Din nou ne mutăm

Văruirea celulelor continua. în felul acesta la prima mişcare de golire a celulei pentru văruit şi când era să fim repartizaţi tot câte unul în celulele de vizavi, m-am potrivit în aşa fel încât să ajung în celulă cu Ionică Ciurăscu.

Mare bucurie. Nici lui Curăscu nu-i venea să creadă că suntem împreună.

În aceeaşi celulă mai erau o serie de băieţi, toţi unul şi unul. Mi-1 amintesc pe Chirilă Balanişcu fost şi el şef de regională FDC, Gheorghe Calciu Dumitreasa -student la facultatea de medicină-, Vamanu -teolog- un caracter deosebit, Andreescu, Spătaru, etc . . .

Intrat în celulă mi-am dat seama că cei de acolo nu ştiau nimic despre cele întâmplate la camera 4 Spital. Auziseră doar urlete şi gemete pe care nu le puteau interpreta, dar eram în închisoare, unde gemetele şi urletele nu sunt de mirare.

Sub un impuls deosebit, uitând -parcă- prin tot ce trecusem, am început să le povestesc pe scurt cele întîmplate pe la celelalte camere. Le-am atras atenţia că se rezistă extrem de greu şi că mulţi, foarte mulţi, căzuseră.

Am fost ascultat cu multă atenţie şi preocupare, dar unul dintre cei mai puţin cunoscuţi de mine (Andreescu sau Spătaru) au sărit nervoşi zicând : Eu aş fi murit de gât cu ei. Nu mă zdrobeau ei pe mine .

Mă simţeam umilit. îmi dădeam seama că ei nu ştiu ce spun. Poate că eu nu reuşisem să le povestesc convingător toată tragedia întâmplată.

în celulă era o atmosferă destul de senină. M-am apropiat de Ionică Curăscu şi l-am întrebat cum de a fost posibilă arestarea noastră. La care mi-a spus că şi el a fost confruntat cu liste minuţios alcătuite şi că numai după ce a fost zdrobit în bătăi şi şi-a dat seama că orice rezistenţă ar fi inutilă, a confirmat numele de pe liste.

Mi-a mai spus că a aflat că asemenea liste au fost întocmite pe ţară şi că în naivitatea lor cei de la centru le-au încredin]at unui curier pentru a le duce în străinătate spre a convinge apusul că rezistenţa în România era în acţiune, comunicându-le astfel nu numai numărul ci şi numele celor care activau.

Ce naivitate ! Curierul a fost prins cu toate documentele asupra lui şi am fost luaţi ca din oală.

Cel mai probabil este că cineva a jucat dublu, fie în străinătate, fie în ţară, fie în amândouă locurile.

M-am simţit bine în această celulă, cu excepţia bravismelor afişate -de care am mai pomenit- şi care mş făceau să mă gândesc încă o dată dacă într-adevăr nu puteam fi mai demni şi mai tari.

Timpul trecea frumos. Ţin minte că Chirică Balanişcu -student la matematică- mi-a arătat, scriind pe un fund de gamelă cu săpun, demonstraţia formulei lui Cardan de rezolvare a ecuaţiilor de gradul 3 în anumite condiţii.

Îmi plăcea mult matematica, chiar mă pasiona. Cu acesta reuşeam să facem să treacă timpul mai uşor, uitând de foame şi de mizerie.

Mult mai târziu am auzit că Balanişcu a intrat în demascări, murind în timpul torturilor.

Deosebit era studentul teolog Vamanu. Un credincios profund cu care am împărtăşit momente de reculegere sufletească.

Din nou într-o cameră spaţioasă

După mai multe schimbări (pentru văruit) era deja toamnă. Am ajuns într-o cameră mai mare la parter ( mi se pare 1 Biserică).

Dintre cei cunoscuţi anterior numai Vamanu era cu mine. In cameră erau în jur de 20 de persoane.

