În fabrică

În sfârşit suntem scoşi din cameră.

Eu nimeresc la o maşină de geluit (abricht) unde şef era un neamţ -spre marele meu noroc foarte taciturn- şi care, pe deasupra, era şi foarte conştiincios.

Mi-a arătat ce trebuie să fac. Am deprins oarecum munca. Sub rezerva tăcerii lui mă simţeam destul de apărat. Dar nu tot la fel a fost când la ieşirea din fabrică a trebuit să raportez cele discutate.

Faptul că ortacul meu nu vorbea n-a mulţumit de loc pe cei din comitet. Ba mai mult, s-a concluzionat că am rămas tot bandit care nu vrea să se reeduce.

Era un adevărat marasm de a căuta să scap din această situaţie sub obsesia de a nu vorbi nimic. Trăiam sub ameninţarea mai mare a neputinţei mele de a păstra şi a nu divulga cele auzite, decât a represiunii celor din comitet.

Aici Dumnezeu mi-a ajutat. Nu neg nici chiar după atâta timp cât a trecut de atunci ... Ba mai mult, confirm prezenţa lui Dumnezeu lângă mine de-a lungul acelor ani.

Într-o noapte, lucrând la maşină şi trebuind să geluiesc nişte şipci subţiri, la un moment dat o şipcă se rupe sub apăsarea palmei mele chiar deasupra cuţitelor care se învârteau vertiginos şi mâna îmi intră în cuţite.

Neamţul a văzut.

A oprit imediat maşina, mi-a scos mâna din cuţite şi a chemat medicul de serviciu -tot un fost deţinut trecut prin Piteşti.

Este inimaginabil de crezut bucuria pe care am simţit-o văzându-mi mâna zdrenţuită. N-am simţit durerea de marea bucurie ce m-a cuprins, ştiind că mă duc la infirmerie şi astfel scap de camera reeducării.

Parcă pluteam . . . condus cu mare grijă şi tact de medicul respectiv, dar în viteză pentru că pierdeam mult sânge.

Ajuns pe patul din infirmerie, după ce mâna mi-a fost operată, curăţată, bandajată, am respirat uşurat, ştiind că în această situaţie nu-mi mai putea cere nimeni nimic.

Deşi rănile erau adânci ( se văd şi acum urmele cuţitelor ), nu reţin -în toată perioada de tratament la infirmerie- să fi simţit durere. Aceasta era anihilată de faptul de a fi în afara câmpului de atenţie al reeducării.

Un înger : Radu Macri

În camera infirmeriei, cu mine, erau mai mulţi bolnavi grav. Ceea ce îmi aduc aminte cu multă tristeţe era un băieţel de vreo 14-15 ani sau poate mai puţin, al cărui nume mi-1 amintesc : RADU MACRI . . . Elev -fiul unui pilot de marină din Brăila. Avea dublă pneumonie. Fusese arestat cu grupul Generalul Franco.

Prin anii 1948 sau 1949, un grup de elevi având vârsta în jur de 12-13 ani s-au hotărât să-i scrie o scrisoare generalului Franco -despre care auziseră că a luptat împotriva comunismului- şi să-şi exprime indignarea cum ei, copiii, erau forţaţi să intre în asociaţii cu caracter comunist (U.A.E.R.).

Zis şi făcut. Pe o carte poştală, în câteva rânduri şi-au exprimat păsul, au semnat cât mai descifrabil posibil şi trecând adresa Domnului General Franco - Madrid au pus-o cu nonşalanţă la cutia poştală.

Ceea ce a urmat se poate bănui.

În închisoare erau numiţi copiii generalului Franco.

Băieţelul era întins pe un pat cu ochii extrem de strălucitori datorită febrei. Străveziu de slab se stingea clipă de clipă ca o lumânare.

După câteva zile de la sosirea mea, Radu n-a mai mişcat. A rămas aşa cum am să exprim mai târziu în poezia "Piteşti". "Ca un înger mat, ce a-ngheţat, plecat în veşnici".

