Vreau să mă sinucid

Începuse să mi se infiltreze în minte ideea sinuciderii.

Îmi anihilaseră voinţa, îmi provocaseră acea refulare patologică de a nu mai tolera nici un gând real sau ireal pe care să nu-1 spun.

Mă îngrozeam la gândul că, dacă -cine ştie cum- aş ajunge acasă şi aş auzi-o pe mama vorbind împotriva regimului, cu lacrimi în ochi aş alerga la securitate pentru a o denunţa.

Nu ştiu dacă poate fi ceva mai groaznic.

Aşa că într-o zi, în timp ce frecam mozaicul în cerc, dând ritmic pumni celor din faţă şi primind de la cei din spate, am văzut la tineta pe lângă care treceam var cloros pentru dezinfecţie.

N-am stat mult pe gânduri, ştiind că dacă nu acţionez imediat mă voi duce la comitet să le spun ce am gândit. În acest fel partida era ratată.

Trebuia să scap de acest infern. Singura posibilitate era moartea.

Astfel mi-am făcut planul şi punerea lui în aplicare rapidă.

În ritmul frecării mozaicului cu stânga şi lovitul cu dreapta, în momentul în care mâna îmi era ridicată, în loc să o las pe spatele celui din faţă, am introdus-o brusc în cutia cu var cloros şi apoi direct în gură.

Nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Ştiu doar că m-am trezit într-un colţ al camerei într-o poziţie oarecum lejeră şi cu cei din comitet cu ochii holbaţi asupra mea.

Nu mi-au spus nimic. Dimpotrivă -m-au lăsat mai lejer-, în sensul că nu m-au mai obligat să fac cercul cu cârpa, ci m-au pus să stau în poziţie fixă la izolare.

Disperarea era şi mai mare văzând că n-am reuşit să mor.

Aveau aceşti torţionari -bănuiesc- ordine precise ca tortura să fie dusă până la hotarul morţii. De aceea cei care au murit la Piteşti au fost fericiţi, dar relativ puţini.

-Ştim că vreţi să muriţi, bandiţilor, dar n-apucaţi voi fericirea asta. Noi avem nevoie de voi să acţionaţi aşa cum vrem noi.

Peste tot acest marasm, gândul la ameninţarea lui Ţurcanu că pentru mine pregăteşte ceva special era ucigător.

La orice mişcare a clanţei de la uşă mă aşteptam să-1 văd pe Ţurcanu înşfacându-mă şi aruncându-mă în cine ştie ce gropi cu şerpi, crocodili, şobolani...

Imaginaţia mea era în flăcări.

Nelu Fuică

Printre altele, îmi amintesc de Nelu Fuică, asistent la filozofie.

Era un băiat de o condiţie morală şi culturală deosebită.

înainte de 6 decembrie 1950 ne ţinea prelegeri filozofice şi-1 ascultam cu mult interes.

Când la 6 decembrie 1950 începuseră demascările în camera aceasta, Ţurcanu îl trecuse şi pe el în rândul izolaţilor,

Ţurcanu îi spusese:

-De tine nu mă voi atinge, măi banditule. Tu vei sta şi vei privi la cele ce se întâmplă în cameră. Sunt sigur că o să ceri tu să-ţi faci demascarea. Acest lucru s-a adeverit întocmai.

Numai privind la cele ce ni se întâmplă nouă, îngrozit, după un timp -nu mai ştiu cât- a început să vorbească ... şi nu a fost lăsat până când tot, absolut tot ceea ce vorbise mai înainte nu a fost interpretat pe dos.

Un nou plan de sinucidere

Timpul trecea enorm de greu. Parcă se diluaseră clipele, mărindu-se astfel durata supliciilor. Pierdusem noţiunea zilelor ce fiecare în parte păreau o veşnicie. Îmi răsuna în inimă acel Doamne, nu mai pot . . . De ce nu mă iei la Tine ?

Trebuia să găsesc o metodă de a mă elibera de acest infern, convins fiind că singura metodă era sinuciderea.