Am avut o senzaţie stranie la intrarea în această cameră care-mi aducea aminte de camera de tortură, încercam să citesc pe feţele celor din cameră dacă erau şi dintre cei trecuţi prin demascări, eventual torţionari. Nu am reuşit să-mi dau seama. M-am păstrat rezervat, discutând doar cu Vamanu.

În privinţa mâncării pot să spun că a fost o perioadă mai bună. Gamelele se umpleau cu supă de roşii sau vinete care se vedea că prisoseau în grădinile închisorii. De vreo două ori pe săptămână primeam ciorbă de burtă, care şi după părerea celor din vechiul regat, -unde acest meniu era obişnuit- mâncarea era făcută în condiţii deosebite. Aflasem mai tărziu că mâncarea era pregătită de un deţinut fost bucătar al casei regale şi care a reuşit să-şi impună reţeta în condiţii deosebite.

Timpul trecea greu, nelăsând să treacă nici o ştire din exterior.

Îmi amintesc de amurgurile deosebit de frumoase care se conturau dinspre Trivale. Erau nişte amurguri dureros de frumoase. Le priveam cu toţii din cameră într-o tăcere totală până se stingeau, într-un târziu, sângerânde.

Căutam să ne împletim gândurile noastre cu a celor de acasă despre care nu ştiam nimic şi care -desigur- nici dânşii nu ştiau nimic de noi.

Apare Satana

Astfel intrăm încet în luna decembrie şi iată-ne ajunşi în ziua de Sf. Nicolae (6 decembrie 1950). Când -brusc- se deschide uşa şi în cadrul ei, înfiorător, Ţurcanu.

-Unde-i Vişovan ? uriaşe din toate puterile.

-Treci acolo ! îmi arătase un loc în partea opusă a camerei, după care citise de pe listă mai multe nume.

-Acolo, bandiţilor! O să vă arăt eu vouă, legionarilor ! Apoi adresându-se numai mie strigă :

- Pentru tine, Vişovane, am ceva deosebit.

La un semnal al lui Ţurcanu sărise asupra noastră o parte din cei ce erau cu noi în cameră, dar nu-i bănuisem.

Au urmat lovituri de bocanci, bâte, etc .. .

Căzut la pământ, nu simţeam durerea loviturilor, căci îmi îngheţase sângele în vine la ameninţarea deosebită cu care m-a avertizat Ţurcanu.

Eu care trecusem prin atâtea şi atâtea metode şi acum urma acel deosebit...

Nu mai ştiu când au încetat bătăile. Nu mai ştiu ce comitet s-a format . . . Am simţit doar că mi se prăbuşise mintea şi sufletul, iar încercarea de a spune "Tatăl nostru " în gând mi s-a blocat la "Fie voia Ta . . ." şi n-am mai putut să continui.

Mă simţeam pierdut. Simţeam că nu mai am controlul gândurilor mele.

O pată neagră se aşezase peste tot.

În mine nu rămăsese decât acea groaznică aşteptare de clipă cu clipă a unei şi mai groaznice torturi -pe care nu mi-o puteam imagina- promisă de Ţurcanu.

Doamne, de ce m-ai părăsit ?

Era întrebarea mea pe care o simţeam hăuind spre infinit de unde nu primeam nici un răspuns.

Ce anume o fi aflat Ţurcanu despre mine ca să vină cu o asemenea groaznică ameninţare ...?

Am aflat mai târziu că cel puţin unul din vitejii din camera cu Ionică Curăscu -care s-a lăudat c-ar fi murit cu oamenii lui Ţurcanu de gât- i-a spus tot, tot ce am vorbit în camera respectivă.

Culmea ironiei a fost că doar la trei săptămâni după ce eu i-am dezvăluit slăbiciunile mele, marele erou ajunsese şef de comitet de reeducare.

Prăbuşirea

In camera aceasta unica cunoştinţă era Vamanu cu care fusesem în celula respectivă şi pe care nu-1 puteam bănui.