Nu mai ţin minte cât timp am stat la infirmerie, unde trebuie să mi se schimbe pansamentul, după care am fost luat şi reintrodus într-o cameră de reeducare.

Din nou în cloacă

În camera în care fusesem introdus atmosfera era asemănătoare cu cea de la Piteşti din ultima perioadă. Cu comitete de demascări, scormoneli continui prin cutele cele mai dosnice ale creierului după cine ştie ce fărâmă de amintire rătăcită pe acolo.

Pluteam ca pe un ocean de smoală în care negura groazei acoperise totul. Nu ştiam nici unde-i răsăritul, apusul, nici miazănoapte sau miazăzi. Timpul trecea, dar nu ştiam că trece. Doar umbre ale groazei se perindau pe dinaintea mea, fioruri demonice îmi fulgerau prin şira spinării, de la stânga la dreapta, numai coşmare . . .

În felul acesta s-au furişat pe lângă mine fără să sesizez sărbătorile Crăciunului anului 1951 şi sărbătoarea anului nou 1952.

Când mă gândesc retroactiv, am impresia că nici nu a fost Crăciun în anul 1951, cum nici an nou în anul 1952.

In una din zilele lui ianuarie 1952 au fost anunţaţi că cei cu pedepse de peste 10 ani şi peste, plecăm la mină.

Am tresărit punându-mi speranţa în plecare. Poate-poate voi scăpa şi de la Gherla, care devenise la fel de grea ca şi Piteştiul.

După ce ne-am făcut bagajele cei cu pedepsele respective, vine un gardian însoţit de unul din reeducaţi -fost elev- Stoian Ion.

Suntem trecuţi în revistă, iar când ajunge la mine, Stoian mă împinge cu mâna spunând : tu nu pleci, banditule!

Am simţit de parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă. Din nou -la fel ca la Piteşti- mi se tăia speranţa de a putea scăpa din infern, dacă nu, cel puţin de a-1 schimba cu altul.

M-am întors în cameră înfrânt, zdrobit, zicându-mi : Ce mai vor oare ? Nu văd aceştia că eu nu mai exist ? Eram un om înfrânt, cu voinţa distrusă şi despre care mai auzeam şi eu pe câte unul şi altul spunând că n-aş fi în toate minţile ...

Aş fi acceptat cu bucurie epitetul de nebun, dacă m-aş fi bucurat şi de reversul nebuniei, acela de a nu mai suferi pentru aceasta. Ori eu trăiam suferinţa în toată dimensiunea ei.

Şi totuşi, Dumnezeu nu m-a părăsit

După câteva ore vine un alt gardian şi strigă în cameră, că dacă este vreunul cu pedeapsa de zece ani şi peste, să-şi facă bagajul.

Am înţeles că numărul celor selecţionaţi n-a fost suficient, iar gardianul voia să completeze numărul.

Mi-am înşfăcat bagajul ce nu apucasem să-1 desfac şi am rupt-o la fugă spre curte, ca nu cumva să mă observe iar Stoian sau un altul dintre ai lor şi să mă oprească.

în curte erau deja adunaţi vreo 100, dacă nu mai bine, de deţinuţi. M-am strecurat printre ei şi m-am făcut cât mai mic ca să nu pot fi observat de cei de la reeducare. Am reuşit să mă trec şi pe lista pe care o făcea un gardian şi nu după mult m-am văzut ieşind cu coloana de deţinuţi cu care mă îndreptam spre gară.

Din când în când mă uitam pe furiş înapoi cu groaza de a nu fi remarcată plecarea mea spre mină.

Eu consideram această plecare -la ora respectivă-ca o evadare . ..

Am fost atât de înghesuiţi încât drumul spre mină mi s-a părut din cele mai groaznice posibile. Fiind prins cu un picior ridicat nu mai puteai să-1 pui jos. N-aveai cum.