Dar oare sinuciderea nu însemna infern ?

Într-o noapte, zbătându-mă în gândurile mele, simţeam nevoia să mă rog. Groaza că a doua zi -însă- voi mărturisi comitetului că m-am rugat şi la care să mi se spună : -Vezi, banditule, că tot nu te-ai rupt de misticism !. . . mă înfiora.

Mi-a venit în minte o idee care -însă- m-a liniştit.

Când eram duşi -din când în când- la plimbare în curte, am observat că la ieşirea de la parter spre curte era o diferenţă de nivel mai mare decât cea obişnuită.

Ieşirea din corpul închisorii în curte se făcea pe nişte trepte de piatră străjuite de o balustradă relativ scundă, înălţimea parterului faţă de curte era -după aprecierea mea-de 2 metri. Numai bună pentru sărit cu capul în jos. Mi-am făcut planul : Când ajung la capul scărilor, mă arunc direct încap şi astfel voi reuşi să termin cu toate.

Un val de linişte m-a cuprins acum. Voi reuşi să mă rog fără să mai spun comitetului dimineaţa că m-am rugat. Eram convins că plec în veşnicie.

. . . Aşa că mi-am spus "Tatăl nostru". M-am rugat ca Dumnezeu să mă ierte, întrucât El era Cel care a permis să-mi fie depăşite toate puterile şi apoi am adormit liniştit.

Dimineaţa m-am trezit cu zâmbetul pe buze. Am trecut prin toate furcile caudine -ca de obicei- şi am aşteptat momentul ieşirii la plimbare fără să-i cer comitetului să-i spun că m-am rugat astă noapte .. .

Acum -oarecum- eram stăpân pe mine.

Când ni s-a spus să ne pregătim pentru plimbare, m-am aşezat în rând să vină momentul decisiv.

Dar, culmea ! în locul din capul scării de unde voiam să mă arunc -cu faţa spre noi şi cu mâinile desfăcute lateral-

era Gicu Mătase (preşedintele comitetului de demascări) care parcă bănuia ceva ...

Am simţit o prăbuşire interioară văzându-mi ultima speranţă năruită şi astfel am coborât umil scările.

O fi fost un semn de la Dumnezeu de 1-a aşezat pe Gicu Mătase acolo, cum n-o făcuse mai înainte ?! Era acesta un semn că firul suferinjelor mele trebuie să continue ? Ori calvarul meu nu se putea sfârşi în felul acesta ? . ..

De acum pluteam în neant ca o frunză purtată de vânt, simţindu-mă definitiv pierdut.

Un gând mă chinuia îngrozitor. Gândul la frăţiorii mei de cruce din Sighetul Marmaţiei. îmi imaginam că şi în închisorile în care sunt dânşii se întâmplă aceleaşi lucruri ca şi aici. Cel puţin aşa ne-a spus Ţurcanu, că această acţiune de demascare s-a extins în toate închisorile din ţară, ba mai mult, în toată ţara.

Ei, şi aici e aici :

Dac-aş putea negocia cu suferinţa lor, aş fi acceptat-o bucuros peste ale mele şi -culmea- ar fi fost un moment în care mi-aş fi dus mai uşor crucea.

Intr-o zi după masă se porni un iureş de pumni şi de palme împotriva noastră a izolaţilor. De ce ? Greu de spus. Poate din sadism sau poate aşa erau ordinele.

Când cu greu mă scol de la pământ constat că nu mai pot călca cu piciorul drept. Că laba piciorului îmi spânzura ca un obiect străin.

Din acel moment îmi târâm piciorul ce nu mă mai asculta, iar la plimbarea din curte -în timpul alergărilor-eram aşezat întotdeauna la urmă ca să nu-i încurc pe ceilalţi.

A durat mai multe luni această situaţie pe care o consideram nerecuperabilă (definitivă), când la un moment dat -incredibil- chiar fără să-mi dau seama, constat că păşesc normal. Laba piciorului mă asculta întru totul.