Eram însă sigur că el ştie tot. Aşa că în momentul în care am fost obligat să-mi fac demascarea n-am mai fost în stare să reţin nimic şi am spus totul, până şi (vai !) discuţiile pe care le avusesem cu Vamanu care acum nu era ţn tabăra izolaţilor.

Am simţit atâta umilinţă privindu-1 pe bunul meu prieten Vamanu care era în partea opusă ştiind că în curând, foarte curând, va trebui să i-o spun în faţă, iar el va fi obligat să vină alături de mine la izolare. Aş fi preferat să se prăvălească o stâncă peste mine.

Se declanşase în mine un proces de refulare, încât tot ce aveam impresia că era socotit banditism şi pe care eu îl cunoşteam trebuia în mod imperios să-1 spun. Atât de imperios, încât -dacă cei din comitet nu m-ar fi ascultat-eram în stare să urlu ...

Mă priveam îngrozit pe mine însumi care nu mă mai puteam asculta, cum nu mă mai puteam nici controla. Era îngrozitor...

A venit şi momentul în care Vamanu a fost chemat, iar eu cu vocea înăbuşită am repetat discuţiile noastre considerate duşmănoase.

M-a privit cu nişte ochi mari de nu-i venea să creadă şi aşa a fost şi el trecut în rând cu mine printre izolaţi.

Nu ştiu dacă a fost bătut în momentul acela, dar noi cei de la izolare eram bătuţi continuu.

Torturi diabolice

Se introduseseră noi genuri de torturi din ce în ce mai diabolice.

Printre altele, trebuia să facem genoflexiuni cu mâinile ridicate. La început cu zecile, apoi cu sutele şi chiar cu miile.

Când cădeam la pământ, săreau torţionarii cu bocancii pe tine. Era ceva de apocalips ...

Îmi amintesc şi acum de Paul Limberia care ajunsese până la 1200 de genoflexiuni (dacă nu mă înşeală memoria).

Nu ştiu ce legi fizice ar putea explica aceasta.

Sărmanul Paul s-a îmbolnăvit. A fost scos din cameră şi nu peste mult a murit.

Paul Limberia avea domiciliul tocmai în oraşul Piteşti.

Vestea morţii lui s-a auzit în oraşul Piteşti. Diagnosticul de pneumonie nu i-a satisfăcut pe părinţii lui. Nu ştiu prin ce intervenţii au reuşit să obţină deshumarea.

La autopsie s-a constatat că o bună parte din coaste erau rupte. Probabil un gardian mai inimos i-o fi şoptit ceva familiei.

Era iarnă de-a binelea. Frig . . . Noi cei de la izolare trebuia să dormim pe nişte paturi metalice rupte, fără saltele.

Geamul de la capătul camerei care dădea spre rândul nostru era tot timpul deschis. Noaptea era un chin. Nu se putea dormi, atât din cauza fiarelor patului, cât şi a frigului. Eram obligaţi să stăm nemişcaţi cu faţa în sus, cu mâinile întinse de-a lungul corpului. Orice mişcare era sancţionată pe loc de plantoanele care făceau cu schimbul pentru a ne trezi.

Încercam cel puţin un deget să-1 pot ascunde sub clinul hainei pentru un pic de căldură. Tremuram din toată fiinţa de frig, aşteptând dimineaţa care ştiam că începe cu torturile ei, dar cel puţin mă mai încălzeam.

O situaţie puţin nostimă :

Chiar la capătul şirului celor izolaţi, chiar sub geam, dormea Rogobete -un student din Oltenia- puţin mai vârstnic decât noi. îl invidiam. La puţin timp după culcare Rogobete adormea şi sforăia de se cutremura puşcăria.

Nu-mi imaginam cum este posibil . . . , când eu nu reuşeam să aţipesc nici o clipă măcar.

În tortură aşteptam noaptea ca să scăpăm de chinurile zilei şi toată noaptea aşteptam ziua ca să scăpăm de frig.