Am observat pe dubă, că în afară de studenţii de la Piteşti şi Gherla, mai erau şi alte persoane pe care nu le cunoşteam şi nu ştiam dacă aceştia au fost sau nu trecuţi orin reeducare.

La mina Baia Sprie

Am ajuns -în sfârşit- la Baia Sprie. Parcă am ajuns pe altă lume. Nişte barăci şi mulţi oameni gălăgioşi care se plimbau încoace şi încolo prin curte. Gardul de sârmă ghimpată ce împrejmuia barăcile, pentru mine nu avea semnificaţia puşcăriei, conta ca o împrejmuire oarecare a unei gospodării de ţară .. .

Am fost duşi în nişte săli mari pentru a ni se face vizita medicală şi au venit bucătarii ca să ne dea de mâncare.

Incredibil ! Pâinea şi marmelada la discreţie. Nu ne venea să credem ochilor. înfulecam ca nişte lupi.

Ni s-a atras atenţia să nu mâncăm cu prea multă lăcomie pentru a evita deranjamentele şi bolile de stomac.

Mulţi -într-adevăr- s-au îmbolnăvit de stomac.

A sosit apoi vizita medicală pentru mină.

Doream din tot sufletul să intru cât mai repede şi cât mai adânc în mină. Speram ca acolo în măruntaiele pământului mi se vor mai domoli grozăviile din cap.

La vizita medicală se constată că pe lângă alte debilităţi mai sunt şi foarte slab. Aveam 52 de kilograme la înălţimea de 1,82 m.

Concluzia : nu pot intra în mină şi va trebui să prestez munca la suprafaţă.

Altă lovitură !

Voiam să intru dinadins în inima pământului crezând că acolo să scap de oameni. Aveam nevoie de singurătate, să fiu doar cu mine însumi, să-mi oblojesc rănile. încă de la plecarea din Gherla mi-am făcut planul ca ajuns în măruntaiele pământului, dezastrul meu interior se va mai linişti.

Am luptat şi am învins

Decizia cabinetului de a nu intra în mină m-a răvăşit.

Auzisem că cel care conduce din interior (adică din partea deţinuţilor ) era inginerul BUJOIU, fost ministru, căruia i se înscenase un proces de trădare naţională. Fusese condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Adus la mină datorită cunoştinţelor şi practicii, lui de mare valoare în domeniul mineritului, administraţia i-a oferit posibilitatea de a conduce mina şi a o rentabiliza.

Auzisem că era un om deosebit de bun şi înţelegător. Aşa că l-am căutat cu febrilitate printre mineri. L-am găsit în biroul lui şi i-am expus păsul meu.

I-am spus că la vizita medicală am fost exclus de la munca în subteran datorită stării mele de slăbiciune, dar că eu cred că voi putea rezista şi vreau să muncesc în mină.

Desigur, nu puteam să-i vorbesc despre cele petrecute la Piteşti şi Gherla, dar i-am relatat că am un anumit zbucium sufletesc şi cred că munca în mină m-ar ajuta să mă liniştesc. De altfel asemenea svârcoliri erau destul de frecvente printre deţinuţi.

M-a privit cu oarecare compasiune şi mi-a promis că-mi va găsi o muncă mai uşoară în subteran .. .

Astfel, m-a dat ca ajutor de miner la un sârb (arestat în cazul Tito). Era acest sârb un uriaş despre care se spunea că e cel mai puternic om din mină.

Mare lucru nu aveam de făcut , deoarece Ghedos Ravoschi -sârbul- făcea totul. Mai era şi taciturn, pe deasupra, lucru ce îmi convenea cel mai mult.

Când au aflat cei din colonie de zorul meu de a munci în subteran s-au mirat şi m-au criticat deoarece toţi ar fi dorit să muncească la suprafaţă în aer liber.

Vai mie ! Coşmarul Piteştiului apare iarăşi !