Valerică Teodoru (un bun prieten, om deosebit care trecuse prin toate chinurile de acolo) îmi explicase că a fost întrerupt fluxul neuronilor de la articulaţia respectivă din cauza loviturilor.

Pastile lui 1951

Se apropiau Pastile unui nou an sub cerul demascărilor de la Piteşti.

De data asta ştiam că se apropie marea sărbătoare, întrucât torţionarii ne anunţaseră.

Primiseră -probabil- şi ei ordine de la oculta care manevra din umbră aceste nenorociri şi trebuia ca răul să-1 facă şi mai rău şi mai infam.

Observam cum cei din partea adversă începură să organizeze scene -scene din ce în ce mai blasfemiatoare- la adresa Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare.

Se proferau cuvinte din cele mai scârboase posibile, scene care profanau tot ce este sfânt în chipul cel mai dezgustător, iar noi cei de la izolare trebuia să ne închinăm în fa]a lor şi să repetăm expresii de domeniul absurdului.

Dacă Pastile lui 1950 au fost sub semnul chinurilor fizice, celor din 1951 li s-a adăugat degradarea morală dusă până dincolo de limita inimaginabilului.

Nu mai rămăsese nimic din ce să nu fie pângărit. De partea opoziţiei nu mai rămăsesem decât câţiva.

Regret din suflet că nu-mi mai amintesc numele lor.

Din nou se pleacă la Canal

Se mai făcuse o plecare la canal. La fel -ca la prima plecare- când s-a citit lista fremătam la gândul că poate-poate scap din acest infern.

Chiar dacă ar fi să ajung în altul , numai să pot respira între cele două. .

Dar, iarăşi n-a fost să fie. Iarăşi mă vedeam rămas în acel loc de pedeapsă. Se perindaseră atâtea comitete, atâţia şefi de comitete peste mine, iar eu rămâneam mereu acolo la izolare aşteptând cu groază acel supliciu deosebit promis de Ţurcanu şi care, cu cât întârzia, cu atât era mai groaznic.

Umor sarcastic în Piteşti

Îmi amintesc cu durere o secvenţă de umor sarcastic la închisoarea Piteşti :

Într-un grup supus reeducării prin îndoctrinare este surprinsă o discuţie între doi, care s-a derulat cam aşa :

-Deci trebuie să fim convinşi că nu există Dumnezeu.

Celălalt, cu îndoiala în suflet, îi răspunde :

-Dar dacă totuşi există ?

-Atunci am rupt cuiul, răspunde prompt primul (pe care îl chema Maxim).

Discuţia a fost dată ca exemplu de către unul din comitetul de reeducare care surprinsese discuţia şi voia să dovedească prin aceasta cât de greu bandiţii de legionari vor să privească adevărul în faţă.

Cearşaful misterios

Din când în când eram duşi la camera 4 spital fiecare cu săpunul lui.

Ni se dăduse o frunză de săpun. Nu pentru igienă, ci pentru a zgâria cu un vârf de pai lucrurile pe care trebuia să le declari.

Pe acea suprafaţă mică trebuia să notăm tot ce ţinusem ascuns până atunci. Urma ca la camera 4 spital să le citim în faţa lui Ţurcanu care aprecia cât banditism a mai rămas în tine.

Tot timpul ne scormoneam minţile ca să găsim lucruri nedeclarate, întrucât orice declarai nu-1 putea satisface pe Ţurcanu. De aceea inventam, improvizam lucruri care să fie plauzibile, dar care pe cât posibil să nu atingă pe alţii.

Doamne, chinuitoare mai era această stoarcere de minte făcută sub groaza iminenţei unor noi şi inimaginabile torturi.

Cu ocazia unei asemenea peregrinări la camera 4 spital observ că lângă uşă peretele era acoperit cu un cearşaf fixat vertical.

Mintea mi-a luat din nou foc :

Oare ce se ascunde în spatele cearşafului ?

O cameră de tortură ? . ..