Cea mai grea lovitură o simţeam în faptul că nu mai puteam să mă rog. încercasem de vreo două ori, dar mă speriasem de mine însumi.

De câte ori am încercat -dimineaţa mă duceam la comitet să-i spun că m-am rugat.

Nu reuşeam să mă gândesc la absolut nimic. Mai bine zis nu îndrăzneam să aduc în memorie nimic din ce ar putea fi considerat gând banditesc.

Grozăvia consta în faptul că eram conştient de toate aceste neputinşe ale mele ce mi le reprobam.

Dacă un nebun face nebunii, el fiind fericit că le face, în cazul meu, eu însumi îmi cream tragedia.

Chinurile dimineţii

Dimineaţa, cum suna deşteptarea, trebuia să sărim prin pantaloni direct în bocanci. Cred că aveam cel mult 10 secunde pentru aceasta . . . După care, înainte ca plantonul să ne poată lovi, să fim cu mâna pe cârpă (pe care noi o lăsam de cu seară la îndemână) şi începeam frecatul mozaicului în cerc, unul după altul, toţi cei izolaţi.

Frecatul se făcea în genunchi, iar în mod ritmic cu o mână frecam mozaicul, iar cu cealaltă făcută pumn trebuia să lovim pe cel din faţa noastră. Aşa aşteptam venirea terciului de dimineaţă.

La sosirea hârdăului cu terci trebuia să intrăm cu toţii pe burtă sub paturile care erau şi aşa destul de joase. Poziţia era de întins pe burtă cu mâinile la spate şi cu capul ridicat pentru a ni se introduce sub bărbie terciul fierbinte. La un semn trebuia să ne băgăm faţa în terciul care ne ardea şi să sorbim din gamelă. N-aveam voie să ne servim de mâini, care trebuia să rămână la spate. Poziţia era extrem de chinuitoare. Terciul ardea, dar şi foamea trebuia satisfăcută, sorbind din gamelă.

La un alt semnal trebuia să terminăm. La întrebarea : A fost bun terciul ? trebuia să răspundem : Groh ... ca porcii. Eram consideraţi porci pentru că nu dădeam dovadă de ataşament faţă de reeducare.

Nu aveam voie să vorbim între noi, pentru că porcii nu vorbesc.

Mâncarea era aşteptată sub imperiul foamei, dar şi cu groaza manierei în care trebuia s-o servim.

Trebuia tot timpul să notăm pe coaja de săpun lucruri pe care nu le spusesem.

Spusesem că făcusem şi poezii legionare, că compusesem şi poemul "Rapsodia Maramureşului"...

Groaznic era momentul în care nu mai aveai ce spune şi trebuia să inventezi, întrucât ei tot nu te credeau că ai spus totul.

Sub această teroare unii au debitat inimaginabile aberaţii doar ca să poată scăpa de suplicii.

Se înjosiseră până a declara despre relaţii incestuoase în familie, despre aberaţii sexuale zoofile. Tot ceea ce putea fi mai obscen, mai groaznic şi mai puţin dicibil, considerând că doar-doar vor fi crezuţi.

Mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine m-a ferit de asemenea nenorociri.

Trebuia să ajungi ca ţie însuţi să-ţi fie scârbă de tine.

Câte unul era -în sfârşit- crezut şi trecut în cealaltă parte, unde trebuia să facă proba violenţei asupra noastră a celorlalţi.

Nu mai reţin numele şefilor de comitete care se perindaseră prin camere şi care au aplicat metode de teroare.

Într-o zi -ţin minte- cum am fost pus să stau într-un picior cu mâinile-n sus, iar după o perioadă de timp au pus pe mine haine, pături (cei reeducaţi aveau pături). Au îngrămădit pe mine un munte de lucruri, iar după ce transpiraţia începuse să curgă gârlă pe mine, m-au obligat să beau două gamele cu apă rece. Era evident că voiau să-mi provoace pneumonie.

Dumnezeu, însă, a vrut altfel...