La suprafaţă erau mulţi oameni,în afară de cei pe care îi cunoşteam de la Piteşti, amestecaţi cu reeducaţi ce aveau creierele spălate. Nu-i cunoşteam pe toţi. Ştiindu-mă atât de răvăşit în sufletul meu şi cuprins de acea stare patologică în care nu mai puteam nimic să ţin în mine fără să nu divulg imediat, mă ţineam deoparte, singuratic.

Deodată, ca umbra lui satan. se apropie de mine un fost student reeducat de la Piteşti, -nu-i reţin cu certitudine numele, de aceea nici nu încerc să-1 ghicesc spre a nu greşişi-mi comunică răspicat că şi aici la mină va continua cu demascarea, că există un comitet format şi că se aşteaptă sosirea lui Ţurcanu. Deci, va trebui să demasc în faţa lui tot ce aud şi tot ce văd în juru-mi.

E greu de imaginat ce am simţit când am auzit că va trebui să-i demasc pe bandiţi.

Îmi pierise toată bucuria de a fi ajuns la mină. Nu ştiam cum să ocolesc oamenii, fiind conştient de starea mea patologică de a nu putea reţine nimic secret. Era imposibil. .

Ajunşi în curte am fost înconjuraţi cu multă prietenie de veteranii minei.

Ne întrebau de unde venim, cum a fost pe la alte închisori, etc . . .

Dintre toţi aceştia se desprinsese unul cu o faţă foarte veselă care veni direct la mine zicându-mi:

-Am aflat că eşti din Maramureş ... şi mă îmbrăţişează. De unde din Maramureş ?

-Din Sighet.

-Bravo. Şi eu sunt din Sighet şi mă cheamă Vasile Boaru.

Numele lui mi se părea cunoscut. Mi-a spus că a plecat din Sighet în 1940, s-a stabilit în Bucureşti unde urma o şcoală de pilotaj. îmi zise că atunci când voi putea coborî
în mină mă va lua în echipa lui, căci era şef de echipă sau ceva mai mare. M-a tratat cu biscuiţi.

În creier şi-n suflet au început din nou să bată ciocanele de teamă să nu-mi spună ceva ca pe urmă eu să mă demasc comitetului.

Am încercat sî fiu cât se poate de rezervat, dar . . . degeaba.

La un moment dat mă întreabă dacă ai mei de acasă ştiu despre mine, pentru că el ar putea să te transmită unele informaţii.

Dacă-mi exploda un obuz în cap nu-mi era mai greu decât ce am simţit în acel moment.

Eram sigur că sunt văzut că discut cu Boaru de către vreun reeducat. Dar nu-mi era atât de frică de aceştia, cât îmi era frică de neputinţa mea de a-mi reţine gândurile şi că va trebui să spun totul în faţa comitetului despre această situaţie.

Nu mai ştiu ce i-am spus lui Boaru la întrebare, însă aş fi preferat să mor, decât să aud întrebarea.

O pată neagră mi s-a aşezat pe gânduri şi de aici relatarea mea va urma două căi datorită nesiguranţei realităţii din acel moment.

Prima cale :

M-am dus direct la respectivul cu reeducarea şi i-am spus cele auzite de la Boaru -(nu puteam să nu-i spun. îmi urlau gândurile)- că Boaru m-a întrebat dacă am ceva de transmis acasă, ceea ce -implicit- însemna că putea lua legătura cu exteriorul.

La un timp extrem de scurt, doar la câteva minute, dându-mi seama de grozăvia consecinţelor pentru Boaru şi alţi oameni binevoitori şi nevinovaţi, am fost atât de şocat, încât numai după o zi cad grav bolnav , diagnosticat : hepatită evolutivă febrilă.

M-au internat la infirmerie cu temperatură de 40 de grade. Am aflat mai târziu că doctorii mi-au prezis că acolo îmi este sfârşitul.

Miracolul

Eram , nu galben, ci verde la culoare.

Îmi aduc aminte cum cei doi doctori deţinuţi mă vegheau în timpul nopţii.

Ştiam că-i Săptămâna Mare 1952.