Cum ar putea fi acea tortură ţinută atât de secretă ? Doar cunoscusem atâtea până atunci.

Or fi acolo şerpi, şobolani . . .? Mintea mi-o lua razna căutând să-mi imaginez tot ce putea fi mai îngrozitor şi mai mult decât atât.

De fiecare dată când eram duşi la camera 4 spital priveam îngroziţi spre acel cearşaf ascunzător de orori.

Mult mai târziu am aflat că în spatele cearşafului se ascundea un ziar de perete.

Conform obiceiului timpului, cei reeducaţi scriau articole elogioase la adresa partidului comunist sau cum au reuşit respectivii să facă a nu mai fi bandiţi.

Când noi, marii bandiţi, eram duşi în acea cameră pentru demascare, ziarul de perete se acoperea cu un cearşaf.

Aceste duceri şi înapoieri de la camera 4 spital le făceam fie conduşi de Ţurcanu însuşi, fie de miliţieni.

După cât de liber se plimba Ţurcanu prin toată închisoarea şi după respectul pe care i-1 acordau gardienii făcea impresia că el trebuie să fie un securist cu grad mare care, pentru a-şi îndeplini misiunea, poza în puşcăriaş.

Destinderea

Începuse să apară soarele mai cald al verii şi observam că ceva se întâmplase.

Ţurcanu venea mai rar prin cameră, iar torţionarii se pare că obosiseră şi ei.

La un moment dat unii din şefii de comitete ne anunţă :

-Hai, măi voi izolaţilor, veniţi şi voi să staţi pe marginea patului (în partea reeducaţilor erau nişte paturi libere cu saltea şi pătură).

E de neimaginat senzaţia ce o ai, când, după atâta vreme de stat pe ciment, puteai să stai pe un pat cu saltea, care cât ar fi fost ea de tare, ţi se părea moale ca un jilţ împărătesc.

-Măi bandiţilor, -ne zise Ţurcanu- mi-a fost milă de voi, dar băgaţi-vă minţile în cap şi scormoniţi tot-tot ce n-aţi demascat şi încercaţi să vă îndreptaţi gândurile spre reeducare.

Mintea mea, însă, rămase la fel de bolnavă ... şi nu numai a mea ...

Ţin minte că fiind la plimbare, cineva de la etajul 2 se uita pe furiş pe fereastră la noi cei de la plimbare. Cu toată umilinţa pe care o simţeam şi a degradării în care am ajuns, alergam să-i spunem gardianului despre marea crimă ce se produsese.

Procesul de refulare se declanşase. Eram conştient de aceasta, dar nu-1 mai puteam opri. Mă simţeam pedepsit pe viaţă. Îmi sunau în urechi urletele, hohotele de râs ale celor care ne torturau.

Cu toate că se încerca (aveam impresia) o uşoară destindere în sensul că ne introduseseră într-o cameră mai mare cu alţii dintre, cei despre care auzisem, dar nu-i cunoşteam personal.

Era vizibil de constatat că toţi -mai mult sau mai puţin- trecuseră prin demascări.

Sufletul îmi rămase la fel de încremenit la acel special al lui Ţurcanu care plana asupra mea.

Şi totuşi în acea cameră (să fi fost prin iulie-august 1951) nu se înfiinţase nici un comitet şi nu se constata nota forţată a discuţiilor care -încă- era nota reeducării.

La prânz au început să ni se dea porţii duble de mâncare şi am auzit că ne pregătim pentru plecare la Gherla.

Sosirea la închisoarea Gherla

Îmi făcea impresia că suntem o mulţime de robotizaţi fiecare, trăindu-şi tragedia în sine, dar cărora li se mai lăsa un spaţiu să mai poată şi zâmbi din când în când.

Mă gândeam oare ce urmează ? Şi dacă nu cumva se vor repeta aceleaşi lovituri pe care le simţeam după fiecare plecare (la canal, a unora), iar eu rămâneam tot la Piteşti.

