .. .

Mi-am zis în sinea mea : Ăsta-mi face raport de pedepsire şi nici măcar nu ştiu pentru ce.

De data asta mă adresez eu gardianului:

-Domnule gardian, lăsaţi-mă să mă duc, sunt obosit, tocmai acum ies din mină.

El:

-Cum ai salutat, măi ? Eu:

-Bună dimineaţa . . . dar acum mi-am dat seama de gravitatea erorii.

Intre timp iar dau să plec spre bucătărie, iar el după mine.

-Şi cum trebuia să saluţi ?

-Să trăiţi, domnule plutonier.

Cât era de deştept acest Atila căruia îi plăcea să facă şi pe grozavul (ca de altfel tuturor gardienilor) ne putem da seama din următoarea scenă :

Adresându-se câtorva deţinuţi, vorbind despre altcineva, afirma :

-"Las' că-i arăt eu subsemnatului".

Bineînţeles că am început să-1 ocolesc pe cât posibil, în timp ce el mă urmărea mai insistent decât alţii.

Aicea îmi dau seama din nou de puternica şi completa zdruncinare a sistemului nervos, a memoriei şi a tuturor facultăţilor nervoase -în timpul terorii din Piteşti.

Acest gardian nu era altcineva decât un fost prieten de maidan în copilărie şi cu care mă întâlneam până cu puţin timp înainte de arestare în anul 1948.

Printre noii deţinuţi (pe când eram la izolare) era şi un croitor bun pe care administra] ia îl luase ca să lucreze şi pentru gardieni. în această postură cunoştea numele real al gardienilor. Astfel am aflat că pe Atila îl chema Coverniuc Gheorghe.

Abia atunci mi s-a aprins beculeţul. . . I-am refăcut imaginea şi mi-am zis :

Cum e posibil ? Doar Gyuri mi-era prieten din copilărie. Ne jucam împreună pe maidan. El n-a urmat vreo şcoală, dar pentru copii asta nu contează. Conta cine juca mai bine mingea.

Şi atunci îmi amintesc că înainte de arestare -el fiind chelner la un restaurant- ne întâlneam pe stradă. Eu îi zic Servus Gyuri ! iar el (avea atunci maniere de chelner) îmi răspunde : Măi Aurel, eu nu mai pot să-ţi spun Servus !, că tu eşti profesor.

Acum mi-am dat seama motivul pentru care mă urmărea prin colonie. M-a recunoscut.

Chiar dacă înainte nu m-a recunoscut -atunci cu bună dimineaţa, m-a recunoscut după ce m-a întrebat cum mă cheamă şi de unde sunt...

O, tempora, o, mores.

Mai târziu mama mi-a spus :

-Ştiindu-1 pe Gyuri gardian de puşcărie şi fiindu-mi vecin l-am întrebat dacă eventual a auzit de tine. La care el dădea din cap negativ : Nu, doamnă Vişovan, nu ştiu nimic .

Lampagiul

Printre noi se găsea şi un fost spion pe nume Toni Bărbulescu. Acesta cutreiera cu circul lumea întreagă. Depistându-1 comuniştii, l-au ^Anchis.

Acest Toni Bărbulescu era un băiat simpatic şi de un comic rar întâlnit. Se ştia şi învârti, astfel că la mină a reuşit să obţină rolul de lampagiu.

La intrarea în mină era o gheretă unde pe un panou erau agăţate cele vreo 800 de lămpi cu carbid, având fiecare un număr corespunzător cu numărul nostru de deţinut.

Avea Toni o memorie formidabilă. Ne ştia la fiecare numele precum şi numărul corespunzător de deţinut. In felul acesta, de departe când ne vedea, Toni ne şi alegea lampa corespunzătoare.

Pe lângă deţinuţi -la punctele principale- mai trebuia să intre şi gardienii. Dar, ce te faci ? Numele gardienilor nu erau cunoscute. în plus aceştia nu aveau nici un fel de număr.

N-or fi avut ei nume şi numere, în schimb aveau porecle date de deţinuţi : Unuia îi ziceau Cap de cal, altuia Atila, Morcov, Zdreanţă, Cârpă-n cur ... şi altele mai porcoase.

Toate aceste nume Toni le trecuse pe o listă pentru memorare.

Într-o zi, la o percheziţie care i se făcu lui Toni la gheretă se găsi şi lista cu pricina.

Ofiţerul politic, gândindu-se la cine ştie ce nume subversive, 1-a luat la întrebări pe Toni.

Toni, cu tot respectul cuvenit, i-a răspuns :

-Domnule ofiţer. eu ce era să fac ? Dacă nu vă cunoşteam numele . . .Trebuia să ştiu cui dau lampa. Am luat şi eu numele pe care-1 folosesc deţinuţii.

Pentru aceasta Toni a fost pedepsit cu câteva ore de carceră. Apoi şi-a reluat funcţia de lampagiu, căci se părea că este de neînlocuit în acest post.

Frumuseţea a fost alta : după ce gardienii au aflat de poznaşele nume cu care au fost botezaţi de către deţinuţi, au început şi ei între ei să se strige cu aceste nume.

La un moment dat observăm că s-au luat măsuri de pază şi supraveghere asupra deţinuţilor. Nu înţelegeam care-i cauza. Ne-am dumirit mai târziu când am aflat că la Cavnic şi Valea Nistrului au avut loc evadări din lagăr -culmea-chiar în aceeaşi zi.

Exterminarea prin abundenţă

Lucru interesant...

Noi cei intransigenţi -când ne-am regăsit în baracă-ne-am bucurat, căci gândeam la

fel.Ne întrebam : Ce-o fi însemnând asta ?

În fond această izolare, în asemenea condiţii, o consideram excelentă. Printre noi se afla comandorul de aviaţie Ionică - om de o cultură deosebită. Printre altele avea şi licenţa în litere şi filozofie. Un povestitor minunat, având şi un simţ bun al umorului.

-Fraţilor, zise el : Comuniştii şi-au schimbat metodele de exterminare. Vor să ne omoare prin abundenţă.

Numai că după câteva zile intră în cameră comandantul coloniei, Sabo Zoltan, şi uitându-se încruntat la noi zice gardienilor, în româneasca lui stricată :

-Să fie mutaţi imediat în pavilionul..., o clădire veche şi jilavă.

Suntem conduşi la pavilionul respectiv în care s-a eliberat o cameră cu intrare separată pentru noi. Acolo ne aşteptau vreo 20 de paturi de fier rupte, fără saltele. In ce priveşte mâncarea, ni s-a servit cam jumătate porţia de puşcărie.

-Ehei, domnule comandor, cum stăm cu <exterminarea prin abundentă ? i se adresează unul pe nume...La care comandorul -cu umorul care nu-1 părăsise nici de data aceasta- i-a răspuns :

-Ăştia-s comuniştii. Modifică politica din mers...