În culmea disperării, am strigat în gând către Dumnezeu să-mi ajute. Am avut impresia că strigătul meu din gând a străbătut genunea până la marginea universului. ..

. . . Cum era în timpul nopţii, în febră mare ( de obicei hepatita nu se face cu febră ) am strania impresie că deasupra uşii de la intrare a apărut o cruce în flăcări care ardea cum ardeam şi eu.

Brusc -miraculos de brusc- simt că pot rosti "Tatăl nostru" ( am relatat că nu puteam să-mi fac rugăciunea încă de la Piteşti).

Am simţit cum mi se deschide sufletul şi un val de bucurie , de sfântă bucurie, mă învăluie.

M-am ridicat brusc din pat simţind, nu numai că sunt vindecat, dar simţindu-mă puternic, chiar foarte puternic. Doctorii au rămas nedumeriji :

-Vezi ce faci, Vişovane !

-Mă simt bine. Nu mai am nimic.

I-am mirat pe toţi cei din salon care s-au trezit auzindu-mi mişcarea şi atenţionările doctorilor.

Am sim]it că nu mi-e frică nici de Ţurcanu, nici de reeducare. Tot Piteştiul şi Gherla căzuseră -parcă- la picioarele mele. Aşteptam cu nerăbdare să se facă ziuă .. .

Când -în sfârşit- s-a luminat de zi, eu, bolnavul până cu câteva ore înainte ţintuit la pat de febră şi de boală, am alergat într-un suflet să-1 găsesc pe Vasile Boaru.

L-am găsit.

Gâfâind de fugă, de jenă, dar şi de bucuria revenirii, i-am cerut iertare şi i-am explicat pe scurt, cum zdrobit fiind încă din Piteşti, l-am turnat comitetului de reeducaţi despre faptul că el, Boaru, a promis că-mi va anunţa familia că trăiesc.

Nu ştiu ce a simţit Vasile Boaru şi cât de mult s-a speriat. Nu reţin să-mi fi spus ceva, pentru că eu, cuprins de imensa bucurie a revenirii, alergam prin curte (eu, atât de bolnavul cu câteva ore mai înainte), ca să-mi anunţ prietenii de ceea ce simţeam.

Putea să-mi apară acum Ţurcanu cu toţi torţionarii lui, că i-aş fi scuipat în ochi.

Considerând că respectivul reeducat, căruia i-am spus ce am discutat cu Boaru, a anunţat administraţia, aşteptam fără teamă să fiu dus la anchetă, să fiu confruntat cu Boaru, căruia i-am spus să nege , că şi eu voi nega.

Dar n-am fost dus la nici o anchetă.

A doua cale :

Acum, după atâţia ani de zile, regândind situaţia de atunci, mă întreb dacă eu am spus comitetului de reeducare despre convorbirea cu Boaru ? Dacă nu cumva situaţia a fost alta.

După ce Boaru mi-a spus că poate să anunţe pe ai mei, şocul a fost atât de puternic (doar eram sub imperiul morbid al Piteştiului), încât a determinat acea formă de hepatită groaznică.

Consider că în această stare, am avut doar impresia patologică că am spus aceasta comitetului. Cum aş fi putut ? Doar eram în febră şi internat la infirmerie ...

Această impresie mi s-a întipărit în minte ca o certitudine.

De ce spun acest lucru ?

Pentru că, dacă eu într-adevăr aş fi relatat cazul acesta reeducatului, cazul ar fi ajuns imediat la ofiţerul politic care -obligat- ar fi declanşat o anchetă. L-ar fi anchetat pe Boaru, el fiind încriminatul. . . M-ar fi dus şi pe mine pentru confruntare. Ori eu n-am fost dus la nici o confruntare -recte- Boaru n-a fost anchetat.

De aici concluzia mea actuală este că toată această nenorocire s-a întâmplat numai în imaginaţia mea bolnavă, iar lui Vasile Boaru i-am mărturisit un păcat nesăvârşit.