De data asta scăpa-voi oare ? . . . Indiferent unde, doar că scap din acest loc blestemat -închisoarea Piteşti.

Într-o bună zi gardianul -fără ca să mai citească o listă şi să-mi bată inima la fiecare nume auzit dacă voi urma sau nu şi eu- de data aceasta ni s-a spus la întreaga cameră : Faceţi-vă bagajul, plecaţi la Gherla.

Am respirat uşuraţi ştiind că plecăm din acest loc şi că la Gherla se munceşte în fabrică şi este o cât de cât libertate de mişcare.

Nu-mi amintesc cum a fost drumul. Ceea ce îmi amintesc e că de la gară până la închisoare am fost duşi pe jos încadraţi de gardieni, soldaţi, securişti...

Era pe înserate când pe drum zăresc pe jos, la îndemâna mea, un măr sau mai multe. Se pare că se încărcase vreun vagon cu mere, iar din lădiţele cu care se transportau să fi scăpat şi pe jos câteva.

Cum eram tare flămând, fără ca să gândesc, m-am aplecat, am luat mărul şi l-am vârât în buzunar ... nu ştiu dacă am fost observat. Ştiu doar că nu mi-a spus nimeni nimic, dar că mărul din buzunar mă ardea . . . Am făcut un lucru ticălos -mi-am zis- şi trebuie să mă demasc imediat ce ajung la închisoare.

Blestematul angrenaj care mi-a distrus mintea la Piteşti funcţiona în continuare.

Am ajuns -în sfârşit- la închisoare într-o cameră imensă unde la scurt timp am observat cum pe uşa deschisă intra Ţurcanu şi alţi câţiva binecunoscuţi din Piteşti.

Îngheţase sângele în mine şi am simţit cum urlau toate celulele din mine : Ce mai vor ? Şi de la cine ?

Am putut vedea cum se înfiripa comitetul de cameră. Cum se dădeau dispoziţii de la unii mai mari la alţii mai mici dintre reeducaţi. Mi-am dat seama că toţi din cameră au trecut prin demascări.

La un moment dat tună vocea lui Ţurcanu :

-Mă, bandiţilor. Aici sunteţi la Gherla. Să nu credeţi cumva că demascările s-au terminat. Veţi fi introduşi în fabrică la lucru, dar nu cumva să suflaţi o vorbă despre ce a fost la Piteşti, că alte vorbe n-o să puteţi sufla !

Mi-am amintit de groaznica ameninţare de la camera 1 Biserică Piteţti, când mi-a spus că pentru mine are ceva deosebit, amintire care mă urmărea în continuare ca un coşmar.

Ce putea fi mai groaznic decât cele trăite şi văzute de mine ?!

Ni s-a spus -în continuare- că în fabrică lucrează şi bandiţi şi că noi trebuie de fiecare dată -la întoarcerea din fabrică- să declarăm tot ce am vorbit cu cei cu care eram în contact.

Sunt mulţi -ne-a spus în continuare- n-au declarat totul la securitate şi astfel în ţară au mai rămas elemente duşmănoase care uneltesc împotriva regimului comunist şi care trebuie să le depistăm.

Voi trebuie să vă comportaţi ca şi cum aţi fi bandiţi ca ei, ca să le câştigaţi încrederea, ca ei să vă spună totul şi voi să ne spuneţi nouă.

Eram îngrozit.

Faptul de a mă afla într-o fabrică, de a mă putea mişca -în sfârşit- de a nu sta într-o poziţie fixă -în te miri ce poziţie chinuitoare- mă liniştea, dar mintea mi se întuneca complet la gândul că trebuie să relatez toate discuţiile.

Mai era şi dubiul că -cine ştie- poate că şi cel cu care discuţi trecuse prin reeducare şi că el poate relata totul despre tine.

La mine însă partea cea mai groaznică consta în acea stare patologică de refulare, de a nu mai putea ţine nimic în mine. Ce puteam face ?

M-am gândit că voi încerca să evit -pe cât posibil-orice discuţie ...